Avorturile şi războaiele culturale

Herman T. Engelhardt

O luptă între poziţii ireconciliabile în privinţa eticii şi a realităţii

Avortul este azi o practică medicală larg acceptată, care îşi explică existenţa prin caracterul şi cultura
societăţii noastre, care o încuviinţează. Biserica însă se delimitează în privinţa acestui subiect de
poziţia curentă a societăţii, recunoscând însemnătatea biologică şi morală a noii vieţi umane, care se
formează odată cu unirea dintre spermă şi ovul.

Avortul este un tip de ucidere care se practică la scară mondială, de obicei fără nici cel mai mic
sentiment de vinovăţie. Este o practică medicală larg acceptată, susţinută de un mare număr de
guverne şi organizaţii non-guvernamentale. La scară mondială, numărul copiilor nenăscuţi, omorâţi în
pântecele mamei lor, este mai mare decât totalul populaţiei Irlandei, Greciei, Ungariei, Canadei,
României, Poloniei sau Spaniei la un loc. Este probabil echivalent cu a ucide în fiecare an toată
populaţia Franţei1. Avortul este deosebit de răspândit în Europa de Est, unde regimurile ateiste şi
comuniste precedente au distrus cu barbarie cultura şi instituţiile creştin-ortodoxe. În Europa de Est,
la sfârşitul deceniului ’90, se înregistrau în jur de 75 la avorturi la fiecare 1000 de femei cu vârste
cuprinse între 15 şi 44 de ani, în comparaţie cu 20 de avorturi la fiecare 1000 de femei din restul
Europei. Dintre toate sarcinile, în Rusia 57% dintre acestea s-au încheiat cu avort, în Ungaria 53%, în
Bielorusia 52%, în România 47%, faţă de 13% în Spania2. În Grecia, 11% din totalul sarcinilor sfârşesc
cu avortul, în comparaţie cu aproximativ una la patru în Statele Unite3. Practica atât de răspândită a
avortului este o ruşine mai ales pentru ţările a căror moştenire culturală este prin excelenţă
ortodoxă.

Acest măcel este demonic, însă există ceva încă mai rău decât înseşi omuciderile. La nivel politic este
susţinută sistematic o mentalitate care refuză să perceapă ca atare caracterul demonic al avortului.
De altfel, nici nu putem explica altfel practica atât de răspândită a avortului decât în virtutea
caracterului şi semnificaţiei pe care i-o acordă cultura seculară. A acţiona imoral sau păcătos este
neîndoielnic ceva greşit. Însă pentru orice faptă greşită există o tămăduire, care devine posibilă
atunci când răul este recunoscut ca rău. Tâlharul pe cruce îşi porneşte călătoria către pocăinţă şi
mântuire abia atunci când se confruntă cu adevărul: „noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite
după faptele noastre” (Luca 23:40). Însuşirea caracteristică a culturii contemporane este tocmai
neruşinarea ei. În cultura mondială secularizată, dominantă, nu este recunoscut răul avortului.
Cultura aceasta acţionează azi ca o agresivă anti-cultură pentru cultura creştină, provocând o
confruntare între două concepţii ireconciliabile despre realitate şi morală. Această cultură se
concentrează pe transformarea organismelor sociale în toată Europa şi în America de Nord.
Tămăduirea şi soluţia pentru aceste situaţii se poate găsi doar într-o profundă schimbare a inimii şi a
minţii, într-o deschidere spre înţelesul plenar al binelui uman şi al creşterii lui spirituale, care sunt
existenţa lui Dumnezeu şi esenţa vieţii creştine. Vindecarea, în criza avortului, stă în recuperarea unei
consideraţii corecte asupra sexualităţii umane, a reproducerii şi progresului omului, a unei viziuni
care să fie în opoziţie cu această cultură a lumii: este vorba de recuperarea creştinismului ortodox.

1
O analiză a datelor la nivel mondial arată că în fiecare an sunt omorâţi prin avorturi între 36 şi 53 de milioane
de prunci nenăscuţi. X. K. Henshaw, Unintended Pregnancy 30 (1998), 24-29, 46. Vezi de asemenea, Wendy R.
Ewart şi Beverly Winikoff, Toward Safe and Effective Medical Abortion, Science 281 (July 24, 1998), 520.
2
http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/wrjp333pd2. html, informare realizată pe 23 martie 2004.
3
http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/ab-greece.html (informare realizată pe 23 martie 2004).
Păcatul pe ruinele creştinismului

Un creştin tradiţional se va întreba negreşit: „Cum de există o acceptare atât de răspândită a

avortului? De ce oamenii recurg la avort cu atâta uşurinţă?”. Acest lucru rămâne o necunoscută
pentru simplul motiv că în creştinismul autentic se crede că:

(1) Întreaga realitate şi istorie au un sens mai adânc: întreaga istorie a lumii şi a omului înaintează de
la creaţie prin întrupare către răscumpărarea de la Judecata cea de pe urmă, aşa încât în acest cadru
nici o sarcină cu probleme şi nici o durere pe care o suferim să nu aibă o însemnătate veşnică.

(2) Toate interesele umane, neliniştile şi consideraţiile despre progresul uman trebuie văzute din
perspectiva căutării sfinţeniei, aşa încât orice jertfe şi greutăţi, pe care omul este dator să le îndure,
au în cele din urmă însemnătate doar în comuniunea lui cu Dumnezeu.

(3) Întreaga sexualitatea umană este abordată din perspectiva căutării mântuirii, aşa încât activitatea
sexuală şi reproducerea trebuie văzute în cadrul căsătoriei unui bărbat cu o femeie care oferă lui
Dumnezeu sexualitatea şi zămislirea de prunci.

Din această perspectivă a înţelegerii sensului mai adânc al realităţii, al binelui şi progresului uman,
opţiunile care privesc activitatea sexuală umană şi reproducerea, incluzând şi avortul, sunt evaluate
în deplinătatea semnificaţiei lor, într-un mod cu totul de neconceput pentru o cultură secularizată,
tocmai pentru că în creştinism toate alegerile sunt evaluate din perspectiva acceptării existenţei lui
Dumnezeu, Care, ca Unul ce este Creator personal, a creat toate raţiunile făpturilor create. Toate
creaturile, toate lucrările bune şi drepte, se aseamănă cu stelele unei galaxii care se roteşte în jurul
unei nesfârşite găuri negre aflate în centru. Dacă viaţa acestei găuri negre este diferită şi este
guvernată de legi diferite de cele ale restului galaxiei, nici o mişcare a stelelor nu poate fi apreciată
fără referire la voluminoasa ei prezenţă4. Atunci când o cultură pierde vederea lui Dumnezeu, toate
aspectele vieţii sunt dezorientate şi perturbate din temelii.

Dimpotrivă, cultura secularizată încearcă să identifice întreaga viaţă umană cu interesele şi scopurile
din orizontul finit şi imanent. Evaluarea pe care această cultură o face pagubelor, foloaselor şi
îndatoririlor este aşadar de termen scurt – de pildă, nu poate recunoaşte că oamenii sunt destinaţi
veşniciei – şi, prin urmare, este o evaluare deficitară. Sexualitatea, căsătoria şi reproducerea sunt
aşezate într-un colaj incasabil al grijilor orientate individualist, care reprezintă o funcţie într-o cultură
secularizată post-creştină care tratează:

(1) Întregul realităţii şi al istoriei mundane ca fiind cea mai înaltă semnificaţie pentru om, pentru că
lumea este considerată ca venind de nicăieri şi îndreptându-se către nicăieri şi neavând nici un scop.

(2) Toate interesele umane, neliniştile şi bilanţurile dezvoltării umane sunt interpretate din
perspectiva utilităţii pe care o primesc din partea oamenilor.

(3) Prin urmare, şi sexualitate umană este evaluată în aceeaşi perspectivă secularizată în care sunt
evaluate toate obiectele mundane – cu minus şi plus.

Această viziune este strâns legată de aceea a sofistului Protagoras (460-377 d.Hr.), care susţinea că
tot adevărul moral şi, în esenţă, întreaga realitate trebuie interpretate având ca măsură omul. Omul

4
În opera lui Platon Euthufron nu se susţine doar că Dumnezeu încuviinţează ceea ce este bine, corect şi sfânt,
pentru că este bun, corect şi sfânt, nici nu înseamnă doar că ceea ce este bun, corect şi sfânt este astfel, pentru
că Dumnezeu îl încuviinţează. Mai degrabă făptura, având bunătate, corectitudine şi aspiraţie către sfinţenie, să
poate să fie înţeleasă în strânsă relaţie cu Dumnezeu, cu fiinţa necreată.
orbit fiind duhovniceşte, care nu mai vrea să vadă existenţa divinului, ajunge el însuşi măsura oricărei
etici.

Rezultatul este o profundă eroare în aprecierea sexualităţii şi a căsătoriei. Un simptom al acestor

transformări este micşorarea drastică a populaţiilor europene, precum şi acceptarea facilă a
avortului. Europencele au tendinţa să evite să rămână însărcinate şi, când li se întâmplă acest lucru,
cel mai adesea îşi omoară copilul în pântece, având tot timpul impresia că în felul acesta au acţionat
responsabil. Se ştie că copii au nevoie din partea părinţilor de jertfire de sine şi, cu cât sunt mai mulţi
copiii, cu atât mai mare trebuie să fie şi jertfa. În plus, cu cât mai grea este sarcina, cu atât mai mare
devine şi ispita de a omorî pruncul nenăscut şi de a evita responsabilităţile de părinte. La scară largă,
în această cultură secularizată se acceptă că în anii adolescenţei şi puţin după vârsta de 20 de ani o
sarcină poate să compromită planurile de studiu şi profesionale şi constituie prin urmare o povară de
nesuportat. Cultura secularizată post-tradiţională este de acord cu avortul:

(1) pentru că acest copil nedorit este considerat o povară, (2) pentru că mama nu doreşte sarcina,
sau (3) pentru că pruncul din pântece suferă de o gravă deficienţă somatică. Din aceste motive, copiii
nenăscuţi ajung să fie respinşi.

Însăşi posibilitatea de a face avort, garantată prin lege, devine un fel de asigurare care pare să îi
ferească pe oameni de poverile şi dezbinările pe care le aduce o sarcină nedorită, optând pentru
priorităţile pe care le propune modul secularizat de viaţă: la serviciu, în carieră, în satisfacerea ego-
ului şi în succesul personal, iar toate acestea sunt înţelese din perspectiva orizontului imanent. În
acest cadru, cultura secularizată afirmă libertatea optării pentru avort ca element definitoriu al
libertăţii şi demnităţii umane5, într-o lume care îşi pierde capacitatea de a înţelege caracterul
demonic al avortului şi chiar al uciderii de prunci6. Aceia care s-au aranjat confortabil în cultura

5
Protagoras respingea existenţa divinului şi declara că „omul este măsura tuturor lucrurilor, pentru
cele care sunt ceea ce sunt şi pentru acelea care nu sunt ceea ce sunt”. Διογένης Λαέρτιος, Περί βίων
και γνωμών των εν φιλοσοφία ευδοκιμησάντων ΙΧ. 51, trad. R. D. Hicks (Cambridge, ΜΑ: Harvard
University Press, 2000), vol. 2, pp. 463, 465. Vezi şi Σέξτος Εμπειρικός, Πυρώνειοι υποθέσεις, Ι. 216,
trad. R. G. Bury (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1976), vol. 1, p. 131. Când centrul este
mutat de pe Dumnezeu pe om, demnitatea umană nu mai este raportată la Dumnezeu, ci este
dobândită de oameni prin voinţa lor liberă.
6
Uciderea de prunci era larg acceptată în cultura greco-romană. Vezi, de pildă, Platon, Politeia, 459 şi
urm., precum şi comentariile lui Cicero referitoare la a 4-a tablă din Legea celor 12 table. „Omorârea
pruncilor cu handicap”. Cicero susţine uciderea grabnică, după cum impune Legea celor 12 table,
când e vorba de un prunc cu handicap grav”. Ε.Η. Warmington (editor şi traducător), Remains of Old
Latin, vol. 3, The Twelve Tables (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1979), p. 441. În fapt,
uciderea de prunci era practicată la scară largă şi urmărea exterminarea progeniturilor cu probleme.
Filosoful şi teoreticianul contemporan al moralei, profesor la Princeton University, Peter Singer,
recunoaşte şi se bucură că actuala cultură a ajuns să se asemene culturii păgâne antice în ce priveşte
pierderea capacităţii de înţelegere a răului uciderii unui embrion sau a unui copil. După cum susţine
Singer, uciderea unui embrion sau a unui prunc va trebui considerată, din punct de vedere etic, ca
echivalentă uciderii unei fiinţe vii oarecare, care nu este considerată om, având un nivel asemănător
de dezvoltare psihologică. Vezi, de pildă, Singer, Animal Liberation(New York: Avon Books, 1990), pp.
81-82, 240.

Aici, Singer are o profundă percepţie a eticii păgâne, care acceptă avortul ca mijloc de a pune capăt
unei sarcini. Înfierată aspru de concepţiile morale creştine, practica avortului este greu de justificat în
mondială, secularizată, atât de dominantă şi răspândită, consideră în mod pervers că este un rău
interzicerea recursului la avort, pentru că absenţa recursului facil la avort pune sub semnul întrebării
moduri de viaţă consacrate. Mulţi oameni, prin urmare, protestează atunci când medicii din serviciile
naţionale de sănătate refuză să efectueze un avort sau să dea trimitere pentru avort sau refuză să
acorde ei înşişi sau să dea trimitere pentru un diagnostic prenatal având în vedere că ulterior s-ar
putea recurge la avort. În această lume secularizată ar părea de-a dreptul inadmisibil dacă medicii de
la secţiile de maternitate sau ginecologie ar refuza să participe la învăţarea procedurilor de avort.
Susţinătorii culturii seculare intenţionează să schimbe ethosul medicilor şi al sistemelor naţionale de
sănătate şi să atenueze conştiinţele medicilor, ale asistentelor medicale şi studenţilor din domeniul
sănătăţii. Orice ameninţare de a bloca practica atât de răspândită a recursului la avort este
considerată în mod eronat imorală, un act de constrângere prin impunerea sarcinilor. Recursul la
avort este perceput în termeni pozitivi, ca un act de reproducere responsabilă, ca un element
indispensabil al unei libertăţi prost înţelese, al egalităţii şi demnităţii umane, al unui ethos care nu
mai are disponibilitate pentru îndatorirea fundamentală pe care a dat-o Hristos. „Oricine voieşte să
vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34). Cultura
secularizată a instituţionalizat o inversare radicală a valorilor.

Condamnarea avortului în epoca apostolică şi la Părinţi

Din epoca apostolică, creştinismul a recunoscut că avortul este incompatibil cu întoarcerea către
Dumnezeu. Cele mai vechi texte care descriu viaţa întru Hristos vorbesc despre problema avortului.
De pildă, în Didahia Apostolilor, o lucrare care a fost întocmită între anii 50 şi 70 d.Hr. (care, între
altele, arată că creştinii posteau miercurile şi vinerile încă din epoca apostolică), găseşti avortul
enumerat printre păcatele grave. „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu săvârşeşti sodomie, să
nu fii desfrânat, să nu furi, să nu vrăjeşti, să nu faci otrăvuri7, să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel
născut să nu-l ucizi”8. Interdicţii asemănătoare, incluzând interdicţia avortului, se regăsesc în Epistola
lui Varnava din secolul I sau II. „Să nu desfrânezi, să nu faci adulter, să nu săvârşeşti sodomie… Să nu
ucizi copil în pântece, să nu săvârşeşti ucidere de prunci”9. Avortul a fost totdeauna condamnat de
creştinism. Această condamnare a avortului de către creştini rămâne constantă. Secolul al III-lea şi al
IV-lea abundă în declaraţii creştine împotriva avortului. Tertulian (160-240 d.Hr.), de exemplu, a
subliniat că „la noi, uciderea a fost oprită odată pentru totdeauna. Nu ne este îngăduit să ucidem nici

cultura actuală, dacă nu chiar imposibil, pentru că este incapabilă să formuleze cu argumente valabile
anumite linii etice clare, de diferenţiere între uciderea unui embrion şi uciderea unui copil mic, între
uciderea embrionilor şi uciderea pruncilor. Din acest motiv, lumea păgână a acceptat uciderea
pruncilor la fel de uşor ca şi avortul. După cum arată Singer, „a ucide prunci nedoriţi sau a-i lăsa să
moară este de obicei o practică regăsită în toate societăţile, în întreaga istorie şi preistorie umană. O
găsim, de pildă, în Grecia antică… Larga susţinere de care se bucură practica uciderii pruncilor pe căi
medicale trădează faptul că, în loc să încercăm să găsim unde să tragem liniile delimitatoare între
diferitele stadii, va trebui să acceptăm că dezvoltarea fiinţei umane, de la zigot la embrion, de la
embrion la nou-născut, şi de la nou-născut la copilul mai mare, este un proces de durată, care nu ne
poate oferi linii clare de delimitare între stadii”. Singer, Rethinking Life and Death: The Collapse of our
Traditional Ethics (New York: St. Martin’s Griffin, 1994), pp. 129,130.
7
Termenul pharmákeusis, „otravă”, e posibil să caracterizeze practica magiei, fie, probabil, producerea filtrelor
erotice împotriva cărora vorbeşte Sfântul Vasilie cel Mare în cel de-al VIII-lea canon al său.
8
Didahia Apostolilor ΙΙ.2, trad. KrisoppLake (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1965), vol. 1, pp.
311,313.
9
Epistola lui Varnava în Apostolic Fathers, trad. KrisoppLake (Cambridge, ΜΑ: Harvard University Press, 1965),
ΧΙΧ 4-5, vol. 1, p. 403.
embrionul în pântecele mamei sale, de vreme ce primeşte sânge spre a se desăvârşi formarea fiinţei
umane. Împiedicarea naşterii unui copil este cea mai scurtă cale de a omorî. Nu există deosebire între
uciderea unui suflet deja născut sau intervenţia care opreşte naşterea. Este vorba de o fiinţă umană
şi de un individ în devenire, pentru că întregul rod este prezent în sămânţă”10. O poziţie
asemănătoare găsim la Octavius Minucius Felix (170-215 d.Hr.). Ethosul creştinismului din epoca
apostolică recunoştea ca imoralitate uciderea unei vieţi umane.

Însă, după ce creştinismul s-a refăcut după prigoane, au apărut canoane sinodale împotriva avortului,
care au afirmat ipostasul embrionului ca persoană. Primul sinod local important este datat din 314
d.Hr., al cărui canonul 21 de la Ancira micşorează epitimia pentru avort la 10 ani, subliniind că actul
avortului prevedea anterior o oprire pe viaţă de la împărtăşanie. Pe la anul 315 d.Hr., canonul al VI-
lea al Sinodului de la Neocezareea, vorbind despre botezul femeii însărcinate recunoaşte copilul din
pântecele mamei sale ca persoană distinctă. „În ce priveşte femeia însărcinată, hotărâm că poate fi
botezată oricând doreşte ea. Pentru că femeia nu se identifică şi nu comunică cu copilul, pentru că
fiecare persoană îşi are propria voinţă, lucru care se adevereşte prin propria mărturisire de
credinţă”11. A doua parte a canonului consideră copilul din pântecele mamei sale ca persoană pentru
care este necesar botezul personal. Botezul femeii nu are legătură cu botezul copilului. Copilul
trebuie să aibă un loc distinct în Biserică şi să se boteze, lucru care este cu putinţă doar după naştere.

Osândirea canonică a avortului este reluată statornic pe toată durata primelor două treimi ale
primului mileniu. De pildă, Sfântul Vasilie cel Mare, în cel de-al II-lea său canon interzice avortul, aşa
cum face şi Sfântul Ioan Postitorul, Patriarh al Constantinopolului, în cel de-al 21-lea canon al său. În
chip cu totul special avortul este osândit de canonul 91 al Sinodului Quinisext, care formulează
canoanele pentru două sinoade. Această poziţie consecventă a creştinismului ortodox este
acceptată, fără a se pune vreodată întrebarea dacă embrionul este o fiinţă însufleţită, cu atât mai
puţin să pună o linie despărţitoare între avorturile precoce şi cele tardive. Aşa stau lucrurile în
creştinism, deşi se ştie că la Ieşire, versiunea Septuagintei, se face distincţia între embrionul
configurat şi cel neconfigurat, între lepădarea precoce şi cea provocate unei sarcini maturizate în
urma bruscării din partea unui terţ.

Subiectul abordat în Septuaginta presupune o atenţie deosebită, dată fiind influenţa particulară a
cercurilor creştine occidentale din mileniul al II-lea. Iată care este textul: „Iar de se vor sfădi doi
bărbaţi şi vor lovi pe femeia ce are în pântece şi va ieşi pruncul ei neînchipuit, cu gloabă să se
globească, cât va pofti bărbatul femeii, va da după cerere vrednic. Iar de va fi pruncul închipuit, va da
suflet pentru suflet, ochiu pentru ochiu, dintre pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior,
arsură pentru arsură, rană pentru rană, umflătură pentru umflătură” (Ieşire 21:22-25)12. Textul în uz
[textus receptus] al evreilor este următorul: „De se vor bate doi oameni şi vor lovi o femeie
însărcinată şi aceasta va lepăda copilul său fără altă vătămare, să se supună cel vinovat la
despăgubirea ce o va cere bărbatul acelei femei şi el va trebui să plătească potrivit cu hotărârea
judecătorilor. Iar de va fi şi altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană,
vânătaie pentru vânătaie” (Ieşire 21:22-25)13. Versetul textului ebraic curent nu face nici o distincţie

10
Tertulian, Apologia 9.8, în Apologetical, trad. Rudolf Arbesmann, Sr. Emily Joseph Daly, Edwin A. Quain
(Washington, DC: Catholic University of America Press, 1950), pp. 31-32.
11
„Cele 15 canoane de la Sinodul local din Neocezareea tâlcuite” în Pidalion, editat de Agapie Ieromonahul şi
de Nicodim Monahul, Atena: editura Astir-Papadimitriou, 1982, p. 389.
12
Biblia sinodală, 1914.
13
Biblia sinodală, ediţia curentă.
între embrionii neformaţi sau formaţi, în timp ce versetul 23 se concentrează doar pe traumatisme
ale adulţilor în urma unei confruntări.

Două aspecte trebuie semnalate. Mai întâi, textul ar trebui să abordeze chestiunea avortului, însă se
referă la un caz de omucidere voluntară. În al doilea rând, versiunea Septuagintei nu este nici ea mai
elastică şi în fapt se ocupă mai mult de pedeapsa pentru omuciderea de bună voie, decât versiunea
contemporană ebraică. Versiunea Septuagintei poate, prin urmare, să fie înţeleasă ca un pas
intermediar între o abordare mai laxă, îngăduită de Moise, şi o înţelegere mai exigentă şi plenară,
care se realizează în creştinism. Aşa cum ne aminteşte Hristos cu privire la cazul divorţului, „pentru
învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost
aşa” (Matei 19:8), legea mozaică a ţinut seama de învârtoşarea inimii lor şi, cel puţin în anumite
situaţii, cerea mai puţine de la evrei decât se cer acum de la creştini.

Ceea ce este important pentru creştini este că o distincţie între embrioni formaţi şi neformaţi este
respinsă categoric în creştinism ca neavând însemnătate teologică. Vasilie cel Mare se exprimă
limpede împotriva acceptării unei asemenea diferenţieri cu privire la ipostasul etic al avortului în
Epistola către Amfilohie (Epistolă 188). „Aceea care a ucis în mod intenţionat un embrion suportă
pedeapsa pentru ucidere. Şi nu există la noi cercetare pentru a vedea în ce măsură embrionul era
format sau neformat”14. Această poziţie a Sfântului Vasilie cel Mare trebuie pusă în opoziţie cu două
chestiuni mai însemnate, prima este de ordin moral, iar cea de-a doua este biblică. Chestiunea
morală priveşte îndatorirea creştinilor de a nu vărsa sânge nevinovat, o îndatorire care oglindeşte o
interdicţie biblică fundamentală (Facere 9:6), independentă de orice apreciere cu privire la prezenţa
sau nu a sufletului în embrion, şi care este exprimată în condamnarea fără excepţii a avortului la
creştini încă din epoca apostolică. Al doilea subiect este biblic şi prezintă două perspective. Pentru
început, aşa cum este deja menţionat, versiunea Ieşirii din Septuaginta nu micşorează, ci face încă
mai aspră pedeapsa cea după lege pentru omuciderea intenţionată, descrisă mai sus. În al doilea
rând, ceea ce se cerea pentru iudei prin cele 613 de dispoziţii ale Legii mozaice în general şi cu privire
la avort în special, nu poate fi folosit fără o examinare atentă mai largă pentru a se stabili ce anume
se cere de la creştini. Talmudul, de pildă, recunoaşte că legea cu privire la avort este mai aspră
pentru ben Noah (păgâni) decât pentru iudei (Sanhedrin 57b), aşa încât cel puţin potrivit unora dintre
evreii ortodocşi academici, câtă vreme pentru evrei avortul ar fi îngăduit în mai multe situaţii, el nu ar
fi îngăduit pentru ben Noah (păgâni). Pentru un păgân avortul reprezintă încălcarea uneia dintre cele
şapte interdicţii ale Legământului lui Noe şi constituie o fărădelege pasibilă cu pedeapsa capitală15.

Pe scurt, aceste autorităţi ebraice ortodoxe sunt de acord cu Vasilie cel Mare: nu se poate
argumenta, aşa cum a făcut Biserica Romano-Catolică în Evul Mediu16, având la bază exigenţele legii
mozaice în ce priveşte omuciderea involuntară. Creştinismul ortodox, spre deosebire de cel
occidental, recunoaşte că Legea mozaică nu poate fi folosită nemijlocit ca ghid pentru înţelegerea
corectă a eticii avortului. Poziţia Sfântului Vasilie cel Mare şi canoanele Bisericii, care au fost validate
de către Sfântul Fotie cel Mare (810-895) în Constituţia Canoanelor şi în Nomocanon, aşa cum a fost
reconsiderat acesta din urmă la porunca împăratului Constantin al VI-lea, delimitează creştinismul

14
Sfântul Vasilie cel Mare, Epistole, trad. Sr. Agnes Way (Washington, DC: Catholic University of America Press,
1955), vol. 2, p. 12.
15
Baruch A. Brody, The Use of Halachic Material Discussions of Medical Ethics, Journal of Medicine and
Philosophy 8 (1983), 317-328.
16
Corpus Juris Canonici Emendatum et Notis Illustratum cum Glessae: decretalium d. Gregorii Papae Noni
Compilatio (Rome, 1585), Glossa ordinaria, vol. 5, titlu 12, capitolul 20, p. 1713. Între anii 1234 şi 1869, în afară
de perioada 1588-1591, Biserica Romano-Catolică nu considera ucidere avortul timpuriu.
ortodox de diferite inovaţii cu privire la avort, apărute pe la începuturile secolului al XII-lea în Biserica
latină.

Integrarea datelor biologice într-o perspectivă biologică corectă

Omul vede doar ceea ce ştie cum să caute. Dacă nu ştii de existenţa microbilor, de pildă, nu ştii cum
să îi cauţi şi cu atât mai mult nu ştii cum să îi vezi. Prin urmare, în acelaşi mod, dacă omul şi-a închis
inima faţă de Dumnezeu, nu reuşeşte să-L vadă şi de asemenea nu ştie nici care este modul de a se
apropia de El. Urmările unui cult greşit implică, aşa cum subliniază Apostolul Pavel la Romani 1:23-28,
pervertirea puterilor sufleteşti şi alterarea conştiinţei sale. Dacă cineva îmbrăţişează cultura
secularizată, nu înţelege corect care este riscul pe care îl presupune această viziune în sexualitate, în
reproducere şi avort. Dacă omul este corect orientat către Dumnezeu, recunoaşte cu uşurinţă
semnificaţia biologică şi morală fundamentală a zigotului, a noii vieţi umane care se formează prin
unirea spermei masculine cu ovarul. Deşi există o probabilitate de gemelarizare după acest punct,
atât în firescul procesului, cât şi prin tehnicile ilegale de reproducere in vitro, şi cu toate că există o
pierdere mare şi neprovocată de embrioni precoce, se poate admite, după cuvântul Sfântului Vasilie
cel Mare, că orice act de ucidere a acestei noi vieţi umane are urmări morale echivalente cu
omuciderea, aşa cum au demonstrat limpede creştinii încă de acum două mii de ani. Creştinii
ortodocşi pot de asemenea să se opună oricărui act de agresare a zigotului şi nu se confruntă, ca în
Occident17, cu o presupusă dilemă în ce priveşte recunoaşterea embrionului ca persoană,
recunoaşterea îndatoririi de a interzice anumite intervenţii medicale care să împiedice pierderea
embrionului. De asemenea, se va înţelege că nu-şi are locul o distincţie între embrionul format şi cel
neformat. În plus, embrionul poate fi înţeles ca stadiu timpuriu al vieţii unui copil care se dezvoltă şi
aşteaptă să se nască. Posibilităţile medicinii contemporane care permit dovedirea faptului că
embrionul este un copil viu care se dezvoltă în pântecele maicii sale, ajută substanţial în prezentarea
corectă a realităţii şi a vieţii copilului ce urmează să se nască.

Creştinii ortodocşi cunosc o altă evaluare a vieţii umane, încă de la zămislirea ei, şi recunosc că
oprirea acesteia nu este îngăduită. Ei dau un răspuns pozitiv, un răspuns al vieţii la întrebarea de ce
sexualitatea şi reproducerea trebuie aşezate în cadrul vieţii familiei creştine, care, fără egoisme şi
iubire de sine, doreşte să nască şi să crească cu dragoste copii pentru Împărăţia cerurilor.

Sursa: Periodicul Pemptousia, vol. 16.

17
Thomas d’Aquino, influenţat de biologia şi filosofia aristotelică (vezi, de exemplu, Aristotel, Despre naşterea
fiinţelor vii, 2.3.736 a-b şi Despre istoria fiinţelor vii, 7.3.583b) nu era în stare să recunoască răul avortului
timpuriu, lucru care l-a condus pe el şi pe continuatorii lui la distincţia dintre viaţa umană biologică şi viaţa
umană personală, din care au fost derivate în mod eronat atât semnificaţia morală, cât şi cea canonică asupra
avortului, în faptul că nu mai percep avortul timpuriu ca fiind echivalent cu omuciderea. Vezi, Thomas
d’Aquino, Aristoteles Stagiritae: Politicorum seu de Rebus Civilibus, cartea a VΙΙ-a, lectura a ΧΙΙ-a, în Opera
Omnia (Paris: Vives, 1875), vol. 26, p. 484. Vezi şi Suma Thelogica, Ι, Q 118, art. 2, răspuns la obiecţia 2.