Tăierea- împrejur cea după trup a Domnului ( 1 Ianuarie)

În cea de-a opta zi de la Naşterea Sa, Hristos a primit tăierea împrejur, aşa cum era prevăzut în Legea Vechiului
Testament. Pentru că S-a născut şi a trăit într-un anumit mediu, El a respectat toate rânduielile şi obiceiurile de atunci.
Tăierea împrejur trebuie să fie interpretată neapărat în cadrul teologiei chenozei pe care Hristos şi-a asumat-o pentru
mântuirea neamului omenesc.( Pentru ca Fiul lui Dumnezeu sa poată umple firea omenească de "slava" Sa, (In. 1,
14), a trebuit să-Şi facă proprie această fire prin Întrupare, adică să se facă Ipostasul ei. Această "impropriere" a firii
omeneşti reprezintă smerenia firii lui Dumnezeu sau aşa zisa chenoză. )
https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/chenoza-68846.html

Troparele din ziua acestei sărbători redau însemnătatea teologică a tăierii împrejur. Unul dintre acestea, care este
destul de cunoscut, spune:
“Mântuitorul pogorându-Se la neamul omenesc, primit-a înfăşare în scutece… şi nu S-a ruşinat de trupeasca tăiere
împrejur“.

Tăierea împrejur – porunca dată lui Avraam

Tăierea împrejur este tăierea “circulară a părţii superioare a mădularului bărbătesc“. Ea avea loc în cazul fiecarui copil
de parte bărbătească, pentru că fusese stabilită încă de la începuturi, printr-o poruncă dată de Dumnezeu lui Avraam.
Fragmentul corespunzator din Vechiul Testament este următorul:
“toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur. Să vă tăiaţi împrejur şi acesta va fi semnul legământului
dintre Mine şi voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească… să se taie împrejur în ziua a opta” (Facerea 17,
10-12).
Aceeaşi poruncă a fost repetată şi lui Moise:
“Iar în ziua a opta se va tăia pruncul împrejur” (Leviticul 12, 3).
Vorbindu-le odată iudeilor, Hristos le-a adus aminte că tăierea împrejur a fost dată lui Moise, dar a existat şi înainte de
el:
“Moise v-a dat tăierea împrejur, nu că este de la Moise, ci de la parinţi, şi sâmbăta tăiaţi împrejur om” (Ioan 7, 22).
Tăierea împrejur era legată de cucernicia faţă de Dumnezeu şi de ţinerea Legii, fiind semnul unui israelitean curat.
Aşadar, tăierea împrejur şi netăierea împrejur erau două noţiuni şi două practici opuse, care îi desemnau
pe iudei, respectiv pe idolatri.

Tăierea împrejur – Semn al legământului şi având conţinut teologic

Tăierea împrejur nu avea numai un scop igienic, ci şi un profund conţinut teologic şi o importanţă fundamentală.
Tocmai sub acest aspect, ea era diferită de tăierea împrejur care se facea la alte popoare, ca de exemplu la egipteni sau
la arabi şi mahomedani.Unii dintre ei, precum mahomedanii, au preluat circumcizia din Vechiul Testament şi din
poruncile lui Moise, însă această tăiere împrejur a lor nu avea un conţinut anume.
Sfântul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, spune că multe popoare, cum ar fi idolatrii, şi preoţii egiptenilor, saracinii,
ismaeliţii (mahomedanii), samaritenii, iudeii şi omiriţii, aveau tăierea împrejur, dar cei mai mulţi dintre ei nu o făceau
pentru legea lui Dumnezeu, ci “dintr-un anumit obicei“.
Cuvântul lui Dumnezeu către Avraam, prin care s-a consfinţit tăierea împrejur, arată motivul principal al acestei
practici. Dumnezeu a spus:
“şi acesta va fi semnul legământului dintre Mine şi voi” (Facerea 17, 11).
Aşadar, este vorba despre un legământ al lui Dumnezeu cu oamenii Lui sau despre testament. Un asemenea legământ
trebuia să fie întărit prin sânge, lucru întâlnit şi în Noul Testament, pentru că noul legământ al lui Dumnezeu cu
oamenii se pecetluieşte cu sângele lui Hristos.
Tăierea împrejur era semnul recunoaşterii cuiva că aparţinea poporului lui Dumnezeu, “încât poporul ales este
însemnat“. Potrivit exegeţilor, tăierea împrejur nu era prin ea însăşi un testament, ci numai semnul testamentului şi al
legământului.
Această practică funcţiona ca o reamintire a faptului că israelitenii trebuiau să rămână în cucernicia faţă de Dumnezeu
pe care o avusesera parinţii lor şi în neamestecare trupească cu idolatrii şi cu alte popoare. În acest fel, se împiedică
amestecarea neamului dar mai ales, se evită consecinţa acestui lucru, care era denaturarea credinţei revelate.Sfântul
Epifanie spune că tăierea împrejur era ca o pecete pe trup, ca o reamintire şi ca un legământ că vor rămâne “în
cucernicia părinţilor lor“. Aşadar, israelitenii primitori ai tăierii împrejur trebuiau să rămână în neamul lor şi în
credinţa în adevăratul Dumnezeu.
În plus, tăierea împrejur era o preînchipuire a Botezului care avea să fie introdus la timpul potrivit prin întruparea
Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, pentru că, în realitate,Botezul este tăierea împrejur a inimii.

Tăierea împrejur legată de punerea numelui

Hristos a primit această practică dureroasă imediat după Naşterea Sa. Descrierea ceremoniei tăierii împrejur a lui
Hristos se păstrează în cuvinte puţine, în Evanghelia după Luca. Sfântul Evanghelist scrie:
“Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai inainte de a
Se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).
Din această prezentare săracă în informaţii se vede că ceremonia tăierii împrejur era strâns legată de punerea
numelui, pentru că atunci I s-a dat numele Iisus, care înseamnă mântuitor.

Tăierea împrejur, care a avut loc în cea de-a opta zi şi era legată şi de punerea numelui, a trecut în creştinism sub
forma slujbei “pentru pecetluirea copilului şi punerea numelui în cea de-a opta zi de la naştere“. Miezul slujbei este o
rugăciune minunata pe care preotul o citeste pruncului în faţa uşilor bisericii. Desigur, pruncul este adus de moaşă sau
de o rudă, nu de către mamă, care va intra în biserică abia în cea de-a patruzecea zi de la naştere.
Cert este faptul că, fiind om, prin tăierea împrejur, Hristos Domnul, a suferit o mare durere. Aceasta arată totala
aplecare a lui Dumnezeu spre neamul omenesc. Unul dintre troparele sărbătorii spune:
“Legea plinind, Făcătorul Legii, cu trupul, astăzi, de bunăvoie, Se taie împrejur, tăiere făcând iernii păcatului“.

Cauzele pentru care Hristos a primit Tăierea împrejur

După ce am văzut valoarea teologică a tăierii împrejur, pe care Dumnezeu a lăsat-o în Vechiul Testament, şi faptul că
Însuşi Hristos a primit tăierea împrejur, trebuie să ne referim şi la cauzele pentru care Hristos S-a tăiat împrejur.
Mai întai, prin primirea tăierii împrejur, Hristos a arătat că El Însuşi a dat Legea Vechiului Testament şi de aceea,
trebuia şi El să o respecte. Hristos nu a venit ca să desfiinţeze legea, ci să o respecte şi, desigur, să o împlinească.
Aşadar, Hristos a împlinit Legea fără să o încalce. În acest mod, El ne-a arătat că şi noi trebuie să ţinem legea lui
Dumnezeu, care are ca scop mântuirea noastră.
În al doilea rând, tăierea împrejur a arătat în mod concret ce a însemnat de fapt chenoza Fiului lui Dumnezeu
Cuvântul.
Desigur, chenoza are legătură mai ales cu întruparea, prin faptul că Dumnezeul cel nezidit a luat fire omenească
zidită. Dar golirea şi desăvârşita smerire a lui Dumnezeu se pot vedea şi din tăierea împrejur, de vreme ce Hristos a
binevoit să primească această încercare grea.
În plus, Hristos a primit tăierea împrejur ca să arate că a luat fire omenească adevărata. Acest lucru este deosebit de
important, pentru că în vechea Biserică apăruse o erezie care se numea dochetism şi care susţinea că Hristos nu a luat
fire omenească adevărată, adică trup omenesc adevărat, ci un trup presupus sau închipuit. Această idee a dus la
concluzia că Hristos nu S-a răstignit pe Cruce, de vreme ce nu avea trup adevărat, ci numai i-a păcălit pe iudei. Numai
că o asemenea viziune nu îi mântuieşte pe oameni. Cum poate omul să se mântuiască dacă Hristos nu a luat fire
omenească adevarată? De aceea, după cum spune Sfântul Epifanie, Hristos a fost tăiat împrejur ca să arate că “într-
adevăr, a luat trup”.
De asemenea, tăierea împrejur a lui Hristos a arătat că trupul pe care Îl avea nu era de o fiinţă cu Dumnezeu. În
Hristos, ziditul s-a unit cu neziditul. Firea omenească este zidită, în vreme ce firea dumnezeiască este nezidită. Pentru
că s-a îndumnezeit prin Dumnezeirea Cuvântului, trupul s-a unit cu Dumnezeu, dar nu a fost de aceeaşi fiinţă cu
Dumnezeu. Aceasta înseamnă că trupul lui Hristos este izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, dar nu are aceeasi
fiinţă cu Dumnezeirea.
Mai mult decât atât, Hristos S-a tăiat împrejur pentru a-i învăţa pe oameni că tăierea împrejur, pe care El Însuşi a dat-o
iudeilor, a fost în slujba neamului omenesc şi a pregătit terenul pentru venirea Sa (Sfântul Epifanie).

La Sinodul Apostolic se hotărăşte să nu se mai taie împrejur

În Biserica primară de după Cinecizecime s-a discutat despre măsura în care prozeliţii credintei creştine trebuiau să
primească şi ei circumcizia. Primii creştini gândeau că, de vreme ce Vechiul Testament era înaintea Noului Testament,
şi idolatrii care veneau la credinţa creştină trebuiau să ţină Legea veche, inclusiv în privinţa tăierii împrejur. Pentru
a se clarifica această problemă, s-a întrunit Primul Sinod al Bisericii, care s-a numit Apostolic, în cadrul căruia s-au
luat hotărâri corespunzatoare, aşa cum se menţionează în capitolul 15 din Faptele Apostolilor.
Problema a apărut atunci când iudeii creştini “învăţau fraţii că: Dacă nu vă tăiaţi împrejur după rânduiala lui Moise, nu
puteţi să vă mântuiţi” (Fapte 15, 1). Acest lucru a iscat răzvrătiri şi discuţii îndelungate şi, aşa cum se spune, unii
dintre cei proveniţi din clasele fariseilor cereau ca prozeliţii să se taie împrejur şi să ţină legea lui Moise (Fapte 15, 5).
La acest Sinod Apostolic au vorbit Apostolii Petru, Varnava şi Pavel, alături de Iacov, “fratele” Domnului. Hotărârea
Sinodului a fost ca cei dintre neamuri care vin la credinţa creştină să nu se taie împrejur, ci să se păstreze pe ei curaţi
şi să se ferească de jertfele idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrâu. Hotărârea care s-a făcut cunoscută
creştinilor prin scrisoare spunea:
“Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi
de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de animale sugrumate şi de desfrâu, de care pîzindu-vă, bine faceţi” (Fapte 15,
28-29).
Logica acestei hotărâri consta în faptul că, de vreme ce tăierea împrejur a fost modelul şi preînchipuirea Sfântului
Botez şi a pregătit poporul pentru venirea lui Hristos, în noile condiţii nu mai era nevoie ca ea să existe.

Apostolul Pavel se laudă cu primirea Crucii lui Hristos

“Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci faptura cea noua” (Gal. 6, 15).
Prin întruparea Sa, Hristos a creat o nouă ordine şi a adus o viaţă nouă.
Spre deosebire de cei care se lăudau cu primirea tăierii împrejur, Apostolul Pavel se lăuda cu primirea Crucii lui
Hristos şi, desigur, cu semnele lui Hristos pe care le poartă pe trup.
“Eu port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Gal. 6, 17).

Botezul Domnului/ Boboteaza- Dumnezeiasca Arătare (6 Ianuarie)

Tropar:
“În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui
a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit
întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat,
Slavă Ţie.”

Au trecut aproape două mii de ani de la slăvită zi a Botezului Domnului. Dar măreţia praznicului a rămas
aceeaşi. Credincioşii se îngrijesc cu atenţie deosebită ca să aducă Aghiasmă Mare de la sfânta slujbă din biserică şi s-o
păstreze în casele lor. Cei care gustă cu credinţă din ea mult folos sufletesc vor dobândi. Căci Aghiasma Mare se
aseamănă cu apa Iordanului, pe care Iisus Domnul a sfinţit-o cu Trupul Său. Iar Domnul Iisus Hristos este capul
Sfintei Biserici şi în numele Său slujitorii ei se roagă pentru coborârea Duhului Sfânt asupra apei ce se sfinţeşte. în
chip nevăzut, cerurile se deschid şi Sfânta Treime e de faţă. Sunt momente de adâncă cutremurare sufletească.
După ce ne-am înălţat sufleteşte cu colindele şi cântările Naşterii Domnului, iată că a sosit, spre bucuria noastră,
un alt mare praznic al Mântuitorului Iisus Hristos: Botezul Său.
În cântarea prin care slujitorii Sfintei Biserici vestesc în biserică şi în casele credincioşilor înţelesul praznicului, se
spune că, botezându-se Domnul în râul Iordanului, „închinarea Treimii s-a arătat”.
În nici o altă împrejurare nu avem o descoperire atât de minunată a Sfintei Treimi ca la Botezul Domnului.
Este adevărat că Sfânta Scriptură conţine unele mărturii despre Sfânta Treime şi înainte de venirea Mântuitorului.
Astfel, cuvintele lui Dumnezeu „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) mărturisesc prezenţa nu
unei singure persoane. Cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” (Is. VI, 3) indică faptul că îngerii
(Serafimii) preamăresc pe un singur Dumnezeu în trei persoane. Să ne amintim apoi că patriarhul Avraam a fost vizitat
la stejarul Mamvri de trei tineri, cărora li s-a închinat şi le-a adus daruri, adresându-li-se însă ca unui singur Om prin
singularul „Doamne”, căci ştia că Dumnezeu este de faţă (Fac. XVIII, 1-2). Dar toate aceste descoperiri şi altele au
fost mai puţin clare, deoarece ele au avut loc într-o vreme de pregătire şi de aşteptare a mântuirii.
La timpul potrivit, sau, cum zice Sfânta Scriptură, la „plinirea vremii”, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, persoana a
doua a Sfintei Treimi, S-a lipsit pe Sine de slava dumnezeiasca şi a luai trup omenesc din Sfanta Fecioară Maria,
facându-se asemenea oamenilor, afară de pacăt (Filip. II, 7-8). La vârsta de 30 de ani El a venit la râul Iordan să
împlinească rânduiala botezului. Acolo se afla „om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan” (Ioan I, 6). El avea
menirea să pregătească pe oameni spre a primi învăţătura lui Iisus. Sfânta Evanghelie spune că El a venit „să
mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin El” (Ioan I, 7). Vestea despre Ioan Botezătorul se dusese departe.
Veneau la el oameni de toate categoriile şi-l ascultau. Unii ştiau câte ceva despre venirea unui Mântuitor din cărţile
proorocilor, alţii nu cunoşteau nimic. Iar Sfântul Ioan propovăduia tuturor zicând: „Vine în urma mea Cel ce este mai
tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor [...] El însă vă va boteza cu Duhul Sfânt”
(Marcu I, 7-8). Văzându-L pe Iisus apropiindu-se, Sfântul Ioan a exclamat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii” (Ioan I, 29). Evident, Iisus nu avea trebuinţă de botez, fiindcă era fară păcate (cf. Ioan VIII, 46; I Petru
II, 22). Sfântul Ioan ştia acest lucru. Ia spus: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” (Matei III, 14).
Şi răspunzând Iisus, a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei III, 15).
Aceste cuvinte însemnează că împlinirea dreptăţii se săvârşeşte prin ascultarea legii şi a rânduielilor dumnezeieşti (cf.
Luca I, 6), care exprimă dreptatea. Dreptatea constă în dreapta credinţă şi roadele ei, ce urmăresc apropierea omului
de Dumnezeu. Iisus Hristos a venit spre realizarea împăcării, prin împlinirea dreptăţii şi a iubirii în lume. Botezul Său
este un act de smerenie şi de supunere faţă de legea dumnezeiască. Iar slujitorul acestei legi era în acel timp Ioan
Botezătorul, pe care însuşi Dumnezeu l-a trimis să boteze (Ioan I, 33). Iisus S-a supus acestei rânduieli, după cum a
dat ascultare şi altor rânduieli (a se vedea Luca II, 21-24; 42) ale legii, spre a le da un sens duhovnicesc nou.
Sfintele Evanghelii ne istorisesc că, „botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui
Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul
Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei III, 16-17; Marcu I, 10-11; Luca III, 21-22).
Iată urmarea împlinirii dreptăţii! Smerenia ascultării şi împlinirea legii au deschis cerurile şi însuşi Dumnezeu-Tatăl a
mărturisit iubirea faţă de Fiul Său, iar Duhul Sfânt S-a coborât în chip văzut peste Fiul şi astfel descoperirea Sfintei
Treimi a fost dată în chip mai vădit decât altă dată. Ioan Botezătorul şi poporul care era de faţă au văzut şi au auzit
lucruri minunate şi unice. Botezătorul Domnului povesteşte el însuşi, ca martor ocular: „Am văzut Duhul coborându-
se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El” (Ioan I, 32).
Împlinirea rânduielii dumnezeieşti de către Mântuitorul a adus venirea Sfântului Duh. în timp ce Botezul lui Ioan era
un botez al pocăinţei (Matei III, 11; Fapte XIII, 24 şi XIX, 4), adică un act de curăţire a păcatelor, Botezul instituit de
Iisus Hristos, în numele Sfintei Treimi, este botezul Harului Dumnezeiesc, care sfinţeşte pe credincioşi prin Sfântul
Duh (Marcu I, 8).
Arătarea Sfintei Treimi în timpul Botezului Domnului este descoperirea unei taine mari şi nepătrunse de mintea
omenească. Ea ni s-a descoperit pe măsura puterii noastre de a cunoaşte şi de a crede. Astfel, din cuvintele „Fiul Meu
cel iubit”, rostite de Tatăl, înţelegem că între Tatăl şi Fiul este o iubire veşnică, iar arătarea Sfântului Duh în aceeaşi
clipă mărturiseşte prezenţa aceleiaşi iubiri atât între Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi între Fiul şi Duhul Sfânt. De aceea,
Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul a scris: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8). Fiul ne-a descoperit că Sfântul
Duh purcede de la Tatăl (Ioan XV, 26), ceea ce însemnează că e plin de iubire ca şi Tatăl. Iubirea lui Dumnezeu faţă de
lume exprimă iubirea între persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest adevăr reiese din cuvintele
Mântuitorului: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi” (Ioan XV, 9): „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi
alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac Duhul Adevărului” (Ioan XIV, 16-17).
Desigur, mintea omenească nu poate cuprinde în întregime taina Sfintei Treimi. Un singur Dumnezeu proslăvit în
Treime ne-a fost descoperit de Persoana Fiului de o fiinţă cu Tatăl, născut înainte de veci, Iisus Hristos, dar înţelesul
tainic este atât de adânc, încât „ce anume este Dumnezeu în fiinţa Sa, aceasta este cu neputinţă să se ştie de vreo
făptură nu numai văzută, dar şi nevăzută, adică nici de înşişi îngerii, fiindcă nu este defel vreo asemănare între Ziditor
şi zidire” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, 1642, trad. Alexandru Elian, Bucureşti, 1981, răspuns la
întrebarea a VIII-a, p. 28). Dar atunci când puterea cunoaşterii devine insuficientă, intervine puterea credinţei care
uşurează omului primirea tainelor dumnezeieşti. Dumnezeu ne-a dat darul credinţei ca fiinţa noastră să se străduiască
la „dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Ev. XI, 1).
După ce S-a botezat în Iordan, Iisus Hristos îşi începe activitatea Sa publică. Rolul Său - în comparaţie cu cel al lui
Ioan Botezătorul - creşte, şi mulţimile îl urmează din ce în ce mai mult. Minunile Sale devin tot mai numeroase şi
exprimă puterea lui Dumnezeu.
Botezul lui Iisus n-a fost numai o supunere faţă de lege, ci şi un act de sfinţire a firii, a naturii, un act de regenerare a
lumii întregi. În cinstea Botezului Domnului a fost rânduită o sfinţire deosebită a apei. Una din rugăciunile atât de
emoţionante de la această slujbă exprimă ideea de înnoire şi refacere a lumii, de împăcare a „celor de sus” cu „cele de
jos”:, Astăzi, cele de sus cu cele de jos împreună prăznuiesc, şi cele de jos împreună cu cele de sus vorbesc. Astăzi,
păcatele oamenilor se curăţesc în apele Iordanului. Astăzi, raiul s-a deschis oamenilor. Astăzi, toată făptura se adapă
cu curgeri tainice. Astăzi, Stăpânul merge la Botez, ca să ridice firea omenească la înălţime. Astăzi, împărăţia cerurilor
am dobândit. Astăzi, pământul şi marea s-au împărtăşit de bucuria lumii şi lumea de veselie s-a umplut. Astăzi,
întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru” (Molitfelnic, Bucureşti, 1984, p. 620).
Au trecut aproape două mii de ani de la slăvită zi a Botezului Domnului. Dar măreţia praznicului a rămas aceeaşi.
Credincioşii se îngrijesc cu atenţie deosebită ca să aducă Aghiasmă Mare de la sfânta slujbă din biserică şi s-o păstreze
în casele lor. Cei care gustă cu credinţă din ea mult folos sufletesc vor dobândi. Căci Aghiasma Mare se aseamănă cu
apa Iordanului, pe care Iisus Domnul a sfinţit-o cu Trupul Său. Iar Domnul Iisus Hristos este capul Sfintei Biserici şi
în numele Său slujitorii ei se roagă pentru coborârea Duhului Sfânt asupra apei ce se sfinţeşte. în chip nevăzut,
cerurile se deschid şi Sfânta Treime e de faţă. Sunt momente de adâncă cutremurare sufletească.
De aceea, să mulţumim Sfintei Treimi pentru refacerea şi înnoirea sufletelor noastre, atunci când ne smerim şi ne
rugăm ca faptele şi gândurile pe care le avem să fie tot mai bune şi mai curate.
În numele Sfintei Treimi fiecare creştin primeşte haina Botezului şi se îmbracă în Hristos (Galateni III, 27). Taina
Sfântului Botez e luminată în chip tainic de lumina cerurilor deschise şi de prezenţa Sfintei Treimi. „Când ieşim din
apa Botezului - scrie Nicolae Cabasila - noi avem în suflete pe Iisus şi Mântuitorul nostru... îl avem plin de mărire,
curat de orice păcat şi lipsit de orice stricăciune, aşa cum a înviat, aşa cum S-a arătat Apostolilor, pe cum era pe când
S-a înălţat la cer şi la sfârşit aşa cum va fi când se va întoarce iarăşi să ne ceară comoara ce ne-a încredinţat-o”
(Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. Prof. Toader Bodogac, Sibiu, 1946, p. 23). E necesar să păstrăm această comoară cât
mai curată, deoarece cu ea ne vom înfăţişă înaintea dreptului Judecător.
Fie ca prăznuirea Bobotezei, când „închinarea Treimii s-a arăta”, să lumineze viaţa credincioşilor şi să-i călăuzească
pe calea credinţei, a iubirii şi a ascultării faţă de Cel „ce lumea a luminat” (I Cor. XV, 58).

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei

(1 Ianuarie)

Sfântul Vasile s-a născut în anul 329 (330) dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei. Mama sa se numea
Emilia, iar tatăl său era retorul Vasile. Bunica sa după tată era Macrina cea Bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie
Taumaturgul, avusese de suferit în timpul persecuţiilor lui Diocleţian (284-305). Vasile era unul din cei zece fraţi,
dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta,- cinci vor fi monahi, cei trei dinainte, la
care se adaugă Naucratios şi Macrina cea Tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta
Emilia, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie (de Nyssa), Sfântul Petru, Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina,
împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără, i-a crescut pe copii în duh creştin. Sfântul Vasile va
spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare: „Am păstrat în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la
răposata mea mamă şi de la bunica mea Macrina. Această credinţă n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai
maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinţii încă de la început. Ca şi sămânţa,
care din mică se face mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea
se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am
crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi"1.
Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie,
căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la
strămoşii săi a fost pietatea.
Sfântul Vasile şi-a continuat educaţia în şcolile din Cezareea Capadociei, unde l-a cunoscut pe Sfântul Grigorie
Teologul apoi în şcolile din Constantinopol şi, în fine, la Atena. A avut profesori vestiţi: Libaniu, Proheresiu şi
Himeriu. A închegat o prietenie strânsă cu Sfântul Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească e model pentru teologii
de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii.
Sfântul Vasile s-a întors în patrie pe la anul 355. Un biograf al Sfântului Vasile spune că suferinţele fizice de care a
avut parte toată viaţa şi nevoia de a lua mereu medicamente l-au împins către studiul medicinii.
Primul pas concret pe calea desăvârşirii sale în lumina Evangheliei a fost făcut de Sfântul Vasile prin primirea Tainei
Sfântului Botez la anul 357, după care întreprinde o călătorie în Egipt, Palestina, Celesiria şi Mesopotamia, pentru a-i
întâlni pe cei mai renumiţi asceţi, înainte de această călătorie, a făcut o primă împărţire a averii sale la săraci. S-a
întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Pentru acest scop l-a chemat pe Sfântul Grigorie
Teologul la mănăstirea înfiinţată de el în Pont pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. El îmbina munca ma-
nuală cu rugăciunea şi cu râvna intelectuală. Aici a scris Regulile vieţii monahale (Regulile mari şi mici) şi a pus
bazele Filocaliei, împreună cu Sfântul Grigorie.
Vasile a fost hirotonit preot de Episcopul Eusebiu, devenindu-i acestuia un bun sfătuitor. În 368, cu prilejul unei mari
foamete, Sfântul Vasile a organizat admirabil asistenţa socială şi a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor.
În 370, murind episcopul Eusebiu, Sfântul Vasile a fost ales în locul acestuia. Deşi era în floarea vârstei, consumat de
asceza severă, ca episcop al Cezareii, devenit mitropolit al Capadociei şi ierarh peste dioceza din Pont Sfântul Vasile a
început să reorganizeze Biserica de sub jurisdicţia sa, înlăturând abuzurile clerului din vremea aceea. Sfântul Vasile s-
a impus printr-o uriaşă activitate dogmatică, pastorală şi socială. In urma atitudinii sale faţă de arianism şi a
manevrelor împăratului Valens, dioceza i-a fost împărţită în două, cu două capitale episcopale: Cezareea şi Tyana.
Sfântul Vasile a susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura creştină niceeană.
Este remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest trimisul
împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii.
 Sfântul Vasile a fost un suflet mare, cu o minte pe cât de laborioasă, pe atât de exactă. A luptat pentru alinarea
suferinţelor celor mulţi, nefăcând discriminare între oameni şi credinţele lor. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială:
azil ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte
erau cunoscute sub numele de Vasiliada.
Sfântul Vasile a împodobit serviciul divin cu Sfânta sa Liturghie, ce se săvârşeşte de zece ori în cursul anului
bisericesc.
A fost pretutindeni prezent. A menţinut legătura cu profesorul său Libaniu, i-a sprijinit moral şi financiar pe tinerii cei
mai dotaţi din şcoli, convins fiind că Biserica are nevoie de întăriri permanente pentru atingerea scopurilor ei divino-
umane.
Personalitate polivalentă, Sfântul Vasile a excelat ca nimeni altul în toate activităţile pe care le-a întreprins. A fost un
preot de excepţie, mare liturghisitor şi prieten de nădejde, pedagog de clasă şi organizator înnăscut (poate de aceea a
fost numit de contemporani „un roman printre greci"), teolog profund şi un adevărat om de ştiinţă. Toate acestea la un
loc parcă nu întregesc portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşurată pe parcursul unei vieţi
relativ scurte, pentru că Sfântul Vasile a trecut la cele veşnice pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, fiind numit încă de
pe atunci cel Mare. Era cel Mare ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare
încă în viaţa practică, în rolul său de prelat al Bisericii şi de om al faptelor.
In Biserica Ortodoxă Română Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinţi, opera sa constituind şi
astăzi un izvor bogat de învăţăminte folositoare, iar exemplul vieţii sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele
ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârşirii creştine.

Botezul Domnului (Boboteaza- Dumnezeiasca Arătare)

Apostolul zilei(Tit 2, 11- 14; 3, 4-7)

Evanghelia zilei( Matei 3, 13-17)

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului)

Apostolul zilei ( Efeseni 4, 7- 13)

Evanghelia zilei ( Matei 4, 12- 17)

Duminica a 29-a după Rusalii ( a celor 10 leproşi)

Apostolul zilei ( Coloseni1, 12- 18)

Evanghelia zilei ( Luca 17, 12- 19)

Duminica a 31-a după Rusalii ( Vindecarea orbului din Ierihon)

Apostolul zilei ( 1 Timotei 1, 15- 17)

Evanghelia zilei ( Luca 18, 35- 143)

Pagina 8

Botezul Domnului Iisus

Pe când Ioan boteza la Iordan, a venit la el Iisus din Galileea, ca să fie botezat. Ioan boteza numai pe cei păcătoşi, aşa
că pe Iisus n-a vrut să-L boteze:
- Eu am nevoie să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine? spunea Ioan Mântuitorului.
- Lasă acum, că aşa se cuvine, a răspuns Iisus. Atunci Ioan L-a botezat. Când a ieşit Iisus din apă, cerurile s-au
deschis. Duhul lui Dumnezeu S-a văzut ca un porumbel coborând peste El. Iar un glas din ceruri s-a auzit, zicând:
- Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.
Văzând şi auzind acestea, Ioan a înţeles că Iisus este Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, şi a mărturisit acest lucru
şi poporului care venea la el.
(v. Luca III, 21-22; Matei III, 13-17; Ioan I, 32-34)

Colorati cu grijă şi cu drag desenul de mai jos care se referă la Botezul Domnului: