Sunteți pe pagina 1din 5

Argumentul preistoric al educației prin artă

Înscriindu-se în seria de intelectuali importanţi ai secolului trecut ce au susținut


dezideratul de salvare a societăţii prin intermediul educaţiei estetice, Sir Herbert Read, istoric
de artă, critic literar si filosof englez, a dezvoltat o teorie prin intermediul căreia demonstrează
influenţa pozitivă a artei în educaţie, prin însăşi implicarea sensibilităţii, componentă
fundamentală intrinsecă fiinţei umane, care ar putea restabili echilibrul în cadrul societăţii
afectate de abstractizare, artificialitate și agresivitate.
Teoria lui Read susţine că imaginea proiectată în formă plastică este premergătoare
ideii în planul dezvoltării conştiinţei.1 Forma percepută în natură de către omul din Neolitic a
devenit semnificativă şi a fost aplicată obiectelor create de om, ca formă simbolică. Această
trecere de la forma utilitară şi reprezentativă, la forma expresivă, semnificativă, s-a petrecut
„la răscrucea conştiinţei”, odată cu primele experienţe de gândire şi exprimare simbolică.2
Herbert Read susţine că artele plastice au fost dintru început nu doar un mijloc de a
cuprinde realitatea sau aparenţa, ci recunoaşterea şi fixarea a ceea ce este esenţial pentru
experienţa umană. De la acest nivel se poate dezvolta un sistem smbolic, iar religia, filosofia,
ştiinţa sunt aşadar ulterioare artei. Teoria acordă artei rolul prim în „evoluţia tuturor
facultăţilor superioare care alcătuiesc cultura umană”, având ca sprijin toate perioadele istoriei
artei şi anumite repere filosofice și psihologice.3 Read arată cum în ordinea dezvoltării
conştiinţei umane, imaginea a fost înaintea cuvântului, fiind primul sistem de semne, „primul
pas al civilizaţiei”. Ritualurile apărute nu pot fi separate de primele manifestări artistice, ele s-
au putut dezvolta în paralel cu un sistem de semne, „gesturi devenite dansuri, imagini
materializate în simboluri plastice.”4
Primele imagini artistice picturale au apărut în urma semnelor întâmplătoare şi a
formaţiunilor de stâncă ce au constituit schemele imaginii, modificate de omul din Paleolitic
pentru a corespunde unor elemente naturale (animale). Read susţine că există la nivel
filogenetic, dar şi ontogenetic (în dezvoltarea exprimării artistice a copiilor), un „sistem de
imagini eidetice dominante”, care în cazul omului preistoric a fost elaborat în cadrul magiei,
aşadar cu funcţie utilitară.5 Lupta pentru supravieţuirea speciei prin vânarea şi uciderea
animalelor a transformat animalul în arhetip, cele mai vitale imagini fiind recunoscute ca

1
Read, Herbert, Imagine şi idee. Funcţia artei în dezvoltarea conştiinţei umane, Ed. Univers, Bucureşti, 1970,
p.5.
2
Read, Herbert, Originile formei în artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1971, pp.100-102.
3
Read, Herbert, Imagine şi idee…, 1970, p.10.
4
Ibid., pp.12-13.
5
Read, Herbert, Originile formei…, pp.89-92.
simbol colectiv. Arta nu poate fi considerată doar cheltuire a unui surplus, ea a fost şi rămâne
mijloc de supravieţuire, activitate în care simţurile, imaginaţia şi puterea de raţionament se
păstrează în stare de vigilenţă.6
În sprijinul ideii lui Read există studii de antropologie care demonstrează existenţa
înclinaţiilor estetice naturale, înnăscute, ale omului. Psihologia evoluţiei presupune că mintea
umană este pregătită prin selecţie naturală pentru viaţa în grup (societate). Teza lui Ellen
Dissanayake constă în paralelismul originii şi dezvoltării artelor în evoluţia speciei umane
(filogenie) şi în ontogenie, în cazul indivizilor. Se presupune că artele au evoluat în mii de ani,
odată cu strămoşii din Pleistocen. Aceste înclinaţii estetice apar în primele interacţiuni mamă-
copil, încă de la vârsta de sugar, fiind elaborate mai apoi în practicile culturale. Sunt dotări
naturale şi necesare carea ar putea constitui dovezi și susţinere teoretică pentru educatorii de
artă în a demonstra importanţa educaţiei artistice şi cercetării în acest domeniu, arătând că
artele sunt fundamentale în viaţa umană.7
Picturile rupestre din Franţa şi Spania au fost realizate acum douăzeci şi cinci de mii
de ani, în epoca pietrei, pe când educaţia modernă în şcoli a apărut abia de două sute de ani,
aşadar se poate spune că omenirea are o moştenire estetică foarte lungă (din Pleistocen), iar
abilităţile şi nevoile estetice ale fiinţei umane s-au dezvoltat foarte mult în această lungă
perioadă. Copiii prezintă nevoi şi înclinaţii estetice native, în schimb nu ne putem aştepta ca ei
să se descurce sau să se simtă prea bine în sălile de clasă moderne atât de noi în istorie.8
Sugarii se nasc cu înclinaţii, aptitudini care îi ajută să se adapteze şi socializeze în
mediul cultural de care aparţin. Ei preferă încă de la naştere vocile şi figurile umane mai mult
decât alte sunete sau imagini, sunt interesaţi de vocile ascuţite, muzicale, cu repetiţii şi
alternări de ritm, sunt atrași de expresiile faciale exagerate. Toate aceste operaţii, „repetiţii,
formalizări, variaţii dinamice, exagerări şi manipulări ale aşteptării în modalităţi vizuale,
vocale şi chinestezice” pot fi denumite proto-estetice, datorită faptului că sunt utilizate şi de
artişti atunci când creează, în acelaşi scop cu al mamelor în raport cu copiii lor: pentru a
atrage atenţia, a crea, modela şi susţine starea emoţională. 9 Procedeele menţionate apar şi în
manifestările culturale ale primelor grupuri sociale, ceremoniile şi ritualurile, fiind utile în
momente de cumpănă, de stress, anxietate, la fel cum sunt şi în cazul interrelaţiei mamă-copil.

6
Ibid., pp.25-27.
7
Dissanayake, Ellen, „53. In the Beginning: Pleistocene and Infant Aesthetics and 21st-Century Education in the
Arts”, in Liora Bresler (ed.), International Handbook of Research în Arts Education, Springer, Dordrecht, 2007,
p.783.
8
Ibid., pp784-785.
9
Ibid., p.793.
O altă paralelă se poate crea între cele două tipuri de procedee proto-estetice prin apropierea
lor de natura jocului, ca spectacol, simulare, distracţie.10
Comportamentele artistice au aşadar origine filogenetică, în cadrul interacţiunilor
mamă-copil, şi funcţie biologică, prin practicile culturale ce reduc stress-ul şi anxietatea,
unificând spiritual grupul. Copiii, ca de altfel toţi oamenii, au capacităţi inerente de a utiliza
funcţii estetice şi a răspunde emoţional stimulilor estetici, dar este greu într-o societate cum
este cea contemporană să fie recunoscute aceste aspecte fundamentale ale omului, deoarece
artele sunt separate de viaţa de zi cu zi, arta fiind „individuală, instituţională, competitivă,
comercială şi susţinută la standarde profesioniste.” Predispoziţiile estetice ale copiilor mici
sunt evidente în pornirea lor naturală de a dansa, cânta, a se juca cu cuvintele, a simula, a-şi
decora corpul şi obiectele, a savura poveştile sau dramatizările, şi dacă ar sta în preajma unor
adulţi care se angajează fără inhibiţii în activităţi artistice, aşa cum se întâmpla în societăţile
premoderne, şi-ar putea dezvolta capacităţile prin imitare şi practică, în acelaşi fel cum se
deprinde limbajul şi comportamentele sociale. O astfel de prezentare poate explica
dificultăţile de învăţare în şcoala modernă, având în vedere faptul că timp de un sfert de
milion de ani omul a dus o viaţă lipsită de scris, citit sau aritmetică, în schimb această
perioadă a fost marcată de manifestări estetice. Astfel, artele pot fi înţelese ca metode
„preistorice” de sprijinire a eforturilor de adaptare la mediul şcolar, de învăţare şi dezvoltare a
concentrării, de utilizare a metaforei şi analogiei, de cooperare cu ceilalţi, de explorare şi
exprimare a sentimentelor, de regăsire a unei dimensiuni rituale şi sociale a vieţii.11
Omul modern, în societatea tehnologică, seculară, în care ceremonialele sunt
fragmentate şi arta neglijată, afirmă Dissanayake, este privat de împlinirea a cinci nevoi
emoţionale fundamentale: „mutualitatea” (a simţi intimitate cu alţii), „apartenenţa” (a simţi că
eşti integrat unui grup), „competenţa” (a te simţi capabil să te descurci în viaţă),
„semnificaţia” (a simţi scopul şi valoarea vieţii), „estetizarea” (artifying – a fi capabil să
demonstrezi consideraţia). Ultima nevoie fundamentală este legată de capacitatea de a
interveni în ceea ce este uzual, transformându-l în ceva extraordinar, care atrage atenţia, prin
metodele repetiţiei, formalizării, exagerării, variaţiei dinamice, surprizei, pentru a demonstra
importanţa unei anumite ocazii, aşadar este legată de înclinaţiile estetice naturale ale omului.
Artele pot contribui la împlinirea acestor nevoi fundamentale. Ipoteza că artele constituie o

10
Ibid., p.791.
11
Ibid., pp.792-794.
„parte inerentă şi integrală (i.e., evoluată) a naturii umane” constituie un sprijin pentru
educatorii de artă în a susţine necesitatea educaţiei artistice şi estetice.12
Istoria artei şi evoluţia conştiinţei sunt deopotrivă procese biologice, arta şi viaţa nu
pot fi separate, în nicio perioadă istorică, începând cu preistoria până în contemporaneitate,
toate obiectele de artă păstrate sunt obiecte vii, în care mai pulsează viaţa imprimată în ele de
creator şi care pot însufleţi sensibilitatea contemporană. În epoca noastră artei nu îi mai este
recunoscută funcţia primordială, „semnificaţia fundamentală” în cultură şi societate, datorită
decadenţei sensibilităţii. Aşa cum afirma şi John Dewey, operele de artă sunt ocrotite în
muzee, dar nu îşi găsesc locul în viaţa însăşi. „Există un abis între civilizaţia noastră mecanică
şi materialistă, şi valorile spirituale şi estetice care constituie o cultură.”13 Vitalitatea este
trăsătura fundamentală a artei care ar putea educa simţurile şi spiritualiza conştiinţa
contemporană. Arta nu este doar o podoabă superficială, ci este o „activitate vitală, o energie
a simţurilor, menită să prefacă mereu materia amorfă în strălucitoare imagini de viaţă.”14
Vindecarea acestor probleme ale lumii contemporane ar putea veni din educaţie,
dintr-o reală educaţie estetică, aşa cum o vedeau filosofii încă din antichitate. Read aduce în
discuţie ideile lui Aristotel, care a susţinut calitatea fundamentală a artei, purificarea
emoţiilor, katharsis-ul. În prezenţa operei de artă emoţiile nu sunt stârnite, ci potolite, simţim
pace, seninătate. Emoţia resimţită de spectator sau privitor nu este aceeaşi cu emoţia iniţială a
artistului, ci o stare de uimire, admiraţie, recunoaştere. Grecii susţineau că „arta este virtute
morală”, iar Read se sprijină pe această idee, afirmând: „Iată pentru ce cred că arta este în
asemenea proporţii mult mai importantă decât economia ori filosofia. Ea este măsura
nemijlocită a viziunii spirituale a omului.”15
După război, angoasa generală era legată de un eventual război atomic care, spune
Read, a distrus încrederea în viaţă şi a accentuat tendinţa spre plictiseală a contemporanilor.
Aceste probleme au persistat şi datorită revoluţiei tehnologice care a determinat o lipsă a
activităţilor fizice şi manuale ce făceau parte dintr-o viaţă normală, o încetare a proceselor
creatoare desfăşurate de creierul uman în cadrul activităţilor ocupaţionale din trecut, ce
angajau pozitiv voinţa umană. Aparent, schimbările apărute în acest sens au afectat viaţa
intelectuală şi morală a societăţii. Inteligenţa se dezvoltă în prezenţa şi prin manipularea
lucrurilor concrete, lărgindu-şi competenţa prin intermediul imaginaţiei. Şcolile progresiviste

12
Ibid., pp.794-795.
13
Read, Herbert, Imagine şi idee…, 1970, pp.138-139.
14
Ibid., pp.139-141.
15
Read, Herbert, Semnificaţia artei, 1969, pp.176-177.
încearcă apropierea de obiecte, experienţa senzorială prin care copilul se dezvoltă natural, însă
civilizaţia tehnologică impune direcţia cunoaşterii strict conceptuale în şcoli.16
Soluţia acestei crize, susţine Herbert Read, este o reformă radicală a educaţiei,
constând în primul rând în adresarea acesteia către două tipuri de inteligenţă, prin două tipuri
de cunoaştere: carteziană şi estetică. În ultima, cea estetică, Read înglobează şi sarcinile
practice şi de mişcare fizică. Inteligenţa carteziană este caracterizată de separaţia raţiunii de
simţuri, activă în gândirea raţionalistă şi idealistă, iar inteligenţa estetică este legată de
senzorial, în cadrul gândirii, fiind responsabilă pentru descoperirile ştiinţelor empirice şi
pentru creaţia artistică. Lumea modernă a realizat separaţia între cele două tipuri de gândire,
menţinând o relaţie de opoziţie între gânditor şi omul sensibil, estetic, de asemenea între
latura teoretică şi cea practică a ştiinţelor. Învăţământul modern este bazat exclusiv pe primul
tip de inteligenţă, cel cartezian, iar Read recomandă o reformare în sensul recâştigării laturii
sensibile în educaţie. 17
Schimbarea în societate, recuperarea echilibrului social prin activarea laturii
sensibile a fiinţei umane, nu poate fi realizată prin presiune exterioară, politică, ci trebuie să
provină din interior, din capacităţile fundamentale ale fiinţei umane, acelea care pot echilibra
omul şi societatea în mod organic, “trebuie să corespundă acelor legi fundamentale care
determină, din clipa naşterii, echilibrul fizic şi psihic al vieţii nedesfăşurate încă.” 18

16
Read, Herbert, Originile formei…, 1971, pp.172-174, 178, 180-181.
17
Ibid., p.182.
18
Ibid., p.183.