Cursul 9

DREPTUL DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ:

Alte obiecte ale proprietății industriale

A. Modelele de utilitate
B. Desenele şi modele industriale
C. Semnele distinctive ale activității industriale şi comerciale:
1. Denumirile comerciale
2. Mărcile de fabrică, de comerț şi de servicii
3. Indicațiile geografice
D. Protecția împotriva concurenței neloiale

A. MODELE DE UTILITATE

Modelele de utilitate sunt creații tehnice care printr-o formă nouă, dispoziție sau
mecanism, au un rol utilitar. Sunt o varietate de invenţii restrânsă la produse (cu eliminarea
procedeelor) supusă unor condiţii de clasificare foarte asemănătoare şi a căror protecţie este, în
general, configurată după modelul invenţiilor. Mai sunt denumite şi „mici invenţii”.
În raport cu invenţiile, modelele de utilitate nu presupun o activitate inventivă. Astfel,
potrivit art. 1 din Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate, modelul de utilitate
protejează orice invenţie tehnică, cu condiţia să fie nouă, să depăşească nivelul simplei
îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Datorită asemănării dintre invenţii şi modelele de utilitate, în cursul procedurii de
examinare, cererea de brevet poate fi modificată la solicitarea depunătorului, într-o cerere de
model de utilitate. Protecţia este oferită, pe plan intern, tot de OSIM printr-un certificat:
https://www.google.ro/search?
q=model+de+utilitate&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiplK6ulIfYAhWHpaQK
HVOcDxAQ_AUICigB&biw=1536&bih=735#imgrc=VsGD6KlSRHs5AM:
Titularul are un drept exclusiv de exploatare a modelului de utilitate. Spre deosebire de
invenţii durata de protecţie a modelului de utilitate este mai redusă (6-10 ani – art. 7 din lege).

B. DESENELE ŞI MODELELE INDUSTRIALE

Importanţa pe care estetica industrială a dobândit-o în lumea contemporană reprezintă,

dintr-un anumit unghi, o contrapondere a tehnicizării crescânde. Estetica umanizează caracterul
funcţional al produselor industriale, individualizând forma acestora şi permiţând, prin atenuarea
caracterului impersonal al producţiei de serie, personalizarea, orientarea alegerii consumatorului
potrivit gustului său.
Desenele şi modelele industriale, denumite design industrial în terminologia anglo-
saxonă, sunt creaţii de formă prin care se realizează individualizarea printr-un element estetic, a
produselor industriale. Exemple: https://euipo.europa.eu/ohimportal/ro/design-definition
Potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor,
desen sau model este aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două
sau trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii,
contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia
acestuia. În sinteză, desenele sunt ansambluri de linii şi culori care produc un efect decorativ
nou, iar modelele sunt forme sau aspecte plastice care se realizează pe suprafeţele plane sau în
spaţiu.
 Pentru conferirea protecţiei este necesar, potrivit art. 6 din lege, ca obiectul cererii să fie
un desen sau model, în sensul art. 2, să fie nou şi să aibă caracter individual. Astfel:
- un desen sau model este considerat nou dacă niciun desen ori model identic nu a fost
făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost
revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate; se consideră că desenele sau modelele
sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce priveşte detaliile
nesemnificative;
- se consideră că un desen sau model are caracter individual dacă impresia globală pe care
o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea
utilizator de orice desen ori model făcut public înaintea datei de depunere a cererii de
înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate; la
evaluarea caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate a
autorului în elaborarea desenului sau modelului.

Drepturile asupra modelelor şi protecţia specifică a desenelor industriale sunt apărate prin
eliberarea unui titlu de protecţie de către OSIM, respectiv a certificatului de înregistrare a
desenelor sau modelelor industriale, care conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare
pe teritoriul României.

C. SEMNE DISTINCTIVE ALE ACTIVITĂŢII INDUSTRIALE / COMERCIALE

1. Denumirea comercială sau „firma”

Acesta este numele sau după caz, denumirea sub care un comerciant îşi execută actele de
comerţ sau sub care este cunoscută şi exploatată o întreprindere. Numele comercial poate fi
alcătuit din propriul nume, un pseudonim, un prenume, numele unui terţ sau o denumire de
fantezie. Aceasta din urmă trebuie să nu fie imorală sau ilegală ori de natură să inducă în eroare
asupra naturii reale a întreprinderii (să nu fie deceptivă).
Numele comercial se poate prezenta sub două forme distincte:
- numele (semnătura) sub care un comerciant îşi exercită comerţul; corespunde noţiunii de
firmă;
- denumirea folosită pentru individualizarea întreprinderii, care are rol de reclamă şi de
semnătură.

Condiţii pentru firmă:

- firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin un asociat, cu
menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime;
- firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţi, cu menţiunea societate în comandită simplă scris în întregime;
- pentru o societate de capitaluri (SA, SRL), firma se compune dintr-o denumire generică
la care se adaugă o menţiune referitoare la forma asociaţiei;
- firmele sucursalelor sau filialelor din România ale unor societăţi străine vor trebui să
cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate.

Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele precedente. Numele comercial este
protejat prin dispoziţiile:
- din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului – art. 30, 31, 35 şi 36;
- din Legea nr. 31/1990 a societăţilor – art. 7-8;
- art. 4 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; şi
- din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil – art. 226 „Denumirea persoanei juridice”, art.
254 „Apărarea dreptului la nume” şi art. 257 „Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale
persoanei juridice”.

2
 2. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii

Potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, poate
constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume
de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma
produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore,
precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge
produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.
Exemple: https://euipo.europa.eu/ohimportal/ro/trade-marks-examples#Word_mark

Astfel, pot fi folosite următoarele semne:

a) numele – element de identificare a persoanei şi, în acest sens, el reprezintă un drept
personal imprescriptibil; pentru a constitui o marcă, numele trebuie să aibă o formă specială,
adică un aspect caracteristic, realizat din combinarea unor elemente figurative, culoare, grafică
sau chiar o anumită aşezare a literelor din care se compune. Folosirea ca marcă a numelui
propriu zis (numele patronimic) ridică o serie de probleme, astfel:
- utilizarea numelui propriu-zis ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv; întrucât
numele poate aparţine mai multor persoane, obiectul exclusivităţii nu priveşte numele de
sine, ci forma sa specială;
- o marcă poate avea numele altei persoane decât a titularului, dar în acest lucru este
posibil numai cu acceptul terţului ori a succesorilor acestuia;
- numele istoric poate fi folosit ca marcă cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă atingere
personalităţii dispărute;
b) denumirile – cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, care sunt arbitrare sau de
fantezie şi nu generice, necesare sau descriptive. Spre deosebire de nume, denumirile folosite ca
marcă sunt protejate prin ele însele şi nu în forma pe care o îmbracă cuvântul ca marcă.
c) literele şi cifrele – pentru a forma o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o grafică
distinctă. Literele utilizate ca marcă pot fi iniţialele unui nume sau unor cuvinte (Y.S.L. sau
B.T.), însă trebuie să formeze un cuvânt fără semnificaţie cunoscută şi să poată fi pronunţat.
Întrucât mărcile formate exclusiv din cifre nu pot fi protejate, pentru a se elimina acest
impediment, se prevede că ele să fie asociate cu elemente grafice speciale;
d) reprezentările grafice – mărcile pot fi formate şi din reprezentări grafice, plane ori în
relief. Ele se înfăţişează sub o diversitate de forme: embleme, viniete, etichete, peisaje, amprente,
fotografii, blazoane, desene, reliefuri, sigilii, liziere etc.;
e) forma produsului – dacă forma produsului este caracteristică, ea poate constitui o
marcă. Nu pot fi considerate ca mărci semnele constituite din forma spaţială a unor produse dacă
ea reprezintă forma necesară a produsului sau dacă are exclusiv un caracter de utilitate;
f) forma ambalajului – la fel ca şi forma produsului forma ambalajului poate fi adoptată
ca marcă. În legislaţiile unor ţări (Anglia, Grecia, Japonia, SUA) protejarea ca marcă este
condiţionată de alte semne: inscripţii, menţiuni sau etichete;
g) culoarea produsului ori ambalajului – printre semnele distinctive susceptibile a fi
ocrotite ca mărci figurează şi una de mai multe culori ale produsului sau ambalajului. O singură
culoare nu poate fi protejată ca marcă;
h) combinaţia de elemente – marca poate fi constituită şi din alte combinaţii de nume,
denumiri, reprezentări grafice. Prin aceste combinaţii, un semn banal, fără semnificaţie poate
deveni distinctiv, susceptibil de a fi protejat ca marcă.

Marca îndeplineşte următoarele funcţii principale:

- funcţia de diferenţiere a produselor – diferenţierea se realizează prin informaţiile pe care
marca le oferă cumpărătorului. Prin marcă se realizează individualizarea produselor
existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de concurenţa neloială;
- funcţia de concurenţă – se bazează pe sistemul de atragere a clientelei. Competitivitatea
şi concurenţa comercială presupune promovarea noului, fiabilităţii, calităţii. Prin

3
 influenţa exercitată asupra cererii, permite fabricarea în serii mari şi creşterea puterii de
concurenţă a produselor;
- funcţia de organizarea pieţii – prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc
de organizare a pieţii. Marca se vinde singură (numai mărfurile de calitate sunt marcate).
Comercianţii folosesc mărcile de comerţ (propriile semne distinctive) pentru a-şi asigura
exclusivitatea distribuţiei;
- funcţia de monopol – diferenţierea mărcilor producătorilor şi exclusivitatea distribuţiei au
ca rezultate transformarea concurenţei într-un instrument de monopol. Totodată funcţia de
garanţie a calităţii produsului este înlocuită cu o funcţie de protecţie a cumpărătorilor.

Mărcile pot fi clasificate după mai multe criterii, dar cel care interesează este destinaţia
mărcilor, fiind cel mai utilizat în economie. După acest criteriu distingem:
- mărcile de fabrică – utilizate de producător sau fabricant prin care se diferenţiază
produsele unei întreprinderi de alte produse asemănătoare;
- mărcile de comerţ – folosite de distribuitor sau comerciant, prin aplicarea ei pe produsele
pe care le vinde. Marca de comerţ arată că produsele unei întreprinderi sunt distribuite de
o unitate sau o reţea de unităţi comerciale (ex. European Drinks);
- mărcile de servicii – se folosesc pentru a deosebi serviciile unui agent economic
(întreprindere) de cele prestate de alţi agenţi (întreprinderi);
- marca notorie – se caracterizează printr-un renume deosebit, având valoare internaţională
recunoscută: Coca-Cola, Kodak, Philips etc. Notorietatea se determină în funcţie de o
serie de condiţii: vechime ca mărci, intensitatea publicităţii, identitatea cu ideea de
calitate;
- marca naţională – individualizează produsele care provin dintr-o anumită ţară constituind
o garanţie specială de calitate. Marca naţională este o marcă oficială a statului fiind
reglementată de normele dreptului administrativ.

Dreptul la marcă este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci. Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului
naţional reglementar, pe durata de 10 ani. La cererea scrisă a solicitantului înregistrarea mărcii
poate fi reînnoită la expirarea termenului, cu încă 10 ani şi aşa mai departe cu plata taxei
prevăzute de lege.
Marca înregistrată conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Drepturile
asupra mărcii pot fi transmise prin cesiune sau licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a
mărcii. Dreptul titularului se epuizează odată cu vânzarea produsului care poartă marca.

3. Indicaţiile geografice

În România, indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate conform dispoziţiilor

Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice. Potrivit art. 3 lit. g), indicaţia
geografică este denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici
determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice.
Exemple: http://www.onvpv.ro/ro/content/indicatii-geografice
Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi solicitată numai de către o asociaţie de
producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele pentru
care se solicită înregistrarea indicaţiei geografice.
Cererea asociaţiei de înregistrare a indicaţiei geografice se depune la OSIM, cererea
precizând datele de identificare ale solicitantului şi a membrilor asociaţiei, solicitarea expresă a
înregistrării, denumirea indicaţiei geografice, indicarea produselor ce o vor purta. La cerere se
poate anexa şi lista membrilor asociaţiei care urmează a beneficia de dreptul de folosire a
înregistrării geografice.
Titularul certificatului de înregistrare are un drept de folosire nelimitată în timp, în
sensul că se stabileşte un termen iniţial de 10 ani de la data depunerii cererii de înregistrare, după
4
care are dreptul să reînnoiască înregistrarea pe perioade succesive de 10 ani atât timp cât se
menţin condiţiile în care a fost obţinută protecţia.
Dreptul de folosire a unei indicaţii geografice nu poate să facă obiectul nici unei
transmiteri. Indicaţia protejată poate fi folosită în circuitul comercial fie aplicată pe produse, fie
însoţită de documente însoţitoare, prospecte, reclame.

D. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA CONCURENŢEI NELOIALE

Protecţia este reglementată în România prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale. Dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile corespunzătoare din
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale.
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale defineşte, în art. 10.bis,
protecţia împotriva concurenţei neloiale astfel:
- ţările Uniunii sunt obligate să asigure cetăţenilor Uniunii o protecţie împotriva
concurenţei neloiale – orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o
confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui
concurent;
- constituie act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în
materie industrială sau comercială – afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, care sunt
de natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială
a unui concurent;
- va trebui să fie interzise mai ales indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea
comerţului, este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la natura, modul de
fabricaţie, caracteristicile, aptitudine de întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.

Legea nr. 11/1991 dă concurenţei neloiale o definiţie identică celei date în Convenţia de
la Paris (art. 2); astfel, constituie concurenţă neloială practicile comerciale ale întreprinderii
care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot
produce pagube oricăror participanţi la piaţă.

De asemenea, stabileşte că sunt interzise practicile de concurenţă neloială, după cum

urmează:
- denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea
ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informaţii care
nu corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de
natură să îi lezeze interesele;
- deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al
său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care
respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a
căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
- orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al
bunei-credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.

Sancţiunile introduse de lege sunt de natură penală (art. 5) sau contravenţională (art. 4).
Desigur, victima unui act de concurenţă neloială poate solicita şi acoperirea prejudiciului suferit
pe calea dreptului comun.