Rasismul versus Fundamentalismul Cultural

O comparație sistematică între structurile conceptuale ale rasismului tradițional și

fundamentalismul cultural ne poate ajuta să înțelegem ce sunt doctrinele alternative de excludere.

Aceste două structuri au în comun faptul că se raportează la contradicția dintre noțiunea

universalistă modernă care afirmă că toți oamenii sunt în mod natural egali și liberi și multiplele
forme de discriminare sociopolitică și de excludere, dar modul în care se raportează este unul
diferit. Au la bază aceiași ideologie și anume: rezultatul relațiilor specifice politico-economice și
a conflictelor de interese care apar în mod natural.

Rasismul occidental modern raționalizează cu pretențiile de superioritate naționalã sau

descalificarea sociopolitică și exploatarea economică a grupurilor de indivizi considerate
inferioare, atribuindu-le defecte morale sau intelectuale, aceste discrepanțe sunt întemeiate pe
bază "rasială”. Rasismul funcționează astfel, cu un criteriu particularist de clasificare, și anume,
"rasa", care divizează oamenii în grupuri distincte în mod inerent ordonate ierarhic. Rasismul
presupune așadar că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin sau de culoarea
pielii, adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare.

Rasism constitue orice acțiune, practică sau convingere care reflectă o viziune despre lume
bazată pe conceptul rasial, care la rândul lui definește convingerea că oamenii sunt împărțiți în
entități biologice separate și exclusive numite „rase”, și că există o legătură cauzală între
caracteristicile fizice cu care se definește acest concept și personalitatea, capacitatea intelectuală,
aptitudinile morale sau alte caracteristici comportamentale umane, și că anumite rase sunt prin
naștere superioare altora.

Pe parcursul isotiriei au existat foarte multe sisteme de inegalitate, doctrinele rasiste fiind doar o
formă de dominare pe lângă darwinismul social și eugenia. Rasismul "ştiinţific vorbind" susține
că fiinţele umane pot fi împărţite în rase diferite, cu particularităţi fizice şi trăsături morale bine
definite.

Fundamentalismul cultural, prin contrast, presupune un set de concepte simetrice, cea a

străinului spre deosebire de național, cetățean. Oameni, prin natura lor, sunt purtători ai culturii.
Dar, umanitatea este compusă dintr-o multitudine de culturi distincte, care sunt incomensurabile,
relațiile dintre membrii acestora fiind în mod inerent slabe, deoarece natura umană este una
xenofobă (care manifestă aversiune față de persoane de altă naționalitate sau față de alte
popoare). Oamenii au înclinația naturală umană de a respinge străinii pentru particularismul
cultural.

În loc să fie ordonate diferitele culturi în mod ierarhic, fundamentalismul cultural le izolează
spațial, fiecare cultură având locul specific, blocând comunicarea între națiuni. Această formă
conceptuală de polaritate a cetățenilor față de străini, este încărcat cu semnificație politică,
xenofobia infuențând relația dintre cele două categorii, cu un conținut politic specific și de fond.
Deoarece tendința de a displace străini este împărtășită de către străini, ea devine, de asemenea,
legitimă pentru cetățeni care se tem de străini prin lipsă de loialitate a acestora care ar putea
amenința comunitatea națională. Fundamentalismul cultural, prin contrast cu teoriile rasiste, are
o anumită deschidere spre imigranți, în cazul în care doresc să trăiască în țara respectivă, de a
asimila cultura.

La baza acestei ideologii de excludere colectivă, bazat pe ideea de "celălalt" ca un străin, la

corpul politic care presupune că pentru egalitatea politică mai presupune identitatea culturală. În
același timp imigranții sunt considerați ca fiind un pericol de a aduce o "criză a cetățeniei" atât
juridic cât și în sens politico-ideologic. Astfel, în lumea modernă a statelor-națiune, naționalitate,
cetățenie, comunitatea culturală și de stat sunt contopite ideologic.

Asimilarea republicană franceză versus integrarea etnică britanică

În ceea ce privește “problema” imigrației se poate observa diferențele majore de abordare între
țările europene, iar reglementarea circulatiei oamenilor dincolo de frontierele naționale
reprezintă o activitate aproape universală. Guvernul britanic și olandez au fost primii care
recunosc prezența în țările lor de așa-numitele minorități etnice. Încă de prin anii 80 statele din
Europa de Vest au încercat sa reducă imigrația și să integreze imigranții în mijlocul lor.
Țarile europene și-au conceput politicile lor de imigrare în mod diferit în funcție de cultură și
istoriile lor politice. De exemplu modelul francez are o formulă tradițională de asimilare și
încorporare civică, spre deosebire de anglo-saxonii care au lăsat loc diversității culturale.

Întrebarea care apare este următoarea: ce constituie statul-națiune modern și care sunt premisele
pentru accesul la cetățenie ca precondiție pentru cetățenie?

Există 3 criterii descendente:

-jus sanguinis, constituind principiul cel mai exclusivist

-jus soli (locul nașterii)

- domiciliul combinat cu diverse proceduri de "naturalizare"

Dezbaterea franceză asupra imigrației încă din anii șaptezeci relevă ambivalența care stă la
baza concepției asimilaționistă republicană de naționalitate și cetățenie. Primul cod autentic de
naționalitate franceză a fost adoptată în 1889, într-un moment în care străinii au avut o prezență
mare în țară, prin contrast cu Germania, și a tras o linie ascuțită între cetățeni și străini. Foloseau
primele două criterii, iar la o inspecție mai atentă, au observat că această combinație de reguli
poate fi interpretată.

Codul privind naționalitatea din 1889 nu a fost aplicat în coloniile franceze până când cetățenia
franceză a fost extinsă la toate teritoriile coloniale de după al doilea Război Mondial. În 1983 s-a
încercat să se aplice o reformă a legii cetățeniei care era destinată să elimine dobândirea
automată a cetățeniei franceze de către copii francezi născuți de imigranți, care necesită o
declarație explicită, aceatsă rofromă a fost totuși învins în 1986. În 1993 noul guvern conservator
în cele din urmă a reușit, cu toate acestea, în treacăt o reformă în același sens, care limitează
regula jus soli, dând astfel nouă importanță jus sanguinis. În Franța au mai avut loc dezbateri pe
această temă, a existat organizații care au pledat pentru un model multiculturalist de integrare
bazate pe respectarea diversității culturale a imigranților. S-a încercat revenirea la “modelul
republican de integrare" potrivit căreia calitatea de membru în națiune nu se bazează pe o
identitate, ci cu privire la cetățenie, care constă în adeziunea individuală la anumite valori
universale minime, dar precise.
Dezbaterea și experența imigrației britanice s-a dezvoltat destul de diferit. În conformitate cu
legea naționalității tradițională a Angliei, mai târziu extins în Marea Britanie, fiecare persoană
născută în țara regelui era un subiect britanic. Astfel s-a stabilit o legătură individuală pe
verticală de credință față de coroana și parlament care a permis imigranților din colonii intrare
liberă în țară ca subiecți britanici, indiferent de cultura lor. Regatul Britanic pleda pentru un
sentiment comun de coeziune.

În 1981 guvernul conservator a adoptat legea cetățeniei britanice, care a introdus legea cetățeniei
în conformitate cu politica de imigrare și a limitat jus soli, transformându-se în străini.

Tradiția dreptului comun al Marii Britanii și absența unui cod de drepturi cetățenești a oferit
spațiu pentru valorile și nevoile culturale subiecților imigranți. Toleranță pentru diversitatea
culturală a făcut parte din istoria Marii Britanii, a fost recunoscut ca un regim politic
multicultural, până la sfârșitul anilor șaptezeci. Acest lucru nu înseamnă că nu au existat
sentimente anti-imigraționiste chiar și agresiuni care erau frecvente, dar erau rasiste.

Prevederi legale pentru a combate discriminarea vizează asigurarea subiecților din fostele colonii
independente oportunități egale de rasă. Un instrument-cheie al politicii de integrare liberală a
fost educația multiculturală.

Națiunea în cadrul statului

Dilema crucială a Franței și nu numai era: cum să se construiască o națiune-stat înzestrat cu un

distinct și mărginit număr de cetățeni? Diferențele de grup etnice erau problema în principiu.

Autorul definește națiunea ca fiind un principiu spiritual, atât un trecut cât și prezent. Adică
deținerea în comun a unui patrimoniu bogat de amintiri și consimțământul prezent, dorința de a
trăi împreună, voința, depunerea de eforturi și devotament.

Deci avem două criterii contradictorii constitutive a “națiunii”, una politică (consimțământ liber)
și una culturală (un trecut partajat).