Sfinţenia şi maturizarea

Adamántios Avgoustídis

Orice încercare de abordare a ceea ce, în mod convenţional, numim drumul către sfinţenie trebuie
ghidată de efortul de evitare a unor greşeli fundamentale. Asemenea greşeli se pot face sub influenţa
unei mentalităţi care îşi bazează evaluările pe distincţia absolută dintre „sacru” şi „profan”, dintre
viaţa bisericească şi cea socială. Acest lucru aduce cu sine acceptarea distincţiei – şi ea absolută –
dintre lucrurile despre care credem noi că definesc drumul către sfinţenie şi cele care organizează
cotidianul vieţii omeneşti.

Trebuie, de asemenea, să ne amintim că religiozitatea pe care o dezvoltă un tânăr nu este una

„spontană”. Felul în care acesta trăieşte credinţa religioasă şi îşi cultivă aspiraţia către sfinţenie
prinde chip în mediul familial, social, cultural, educaţional şi bisericesc, în care îşi duce viaţa şi creşte.

Copilul care doreşte – sau noi dorim – să înainteze către sfinţenie are deja un psihism propriu, o
anume structură a personalităţii, o anume moştenire biologică şi psihologică asupra cărora
influenţează hotărâtor experienţele pe care le dobândeşte din familie şi din lumea înconjurătoare.

Este, aşadar, posibil să vorbim despre mersul către sfinţenie, ignorând sau nerecunoscând această
realitate dată? (…)

Oamenii de ştiinţă care studiază comportamentul uman şi care cercetează transformările psihologice
prin care trece un tânăr în evoluţia lui către maturizare, consemnează preţioase observaţii şi ne pun
la dispoziţie cunoştinţe evoluate pentru o mai bună înţelegere a celor pe care le-am menţionat
anterior. Aceste cunoştinţe lămuresc, de asemenea, problematizarea cu privire la posibilele greşeli ce
pot surveni, atunci când „presăm” către o formă anume de sfinţenie după prescripţii anume,
eventual nepotrivite cu structura şi posibilităţile copilului aflat în dezvoltare.

Din uriaşa bază de date pe această temă alegem să ne concentrăm atenţia asupra unora dintre cele
mai tipice transformări ce caracterizează maturizarea tânărului.

O mare parte din tulburările psihologice care definesc adolescenţa ţin de aşa-numita renegociere a
conflictelor psihologice. Termenul se referă mai ales la situaţiile conflictuale psihologice legate de
agresivitate şi sexualitate.

La vârsta copilăriei vor exista, inevitabil, între părinţi şi copii situaţii „beligerante”. De-a lungul
procesului de educare, se vor fi impus pedepse, eventuale bătăi sau alte intervenţii „pedagogice”
directe sau indirecte, care sunt percepute de copii ca acte agresive. Mânia şi agresivitatea care se
administrează copilului sunt necorespunzătoare cu puterile lui trupeşti şi cu teama în faţa părintelui
atotputernic. Aceste tensiuni psihologice îşi pot găsi soluţia fie în acte simbolice (vezi jocuri distruse
sau jocul-război), fie în fantezie (vezi basme cu „Tom-Degeţei” care biruiesc dragoni şi uriaşi etc.). În
adolescenţă, însă, puterile trupeşti fac posibilă exprimarea furiei. În consecinţă, dispoziţiile agresive
devin atât o ameninţare psihologică interioară, cât şi o situaţie puternic incriminatoare în lumea
lăuntrică a adolescentului.

Aceleaşi aspecte sunt valabile şi în ce priveşte sexualitatea. Brusc, prezenţa fizică a celor mai iubite şi
familiare persoane provoacă stres şi nevoia de distanţare. Este de ajuns să ne gândim că cele mai
simple şi mai gingaşe manifestări de dragoste, precum mângâierea, îmbrăţişarea, sărutul etc., îl
sperie pe adolescent şi îi creează confuzie psihologică, după cum şi trupul se află sub încărcătura
ameninţătoare a sexualităţii abia trezite.
Atât agresivitatea, cât şi sexualitatea pretind lămurirea problemelor nerezolvate acumulate din
copilărie, aşa încât să devină posibile relaţii mature, responsabile şi neconflictuale la vârsta adultă.
Dacă această realitate nu este recunoscută, dacă modul de educaţie şi de abordare duhovnicească a
acestor fenomene se sprijină pe negarea existenţei lor, pe dispreţ, pe incriminare sau demonizare,
atunci este posibil ca urmările să fie serioase. Neabordarea frontală şi cu realism a acestor situaţii
fireşti sub motivaţia bine intenţionată a dezvoltării în omul tânăr a cugetului luptător şi a atitudinii
tenace, cumpătate şi responsabile conduce uneori la formarea unor personalităţi nevrotice. Aici se
încadrează şi situaţia patologică denumită prin termenul ştiinţific de pseudo-sine.

În bibliografia psihiatrică întâlnim consemnate situaţii în care comportamentul exterior al subiectului

se prezintă dominat de religiozitate, câtă vreme, în realitate, el disimulează puternice stări
conflictuale inconştiente. Un asemenea exemplu este tipul adolescentului ascetic. Denumirea nu
trimite la asceza patristică, ci la o atitudine extrem de egocentrică, exagerat de austeră a copilului
faţă de sine însuşi. Este vorba de o situaţie în care conflictul psihologic care a precedat şi dezvoltarea
ulterioară a acestuia conţin multe elemente incriminatorii şi conflictuale, cu rezultatul că
adolescentul se sperie de propriile-i dorinţe. Faptul că sentimentul de neputinţă este estetizat, iar
pulsiunile sunt abordate în limitele pe care i le impune realitatea, conduce la soluţii care seamănă cu
o adevărată declaraţie de război împotriva propriului sine.

Deşi această stare are un puternic caracter nevrotic, este posibil ca cei din jur să interpreteze
manifestările exterioare ale tânărului ca semne timpurii ale chemării pentru afierosirea în diferite
forme ale vieţii duhovniceşti. Se va ajunge la alegeri premature şi inoportune, care privesc fie
monahismul, fie alt tip de afierosire, fie aduc cu sine presiuni către opţiuni contrarii, precum
căsătoriile premature şi silite, fie făgăduinţe pripite de a îmbrăţişa preoţia de mir. Este clar că orice
alegere care se întemeiază pe impasuri psihologice, iar nu pe alegeri voluntare, mature, mai devreme
sau mai târziu, va avea urmări dureroase atât asupra vieţii individuale, cât şi asupra celei sociale şi
bisericeşti.

Sub presiunea unor mecanisme psihologice asemănătoare e posibil să întâlnim şi cealaltă faţă a
aceleiaşi monede. Este vorba de aşa-numitul adolescent non-conformist, care dă impresia că este un
rebel provocator. Comportamentul provocator se prezintă sub chipul atitudinilor care judecă şi
contestă „daturile” în numele căutării unei expresii mai autentice a credinţei. În realitate nu este
altceva decât încercarea de evitare a stresului conformării la exigenţele maturizării şi exprimă marea
dificultate a abordării acestora, încasându-le pe multe dintre ele nu ca nişte cerinţe ale maturizării, ci
ca pe o ameninţare psihologică.

În cele din urmă, şi într-un caz, şi în celălalt, şi în multe situaţii intermediare, poate să predomine o
formă de religiozitate care creează un fel de simţire înşelătoare de căutare sau chiar de cucerire a
sfinţeniei. Trebuie subliniat cu tărie că nu e vorba de ipocrizie, ci de baricadarea adolescentului în
spatele unei măşti a sfinţeniei. Ceea ce se petrece este oprimarea personalităţii prin mecanisme
psihologice nevrotice de apărare, care conduc la formarea a ceea ce în limbajul psihologic se
defineşte – aşa cum am menţionat anterior – ca „pseudo-sine”.

Se conturează astfel o situaţie, care, pe de o parte, nu este autentică – şi, prin urmare, nu rezistă la
exigenţele reale ale vieţii –, iar, pe de altă parte, aduce cu sine complicaţii mal-adaptive – şi care, în
consecinţă, provoacă durere în evoluţia vieţii subiectului. Rezultatul final este formarea unei măşti a
sfinţeniei, care va cădea îndată ce viaţa îi încearcă rezistenţa, deschizând drumul către devieri
psihopatologice.

Lucrarea prin definiţie dificilă a renegocierii conflictelor psihologice la copii devine încă mai dificilă şi
mai complicată când se ciocneşte – inevitabil – de o altă nevoie psihologică, la fel de grea şi exigentă.
Este vorba de nevoia omului tânăr de a deveni independent de nucleul familial, de a deveni autonom
şi de a socializa.

Urmare a acestor transformări este faptul că apar pe scenă fenomene ce caracterizează procesele
psihologice ale separării, precum tristeţea, nevoia de dez-idealizare a părinţilor, contestarea
principiilor şi valorilor care până atunci păreau de la sine înţelese ş.a.m.d.. De vreme ce, aşadar, sunt
puse la îndoială toate „daturile” şi agresivitatea vinovată otrăveşte relaţiile, este paradoxal să vorbim
în asemenea situaţii de sfinţenie.

Cu toate acestea, dacă nu înţelegem că sfinţenia nu poate fi îngrădită în cadrul îngust al

comportamentului exterior, dacă ne baricadăm în fenomenologia pe care o definesc stereotipurile de
sfinţenie pe care le are în cap fiecare generaţie, ne vom afla în primejdia de a duce dincolo de limitele
de siguranţă atitudinea noastră negativă şi dezaprobatoare faţă de provocările adolescentului care
contestă şi dezaprobă.

Iar aici cuvântul „primejdie” nu este deloc folosit în sens retoric, pentru că ne pândeşte la uşi
primejdia evoluţiei tristeţii fireşti către depresie şi adoptarea de către adolescenţi a unor
comportamente autodistructive sau autoexcitante. Ne aflăm în cea mai periculoasă fază de evoluţie
psihologică a tânărului. Aici, încercarea de impunere a sfinţeniei potrivit pretenţiilor părinţilor, fără
conştiinţa dificultăţilor pe care le întâmpină omul tânăr, mai ales în epoca noastră, poate să conducă
la rezultate contrare, catastrofale chiar.

Nu este întâmplător faptul că familiile creştine nu stau deloc mai bine decât cele necreştine în ce
priveşte problemele cu copiii lor. Fel şi fel de necazuri: consumul de narcotice, comportamente
antisociale sau diverse libertinaje erotice. Nu este, de asemenea, întâmplător, faptul că aşa-numitele
fenomene para-religioase iau amploare atât la nivel internaţional, cât şi în Grecia, aşa încât au ajuns
să nu mai constituie un obiect de interes doar pentru teologie, ci şi pentru ştiinţa psihiatrică.

Uşurătatea şi entuziasmul cu care tinerii se înregimentează ideologic sau devin victime ale para-
religiilor sau ale altor organizaţii extremiste au legătură directă nu doar cu cele menţionate mai
înainte, ci şi cu o altă transformare psihologică fundamentală care defineşte maturizarea. Ne referim
la procesul de definire a identităţii personale. Nu trebuie să ne scape din atenţie că, în acest proces,
ideologia şi definirea identităţii se prezintă ca două faţete ale aceleiaşi monede. Este cunoscut faptul
că adolescenţa este însoţită de dezvoltarea gândirii abstracte, de preocupările filosofice, de intensele
problematizări existenţiale şi de contestarea ideilor, convingerilor, valorilor şi tradiţiilor care erau
până atunci considerate de la sine înţelese.

Este astfel neîndoielnic faptul că, cu cât este mai sănătoasă atmosfera religioasă a mediului familial,
precum şi atmosfera generală socio-culturală, cu atât mai puţin conflictual şi ipocrit este modul în
care este trăită şi exprimată credinţa şi căutarea sfinţeniei şi, în consecinţă, cu atât mai probabil este
că omul tânăr va încorpora în identitatea sa acele elemente care vor garanta căutarea conştientă a
unei relaţii autentice cu Dumnezeu. Acest tip de relaţie este cel care determină şi potenţialele
drumului către sfinţenie.

Ajungem astfel la un punct nodal de o importanţă vitală, în care cele menţionate mai sus ca funcţii
psihologice fireşti ale procesului de maturizare trebuie să se întâlnească cu efortul şi problematizarea
legată de felul cum putem vorbi tineretului de astăzi despre sfinţenie. Probabil este indicat să
începem punându-ne mai întâi întrebarea despre cum nu trebuie să vorbim tinerilor despre sfinţenie.
Probabil este nevoie ca la început să ne punem întrebarea dacă nu cumva concepţia noastră despre
sfinţenie este strâmbă şi deformată. Să ne gândim la cât de uşor confundăm pe „a fi” – dimensiunea
ontologică a sfinţeniei – cu „a părea” – dimensiunea ei comportamentală – care adesea este legată
de un pietism bizar sau de un moralism secularizat. Înainte de orice demers de deschidere faţă de
tineri, este nevoie să cercetăm din nou coordonatele care definesc viaţa noastră în întregul ei ca fapt
bisericesc, iar nu ca religiozitate fragmentară, secularizată sau ideologizată.

Ceea ce este sigur este faptul că orice încercare de dominaţie asupra generaţiilor mai tinere având ca
armă încercarea de impunere a unei sfinţenii la care noi înşine nu suntem părtaşi şi nici nu a
exprimăm din propriile noastre experienţe, va conduce la rezultate contrarii. Altfel, ni se deschide
drumul către devieri psihopatologice sau către refuzul credinţei predate de Biserică.

Cheia va fi totdeauna căutare sfinţeniei ca mod firesc de viaţă şi creştere, altfel omul se va deforma
în prismele diforme ale realităţii noastre căzute.

Sursa: „Sfinţenia, o viziune uitată”, ed. Akrítas 2001, p. 103-110.