Predică la Duminica de după Botezul Domnului

„Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor” (Matei: 4,17)

Suntem încă sub revărsarea de har a Sfântului şi Slăvitului Praznic al Botezului Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Binecuvântarea Tatălui Ceresc prin adumbrirea
Duhului Sfânt în chip de porumbel ne umple sufletul de har şi pace în deplina încredinţare a eliberării
noastre din robia păcatului şi a morţii prin Hristos Domnul, care în apele Iordanului şi-a asumat în fiinţa
Sa povara păcatelor noastre, ale tuturor.

După Sfânta Sa arătare, la râul Iordanului, acolo unde primeşte botezul din mâna Sfântului Ioan,
Domnul nostru Iisus Hristos se retrage în pustie, unde posteşte şi se roagă vreme de 40 de zile. La urmă,
flămânzind, căci purta trup omenesc asemenea nouă, afară de păcat, El este ispitit de diavolul. Este de
mirare cum diavolul are curajul să-L încerce prin ispitire. Vedem din aceasta că diavolul nu este
atotştiutor, bănuia el ceva, dar îndrăzneşte să-L încerce, pentru a se convinge. Diavolul Îi întinde
Domnului trei ispitiri: „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii”. Domnul biruieşte aceste tentaţii ale
vicleanului vrăjmaş, făcându-se pentru noi pildă şi model şi învăţându-ne că la orice început bun al vieţii
noastre duhovniceşti noi trebuie mai întâi să ne întărim cu rugăciunea şi cu postul, care aşa cum spune un
sfânt părinte „rugăciunea şi înfrânarea îi subjugă pe demoni”.

După această etapă a ispitirii urmează începutul activităţii publice a Domnului Hristos. Pericopa
Evanghelică de astăzi prezintă tocmai începutul propovăduirii Domnului, Care, asemeni Sfântului Ioan
Botezătorul, începe propovăduirea prin cuvintele „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”.
(Matei: 4,17)

„Pocăinţa este cea dintâi poruncă a Legământului celui Nou, pocăinţa este virtutea începătoare a
Legământului celui Nou, care îl duce pe om în toate celălalte virtuţi creştine”, ne spune Sfântul Ignatie
Briancianinov, iar părintele Iosif Trifa spune: „Căinţa, numai, singură încă nu e mântuirea. Oricâte lacrimi
ar ploua din ochii noştri, oricât de mare ar fi ploaia lacrimilor noastre, în noaptea cea fioroasă a păcatului
încă nu se poate face ziuă, până nu răsare soarele, până nu soseşte lumina celui Răstignitpe Crucea
Golgotei pentru păcatele noastre şi mântuirea noastră. Căinţa trebuie să ne aducă la picioarele Crucii.
Peste lacrimile noastre trebuie să cadă Sângele Crucii. A te căi înseamnă a cădea plângând în braţele
Crucii! Lângă păcat, lângă căinţă, trebuie pusă Crucea Golgotei...” ( Preot Iosif Trifa, Cuvinte de aur)

Pocăinţa este chemarea sfântă pe care ne-o face scumpul nostru Mântuitor, învăţându-ne să o rupem cu
păcatul şi cu poftele trupeşti şi să trăim frumos ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte
de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă.(Romani: 13,13). Dar pocăinţa trebuie să fie întoarcerea noastră
hotărâtă de la păcat, la Dumnezeu. Atunci când omul se hotărăşte pentru Dumnezeu trebuie să întoarcă
spatele lumii şi poftelor ei, să se depărteze de tot trecutul său cu obiceiurile şi cu năravurile vieţii de până
atunci.

Astfel vedem că l-a chemat Domnul pe Avraam, căruia i-a zis: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău
şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu.” (Facerea: 12,1). Avraam a ascultat de
chemarea sfântă şi Dumnezeu l-a făcut să devină „izvor de binecuvântări pentru toate neamurile” aşa cum
promisese.

1
 Însuşi Domnul ca să înceapă activitatea Sa publică, după cum spune Evanghelia de astăzi, a părăsit
oraşul său Nazaret şi a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftalim.
Aceasta a facut-o pe de-o parte, ca să ne înveţe că „niciun prooroc nu este primit în patria sa”, iar pe de
altă parte, să înţelegem tocmai faptul că cel ce vrea să fie al lui Hristos, trebuie să devină o făptură nouă şi
că „nimeni nu pune petec nou la haină veche” ci se cere o schimbare radicală în viaţa celui ce se întoarce
la Dumnezeu.

Întoarcerea la Dumnezeu a lui Saul din Tars, devenit apoi Sfântul Apostol Pavel este un exemplu
elocvent al celor spuse anterior. La întâlnirea lui cu Iisus cel mort şi înviat, pe drumul Damascului, Saul
trebuie să orbească pentru lumea în care trăise până atunci, ca apoi prin vindecarea minunată „dată de
Domnul prin glasul lui Anania” să-şi recapete vederea, pentru o altfel de înţelegere şi altfel de viaţă.

Meditând la toate acestea, fratele Traian spune atât de minunat: ”Dac-ai pornit pe calea lui Dumnezeu/
Tu uită tot ce ai lăsat în urmă,/ Tot ce-ai iubit şi-ai vrut/ Aruncă în uitare/ ce-ai fost şi ce eşti încă./
Obloane grele trage/ La geamul dinspre sat...”

Aşa trebuie să facă acela care vrea din toată inima să se lepede de Satana şi de toate lucrurile lui şi de
toate slugile lui şi de toate slujbele lui.

În cartea numită Pateric găsim o mult grăitoare întâmplare în care vedem ce mult contează în ochii
Domnului, hotărârea cea bună. Era un frate în pustia Egiptului care avea în lume o soră după trup. Venind
cineva la fratele i-a povestit despre sora sa cum că, neavând cu ce se întreţine, a întrat într-o casă de
desfrânare şi trăieşte acolo câştigându-şi pâinea în chip necinstit şi necurat. Fratele s-a necăjit mult pentru
aceasta şi după multe zile de rugăciune s-a hotărât să plece în oraş ca să-şi salveze sora. A luat
binecuvântare de la părintele său şi a mers în oraş. Acolo întâlnindu-se cu un cunoscut de-al său, acela a
alergat la casa unde era sora sa şi i-a spus acesteia: „Iată, fratele tău, pustnicul a venit să te vadă.” Când a
auzit aceasta, a ieşit grăbită să-şi întâmpine fratele, fără să ia nimic din casa aceea. Fratele, când a văzut-
o, a plâns pentru ea şi a zis: „ O, sora mea dragă, oare nu-ţi aduci aminte de creşterea frumoasă pe care am
primit-o de la părinţii noştri? De ce îţi pierzi viaţa şi sufletul cu astfel de fapte? Vino, îi zice, fugi de păcat
şi caută-ţi mântuirea sufletului tău.” Ea însă îl întrebă: „Dar oare mai este pentru mine mântuire, după
toate cîte le-am făcut?” „Este!” îi răspunde fratele. „Atunci voi merge cu tine.” „Du-te, îi zice fratele, să
îţi iei ceva să îţi acoperi capul, şi vino”. Dar ea a răspuns: „Nu mai vreau să intru acolo, în acel cuib al
demonilor, căci dacă voi intra iarăşi, îmi va fi cu neputinţă să ies. Aşa voi merge cu tine.” Şi au plecat
împreună în pustie, gândul fratelui fiind să o ducă la o mănăstire de fecioare şi să o încredinţeze maicii
stareţe, iar aceasta să-i rânduiască canon de pocăinţă.

Mergând ei pe drum, iată în faţa lor se apropie o caravană. Fratele îi spune surorii sale: „Aceştia care
vin nu ştiu că îmi eşti soră şi se vor sminti văzându-ne împreună, ci hai să ne ascundem până vor trece ei
ca să nu le fim pricină de sminteală.” Astfel s-au ascuns după nişte tufari, unul în stânga şi altul în dreapta
drumului. După ce a trecut caravana, fratele o strigă zicând: „Vino, soră, să mergem mai departe.” Dar ea
nu mai răspunde. Fratele se apropie de locul unde era şi o află moartă. Atunci a observat că era desculţă,
iar picioarele ei erau toate numai răni din pricina loviturilor de pietre şi a spinilor de pe cale. S-a tânguit
mult fratele şi a plâns pentru ea zicând: „Doamne, de ce aceasta? Când era în casa de desfrânare n-ai
omorât-o iar acum când mergea către pocăinţă, de ce nu i-ai îngăduit timp în care să-şi ispăşească
păcatele?” Apoi cu multe lacrimi a îngropat-o acolo şi a mers foarte abătut la părintele său. Dar acesta i-a

2
spus: „Nu te necăji, în momentul în care a luat hotărârea de a rupe cu păcatul, Dumnezeu i-a primit
pocăinţa ei.”

Iată, deci, fraţii mei, cât este de mare mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care nu vrea moartea
păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu, şi Care primeşte la pocăinţă pe tot cel care se întoarce cu toată
inima şi cu întreaga hotărâre din calea păcatului către viaţa cea cu fapte bune.

„Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor”, ne îndeamnă Mântuitorul. Mulţi îşi închipuie că a te
pocăi înseamnă schimbarea religiei. Mare greşală. Învăţătura de credinţă a fost dată o dată pentru
totdeauna şi nimănui nu-i este îngăduit să adauge sau să scoată ceva din ea. Nu religia, ci năravurile
trebuie schimbate. Nu învăţătura este rea ci modul nostru de a asculta, de a înţelege şi de a împlini cele
cuprinse în învăţătura pe care am primit-o.

Două mari daruri sufleteşti ne-a dat Mântuitorul: pocăinţa şi credinţa. Acestea trebuie să fie ca două
peceţi sfinte pe inima noastră. Mereu avem nevoie de pocăinţă şi mereu avem nevoie de credinţă.
Deoarece mereu păcătuim, pentru că nu este om fără de păcat chiar dacă viaţa lui ar fi de o singură zi,
mereu avem nevoie de pocăinţă sinceră, cu lacrimi şi din toată inima; dar unde ne vom întoarce prin
pocăinţă dacă nu păstrăm calea dreptei credinţe? Iată că aceste două virtuţi se condiţionează reciproc. Nu
poţi veni la simţul pocăinţei fără credinţă „nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit”, spunea unul din cei de
demult. Şi nu poţi spori în credinţă fără adevărata pocăinţă pentru că „Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”.

Spunea un Sfânt Părinte că „trei lucruri va cere Dumnezeu de la om: credinţa cea dreaptă de la suflet,
faptele cele bune de la trup şi adevărul de la limbă.” Fără aceastea nimeni nu va putea vedea pe
Dumnezeu.

Să dobândim adevărata pocăinţă întru smerenie, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, să urmăm
învăţătura cea dreaptă şi sfântă şi să ne silim în toate zilele vieţii noastre să fim bineplăcuţi Lui, făcând
fapte vrednice de numele pe care l-am primit în ziua botezului nostru şi de demnitatea de ucenici ai lui
Hristos.

Amin!