Continentul insular Oceania are o suprafață de uscat de peste 8,5 milioane kmp si este alcătuit

din masa terestră a Australiei, insulele mari precum Noua Guinee, Noua Zeelandă, Tasmania
si circa 20.000 de insule mici.
Insulele Oceaniei sunt, frecvent, împărțite în următoarele grupuri distincte:
A. Australia – cea mai mare insulă din lume si totodată, cel mai mic continent; în sud-estul
Australiei se află insula Tasmania.
B. Noua Zeelandă si insulele din apropiere
C. Melanezia („insulele negre”) constituie o întinsă regiune a Oceaniei; include insulele:
Noua Guinee, Bismark, Solomon, Noua Caledonie, Vanuatu
D. Micronezia este alcătuită din peste 1500 de insule, situată la vest de Polinezia, fiind cea
mai apropiată de Asia de Sud-Est; din această grupare fac parte insulele: Mariane, Caroline,
Marshall, s.a
E. Polinezia are o formă triunghiulară cu vârful la nord de Hawaii, la est de insula Pastelui si
la sud Noua Zeelandă; ocupă o uriasă întindere oceanică.
Polinezia de Nord (Arhipelagul Hawaii), Polinezia Centrală si de Sud care aparține emisferei
austral cuprinde insulele: Fiji, (circa 320), Samoa, Tokelau, Tonga, Toubuai, Societății,
Touamotu, Marchize, Cook, Phoenix, Pastelui.
Un timp, denumirea de Oceania s-a referit la grupările de insule si arhipelaguri din partea
centrală si sudică a Oceanului Pacific. Continentele, după cum se știe, prezintă toate cele trei
pături de roci, având fiecare un nucleu vechi precambrian (scut), la care s-au adăugat teritorii
mai noi, îndeosebi prin miscări orogenice sau vulcanism.

Clima in Australia
În cea mai mare parte a continentului domină o climă aridă și semiaridă, cca. 40 % din
suprafața Australiei este acoperită cu dune de nisip. Numai în regiunea de sud-est și sud-vest
există o climă mai temperată, unde se mai pot găsi terenuri fertile podzolice. În regiunile de
nord domină clima tropicală, cu vegetații tipice de pădure ecuatorială, deșert sau de savană.
Precipitațiile cad într-un mod foarte neregulat, existând frecvent perioade de secetă care pot
dura ani. Se constată prin creșterea conținutului de sare, o stare permanentă de înrăutățire a
calității solului. În aceste regiuni sunt frecvent vânturi puternice cu furtuni de nisip.

Agricultura în Australia
Desi condițiile naturale sunt mai puțin favorabile, agricultura Australiei are o balanță anuală
excedentară, vânzările de produse agricole fiind valoric depăsite doar de exportul minier.
Terenurile arabile reprezintă doar 6% din suprafața țării, cea mai mare parte fiind situate în
sud-estul țării. Terenurile utilizate ca păsuni si fânețe reprezintă circa 59%, cele ocupate cu
păduri 4,5%, iar alte terenuri circa 30%. Solurile Australiei sunt deficitare în azot si fosfor.
Iepurii, cangurii, câinii dingo si insectele dăunătoare constituie factori care reduc
randamentele producției agricole.
Amenajările hidrotehnice, cele peste 10.000 de foraje pentru apă, suprafețele irigate,
mecanizarea, chimizarea, comasarea în ferme de mari dimensiuni utilizarea unor noi soiuri de
plante si rase de animale, folosirea unor metode biologice de combatere a dăunătorilor, a
biostimulatorilor si protecția statului s-a reflectat în cresterea rentabilității medii la hectar.
Totusi, mecanizarea nu a putut înlocui deficitul de forță de muncă.
Cultura plantelor

Cerealele se cultivă pe circa 75% din suprafața arabilă. Suprafețele cultivate

cu grâu au oscilat în secolul al XX-lea datorită secetelor, dăunătorilor sau crizelor
de supraproducție mondială. Astăzi cultura grâului se practică pe 50% din suprafața
arabilă, avansând pe câmpia drenată de Darling până la izohieta de 250 mm
datorită unor varietăți adaptate la secetă. Principala zonă de cultură se află în sudestul
statului Queensland, statul Victoria si Noua Galie de Sud. În zonele mai
umede din sud-est cultura grâului este asociată cu cresterea ovinelor si a bovinelor,
iar în Câmpia Murray – Darling unde cad precipitații mai reduse se aplică un
sistem mecanizat dar exploatarea agricolă este de tip extensiv.
Agricultura australiană, prin cresterea oilor si cultura grâului, a impulsionat initial
prosperitatea economică. Marea Britanie (metropola) era interesată în secolul al XIX-lea si în
prima jumătate a secolului al XX-lea de producția de lână si de grâu, datorită expansiunii
industriei textile si evoluției numerice a populației.
Tehnica de refrigerare a impulsionat cresterea bovinelor si exportul de produse
agricole la distanțe mari.
Se cultivă orzul ca plantă furajeră si ca materie primă pentru bere, sorgul, inul, rapița, soia,
arahidele, floarea soarelui, cartoful, mărul, părul, caisul, piersicul, citricele (în SV țării),
ananasul, bananierii, arborele de papaya, mango (Qeensland), vița de vie îndeosebi în statele
Victoria si Noua Galie de Sud, trestia de zahăr (Qeensland si Noua Galie de Sud), bumbacul
(Queensland si Noua Galie de Sud), tutunul (Victoria si Qeensland). Australienii produc vin
de mult timp.
Astăzi, vinurile se produc în toate statele. Viile ocupă o suprafață de 75.000 ha. Culesul
strugurilor are loc în ianuarie si martie. În prezent sunt 930 de fabrici de vin (cele mai multe
fiind afaceri de familie. Multe vii (de regulă dintre cele mai mari) sunt recoltate noaptea, cu
masinile, încât fructele să poată fi zdrobite cât sunt reci.
Zootehnia a fost stimulată de condițiile naturale, tehnica de refrigerare si de exporturi.
Valoarea producției animaliere reprezintă ½ din valoarea producției agricole.
Cresterea ovinelor. După numărul ovinelor si calitatea producției producției de lână,
Australiei deține primul loc pe glob. Noua Galie de Sud si Victoria sunt statele cu cele mai
mari efective de ovine si produc 75% din cantitatea de carne de oaie si miel. Predomină rasa
merinos. Se cresc si metisi pentru carne si lână semifină.
În vestul si centrul Australiei datorită asociațiilor de plante furajere, cresterea ovinelor are un
caracter extensiv.
Cresterea bovinelor se practică în SE Australiei si în Tasmania, unde păsunile sunt mai bogate
datorită precipitațiilor; este un stil extensiv de crestere a bovinelor. Cresterea extensivă se
bazează pe păsunile naturale mai sărace. Statele Noua Galie de Sud, Queensland si Victoria
dețin 90% din efectivul de bovine.
Se cresc de asemenea porcine, păsări, se practică apicultură. Pescuitul este axat pe speci de
ton, scrumbie, rechin – scrumbie, biban – de – stâncă.
Silvicultura. Fondul forestier al Australiei este destul de redus (doar 5% din suprafața țării).
În trecutul nu prea îndepărtat s-au făcut exploatări masive. Astăzi, se fac eforturi pentru
refacerea pădurilor, precum si pentru protecția acestora. Din aceste cauze se importă lemn
pentru utilizare industrială din Asia de Sud-Est, Canada si Noua Zeelandă.
Agricultura din Oceania este afectată de furtuni gen taifun si de schimbările survenite ca
urmare e nivelului mării, depinde de asistența asigurată de guvernele SUA, Mării Britanii,
Australiei, Noii Zeelande si Franței. Ponderea irigațiilor, de regulă, este redusă de resursele
de apă dulce destul de limitată.
Economia agrară este dependentă de piața de desfacere britanică si americană
Agricultura
Agricultura Oceaniei este de trei tipuri: agricultura de subzistenta, cu munca intensiva, care se
intalneste in majoritatea insulelor tropicale din Pacific; plantatii de cereale, in insulele
tropicale de marime medie; si agricultura intensiva, care se intalneste in Australia si Noua
Zeelanda.
Agricultura de subzistenta din insulele Pacificului consta in culturi cu viata scurta,
cum ar fi maniocul, colocasia sau urechea de elefant (Colocasia esculenta, n. red.), radacina
de ignama (Dioscorea batatas, n. red.), fructul de paine si cartofii dulci. Bananele si papaia
sunt fructele cele mai raspandite. Cocotierii cresc in aproape toate insulele si constituie o
sursa de hrana proaspata. Din miezul de cocos uscat (copra) se extrage ulei. Copra se exporta
din tari precum Vanuatu si Samoa. Plantele destinate vanzarii, deseori o mostenire a
perioadelor coloniale, sunt, de asemenea, importante pentru cateva tari din Pacific – zaharul in
Fiji si arborele de cacao in Vanuatu.
Pescuitul este important pentru majoritatea insulelor din Pacific, zonele lor economice
extinzandu-se pana la 200 mile marine – o zona intinsa, comparabila cu marimea multora
dintre insule. Cateva insule au acordat licente pentru pescuit companiilor din Japonia, Coreea
de Sud si Taiwan.
Agricultura din Oceania este afectată de furtuni gen taifun si de schimbările survenite ca
urmare e nivelului mării, depinde de asistența asigurată de guvernele SUA, Mării Britanii,
Australiei, Noii Zeelande si Franței. Ponderea irigațiilor, de regulă, este redusă de resursele
de apă dulce destul de limitată.
Economia agrară este dependentă de piața de desfacere britanică si americană

Clima si vegetatia

Oceania poate fi impartita in doua zone climatice: temperata si tropicala.

O mare parte din Australia si Noua Zeelanda se afla in zona temperata, in
timp ce, cea mai mare parte a tarilor insulare din Pacific au o clima
tropicala. Vanturile tropicale permanente domina mare parte din Oceania,
iar cicloanele tropicale cauzeaza adesea pagube considerabile.

Zone intinse din Australia sunt aride sau semiaride. Zonele umede
se gasesc de-a lungul celei mai mari parti a coastei de est a Tasmaniei si
intr-o parte a coastei nordice, in cursul verii. O mare parte din Noua
Zeelanda, Papua Noua Guinee si cele mai multe dintre insulele din Pacific
sunt umede. Totusi, seceta asociata fenomenului El Niòo a fost frecventa
in ultimele decenii, in nordul Australiei si Papua Noua Guinee.

Padurile, atat tropicale cat si temperate, sunt prezente in toate

regiunile umede din Oceania – Australia si in insulele intinse si inalte (in
cea mai mare parte vulcanice). Cu toate acestea, defrisarea se face
simtita in multe locuri, cum ar fi parti din estul Australiei, Tasmania, Noua
Zeelanda si Insulele Solomon.

Izolarea a constituit un factor major care a permis dezvoltarea unor

specii unice de animale, pasari si plante in insulele din Pacific. Raspandirea
locuirii umane si a vanatorii a afectat serios animalele indigene, in mod
special in Australia, mai multe specii fiind disparute sau puse in pericol.

Securitatea alimentara: obiective, prioritati, directii de actiune

 Securitatea alimentara:

 asigurarea accesului pentru toata lumea, în mod permanent, la hrana

necesara unei vieti active si sanatoase;

 asigurarea disponibilitatii alimentelor;

 asigurarea dreptului unui om de a se hrani sanatos;

 cuantificare: cantitatea de alimente necesare unui individ, exprimata

în trofine, pentru a-i asigura echilibrul fiziologic si a-i acoperi cele 3
ratii de consum:

 ratia de crestere;

 ratia de întretinere;

 ratia de activitate.

Obiective prioritare ale securitatii alimentare

 satisfacerea nevoilor nutritionale ale populatiei prin interventii si

orientari spre piata a diferitelor activitati si fluxuri;

 rezolvarea problemei alimentare într-o maniera cât mai echilibrata;

 promovarea unor sisteme agroalimentare integrate la nivel national

si regional;

Indicatori sintetici ai securitatii alimentare

 raportul dintre stocul de cereale si consumul de cereale, la nivel

mondial;
  raportul dintre disponibilitatile de produse agroalimentare ale
principalilor exportatori si cererea de consum a populatiei;

 variatia productiei de cereale în marile tari importatoare;

 variatia productiei de cereale în tarile cu venituri scazute si cu

deficit alimentar;

 variatia preturilor la importul produselor agroalimentare;

Interventii dictate de politicile alimentare pe piata economica

 pot viza:

 preturile;

 oferta de produse alimentare;

 cerearea de produse alimentare

a) interventii asupra pretului

Obiective:

 stabilirea preturilor alimentelor fata de fluctuatiile preturilor

internationale;

 controlul preturilor alimentelor prin limitarea presiunii inflationiste;

 compensarea sau reducerea nivelului preturilor cu amanuntul la

produsele de baza;

 stabilizarea preturilor alimentelor pentru grupele vulnerabile, cu o

slaba capacitate de cumparare.

b) interventii asupra ofertei de produse alimentare

 îmbunatatirea calitatii marfurilor alimentare;

 încurajarea si sustinerea productiei de alimente;

 proiectarea nutritionala a produselor;

  stimularea cercetarii în domeniu si implementarea rezultatelor în
activitatea de productie.

c) Interventii asupra cererii de produse alimentare

 buna informare a consumatorilor;

 educatia nutritionala a populatiei.

Instrumente de interventie al politicilor agricole

 elaborarea unor masuri de protectie a consumatorilor:

 acordarea de subventii pentru consumatori, privind

asigurarea accesului la hrana.

 elaborarea documentului ONU - Principii directoare pentru protectia

consumatorului;

 Asociatia pentru Protectia Consumatorului - organism national în

domeniul protectiei consumatorilor în România;

 elaborarea unui proiect de lege privind asigurarea calitatii

produselor si serviciilor;

1.3. Aspecte ale ecuatiei: populatie - necesitati de consum -

disponibilitati alimentare

 Concluziile analizei raportului dintre evolutia demografica si

disponibilitatea resurselor alimentare:

 abundenta resurselor, amplificata de sporirea veniturilor,

conduce la cresterea nivelului de trai si la sporirea populatiei;

 cresterea necontrolata a populatiei, completata cu lipsa

educatiei, conduce la cresterea cererii de resurse alimentare.

 Consecintele cresterii necontrolate a populatiei:

 diminuarea potentialului productiei agroalimentare;

 diminuarea hranei si a resurselor de apa potabila;

 consecinte negative asupra sanatatii;

  scaderea nivelului de educatie;

 consecinte negative asupra habitatului si locurilor de munca;

 deteriorarea mediului înconjurator;

 scaderea nivelului de trai al populatiei;

 declin economic general.

Actiuni pentru evaluarea starii de nutritie a populatiei

 stabilirea necesarului de hrana si de substante nutritive pe cap de

locuitor;

 determinarea necesarului energetic individual;

 consilierea nutritionala a individului;

 planificarea livrarilor de alimente catre grupurile de populatie.

Directii de actiune pentru reglementarea raportului: populatie -

necesitati de consum - disponibilitati alimentare

 Îmbunatatirea cunostintelor în domeniul nutritional:

 educatia în domeniul nutritional în scoli, centre de pregatire a

personalului;

 distribuirea de materiale informative referitoare la alimentatie si

mediatizarea informatiilor cu caracter nutritional;

 demonstratii privind modul de preparare al alimentelor;

 încurajarea bunelor obiceiuri alimentare traditionale;

 descurajarea obiceiurilor alimentare nedorite;

 folosirea metodelor de marketing pentru încurajarea alimentatiei

organice;

Directii de actiune pentru reglementarea raportului: populatie -

necesitati de consum - disponibilitati alimentare
  Cresterea productiei de alimente:

 promovarea unei cresteri economice globale care sa asigure surse

suficiente de energie;

 cresterea productiei de leguminoase, ca sursa importanta de

proteine;

 dezvoltarea productiei de alimente de origine animala;

 sporirea productiei de legume si fructe.

Directii de actiune pentru reglementarea raportului: populatie -

necesitati de consum - disponibilitati alimentare

 Îmbunatatirea sistemelor de distributie a alimentelor:

 îmbunatatirea sistemului de comunicatii si a infrastructurii,

pentru facilitarea redistribuirii stocurilor;

 instituirea meselor de prânz în scoli, întreprinderi, institutii

de învatamânt;

 plata saptamânala a salariilor si încurajarea administrarii

judicioase a acestora;

 Îmbunatatirea sistemului de depozitare a alimentelor:

 crearea de noi spatii de depozitare;

 asigurarea si mentinerea conditiilor optime de depozitare.

Directii de actiune pentru reglementarea raportului: populatie -

necesitati de consum - disponibilitati alimentare

 Îmbunatatirea sigurantei alimentelor:

 metode mai bune de conservare a alimentelor;

 Pregatirea alimentelor în conditii traditionale;

 Iodizarea sarii de bucatarie;

 Îmbogatirea în vitamine si saruri minerale a cerealelor;

 Fluorizarea apei pentru reducerea aparitiei cariilor dentare;

 Îmbunatatirea sigurantei alimentelor care se consuma pe

strada, prin educarea si informareaNJ vânzatorilor si
consumatorilor si respectarea cerintelor minimale de igiena
impuse.