INSTITUTUL SALK -

CONSTRUCTIE
ATEMPORALA
Arhitectura moderna si de avangarda a fost, in mod constant, prezenta ca
imagine consacrata a noii societati stiintifice si industriale. O buna parte a
productiei moderne este expresia utopica, dualista a lumii in care traim.
Epoca moderna este cea in care s-au produs schimbari majore in arhitectura,
la nivel formal , dar si la nivelul vocabularului. Louis Isadore Kahn (1901-
1974) este, fara urma de indoiala, una dintre cele remarcabile figuri ale
arhitecturii �moderne tarzii�, este o prezenta ce nu trebuie ignorata,
punandu-si amprenta in mod exhaustiv asupra modernitatii. Cu un numar nu
foarte mare de cladiri, retinerea formala si expresivitatea emotionala a
acestora sunt vazute ca o evolutie inspirationala a Stilului International.

Activ ca arhitect inca din perioada anilor 1920, Louis Kahn si-a concentrat atentia, in
perioada grea ce a urmat Marii Crize si celui de-al doilea razboi mondial, mai ales asupra
studiilor de urbanism si proiectelor pentru locuinte ieftine.

Dupa 1945, incepuse activitatea didactica la Yale Univesity, in paralel cu sustinerea

biroului de arhitectura din Philadelphia. Pentru o perioada de cativa ani a fost influentat de
cercurile arhitecturale internationale de pe coasta de est a Americii. In partea a doua a anilor
’50, se pare insa ca si-a regasit propria cale.

Ruptura cu normele modernismului international avea sa devina intrutotul manifesta

odata cu proiectul sau pentru Richards Medical Center, Philadelphia (1957-61), insa scurtul
eseu „Ordine si Forma” publicat in revista studenteasca Perspecta, la Yale University, cu cativa
ani inainte anunta deja orientarea sa de mai tarziu si cateva dintre ideile centrale ale gandirii
sale.

La acea vreme era influentat de Bukminster Fuller si Pier Luigi Nervi, dar precuparea sa
pentru ordine ne aduce aminte totodata de asa-numitul spirit „empiricist” din Scandinavia – in
special prin respingerea notiunii abstracte de „spatiu” in favoarea celui de „loc”, termen cu un
inteles mai pronuntat fenomenologic.

In afara timpului – Louis Kahn: Institutul Salk, La Jolla, California

Post de: Cosmin Caciuc

Exista trei motive fundamentale pentru care Laboratoarele Salk merita fara nici o indoiala efortul
unei calatorii de 11000 de kilometri, la „capatul” lumii occidentale, in La Jolla, pentru a fi vizitate.
Primul este legat de necesitatea profesionala a experientei directe a unei capodopere arhitecturale
realizate de Louis Kahn intre 1959-1965, avand o semnificatie profund spirituala, ce nu poate fi
surprinsa in fotografii ori in texte descriptive, si care pare a fi prizoniera intr-o eternitate transistorica
sau cosmica, intangibila in raport cu transformarile societatii si culturii, unde contextul pare dominat
de scara geologica si geografica. Cel de al doilea apare la contactul cu viata concreta pe care
institutia o gazduieste, in confruntarea cu problema inevitabila a adaptarii unui obiect transistoric la
necesitati diferite de utilizare generate de nevoi sociale in continua transformare, iar cu acest prilej
privirea (si intelegerea) nu poate sa evite controversa etica a extinderii recente a laboratoarelor cu o
noua aripa estica, proiectata de biroul Anshen + Allen. In sfarsit, cel de al treilea motiv al vizitarii are
in vedere „aura” monumentului de arhitectura produsa in mod inerent de mecanismul
deteritorializarii profesionale si culturale; obiectul-exemplu este interpretat si dezradacinat din
contextul sau particular pentru a inspira activitatea altor arhitecti sau a unor intregi scoli de
arhitectura. La acest ultim nivel, laboratoarele Salk sunt privite, dincolo de imaginea lor canonizata
istoriografic, prin filtrul relevantei lor actuale, ca ansamblu de principii profesionale care au rezistat
testului timpului si care pot servi mai departe unei gandiri prospective.
Institutul ocupa zona estica a unui platou din vecinatatea imediata a litoralului, situat la peste 60 m
inaltime fata de plaja ingusta. O ravena incizata adanc pe doua treimi din linia mediana a terenului
intrerupe continuitatea falezei si determina cu putere caracterul locului, inspirand gestul
compozitional de „despicare” a volumetriei cladirii si a ansamblului general proiectat initial. Louis
Kahn a articulat aici trei concepte fundamentale: (1) detasarea zidurilor perimetrale fata de structura
principala (care aici defineste aria dominanta a laboratoarelor propriu-zise) pentru a le expune
dramatizat intr-un joc de lumina si umbra ca pe niste „ruine anvelopante”; (2) articularea severa,
seriala si ierarhica a volumetriilor in compozitie, identificate printr-o geometrie si o structura proprie,
urmand metafora „societatii spatiilor” si (3) distinctia neta functionala intre spatiile „servite” si cele
„servante”, simultan in sectiune orizontala si verticala1. Alaturi de acestea, in concordanta deplina cu
gandirea si scrierile initiatorului proiectului, biologul Jonas Salk, arhitectul american percepea
interventia, dincolo de celebrarea caracterului locului si de satisfacerea necesitatilor practice ale
cercetatorilor, ca pe o edificare memorabila, “demna de vizitat de catre Picasso” 2, destinata intalnirii
si dialogului dintre stiinta, arta, disciplinele umaniste si arhitectura.
Experienta profunda pe care Kahn a trait-o in Italia, Grecia si Egipt printre ruinele antice si-a lasat cu
putere amprenta in proiectul Institutului Salk, mai multe tipologii istorice inspirand proiectul inca din
primele faze: vila romana, castelul medieval, biserica de plan central si manastirea 3. Curtea
interioara, deschisa pe directia est-vest catre ocean si catre continent, subliniaza in modul cel mai
pregnant caracterul monastic al asezamantului stiintific, devenind, la sugestia inspirata a lui Luis
Barragán (invitat pe santier in 1965 la o intalnire informala, dar legendara, cu Jonas Salk si Louis
Kahn), o „fatada spre cer”4. Imaginata initial de Kahn ca un loc inundat de vegetatie, curtea isi va
pastra in final doar aspectul mineral animat discret prin firul de apa izvorat din fantana de la intrarea
estica si prelins prin jgheabul incizat in pardoseala de travertin catre bazinele din zona vestica. Ea
apare astfel ca o gradina cosmica dedicata eternitatii mai mult decat un simplu loc urban destinat
intalnirii si socializarii cercetatorilor. Semnificatia generala a proiectului atinge permanent un aspect
filosofic si cultural fundamental, pe care Robert Venturi l-a subliniat cu putere cu ocazia protestului
sau privind extinderea realizata de biroul Anshen + Allen in 1994, explicand ca, din punctul lui de
vedere, adaugarea unei mase arhitecturale in zona intrarii reprezinta o deturnare a bazei filosofice
prin care proiectul lui Kahn se articula ca mod de dezvaluire si de apreciere a contextului natural si
urban, pe fondul intelegerii specifice americane a spatiului geografic si social in expansivitate
perpetua5. Argumentele istoriografice si functionale sustinute de autori si detectate speculativ in
textele si schitele de studiu realizate de Kahn erau motivate de necesitatea adaptarii institutului la
noile cerinte de utilizare cu caracter public, dublata de atitudinea reverentioasa fata de vocabularul
arhitectural al maestrului6. Acest respect a mers insa prea departe: mimetismul limbajului creeaza
confuzii chiar si vizitatorilor avizati.
Umbrita de dezbaterea etica a extinderii de care institutul are absoluta nevoie (alaturi de alte spatii
suplimentare pentru care administratia solicita de cativa ani aprobarea), opera lui Kahn continua sa
sfideaze timpul si transformarile iremediabile. Universalitatea limbajului, elementarismul formelor,
poetica manipularii luminii si interpretarea subtila a arhetipurilor si tipologiilor clasice prin filtrul
tehnicilor constructive contemporane, evidentiaza capodopera arhitecturala din La Jolla drept un
model pertinent pentru practica recenta. Diversitatea preluarilor actuale semnalizeaza divergenta
structurala a teoriei estetice de arhitectura de dupa 1960. Directia postmodernista de receptare a
operei kahniene, in maniera „indisciplinata” si contestatara sustinuta de Robert Venturi si Denise
Scott Brown, promoveaza iconografia, reprezentationalismul, contradictia si complexitatea,
apreciindu-l pe Kahn doar in contextul critic al timpului lui, ca mentor si indrumator care poate fi
„depasit” in cele din urma, in acelasi mod in care paradigma modernista poate fi „abandonata” in
favoarea alteia, mai bine adaptate la noile provocari sociale. Directia tardomoderna insa, marcata de
aversiunea conceptuala fata de „rupturile” paradigmatice, cauta sa restabileasca o continuitate
programatica estetica, prin apelul la o modernitate critica reparatorie, articulata etic de principii
esentiale tipologice (rigoarea formala), topologice (adaptarea la context) si tectonice (poetica
structurala si implicarea tuturor simturilor in perceptia operei de arhitectura). Din perspectiva acestei
viziuni integratoare, o lunga serie de arhitecti contemporani japonezi, spanioli si elvetieni (Tadao
Ando, Rafael Moneo, Alberto Campo Baeza, Juan Navarro Baldeweg, Luigi Snozzi, Peter Zumthor,
Valerio Olgiatti, Livio Vacchini, Andrea Deplazes, etc.) au raspuns chemarii critice si au elaborat
raspunsuri pertinente in care se celebreaza reinventarea detaliilor arhitecturale si intalnirea
multisenzoriala a materialelor. In acest mod, opera kahniana ramane unul dintre cele mai fertile
teritorii de inspiratie arhitecturala dincolo de modelul formal, ca un corp coerent de principii teoretice
oferite interpretarii continue si deschise catre formarea de noi tendinte estetice.
Postmodernismul si modernismul tarziu impartasesc pana la urma, in ciuda divergentelor estetice,
acelasi interes in critica profunda pe care Kahn a adresat-o arhitecturii moderniste: ideea spatiului
ierarhizat capabil sa depaseasca naivitatea expresiei tehnologice pure, conceptul camerelor definite
prin inchidere sau structura, principiul ancorarii ferme a peretilor in fundatii, reinvestigarea
expresivitatii deschiderilor limitate in ziduri, „stratificarea anvelopantei” pentru crearea de spatii
intermediare sau interstitiale si nu in ultimul rand atitudinea extraordinara de respect pentru contextul
natural sau construit. Dincolo de interpretarile diferite istoriografice, Kahn ramane un arhitect
profund spiritual, extrem de riguros si totodata paradoxal prin faptul ca a raspuns provocarilor
specifice societatii timpului sau rafinand un set de principii atemporale dincolo de limitele
disciplinei.
Note:
1. Robert McCarter, Louis I. Kahn, Phaidon Press, Paris, 2007, p. 38.
2. Louis Kahn, „Talk with Students”, 1964 in Alessandra Latour, ed., Louis I. Kahn: Writings,
Lectures, Interviews, New York, Rizzoli, 1991, p. 163.
3. McCarter, Op. cit, pp. 210-216.
4. Louis Kahn, „Silence”, 1968, in Latour, Op. cit, pp. 232-233.
5. Robert Venturi & Denise Scott Brown, „A Protest Concerning the Extention of the Salk Center”,
in Robert Venturi, Iconography and Electronics Upon a Generic Architecture – a view from the
drafting room, The MIT Press, Cambridge MA, 1998, pp. 81-83 (eseu publicat initial sub titlul
„Genius Betrayed” in Architecture, July 1993, p. 43).
6. Tom Spector, The Ethical Architect, Princeton Architectural Press, 2001 , p. 168.