Marcu 4, 1-20

Capitolul 4 este foarte interesant pentru că este o colecție de povestiri și

parabole. Primele două versete sunt doar niște versete de tranziție, pentru a
muta atenția dinspre disputele pe care iudeii le aveau cu Hristos, spre parabole.
În versetele 3-9 Iisus spune parabola semănătorului, apoi în versetele 10-
12 explică de ce vorbește în parabole și apoi parabola semănătorului este
explicată până la versetul 20. Versetele umătoare, de la 21-25 vorbește despre
lumina pusă sub obroc și luarea aminte la ceea ce aude fiecare. In versetele 26-
29 avem parabola sămânței care rodește și de la 31-32 Iisus spune pe cea a
grăuntelui de muștar. Apoi urmează două versete de tranziție, 33-34, și pe urmă
sfârșitul capitolului, Iisus în barcă în timpul furtunii, până la versetul 41.
Observăm că doar în două capitole a Evangheliei lui Marcu există un
discurs lung al lui Hristos. Este posibil ca El să fii spus aceste parabole de mai
multe ori astfel încât oamenii să le pot reține ușor și să le poată discuta ușor
acasă sau cu prietenii. Și la Matei întâlnim același lucru, anume mai multe
parabole puse laolaltă. Discursul mai lung al lui Iisus este precedat de cele două
versete introductive, care pregătesc scena, prezintă contextul în care s-a
desfășurat acest discurs. Observăm că Marcu prezintă topografia locului în care
Iisus vorbește în mai multe rânduri. Dacă vă amintiți din restul Evangheliei lui
Marcu, este descrisă mișcarea, se urcă la Ierusalim, coboară de la Ierusalim – ori
această idee de mișcare prezintă dinamica vieții ce există și în cult și în trăirea
noastră ca închinători.
Aici Iisus se afla la marea Galileii, într-o barcă și se adresează mulțimii de
pe țărm. Este ca un amfiteatru, pentru a putea fi auzit mai bine, și începe să
vorbească.
Prima parabolă este cea a semănătorului:

1. Şi iarăşi a început Iisus să înveţe, lângă mare, şi s-a adunat la El mulţime

foarte multă, încât El a intrat în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea era
lângă mare, pe uscat.
2. Şi-i învăţa multe în pilde, şi în învăţătura Sa le zicea:
3. Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene.
4. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au
venit şi au mâncat-o.
5. Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a
răsărit, pentru că nu avea pământ mult.
6. Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat.
7. Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a
dat.
8. Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat
roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută.
9. Şi zicea: Cine are urechi de auzit să audă.

1
 Când auzim o parabolă, de multe ori este bine să ascultăm cu luare aminte
cuvintele cu care începe și cele cu care se termină. Care sunt cele de început la
această parabolă: Ascultați! În terminologia biblică, atunci când se vorbește
despre ascultare aceasta are sensul de supunere. Adică, dacă cineva nu face ceva
ce i s-a cerut înseamnă că nu a ascultat (observăm că și în limbajul eclezial ș imai
ales in cel monahal acest lucru a rămas prezent prin ascultarea față de duhovnic
sau de părintele povățuitor – distincția dintre cei doi în lumea monastică este
aceea că părintele povățuitor este cel care primește descoperirea gândurilor
zilnică a ucenicului său care poate fi considerată o extindere benevolă a
spovedaniei, dar care se poate face în fața oricărui părinte duhovnicesc, chiar
dacă nu este cleric – cum am avut exemplul binecuvântat al Sfântului Paisie
Aghioritul. Despre acestea:

„Destăinuirea gândurilor este o practică recomandabilă în primenirea

sufletuluiO practică foarte uzitată în Biserica veche şi oarecum complementară
Sfintei Taine a Mărturisirii o constituia aşa-zisa "descoperire" sau "destăinuire a
gândurilor". Ea se bucura de o mare cinstire şi o largă practicare, odată ce un
sfânt precum Simeon Noul Teolog, cel mai mare mistic creştin, face largi
consideraţii asupra importanţei ei în planul mântuirii sufletului şi o recomanda
fervent. Şi pe bună dreptate, pentru că, deşi nu are valoarea expiatorie sau
curăţitoare, purificatoare şi eliberatoare de păcat pe care o are Taina
Spovedaniei, prin rânduiala şi mai ales prin dezlegarea de la sfârşitul ei, această
destăinuire a gândurilor îl ajută, mai întâi, pe ucenic să îşi prezinte părintelui său
spiritual nu doar trecutul păcătos, ci şi gândurile sau trăirile sale din prezent.
Dacă spovedania este îndreptată mai mult spre un trecut pe care nu ne face
plăcere să îl răscolim, care, de cele mai multe ori, nu ne face cinste şi de care
dorim să ne eliberăm, destăinuirea gândurilor priveşte trăirile, stările sufleteşti,
experienţele noastre cele mai intime. Pe de altă parte, deşi nu este precedată de o
molitvă specială, ca în cazul spovedaniei propriu-zise, şi nici încheiată prin
dezlegarea din partea preotului, începând şi încheindu-se mai degrabă cu o
binecuvântare, această destăinuire sinceră şi amănunţită a sufletului îl ajută
deopotrivă şi pe duhovnic să ne înţeleagă mai bine starea noastră sufletească,
preocupările noastre, vulnerabilităţile şi punctele noastre de rezistenţă, adică
viaţa noastră.De aici şi recomandarea pe care ne permitem să o facem: insistenţa
din partea Bisericii, prin slujitorii ei, asupra acestei practici a destăinuirii
sufletului, a descoperirii lui înaintea unui duhovnic de autentică vocaţie (de
preferat chiar duhovnicul personal), în speranţa că astfel omul, cu toate
frământările sale, cu piscurile, dar şi cu genunile sale lăuntrice, va fi mai bine
cunoscut şi ajutat.” (Prof. Univ. Ioan Teşu, Destăinuirea sau descoperirea
gândurilor, Ziarul Lumina: http://ziarullumina.ro/destainuirea-sau-
descoperirea-gandurilor-24863.html)

2
 Astfel, Domnul spune Ascultați!, așteptând de la noi supunere. In limba
grească, cuvântul supunere, ipacoi, are ca rădăcină verbul a auzi.
Dar observăm un lucru interesant, că semănătorul aruncă sămânța și
acolo unde nu ar trebui să o arunce, pentru că în mod obișnuit niciun semănător
nu aruncă sămânța pe drum, pe loc pietros sau în mărăcini. Dar aici semănătorul
face acest lucru pentru că nădăjduiește să iasă și de acolo roadă. De multe ori, în
viața obișnuită vedem că sunt plante care ies din asfalt sau din pietriș sau din loc
radăcinos și ne mirăm ca au reușit să facă acest lucru. Și ieșind de acolo răzbesc
și distrug asfaltul sau pietrișul sau rădăcinișul și aduc roadă. Au fost cazuri când
am văzut o floarea soarelui ieșind din astfel de locuri deși nimeni nu se aștepta și
să aducă roadă. Sau pini în munte ieșind direct din stâncă. Așa se întâmplă și cu
inima noastră care este câteodată împietrită.
Vedem că și numărul roadelor este diferit, în unele cazuri mai mare și în
altele mai mic, mult mai mic și acest lucru se întâmplă pentru este nevoie de
osteneală, roadele nu vin automat.
De ce se numește parabola semănătorului și nu a solurilor diferite sau a
seminței, care este cuvântul lui Dumnezeu, pentru că se vorbește și despre
sămânță de muștar, nu-i așa? Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Dar este
vorba și despre soluri și noi ne putem gândi la ce fel de sol suntem și ne putem
identifica într-un fel sau altul spunând eu sunt așa. Dar să nu uităm că singurul
care spune Eu sunt este Dumnezeu, este Iisus, însă noi suntem într-un proces de
devenire și dacă ne reducem la un anume tip de sol, o facem pentru noi dorim să
ne limităm la un anumit mod de viață, nu pentru că așa suntem. Copii sunt și ei
într-o continuă schimbare, la fel cum și noi ne schimbăm în decursul întregii
vieți. A ramâne fixați, închistați într-o stare este un mod păcătos de viață, este o
încremenire. A ne schimba este a îmbrățișa pocăința. De ce Domnul ne-ar da
porunci, dacă schimbarea n-ar fi posibilă sau dacă ea nu ar fi un lucru bun. De ce
Pavel, spre exemplul, continua să scrie epistolele sale Bisericilor, dacă nu ar fi
posibilă schimbarea în bine a acestora. Îi încurajează, îi mișcă, îi călăuzește și așa
este și cu noi. Solul se poate schimba. Și pentru asta e nevoie de osteneală. Cine
știe ce înseamnă o grădină mare, după iarnă solul se împietrește și e nevoie de
multă osteneală să îl faci fertil. Noi creștinii nu suntem monergiști, adică nu
credem că este o singură voință care ne duce la împlinire, la izbăvire. Nu este nici
doar harul, nici doar voința umană, ci o împreună lucrare, o sinergie, la care
participăm și noi cu voința noastră la lucrarea harului Duhului Sfânt. Hristos
Însuși lucrează cu voința Lui împreună cu cea a lui Dumnezeu Tatăl, spunând: fie
voia Ta. Și este o luptă să reușești să decizi tu să fii cu Dumnezeu, cu viața și cu
binele, și nu să cedezi în fața păcatului ori a patimilor, după care omul este lipsit
de voința de a ieși din ele (ex. alcoolicii, etc.)
Persoana umană este așadar în continuă schimbare, din copilărie până la
maturitate. Și Hristos a crescut și a devenit în firea Sa umană din copil în adult.
Era la fel atunci când era copil ca atunci când a devenit un adult? Nu, pentru că
spune Scriptura că a crescut cu harul și cu înțelepciunea. Dar de ce îl

3
reprezentăm în icoane atunci când este copil cu o față ușor îmbătrânită? Pentru
că indicăm în acest fel că în firea dumnezeiască el rămâne Cel vechi de zile, este
dumnezeirea Sa care este prezentă neschimbat în el. El este o persoană a Sfintei
Treimi care și-a asumat firea omenească, în toate aspectele ei, inclusiv cel al
devenirii. Dacă Hristos nu ar fi luat firea noastră întregă, atunci mântuirea nu ar
fi fost posibilă, pentru că nu ar avea ce mântui și noi înșine nu ne-am putea
mântui în Iisus Hristos.
Câteodată uităm cine este Iisus Hristos, faptul că El este Dumnezeu și Om.
Uităm să facem această mărturisire și uităm faptul că tot ceea ce facem în
Biserică are legătură cu relația pe care stabilim cu El. Pentru unii acest adevăr
este șocant. A fost o vreme când creștinismul în sine era șocant pentru lume, era
nebunie. Și Biserica s-a luptat vreme de secole cu ereziile care veneau să
îndepărteze pe credincioși de acest adevăr revelat: că Hristos este Dumnezeu și
om. Și astăzi, majoritatea ereziilor au această țintă: Hristologia. Și orice deviere
de la Hristologie este dăunătoare, pentru că creează probleme la nivel
duhovnicesc. Așa cum Hristos a unit în el voința omenească cu cea dumnezeiască,
rămânând intactă, acest lucru se poate întâmpla și în noi prin harul lui
Dumnezeu. În alte denominațiuni, precum calvinii, se consideră că voința
omenească nu mai există, fiind copleșită de acțiunea harului dumnezeiesc. Dar
dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci oamenii n-ar mai fi persoane libere și n-ar
mai putea fi mântuiți prin unirea cu Dumnezeu ci printr-o forțare a lui
Dumnezeu. Și atunci, dacă omul este copleșit de harul lui Dumnezeu și nu mai are
voință, ce se întâmplă cu cei păcătoși. Ei sunt singurii care sunt liberi, pentru că
mai au încă voință liberă? Aceasta este o erezie condamnată de Biserică, numită
sinergism, pentru că neagă împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu și pentru că
limitează numărul celor mântuiți. Dar mai ales pentru că neagă revelația care
afirmă că Hristos a fost om adevărat și Dumnezeu adevărat, fără știrbire în
niciuna dintre firi. Așa cum iubirea jertfelnică a lui Hristos a fost de bunăvoie,
pentru că și ca om și ca Dumnezeu a voit astfel din iubire, așa și noi suntem
responsabili de împreună lucrarea cu Dumnezeu și de iubirea Lui în urma
chemării și a lucrării Duhului Sfânt.

10. Iar când a fost singur, cei ce erau lângă El, împreună cu cei doisprezece,
Îl întrebau despre pilde.
11. Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui
Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde,
12. Ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca
nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi.

Acesta este un pasaj despre înțelegerea parabolelor. Ce se întâmplă dacă îl

ascultăm pe Hristos? Ni se descoperă o taină. Ce numim taină în Biserică: Sfintele
Taine, taina Crucii, taina mântuirii. Dar ce înseamnă taină în limba greacă: este
un lucru care este descoperit în parte, dar niciodată în întregimea sa. Și noi avem

4
multe taine ale noastre: iubirea fața de soție sau de soț, iubirea pentru cel de-al
doilea copil, sau al treilea, sau al patrulea, taina chemării vocaționale. Sunt taine
care îmi sunt descoperite în parte, dar niciodată în întregime. Dacă încercăm să
înțelegem simplist mântuirea, riscăm să cădem în înșelare, pentru că nu o putem
înțelege în totalitate. Și minunile sunt taine, nu le putem explica dar înțelegem
acțiunea lor în parte.
Și acest lucru se întâmplă pentru că se încearcă azi generalizarea metodei
științifice de explicare a lucurilor. Dar sunt lucruri ce nu pot fi explicate în
totalitate, până la epuizare. Ideea de taină trebuie să ne fie dragă, pentru că este
evanghelică. Împărăția lui Dumnezeu este o taină, este descoperită doar în parte.
Cât de trist poate fi să spună cineva că știe ce este Împărăția lui Dumnezeu.
Împărăția trebuie să fie mai mult decât o putem înțelege pentru a ne plini
neputințele. Trăiește taina, nu încerca să o reduci la înțelegere. Asta nu înseamnă
că nu ne folosim puterea de înțelegere, dar că nu ne rezumăm la ea, că nu ne
suprapunem ei. Bisericii i-au fost descoperite toate tainele necesare pentru
mântuire. Și despre Biserică a spus Hristos că nu va putea fi distrusă și porțile
iadului nu vor putea birui. Unii întreabă, dar de ce se împuținează credința și
Biserica nu înflorește în unele locuri – pentru că, spune Sfântul Apostol Pavel,
vine o vreme când oamenii nu vor avea urechi de auzit. Dar să ne încredem în
lucrarea lui Dumnezeu pentru că lucrarea Lui este tainică. Și acest lucru se
întâmplă pentru că creșterea Bisericii nu este lucrarea omului, să nu încercăm să
o reducem la aceasta. La fel ca în pilda seminței care crește cum omul nu sție, așa
și Biserica, noi nu știm cum crește ea potrivit voinței și lucrării lui Dumnezeu. De
aceea, nu trebuie să încercăm să reducem totul la înțelegerea noastră.
Ceea ce depinde de noi este receptivitatea noastră, răspunsul nostru de
împreună-lucrare cu El, dar lucrarea propriu-zisă este a Lui. Trebuie să înțelgem
că noi suntem liberi să primim sau să refuzăm iubirea lui Dumnezeu, iubire care
strălucește neîncetat deasupra noastră.
Și suntem liberi astăzi, mai mult decât au fost poate mulți dintre înaintașii
nostri. Să luăm aminte la prigoana comunistă din tările sud-estului Europei și din
Rusia și la cea mahomendană ca genocidul armean, dar și astăzi la prigoana din
Egipt (și Statul Islamic).
Dar, întorcându-ne la versetul al 12-lea, trebuie să luăm aminte la un
lucru. Doar pentru că auzim cuvântul lui Dumnezeu nu suntem automat mântuiți.
De fapt, nici măcar cunoașterea Scripturii în totalitate nu te poate mântui. Pentru
și diavolul știe Scriptura, și știe și spune că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar
nu se mântuiește, pentru că nu doar simpla cunoaștere mântuiește ci împreună-
lucrarea cu Dumnezeu.

A cunoaște nu este suficient, pentru că trebuie să ne mișcăm sufletele

către Dumnezeu. Păcatul este o stagnare, o încleștare, o blocare într-o stare care
ne ține înlănțuiți și nu ne lasă să ne mișcăm liberi. A ne mișca spre Dumnezeu,

5
chiar și atunci când cădem în păcat, face ca păcatul să devine un prilej de
pocăință, de îndreptare și nu doar faptă care să genereze regret.
Și Iuda a simțit regret, dar era un regret egoist, îngrijorat doar de sine
însuși și de aceea nu era de la Dumnezeu. Era blocat în acea stare și nu a crezut în
pocăință. Dar părerea de rău care este dumneziască, spun Părinții, nu ne lasă să
ne îndreptățim în regrete, văicărindu-ne, ci ne mișcă spre pocăință, spre
Dumnezeu: Hai, scoala-te, mai departe!
Mulți dintre păcătoși caută, cad, dar se ridică și primesc pocăința, fără să
se blocheze în regretul lor, ci cu nădejde caută în continuare pocăința spre
Dumnezeu. Și în pilda fiului risipitor, fiul cel mic este intr-o continua mișcare,
chiar daca aceasta este la început de îndepărtare de tatăl, mai apoi aceasta duce
la pocăință și la îmbrățișarea tatălui. Pe când fiul cel mare rămâne blocat în
părere de rău și stagnează, rămânând în afara casei.
Mulți dintre noi suntem căldicei, ne afirmăm doar regretul și stăm
nemișcați în căutarea noastră spre Dumnezeu. De fapt, această stagnare este
părerea că știm ce înseamnă să ne mântuim și ne reducem acțiunile de multe ori
la această presupusă știință, și nu la relația directă cu Dumnezeu. Lucru care
poate duce la o mulțumire de sine care să degenereze mai apoi în părere de sine
și, mai târziu, în păcatul nepăsării.
Părinții vorbesc însă despre rana sfințitoare, adică din anumite căderi,
prin voința de a ne întoarce la Dumnezeu, El face să creștem și să se vadă puterea
Lui, astfel încât atunci când suntem slabi, atunci suntem puternici prin puterea
lui Dumnezeu. Sfântul Apostol vorbește despre o neputință pe care o avea și pe
care de trei ori îl roagă pe Dumnezeu să o îndepărteze de la el, dar Domnul îi
spune că îi este de ajus harul Lui pentru că puterea lui se desăvârșește în
neputință.
Și tâlharul de pe cruce a fost pierdut până în ultimul moment când
pocăindu-se s-a mântuit. Dar să nu nădăjduim în această ultimă clipă. Avem
prezentul cu care să lucrăm (vedem pe celălalt tâlhar care a rămas în osândirea
lui Dumnezeu și în păcatele lui).
Unii întreabă dacă se pot pocăi și pot mărturisi toate păcatele lor. Acest
lucru nu este posibil, dar dorința, voința și starea de pocăință pentru aceasta este
necesară. Atunci când la spovedanie vorbim despre neputințele altora nu
mărturisim de fapt nimic. Părinții vorbesc despre plânsul duhovnicesc este
inmuierea inimii, care hrănește pocăința, iar plânsul nu poate fi acolo nu este
voința de pocăință sau unde osândim pe alții pentru greșalele noastre.
Alții se întrebă ce este mânia lui Dumnezeu? Este oare diferența între
mânia lui Dumnezeu și mila lui Dumnezeu? Ei bine, nu este. Așa cum un copil
percepe anumite restricții sau pedepse ca dureroase, dar sunt făcute din iubirea
și mila părintească, sunt pedagogice, la fel și în lucrurile care sunt dureroase
pentru noi, mila lui Dumnezeu este prezentă, iubirea lui Dumnezeu lucrează în
mod educativ, pedagogic, pentru a nu pieri.

6
 13. Şi le-a zis: Nu pricepeţi pilda aceasta? Dar cum veţi înţelege toate
pildele?
14. Semănătorul seamănă cuvântul.
15. Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud,
îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor.
16. Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl
primesc îndată cu bucurie,
17. Dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi când se întâmplă
strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc.
18. Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul,
19. Dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte,
pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor.
20. Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l
primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.

Lucrurile spuse de Hristos sunt foarte clare, așadar putem să luăm aminte
la ele direct.
Trebuie să reținem că se folosește în acest text cuvântul a asculta, care are
aceeași rădăcină ca ascultare, adică supunere, adică de a merge dincolo de auzire
și de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, de a îl împlini.