LIVADA CU VISINI

Emoţia pe care o stârneşte Livada cu vişini se naşte din contrastul dintre tragismul
înăbuşit al subiectului şi comicul discret al personajelor. Şi mai mult decât în celelalte
piese ale lui Cehov, tensiunea dramatică este creată de absenţa acţiunii. Prins în
mrejele unui dialog aluziv, indolent, cotidian, publicul nu se mai aşteaptă la niciun fel de
schimbare. Se teme chiar ca nu cumva vreo întâmplare neprevăzută să tulbure cursul
vieţii de provincie şi mai ales se teme ca nu cumva să se vândă livada. Pentru că
centrul piesei este tocmai această reşedinţă străveche a familiei, încărcată de amintiri,
pe care proprietarii, aproape ruinaţi, vor fi siliţi să o vândă.

Liubov Raneskaia şi fratele ei, Leonid Gaev, se gândesc cu nostalgie la casa lor de la
ţară, la camerele lor de când erau copii, la vişinii în floare. Dar sunt frivoli, incapabili să
întreprindă ceva pentru salvarea locului pe care îl îndrăgesc atât de mult. Nici unuia
dintre ei nu-i place să ia hotărâri, îşi amână mereu obligaţiile plictisitoare şi lasă
rezolvarea problemelor în seama norocului. Liubov Raneskaia nu-şi dă nici măcar
osteneala să ceară ajutorul unei mătuşi bogate care ar putea împiedica vânzarea
moşiei, iar Gaev joacă biliard în aşteptarea dezastrului. Liubov Raneskaia are un iubit
care o aşteaptă la Paris, iar Gaev e preocupat de perspectiva găsirii unui post la o
bancă. Cât despre Ania şi Trofimov, pereche reprezentând tinereţea, ei întâmpină vesel
pierderea livezii. „Rusia întreagă este livada noastră” îi spunea Trofimov
Aniei. „Pământul nostru este întins şi frumos. Are o mulţime de locuri minunate.”

Nepăsarea generală devine şi mai evidentă în serbarea improvizată din actul trei, chiar
în timp ce se hotărăşte soarta livezii. Toată lumea bea, valsează, cochetează, ca să uite
de groaznica vânzare. Casa primeşte lovitura de graţie, iar proprietarii dansează pe
cadavrul ei.

Cel care a cumpărat moşia, negustorul Lopahin, om aspru, hotărât şi practic, va tăia
vişinii, va parcela terenul defrişat şi va construi vile pe care le va vinde apoi mai
departe. „Am cumpărat moşia pe care tata şi bunicul meu au fost sclavi”, spune el, „şi
unde nu erau primiţi nici măcar în bucătărie.”Distrugător al frumuseţii, al poeziei, prin
spiritul lui practic, el este totuşi mai puţin de condamnat decât celelalte personaje ale
piesei, care, prin neglijenţa lor, au făcut inevitabilă pierderea livezii. El simbolizează
viitorul, munca şi raţiunea rece, prin contrast cu vechea Rusie fermecătoare, fatalistă şi
decadentă, reprezentată de proprietari.
Realizată cu o şi mai mare economie de mijloace decât celelalte piese ale
autorului, Livada cu vişinifarmecă prin atmoefera ei de umor familial. Ascultând replicile
aparent simple, spectatorul are impresia că trăieşte demult alături de aceşti oameni, că
le cunoaşte trecutul, că este şi el oaspete al acestui paradis banal, în care orice lucru
este o relicvă pândită acum de devastatori.

Miracolul cehovian constă în amestecul de râs şi pudoare, de ironie şi tristeţe. Când

bătrânul valet Firs se trezeşte singur în casa abandonată, uitat de stăpânii lui, în timp ce
în depărtare răsună loviturile de topor ale tăietorilor de lemne veniţi să doboare vişinii,
publicul nu mai ştie nici pe cine să condamne, nici cui să-i plângă de milă. Pentru că
autorul, ironizându-i pe eroii săi slabi şi nehotărâţi, le-a înfăţişat totuşi cu multă dragoste
defectele. Părăsind livada, Ania exclamă: „Adio, casă! Adio, viaţă de odinioară!” Şi
Trofimov îi răspunde vesel: „Viaţă nouă, te salut!” Este strigătul de speranţă al
generaţiei care se ridică. Dar ultima replică a piesei îi aparţine lui Firs care şopteşte: „A
trecut viaţa, de parcă nici n-ar fi început.”