Sunteți pe pagina 1din 11

PORTOFOLIU

ISTORIE

NUMELE:
CLASA :
SCOALA:
Stefan Cel Mare
Domnia lui Stefan cel Mare, de aproape o jumatate de veac, este cel mai
frumos timp din istoria Moldovei. Niciodata tara n-a fost mai intinsa, mai bogata si
mai respectata; niciodata faima domnului ei n-a strabatut atat de departe, provocand
admiratia prietenilor si a dusmanilor; niciodata nu s-au ridicat atatea lacasuri civile si
bisericesti. Evident, nu a fost numai lumina in cei patruzeci si sapte de ani de domnie.
Pana sa-si asigure tronul ravnit de atatia, Stefan a trebuit sa faca si compromisuri. La
inceputul lui aprilie 1457, intra in Moldova, pe valea Siretului, Stefan feciorul lui
Bogdan, cel ucis de catre Petru Aron. Avea cu el o oaste de 6000 de oameni, dati de
Vlad Tepes. Cu aceasta oaste a reusit sa razbune moartea parintelui sau si sa-si ia
mostenirea. In lupta de la Dolhesti, pe Siret, armata lui Stefan a invins iar Petru Aron a
fost silit sa ia calea pribegiei, in Polonia.

Tronul castigat cu sabia trebuia insa intarit. Astfel ca la 4 aprilie 1459 Stefan
incheie un tratat cu trimisii regelui polon Cazimir, prin care ii recunostea acestuia
suzeranitatea si ii lasa stapanirea asupra Hotinului. In schimb, polonii se angajau sa
nu-i permita lui Aron sa se apropie de hotarele Moldovei. Pentru a incerca sa-si
recupereze tronul, Aron a trecut in Transilvania. Acesta este motivul pentru care Stefan
se decide sa atace cetatea Chilia, aceasta poarta a Moldovei care era in mana ungurilor.
Prin cucerirea cetatii, Stefan urmarea nu doar un scop politic (o lovitura data
sustinatorilor lui Aron) ci si un scop militar si economic. Chilia era impreuna cu
Cetatea Alba cea mai buna aparare impotriva turcilor. Ea reprezenta si un antrepozit
comercial de prima mana pentru ca aici se concentrau marfuri romanesti, unguresti,
polone si rasaritene, iar vama luata de pe aceste marfuri ar fi constituit un important
venit pentru vistieria Moldovei. In 1465 Stefan va reusi sa cucereasca Chilia. Intre
timp el reia de la poloni cetatea Hotinului.
Constantin Brâncoveanu

(1654 - 15 august 1714), adus la tron de marea boierime, a fost domnitor al Ţării
Româneşti între 1688 şi 1714 şi nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino.
Familia

Căsătorit cu Marica, fiica lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a
avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei[1] – şi şapte fete – Stanca,
Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda. Soţia sa, Doamna Marica, a fost
adevaratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care atunci se afirma că
este una fabuloasă. Ea ştia rostul fiecărei moşii, al fiecărei case şi al tuturor sumelor de
bani depozitate în băncile din vestul Europei, la Viena, Veneţia sau Amsterdam.

Date
În vremea sa au avut loc intense acţiuni politice şi diplomatice pentru stăvilirea
expansiunii ţariste şi otomane. Folosind o politică abilă, s-a menţinut 26 de ani la domnie.
Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată şi de cererile mereu sporite ale
Porţii otomane, a îngreunat viaţa maselor ţărăneşti şi orăşeneşti. A dus o politică externă
şovăitoare. Ajungându-se să dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc din 1710-
1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o atitudine de expectativă. Învinuit de trădare
de către turci, a fost omorât la Constantinopol în 1714, împreună cu cei patru fii ai săi.
Totodată, cultura română a cunoscut o perioadă de înflorire. Brâncoveanu a fost un
sprijinitor al culturii. În timpul domniei sale s-au tipărit în Ţara Românească numeroase
cărţi româneşti, greceşti, slave şi chiar arabe, turceşti şi georgiene şi s-a creat în
arhitectură un stil caracteristic, denumit brâncovenesc. Cea mai de seamă ctitorie a
domnului martir Constantin Brâncoveanu este Mănăstirea Horezu.

Sfârşitul domniei

În anul 1711, sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru aceasta a pus la cale un plan,
aplicat abia după trei ani, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai avea duşmani.
Toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră însă
împotriva lui. Brâncoveanu pregătea la vremea aceea nunta fiului său Radu. Mireasa, fata
lui Antioh Voda Cantemir, se afla la Constantinopol. Pentru a nu supăra Înalta Poartă,
Brâncoveanu i-a trimis o scrisoare sultanului, împreună cu 4.000 de galbeni şi o blană de
samur. Ali Paşa, comandantul oştilor otomane, pregătea atunci o mare lovitură împotriva
Germaniei, motiv pentru care s-a decis să-l scoată pe Brâncoveanu din joc înainte de
începerea luptelor. Viclean, Paşa i-a comunicat lui Vodă că Poarta nu se opune căsătoriei.
Brâncoveanu a trimis la Istanbul, după mireasă, un convoi condus de domniţa Bălaşa şi
de soţul ei. Era pe la sfârşitul iernii anului 1713, când domniţa Stanca, una dintre fiicele
domnitorului, s-a îmbolnavit grav. Înaintea morţii ea a avut o vedenie: pe peretele din faţa
patului i-a apărut o ceată de turci, care îl ducea pe tatăl ei în lanţuri la Istambul.

Dimitrie Cantemir
(n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor,
cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om
politic şi scriitor român.

Viaţa şi cariera politică


Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din
comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a
oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la
Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta
Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea tatălui său, a fost domn al
Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol
pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac, a efectuat o călătorie
în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să se
convingă de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit
întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la
Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit doi copii,
Maria şi Antioh (viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir
(1709 - 1744).)
Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el,
dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat
secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În
politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi
încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al
domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva
transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în
războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi
de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în
Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui
Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins
domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august
1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în


Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Carol I al României

aprilie 1866 – 10
Domnie
octombrie 1914
Încoronare 10 mai 1866
Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von
Nume complet
Hohenzollern -
Sigmaringen
Născut 10 aprilie 1839
Sigmaringen
10 octombrie 1914
Decedat
(75 ani)
Sinaia, România
Predecesor Alexandru Ioan Cuza
Succesor Ferdinand
Căsătorit cu Regina Elisabeta
Moştenitor Ferdinand
Principesa Maria de
Urmaşi
România (1870-1874)
Casa Regală de
Casa Regală Hohenzollern-
Sigmaringen
Imn Regal Trăiască Regele
Tată Prinţul Karl Anton de
Hohenzollern-
Sigmaringen
Prinţesa Josephine
Mamă Friederike Luise de
Baden

Semnătura

Carol I, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von
Hohenzollern-Sigmaringen -- (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914,
Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi,
apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de
onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de
onoare al aceleiaşi instituţii.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor
româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a
redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul
Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. În
perioada sa au fost construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv Bucureşti. După
războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului
pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.

Viaţa timpurie
Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen.
Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al soţiei sale, principesa Josephine.
După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857
termina cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana
României) a fost ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la
asaltul citedelei Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în
Războiul ruso-turc.

Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos,
disciplinat şi de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai
multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu
familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta. România era în acea
perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către
Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi
rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român
trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe
tronul României.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca
domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene
permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să
ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito
(pe traseu a fost nevoit să apeleze la experienţa dobândită de Brătianu şi Rosetti pe
parcursul revoluţiei paşoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl
Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena -
Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. Nici
chiar în ţara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului
Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau
mai puţin amical că va fi nevoit să pupe "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost
ocolit de Carol şi de predecesorul acestuia). După ce a păşit pe teritoriul ţării, punând
prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă
în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura
până la podul Mogoşoaiei.

Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă
prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască
noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit jurământul în limba
franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".

Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară.
Proclamat domnitor al Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest
titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al
României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se
transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va
conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima Constituţie regală a României


Imediat după sosirea în ţară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866
prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului, aceasta fiind
inspirată din constituţia Belgiei, care dobândise independenţa din 1831. Aceasta a permis
dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării
de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituţionalizării
obligaţiilor faţă de Poartă), acţiunea care s-a constituit într-un prim pas spre
independenţă.

Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la


Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin
dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii
Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe."

Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit


titlul de „Alteţă regală”. Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a
specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege.
Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele
conduce fără a guverna.

Un rege devotat
Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de
prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o
persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună
stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al
României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane.

În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul


Otoman, după un război efectiv intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca
Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuţia
României a fost decisivă.

În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a


avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania
a iîntâmpinat anumite dificultati in obţinerea recunoaşterii independenţei, astfel, mai
întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878
purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o ţară independentă, unde i-a fost
impus României un "schimb", astfel Cadrilaterul intra în componenţa statului Român, dar
era cedat sudul Basarabiei(mai exact judeţele: Cahul, Bolgrad şi Ismail). Mariel Puteri,
nemulţumite de privilegiile obţinute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din
septembrie 1878,unde delegţia română nu a fost primită iniţial, ea fiind primită după ce
delegaţia condusă I.C. Brătianu, a consfinţit nu numai independenţa absolută a României
faţă de "Sublima Poartă," dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la
rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuşi
independenţa a fost recunoscută dupa acceptarea "schimbului" de la San-Stefano şi
modificarea articolului 7 din Constituţie, care până în acel moment prevedea limitarea
dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea


relativei "şubrezimi" şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 5 -
24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea
României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de
independenţă, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern şi
internaţional a fost consolidat şi de reglementarea la succesiunea tronului prin "pactul de
familie" incheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau suucesori, singurul descendent al
familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, intrucat exista o legatura de
rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor
Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război
balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a
Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viaţa politică
Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de
pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două
răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a
Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul până în martie. Răscoalele au
fost reprimate în mod sângeros.

Sfârşitul guvernării
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar,
spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în
război de partea puterilor centrale, în timp ce opinia publică era de partea Triplei Antante.
Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi,
deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre
membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de
partea Imperiului German.

A fost convocată o întrunire de urgenţă a membrilor guvernului unde Carol le-a


comunicat acestora existenţa tratatului şi şi-a exprimat dorinţa sa. A întâmpinat o opoziţie
crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea
subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influenţa soţiei
sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

Viaţa de familie

Regele Carol şi Regina Elisabeta ai României

Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform
constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de
origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania,
pentru a îşi găsi o mireasă. În final, a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied (3
noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat
rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria,
născută pe 27 august 1871 şi decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a
celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să-şi revină complet din trauma
pierderii unicului copil.

Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a


se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni.

Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de


Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul
României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul
său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea
fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al
tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului
său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soţia lui Carol,
Elisabeta a încercat să-l influenţeze pe prinţ ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu.
Conform constituţiei române, însă, nu avea voie să ia de soţie o româncă. Pentru a
clarifica incidentul, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de
soţie pe Maria.

După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la


conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub
numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituţional.

Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiţii. El a fost fiul Iosefinei şi
al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine şi de
punctualitate. Firea prinţului era în contrast cu ţara ce i-a fost dat s-o conducă, „ţară
lipsită de măsură şi mereu în schimbare”. El a reuşit să conducă ţara nu prin îngâmfare ci
prin multă înţelepciune şi obiectivitate.

Carol I a fost căsătorit cu Elisabeta-Paulina-Otilia-Luiza principesă de Wied,


„harnică, iubitoare de oameni, cultă şi talentată”. Se spune că după o convorbire care nu a
ţinut mai mult de o oră, prinţul a cerut-o de soţie şi în aceeaşi zi s-a întors ca logodnic al
ei. Elisabeta a primit o educaţie aleasă de la profesori foarte buni. Ea ştia să vorbească
limba franceză, engleză, italiană, suedeză, română.

Domnii români au fost aleşi până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre
acestia se considerau pe aceeaşi treaptă socială cu prinţul Carol I. El a trebuit să-i facă să
înţeleagă că tocmai prin naşterea sa, el stă mai presus de supuşii săi. Principalul scop al
Prinţului a fost să pună pe picioare ţara, care întâmpina dificultăţi în mai toate domeniile.
În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor şi să realizeze ce este mai bine pentru ţară.
Anecdotică
În mai 1877, Carol I a comandat personal armata română de la Calafat împotriva
redutelor turceşti de peste Dunăre, de pe afetul unui tun de asalt. Când unul din
proiectilele artileriei turceşti a căzut mai aproape de rege, un soldat a sărit să-i scoată
fitilul pentru a impiedica explozia dar ajungând prea târziu, inevitabilul s-a produs iar
soldatul a fost sfârtecat de schije. Atunci Carol ar fi exclamat: "Asta-i muzica ce-mi
place".

Coroana regilor Romaniei era fabricată dintr-o ţeavă de tun turcesc capturat la
Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coşbuc a descris-o în
volumul „Coroana de Oţel”.

Statuia ecvestră
Sculptorul croat Ivan Meštrović a executat statuia ecvestră a regelui care a fost
amplasată în faţa Bibliotecii Universitare Române. Din notaţiile contemporanilor se pare
că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de
comunişti, unii istorici susţin că ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a
fost descoperită. Sunt şanse ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea
urmaşilor lui Meštrović .

Ecranizări
Cele mai importante ecranizări ale domniei lui Carol privesc Războiul de
independenţă (1877-1878). Există două transpuneri celebre pe ecran, Independenţa
României (1912, regia Aristide Demetriade) şi Războiul Independenţei (Pentru Patrie)
(1977, regia Sergiu Nicolaescu). Prima peliculă reprezintă totodată şi primul film istoric
realizat în România. În rolul lui Carol joacă regizorul Aristide Demetriade. Celebra
replică de pe front a regelui („Asta-i muzica care-mi place!”) a fost inserată într-un titlu
de la începutul filmului. Casa regală a sprijinit producţia cu fonduri şi cu participarea
armatei. A doua producţie, realizată la centenarul Războiului, reprezintă primul film creat
în perioada comunistă care îl arată pe regele Carol într-o lumină pozitivă. Rolul său a fost
jucat tot de către regizorul filmului, de data aceasta Sergiu Nicolaescu. Pe 08.05.2009 va
avea loc premiera filmului "Carol I - Un Destin".