Sunteți pe pagina 1din 36

OBIECTIVE GENERALE

ŞI INSTRUCŢIUNI DE STUDIU
Economia politică ca ştiinţă, reprezintă un ansamblu coerent de cunoştinţe
esenţializate asupra domeniului activităţii economice, într-o anumită etapă de
dezvoltare a cunoaşterii. Fiind o reflectare generalizată a realităţii permite cercetarea
profundă logică şi istorică a esenţei fenomenelor şi proceselor economice în
interdependenţa lor, urmărind respectarea principiului raţionalităţii în toate
momentele acţiunii umane. Ştiinţa economică urmăreşte concluzii teoretice şi practice
necesare activităţii umane în vederea administrării şi utilizării resurselor rare cu
întrebuinţări alternative pentru satisfacerea nevoilor nelimitate, în continuă dezvoltare
şi diversificare.
Cursul este destinat studenţilor de la ID de la specializările cu profil
economic, cărora le prezintă într-o formă succintă, clară şi accesibilă structurile
fundamentale ale economiei politice (microeconomiei) din perspectiva economiei de
piaţă.
În cadrul sistemului ştiinţelor economice economia politică deţine locul
central, constituind baza acestei categorii de ştiinţe, similar fizicii care constituie baza
ştiinţelor politehnice. Aşa se explică plasarea ei în cadrul planului de învăţământ
pentru anul I la Facultăţile de ştiinţe economice, oferind prin aceasta studenţilor
posibilitatea cunoaşterii generale a fenomenelor şi proceselor economice, formarea şi
dezvoltarea unui limbaj economic adecvat, care să permită utilizarea în cunoştinţă a
categoriilor economice şi dezvoltarea modului de gândire economic. Materia este
structurată conform planului de învăţământ pe parcursul a două semestre:
microeconomie (sem I) şi macroeconomie (semII).
Cursul prezent de microeconomie conţine alături de prezentarea succintă a
temelor conform programei analitice şi obiective de studiu pe fiecare capitol. Acestea
conţin o prezentare preliminară a rezultatelor aşteptate şi a competenţelor dobândite
prin însuşirea conţinutului.
Conţinutul este subdivizat în module (capitole), lecţii (subcapitole) şi unităţi
de studiu, ceea ce facilitează învăţarea graduală şi structurată.. Fiecare modul este
plasat şi prezentat într-o înlănţuire logică, introducând noţiunile noi pe baza celor
prezentate anterior. În felul acesta se respectă principiul continuităţii în activitatea
didactică.
Timpul mediu necesar asimilării fiecărui modul este precizat în fişa
disciplinei (nr.ore săptămână). De menţionat însă că acest timp este orientativ, el se
referă strict la activitatea de informare obligatorie. Pe lângă aceasta în vederea
clarificării, aprofundării şi autoevaluării prin posibilitatea de operaţionalizare cu
noţiunile întâlnite este necesar timp suplimentar, care depinde de capacităţile fiecărui
student, şi standardul de performanţă ce se doreşte a fi atins.
Schemele, diagramele, figurile, exemplele ilustrative, textele de comentat
oferă posibilitatea asimilării rapide a materiei. De asemenea rezolvarea testelor de
autocontrol şi formularea răspunsurilor la întrebări oferă posibilitatea autoevaluării
studenţilor şi a reţinerii aspectelor esenţiale ale conţinutului.
3
În vederea asimilării conţinutului, formării priceperilor şi deprinderilor
necesare dobândirii competenţelor formulate în obiective, este necesar ca studenţii să
parcurgă gradual materialul,să înţeleagă noţiunile prezentate,rezumate în cuvintele
cheie, să poată operaţionaliza cu ele în cadrul textelor comentate, să rezolve testele de
autocontrol şi să răspundă la întrebări, ceea ce îi va ajuta la fixarea cunoştinţelor şi
dezvoltarea modului de gândire economic. Bibliografia indicată oferă posibilitatea
clarificării unor aspecte şi aprofundării noţiunilor fundamentale ale microeconomiei.

4
Cap.1. ACTIVITATEA ECONOMICĂ -FORMĂ
PRINCIPALĂ A ACŢIUNII SOCIALE

 OBIECTIVE DE STUDIU

După studierea temei veţi fi capabili să:

 cunoaşteţi ce sunt nevoile, caracteristicile şi rolul lor în viaţa societăţii;


 arătaţi ce sunt resursele economice şi de ce trebuie utilizate eficient;
 explicaţi posibilităţile de producţie ale economiei;
 descrieţi activităţile economice şi principalele componente ale acestora;
 evidenţiaţi structura economiei naţionale;
 definiţi fenomenele, procesele şi legile economice.

1.1. Obiectul economiei politice


Aşa după cum am văzut obiectul de studiu al economiei politice a fost şi
rămâne în continuare o problemă disputată, opiniile fiind de multe ori contradictorii.
Iniţial el se identifica cu cel al ştiinţei economice, limitându-se la producţia agricolă,
extinzându-se ulterior şi la cea manufacturieră, apoi la producerea, circulaţia şi
consumul avuţiei. Curentul marxist consideră că economia politică are drept obiect de
studiu relaţiile sociale de producţie.
În secolul XX s-a impus opinia conform căreia economia politică este ştiinţa
opţiunilor raţionale eficiente. Aceasta este determinată de însăşi scopul activităţii
umane în domeniul economicului, de a satisface nevoi nelimitate, în condiţiile unor
resurse limitate.
Economia politică se defineşte deci ca fiind nucleul ştiinţei economice ce îşi
propune să explice pe baza legilor obiective, fenomenele şi procesele prin care se
produc, repartizează şi utilizează bunuri şi servicii în cadrul societăţii, în scopul
satisfacerii nevoilor oamenilor, prin utilizarea unor resurse limitate, rare.
Unul dintre cei mai influenţi economişti contemporani defineşte economia
politică pornind de la raritatea resurselor şi necesitatea folosirii lor eficiente de către
societate astfel: “Economia politică studiază modul în care societatea foloseşte
resursele limitate pentru a produce bunuri de valoare şi a le distribui membrilor săi” 1
În acelaşi timp economia politică este o ştiinţă a opţiunilor raţionale “fiecare societate
trebuie să ştie ce bunuri să producă, cum să le producă şi pentru cine să le producă”2.
1
P.A. Samuelson, W.D. Nordhaus - Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p.22.
2
Ibidem, p. 24.
5
Economia politică ca ştiinţă are ca scop pe de-o parte cunoaşterea, descrierea,
explicarea şi prezentarea realităţilor economice, răspunzând la întrebările Ce este? De
ce este? Cum este? Ce efecte generează?, teoria economică în acest caz fiind
considerată ştiinţă economică pozitivă.
În acelaşi timp economia politică urmăreşte realizarea unor judecăţi de
valoare bazate pe principii etice şi caută răspunsuri la întrebări de genul Ce-i de
făcut? Cu ce mijloace? Cum?, fiind considerată ştiinţă economică normativă.
Apreciem în concluzie că economia politică realizează cunoaşterea,
descrierea, explicarea realităţii economice, descifrând şi sensul evoluţiei acesteia;
totodată fundamentează mijloacele de acţiune şi căile prin care se pot realiza
obiectivele dorite în concordanţă cu logica fenomenelor şi sistemul de valori a
societăţii.

1.1. Nevoi, interese, resurse şi rezultate economice


În orice împrejurări istorice şi situaţii geografice s-ar afla omul, prima lui
grijă este aceea de a-şi asigura existenţa, de a-şi satisface trebuinţele, ceea ce
presupune o activitate continuă pentru a depăşii limitele impuse de raritate, imposibil
şi necunoscut, activitate desfăşurată în limitele libertăţii umane şi a dramatismului
existenţei impus de principiul alegerii continue.
Acţiunea umană reprezintă deci forma concretă şi specifică de manifestare a
omului pentru a-şi satisface trebuinţele necesare vieţii. Aceasţă acţiune are un caracter
individual, deoarece este specifică fiecărui individ în parte atât din punct de vedere a
scopurilor cât şi a mijloacelor de realizare şi în acelaşi timp are un caracter social,
deoarece omul este o fiinţă socială, nu poate trăi şi nu se poate manifesta decât în
cadrul societăţii.
Prin trebuinţe umane (nevoi umane) se înţelege cerinţele materiale,
economice, sociale şi spirituale, necesare vieţii omeneşti corespunzător gradului
istoric atins în dezvoltarea societăţii, şi a capacităţii conştientizării lor. Satisfacerea
trebuinţelor reprezintă deci mobilul activităţii umane.
Omul este o realitate deosebit de complexă şi ca atare trebuinţele lui sunt
deosebit de complexe, ele formându-se la intersecţia tuturor parametrilor existenţei
individuale şi sociale, a condiţiilor materiale, economice, sociale şi spirituale de viaţă,
asigurând astfel legătura dintre tehnic şi economic, ecologic şi social etc.
Nevoile umane au o serie de caracteristici esenţiale şi anume:
- sunt nelimitate ca număr. Pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti sfera
trebuinţelor umane se îmbogăţeşte permanent, trecându-se treptat de la satisfacerea
nevoilor vitale de hrană, îmbrăcăminte, adăpost, la satisfacerea trebuinţelor speciale
de cultură, informare, petrecere agreabilă a timpului liber etc.
- sunt limitate ca volum. Satisfacerea unei nevoi, îndeosebi materiale necesită
doar o anumită cantitate dintr-un anumit bun, intensitatea nevoii descrescând pe
măsură ce aceasta este satisfăcută.
- sunt concurente, unele dintre ele dezvoltându-se în detrimentul celorlalte,
substituindu-se reciproc. Substituirea se manifestă cu o intensitate deosebită în

6
situaţiile în care bunurile necesare satisfacerii lor devin deficitare sau când este vorba
de nevoi speciale şi mai puţin la cele vitale.
- sunt complementare, condiţionându-se unele pe altele (ex. nevoia de
deplasare rapidă şi comodă cu autoturismul antrenează nevoia de procurare a
combustibilului necesar).
Trebuinţele, având un caracter complex, dinamic şi interdependent se
constituie într-un sistem în cadrul căruia ele sunt structurate, ordonate, ierarhizate pe
grupe, potrivit regulilor sistemelor complexe şi a unor criterii cum ar fi:
- geneza, rolul şi locul pe care îl au în existenţa şi dezvoltarea omului avem:
a) nevoi materiale sau biologice; b) nevoi sociale; c) nevoi spirituale;
- periodicitatea manifestării avem nevoi: a) curente; b) periodice; c) rare;
- posibilitatea de satisfacere: a) reale; b) nereale; c) ideale;
- relaţiile sociale: a) individuale; b)colective.
Gruparea trebuinţelor este importantă pentru ierarhizarea acestora din punct
de vedere a posibilităţilor de satisfacere, iar pentru ştiinţa economică importanţa
constă în mecanismul alocării resurselor pe diferite domenii ale activităţii economice
în concordanţă cu satisfacerea nevoilor.
Tendinţa naturală pe care o are omul de a-şi satisface cât mai bine trebuinţele
orientează şi stimulează întreaga sa activitate, raporturile ce se stabilesc între oameni
fiind în primul rând raporturi de interese. Interesele economice reprezintă nevoile
umane, întelese de oameni şi devenite mobiluri ale confruntării şi cooperării lor în
vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor.
Interesele economice se structurează la fel ca şi nevoile care le determină în
mai multe categorii dintre care amintim: periodice, permanente şi accidentale;
personale, de grup şi generale; curente şi de perspectivă.
Cunoaşterea intereselor economice şi orientarea acţiunii în direcţia
armonizării şi satisfacerii lor constituie un obiectiv important al teoriei economice.
Paul Heyne sublinia faptul că “teoriile economice sunt doar extinderi ale presupunerii
că persoanele individuale întreprind acele acţiuni despre care cred că le vor aduce cel
mai mare avantaj net”3. După Dionisie Pop Marţian “Interesele economice sunt acele
elemente care pun în mişcare societatea. Ele sunt osia în jurul căreia se întoarce toată
activitatea ei”4.
Orice activitate umană orientată în vederea satisfacerii intereselor economice
presupune utilizarea unor resurse specifice într-o anumită cantitate şi calitate. Prin
resurse economice înţelegem “totalitatea elementelor, împrejurărilor şi premiselor
utilizate - direct sau indirect - la producerea şi obţinerea de bunuri economice” 5.
O serie întreagă de resurse cum sunt: fondul funciar, zăcămintele minerale,
fauna, flora etc. sunt oferite direct de către natură. Acestea alcătuiesc resursele
naturale, care însă pentru a putea fi utilizate este necesară intervenţia omului, deci a
resurselor umane. Existenţa şi posibilităţile de utilizare a resurselor umane depind de
factorul demografic, de numărul persoanelor apte de muncă, de structura acestora pe

3
Paul Heyne - Modul economic de gândire, EDP, Bucure#ti, 1991, p.4.
4
Dionisie Pop Marţian - Opere economice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.,p.80.
5
Dicţionar de Economie, Editura economică, Bucureşti, 1999.
7
sexe şi vârste, la care se adaugă nivelul de instruire şi calificare.
Resursele naturale împreună cu cele umane formează resursele originare sau
primare. Pe baza lor se formează resursele economice derivate care constau în
echipamente, construcţii, tehnologii de fabricaţie, disponibilităţi băneşti etc.
Oricât de variate ar fi resursele, carcteristica lor principală este faptul că sunt
limitate ca volum, chiar dacă unele din ele cum este cazul unor resurse naturale
(lemnul, apa, aerul) sunt regenerabile. Faptul că resursele economice sunt limitate, iar
pe de altă parte atragerea lor în circuitul economic presupune anumite cheltuieli se
impune gospodărirea lor cu maximum de chibzuinţă.
Având în vedere că resursele sunt limitate este necesar să admitem faptul că
o societate nu poate avea toate bunurile dorite. Producerea anumitor bunuri
economice presupune utilizarea unor resurse care puteau fi întrebuinţate pentru
producerea altor bunuri .

Posibilităţi de producţie Tabelul 1.1


Variante X Y
A 0 60
B 25 50
C 34 40
D 40 30
E 45 20
F 48 10
G 50 0

Exemplificăm ideea pornind de la posibilităţile evidenţiate în tabelul 1.1.


bazate pe ipoteza că o economie naţională realizează numai două bunuri X şi Y. Dacă
economia naţională şi-ar utiliza toate resursele pentru producerea bunului X ar putea
realiza o anuită cantitate de bunuri de acest fel (15 mil. tone), limitate de calitatea şi
cantitatea resurselor economice în cauză şi de eficienţa cu care sunt utilizate. În cazul
în care resursele sunt utilizate în totalitate pentru producerea bunului Y economia ar
putea realiza o cantitate de 30 mil. tone. Între cele două posibilităţi extreme ale
producţiei există o multitudine de alte posibilităţi dictate de diponibilitatea de a
renunţa la producerea unei anumite cantităţi dintr-un bun în favoarea celuilalt.
Reprezentând într-un sistem de axe posibilităţile de producţie ale economiei
în ipoteza producerii celor două bunuri obţinem graficul din figura1.1, în care linia
continuă care uneşte punctele reprezentând combinaţii ale posibilităţilor de producţie
se numeşte curba posibilităţilor de producţie.
8
X
A
60
B
50
C
40
30 D

20 E
F
10
G
0 25 34 40 45 48 50

Figura1.1. Curba posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie exprimă diferitele combinaţii ale


producţiei ce se pot obţine în cadrul economiei cu un anumit volum de resurse şi la un
anumit nivel al eficienţei utilizării lor. Trebuie evidenţiat faptul că nivelul producţiei
reflectat de combinaţiile aflate pe curba posibilităţilor de producţie reprezintă un nivel
maxim, orice altă combinaţie este fie imposibilă (punctul I), fie ineficientă (punctul
U). Rezultă că producţia unei economii eficiente se află situată pe curba posibilităţilor
de producţie.Având în vedere diversificarea şi creşterea necontenită a nevoilor este
necesar sporirea volumului de bunuri obţinute în activitatea economică, ceea ce
înseamnă deplasarea spre dreapta a curbei posibilităţilor de producţie, acţiune ce
presupune:
- sporirea volumului resurselor antrenate în activitatea economică şi îndeosebi
a capitalului tehnic , adică realizarea unei creşteri economice extensive;
- creşterea eficienţei utilizării resurselor prin ridicarea calificării forţei de
muncă, îmbunătăţirea randamentului capitalului, promovarea managementului şi
marketingului modern, introducerea progresului tehnologic şi informaţional,
ameliorarea compatibilităţii mediului creat de om cu cel natural etc., toate acestea
find elementele unei creşteri economice intensive.
Rezultatul utilizării resurselor în activitatea economică constă în crearea unor
bunuri economice care să satisfacă nevoile oamenilor. Bunurile economice pot fi
materiale sau servicii. Bunurile materiale la rândul lor pot avea ca destinaţie
consumul final ( îmbrăcămintea, încălţămintea, alimentele, bunurile de folosinţă,
îndelungată etc.) sau consumul productiv (materii prime, maşini, unelte, instalaţii de
lucru, mijloace de transport etc.). După gradul de prelucrare pot fi primare (materii
prime), intermediare (semifabricate) şi finale (destinate consumului final).

9
1.2. Activitatea economică şi componentele ei.

Temelia existenţei şi desfăşurării vieţii sociale o reprezintă activitatea


economică. Aceasta este o formă de activitate socială care constă în atragerea şi
utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi
consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice.
În centrul activităţii economice stă omul, el este subiectul care dispune,
controlează sau utilizează factorii de producţie. Omul participă la viaţa economică în
calitate de fiinţă socială numai în şi prin intermediul instituţiilor sociale, deci
activitatea economică are un caracter social. În acelaşi timp omul este o fiinţă
valorizatoare, se raportează la mediul social şi cel natural pe baza unui sistem de
valori, care reglementează şi activitatea economică.
Scopul activităţii economice este satisfacerea trebuinţelor economice, dar nu
există domeniu al vieţii sociale (politic, cultural, religios etc.), în care aspectul
economic să nu fie prezent. Înainte de a fi un consumator omul trebuie să fie
producător. Ca urmare a creşterii nelimitate a trebuinţelor şi a caracterului limitat al
resurselor activitatea economică se desfăşoară pe principii de raţionalitate, trebuind
să asigure maximizarea efectelor utile prin minimizarea consumului de resurse.
Activitatea economică a cunoscut de-a lungul timpului un amplu proces de
diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice, proces cunoscut sub
numele de diviziunea socială a muncii. Aceasta a condus la separarea unor genuri de
activităţi constituindu-se prin funcţiile îndeplinite ca domenii distincte ale activităţii
economice în următoarele sfere: producţia, circulaţia, repartiţia, consumul.
Producţia este componenta activităţii economice a cărei funcţie constă în
combinarea şi utilizarea factorilor materiali şi umani în vederea obţinerii de noi
bunuri economice, respectiv sporirea utilităţii acestora. Producţia cuprinde atât sfera
producţiei materiale (industria, agricultura, construcţiile) cât şi prestările de servicii
(transportul, turismul, medicina, serviciile financiare şi de asigurări etc.).
În continuarea producţiei se situează circulaţia care asigură deplasarea în
spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta pe calea vânzării-
cumpărării, păstrarea şi depozitarea lor, precum şi schimbul de servicii. Circulaţia
cuprinde în principal sfera comerţului.
Repartiţia cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi
serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, se distribuie şi se redistribuie veniturile
către participanţii la viaţa economică. Principalele operaţiuni de repartiţie vizează
plata salariilor, impozitelor, formarea şi utilizarea profiturilor etc.
Scopul producţiei îl reprezintă consumul care constă în utilizarea bunurilor şi
care verifică utilitatea bunurilor , concordanţa cu nevoile oamenilor.
Evident rolul principal în activitatea economică îl deţine producţia, neputând
pune în circulaţie ( schimba), repartiza şi consuma bunuri care nu există, care nu au
fost produse. În acelaşi timp legătura este cibernetică, producţia este influenţată de
celelalte sfere. Activităţile economice sunt organizate, desfăşurate şi finalizate prin
stabilirea unui sistem complex de relaţii economice între oameni. Relaţiile
economice reprezintă “legăturile dintre oameni în cadrul activităţii economice, în
condiţiile specializării lor, prin care se produc bunuri materiale şi servicii, au loc

10
procese de vânzare-cumpărare, de repartiţie şi consum” 6. În cadrul relaţiilor cu mediul
ambiant, prin care omul se realizează ca fiinţă bio-psiho-socială, relaţiile economice
ocupă o poziţie privilegiată, având un rol determinant, ca urmare a faptului că
activităţile economice sunt determinante pentru evoluţia întregii vieţi sociale.
Celelalte categorii de relaţii în care este implicat omul - relaţiile familiale, politice,
culturale, religioase, exercită la rândul lor o influenţă puternică asupra relaţiilor
economice.
În prezent relaţiile economice sunt deiverse datorită complexităţii
economiilor naţionale şi adâncirii procesului de integrare a lor în cadrul economiei
mondiale, iar pentru necesităţile analizei şi prezentării relaţiile economice pot fi
structurate după diferite criterii, cum ar fi obiectul activităţii economice, subiectul ei,
structura sectorială a ramurilor etc. La baza relaţiilor economice stau relaţiile de
proprietate (relaţiile dintre subiecţii proprietăţii cu privire la obiectul proprietăţii),
care îşi pun amprenta asupra tuturor categoriilor de relaţii economice.

1.3. Economia naţională şi structurile ei.


Economia naţională nu reprezintă o trăsătură comună tuturor orânduirilor
sociale pe care le-a cunoscut în dezvoltarea ei omenirea; ea a devenit caracteristică pe
o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, când s-a conturat procesul de formare a
naţiunilor şi a statelor centralizate. Aceasta cuprinde o piaţă internă naţională, un
anumit aparat de producţie şi o comunitate umană (naţiunea) care îşi desfăşoară
activitatea pe un spaţiu geografic delimitat prin frontiere, asupra căruia îşi exercită
suveranitatea statul naţional. Definim economia naţională ca fiind ansamblul
activităţilor economico-sociale, privite în unitatea şi interdependenţa lor, care se
desfăşoară în cadrul istoriceşte constituit al statului naţional.
Datorită adâncirii diviziunii sociale a muncii, accentuării dependenţelor
interne şi internaţionale economia naţională se structurează pe plan vertical şi
orizontal.
Structura verticală a economiei cuprinde următoarele niveluri:
microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia şi mondoeconomia.
Microeconomia cuprinde totalitatea fenomenelor şi proceselor economice,
relaţiile şi legăturile funcţionale ce se formează la nivelul unităţilor economice şi al
verigilor administrativ-teritoriale de bază (oraş-comună). În sfera ei se regăsesc
societăţile comerciale cu capital de stat sau privat, regiile autonome, întreprinzători
particulari, societăţi financiare, menaje etc, între aceste structuri desfăşurându-se o
multitudine de relaţii şi fluxuri economice pe linia aprovizionării, desfacerii,
prestărilor de servicii etc.
Mezoeconomia priveşte viaţa economică a ramurilor (industrie, agricultură),
subramurilor (energetică, construcţii de maşini etc.) şi zonelor teritoriale.
Macroeconomia se referă la ansamblul formelor de viaţă economică la nivelul
economiei naţionale.
Mondoeconomia cuprinde ansamblul economiilor naţionale în
interdependenţa lor, cu alte cuvinte economia mondială. Ca agenţi în economia
6
Dicţionar de economie, op. cit. p.398.
11
mondială acţionează statele naţionale, organizaţii transnaţionale, instituţii şi
organisme internaţionale.
În plan orizontal economia naţională are structuri tehnologice, de ramură şi
teritoriale.
Structura tehnologică a economiei naţionale evidenţiază tehnicile şi
tehnologiile de producţie utilizate într-o anumită ţară. De exemplu în unele ţări din
Asia şi Africa tehnologiile sunt rudimentare, în altele ca Japonia, SUA, Franţa,
Germania, Corea de Sud sunt moderne (bazate pe microelectronică, microbiologie,
automatizare etc.).
Structura de ramură a economiei naţionale reflectă ramurile şi subramurile
existente în ţară şi raporturile dintre ele, ponderea lor în cadrul economiei.Prin
ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi organizate într-un
mod specific şi desfăşurate în scopul producerii aceleiaşi categorii de produse sau
furnizării aceleiaşi categorii de servicii. Principalele ramuri sunt: industria,
agricultura, silvicultura, construcţiile, transportul, telecomunicaţiile etc.
O economie naţională poate fi structurată şi din punct de vedere sectorial care
sunt compartimente mai cuprinzătoare decât ramurile şi din acest punct de vedere
avem: sectorul primar (agricultură, silvicultură,industria extractivă), sectorul
secundar (industria prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar (serviciile).
Revoluţia industrială a impus rolul sectorului secundar în economie, pe care l-a cedat
datorită revoluţiei tehnico-ştiinţifice în favoarea sectorului terţiar.
Structura teritorială se referă la locul şi rolul unităţilor teritorial-
administrative şi relaţiile dintre ele. Examinarea economiei naţionale pune în evidenţă
faptul că aceasta se comportă ca un sistem economic integrat în ansamblul economiei
mondiale, fiind la rândul ei alcătuită din subsisteme economice. Prin sistem în general
înţelegem un ansamblu intercorelat de elemente care realizează o funcţie. Sistemul
economiei naţionale cuprinde ansamblul activităţilor producătoare de bunuri şi
servicii, privite în unitatea şi interdependenţa lor, la nivelul fiecărei ţări, având ca
scop satisfacerea cât mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei din ţara respectivă,
cu un anumit volum de resurse. Acesta este un sistem cibernetic, se autoreglează în
funcţie de anumiţi parametri.

CONCEPTE DE BAZĂ
- Acţiune umană
- Trebuinţe umane (nevoi umane)
- Interese economice
- Resurse economice
- Posibilităţi de producţie
- Bunuri economice
- Activităţi economice
- Producţia
- Circulaţia
- Repartiţia

12
- Consumul
- Relaţii economice
- Economie naţională
- Structura economiei
- Sistemul economiei naţionale
- Fenomene economice
- Procese economice
- Legi economice

ÎNTREBĂRI
1. Ce reprezintă acţiunea umană ?
2. Ce se înţelege prin trebuinţe umane ?
3. Care sunt caracteristicile nevoilor umane ?
4. Definiţi interesele economice.
5. Ce se înţelege prin resurse economice ?
6. Care este caracteristica principală a resurselor ?
7. Reprezentaţi grafic şi explicaţi curba posibilităţilor de producţie.
8. Ce este activitatea economică ?
9. Ce sunt relaţiile economice ?
10. Definiţi economia naţională.
11. Explicaţi structura verticală şi orizontală a economiei.
12. Definiţi fenomenele şi procesele economice.
13. Ce exprimă legile economice ?

13
TEXTE DE ANALIZAT

 "Confruntându-se cu faptul de netăgăduit că bunurile sunt rare comparativ cu


nevoile, economia trebuie să ştie cum să-şi gestioneze resursele limitate. Ea
trebuie să producă anumite categorii de bunuri (ce), să folosească anumite
tehnologii de producţie (cum) şi să decidă în cele din urmă cine va consuma
bunurile produse (pentru cine)". (Paul A. Samuelson, William D.
Nordhaus, Economie Politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 27).

 "Economia politică reprezintă ştiinţa despre activitatea omenească


determinată de caracterul limitat al resurselor (de raritatea bunurilor) şi
caracterul limitat al resurselor (de raritatea bunurilor) şi caracterul nelimitat al
trebuinţelor, satisfacerea cărora este scopul acestei activităţi umane.
Economia devine astfel teoria alegerii - alegere înfăptuită de subiectul
economic din mai multe variante posibile". (Lionel Robbins, An Essay on
the Nature and Significance of Economic Science, London, 1932).

 "Cu surprinzător de puţine excepţii, teoriile economice sunt doar extinderi ale
presupunerii că persoanele individuale întreprind acele acţiuni despre care
cred că le vor aduce cel mai mare avantaj net posibil. .... Dar, să nu
interpretaţi greşit. Teoria economică nu presupune că oamenii sunt egoişti,
materialişti, mărginiţi, iresponsabili sau interesaţi numai de bani... De fapt,
totul depinde de ceea ce oamenii găsesc că este în propriul lor interes. (Paul
Heyne, Modul economic de gândire, E.D.P., Bucureşti, 1991, p.4).

14
TEST DE AUTOCONTROL

1. Forma concretă şi specifică de manifestare a omului pentru a-şi satisface


trebuinţele necesare vieţii reprezintă:
a) activitatea productivă;
b) activitatea economică;
c) acţiunea umană;
d) cercetarea ştiinţifică.

2. Prin cerinţele materiale, economice, sociale şi spirituale, necesare vieţii


omeneşti, corespunzător gradului istoric atins în dezvoltarea societăţii şi a
capacităţii conştientizării lor se înţeleg:
a) resursele economice;
b) trebuinţele (nevoile) umane;
c) bunurile economice;
d) mărfurile.

3. Nevoile umane sunt:


a) limitate ca număr;
b) nelimitate ca volum;
c) concurente;
d) complementare;
e) epuizabile

4. Nevoile umane, înţelese de oameni şi devenite mobiluri ale cooperării şi


confruntării lor, în vederea dobândirii resurselor şi bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor conduc la raporturi umane de:
a) simpatie;
b) interese economice;
c) antipatie;
d) cooperare în procesul muncii.

6. Resursele economice cuprind:


a) totalitatea elementelor care pot fi utilizate în producţie;
b) totalitatea elementelor, împrejurărilor şi premiselor utilizate direct sau
indirect la producerea şi obţinerea de bunuri economice.
c) munca, natura şi resursele de creditare.

8. Care din următoarele resurse au caracter nelimitat:


a) zăcămintele de cărbune;
b) apa;
c) pădurea deoarece este regenerabilă;
d) aerul atmosferic;
e) potenţialul demografic;
15
Cap. 2. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE
ECONOMIEI DE SCHIMB

 OBIECTIVE DE STUDIU

Studierea capitolului vă formează următoarele competenţe:


 să caracterizaţi economia naturală şi economia de schimb;
 să descrieţi principalele sisteme de organizare şi funcţionare a economiei de
schimb;
 să explicaţi importanţa proprietăţii private în cadrul economiei de piaţă;
 să analizaţi marfa, utilitatea şi valoarea;
 să prezentaţi geneza, evoluţia şi funcţiile banilor.

2.1. Geneza economiei de schimb


Satisfacerea trebuinţelor umane se poate realiza în două moduri având în
vedere provenienţa bunurilor destinate acoperirii nevoilor.
- prin autoconsum, când bunurile destinate consumului sunt rezultatul
producţiei proprii a consumatorului;
- prin schimb, când bunurile destinate consumului au provenit de la alţi
producători, care au primit în contraprestaţie alte bunuri de care ei aveau nevoie sau
un echivalent general al valorii acestora, adică bani.
Corespunzător celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor există două
forme de organizare a economiei şi anume:
- economia naturală;
- economia de schimb.
Economia naturală este acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care bunurile produse sunt destinate autoconsumului, deci nevoile sunt
acoperite prin producţia proprie, fără a apela la schimb. Acest tip de economie a fost
dominant până la începutul revoluţiei industriale şi este considerată de Alvin Toffler
ca fiind forma concretă a “ civilizaţiei primului val”. Activitatea economică are ca
scop supravieţuirea celulei de bază a vieţii sociale care este familia şi se
caracterizează potrivit aceluiaşi autor prin următoarele: “pământul constituia baza
economiei, vieţii culturii, structurii familiei şi politicii. În toate viaţa era organizată în
jurul satului. În toate, predomina o diviziune simplă a muncii... şi în toate , economia
era descentralizată, astfel că fiecare comunitate producea aproape tot ce-i făcea
trebuinţă.”7.
7
Alvin Toffler- Al treilea val, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 56-57.
16
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri destinate vânzării,
satisfacerea trebuinţelor efectuându-se prin intermediul schimbului. În lumea
contemporană economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi
funcţionare a activităţii economice.
Organizarea activităţii economice este rezultatul unui proces de evoluţie ale
cărei începuturi se regăsesc în preistoria umanităţii. La început omul era culegător,
vânător, pescar, nu apăruse producţia propriu-zisă, rezultatele activităţii pe care o
desfăşura depindeau exclusiv de mediul natural în care trăia. Creşterea şi
diversificarea nevoilor i-a obligat pe oameni să treacă la cultivarea pământului şi
creşterea animalelor, în felul acesta ei devenind producători, producţia se separă de
consum.
Evoluţia formelor de organizare a activităţii economice şi tecerea la economia
de schimb şi la generalizarea acesteia este însă un proces lent. Economia naturală a
fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare econonomică, cu un
număr limitat de trebuinţe, printre care cele alimentare, biologice erau preponderente.
Fiecare producător avea o activitate diversificată, era izolat de ceilalţi şi producea
pentru propriile nevoi. Desigur că lupta împotriva naturii l-a obligat pe om să
acţioneze în colectivitate pentru a putea supravieţui ca şi specie dar colectivităţile
erau izolate.
Treptat economia naturală se restrânge şi apare economia de schimb. Acest
proces este considerat a fi rezultatul a două condiţii importante şi anume:
- diviziunea muncii;
- autonomia, independenţa producătorilor.
Diviziunea muncii înseamnă specializarea producătorilor pe anumite genuri
de activităţi, realizată prin:
- utilizarea anumitor factori de producţie (unelte specia- lizate, persoane cu o
anumită calificare);
- producerea unor utilităţi specifice;
- realizarea unor cantităţi relativ mari din bunurile pentru care s-au
specializat.
Diviziunea muncii a condus l-a sporirea productivităţii muncii şi s-a impus
datorită avantajelor pe care le-a oferit producătorilor sub formă absolută şi relativă.
Avantajul absolut al unui agent economic faţă de alţi agenţi economici se
înregistrează când acesta obţine o cantitate de bunuri mai mare cu acelaşi consum de
resurse s-au aceeaşi cantitate de bunuri utilizând resurse mai puţine. Avantajul relativ
constă în efectele obţinute prin renunţarea la anumite oportunităţi.
Originea diviziunii muncii se află în dorinţa naturală a oamenilor de a-şi
satisface mai bine trebuinţele. Prin specializare şi recurgerea la schimb, fiecare are
posibilitatea să obţină mai mult faţă de situaţia când produce singur întreaga gamă de
bunuri necesară existenţei.
Autonomia, independenţa producătorilor se bazează pe o anumită formă
de proprietate asupra bunurilor, ceea ce le conferă acestora dreptul de a dispune de
bunuri şi de a le înstrăina. Fiecare producător decide în funcţie de interesele sale şi de
posibilităţile avute ce să producă, cât, cum, şi în ce condiţii să participe la schimb.
17
2.2. Sisteme economice de organizare şi
funcţionare a economiei de schimb
Economia de schimb a cunoscut în devenirea ei mai multe forme de
organizare şi funcţionare care urmăreau să soluţioneze conflictul dintre caracterul
limitat al resurselor şi cel nelimitat al nevoilor. Având în vedere gradul de libertate al
agenţilor economici şi mecanismul de reglare al activitaţii economice s-au
individualizat doua sisteme economice fundamentale, şi anume:
- sistemul economiei de piaţă;
- sistemul economiei de comandă (centralizat).
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare al economiei
în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea
bunurilor, metodelor de organizare şi de combinare al factorilor de producţie,
persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea
nivelului şi dinamicii preţurilor.
În esenţă economia de piaţă reprezintă deci, acel sistem economic în care
echilibrul economic dintre cerere şi ofertă se realizează în mod natural prin
mecanismul pieţei, fără intervenţia statului.
Sistemul economiei de piaţă se caracterizează prin următoarele trăsături:
- dominaţia proprietăţii private asupra bunurilor economice şi a mijloacelor
de producere a lor în cadrul unui pluralism al formelor de proprietate;
- relaţiile economice dintre agenţii economici îmbracă forma tranzacţiilor de
piaţă bilaterale, libere si directe, fiecare agent economic urmărind realizarea
propriului interes;
- manifestarea concurenţei dintre agenţii economici care asigură selectarea
acestora şi determină progresul economic şi social;
- preţul se formează in mod liber pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, el
fiind sursa de fundamentare a deciziilor pentru fiecare producător şi consumator;
- intervenţia statului în activitatea economică este limitată, el se manifestă ca
agent economic şi asigură cadrul democratic necesar manifestării liberei iniţiative a
agenţilor economici;
- sub raport ideologic-cultural, în cadrul economiei de piaţă se afirmă
principiul individualismului şi cel al liberalismului economic.
Mecanismul economiei de piaţă a cunoscut forme diferite de manifestare, dar
s-a dovedit a fi sistemul economic viabil care asigură maximum de satisfacţie pentru
participanţii la activitatea economică, chiar dacă în funcţionarea acestui sistem pot
apărea şi disfuncţionalităţi ca urmare a încalcării durabile a regulilor sale de
funcţionare.
Economia de piaţă contemporană existentă în ţările dezvoltate se
caracterizeză în principal prin următoarele trăsături8:
- este o economie multipolară, caracterizată prin diversitatea şi multitudinea
8
Sava S. - Tranziţia spre economia de piaţă, Tribuna Economică nr. 15/1990, p. 20-21

18
centrelor de decizie economică;
- este o economie descentralizată, fiecare agent economic având autonomie în
fundamentarea propriilor decizii de acţiune;
- este o economie de întreprindere, universul microeconomic integrându-se în
cadrul economiei naţionale;
- este o economie monetaristă, cuantificarea cheltuielilor şi rezultatelor
efectuându-se într-un etalon comun, moneda naţională;
- intervenţia statului în cadrul economiei este indirectă, veghind asupra bunei
funcţionări a relaţiilor economice;
- profitul reprezintă mobilul central al activităţilor economice.
Principalele tipuri ale economiei de piaţă caracteristice prezentului sunt:
- anglo-saxon (neoliberal, excluzând intervenţia statului în economie);
- vest-european, in special francez cu pronunţată tentă dirijistă;
- paternalist de piaţă, cu puternice elemente tradiţionale şi naţionale
(Japonia);
- nordic-european bazat pe cooperarea dintre sectorul privat productiv şi cel
public prestator de servicii sociale;
- orientată spre exterior, dependentă de valorificarea resurselor interne pe
pieţele externe.
Principalele neajunsuri ale sistemului economiei de piaţă se referă la
instabilitatea internă care generează fenomene negative cum ar fi inflaţia şi şomajul,
concentrarea puterii economice într-un numar mic de intreprinderi, repartizarea
rezultatelor în unele situaţii se face pe principii injuste ceea ce impune prezenţa unor
instrumente de corecţie şi protecţie socială.
Sistemul economiei de comandă are la bază decizia obligatorie pentru
agenţii economici care se fundamentează într-un centru de comandă aflat sub
autoritatea statului. Prin intermediul unui plan naţional unic se încearcă dirijarea
întregii vieţi economice, indicatorii acesteia fiind obligatorii pentru agenţii economici.
Acest sistem are la bază proprietatea publică asupra mijloacelor de producţie şi a
rezultatelor şi se afirmă principiul primordialităţii intereselor generale şi colective faţă
de interesele personale, idividuale.
Cu toate că are la bază o teorie economică generoasă, fundamentată de K.
Marx, mecanismul economiei de comandă nu s-a dovedit a fi viabil datorită în
principal lipsei de eficienţă a acestuia.

2.3. Proprietatea privată - caracteristică de bază


a economiei de piaţă
Proprietatea se defineşte ca fiind totalitatea relaţiilor între oameni în legătură
cu bunurile, relaţii care sunt reglementate de normele sociale specifice diferitelor
perioade istorice ale dezvoltarii societăţii.
Conţinutul raportului de proprietate a fost interpretat diferit conturându-se trei
direcţii de abordare: juridică, filosofică şi economică. Din punct de vedere juridic
proprietatea reprezintă o relaţie de posesiune a unui bun de către o persoană fizică sau
19
juridică, titularul dispunând ca subiect activ de obiectul proprietăţii în raport cu toate
celelalte persoane care se manifestă ca subiecte pasive şi nedeterminate. Din punct de
vedere filosofic proprietatea exprimă o caracteristică fundamentală a personalităţii
umane prin care omul se manifestă ca fiinţă socială şi valorizatoare. Abordarea
economică a categoriei economice de proprietate evidenţiază relaţiile dintre oameni în
societate cu privire la însuşirea bunurilor existente. Deci raportul de proprietate nu se
manifestă între titularul proprietăţii şi bunurile avute în proprietate, ci este un raport
social care se manifestă între oameni.
Subiectul proprietăţii îl reprezintă persoanele fizice sau juridice care deţin
în proprietate anumite bunuri şi îşi exercită în mod direct şi nemijlocit drepturile
asupra acestora.
Obiectul proprietăţii sunt bunurile materiale şi spirituale ce pot fi
individualizuate distinct şi asupra cărora subiectul proprietăţii îşi exercită
prerogativele decurgând din dreptul de proprietate.
Atributele raportului de proprietate au fost cercetate încă din antichitate fiind
reglementate prin norme juridice. În prezent aceste drepturi sunt: dreptul de posesie,
de dispoziţie, de utilizare şi de uzufruct.
Dreptul de posesie înseamnă dreptul unei persoane de a-şi însuşi un anumit
bun. Această caracteristică este esenţială pentru raportul de proprietate, iar sfera
bunurilor ce pot fi avute în proprietate este reglementată prin acte juridice (de
exemplu deţinerea de droguri, arme de foc, substanţe radioactive este interzisă). În
condiţiile economiei de comandă sfera proprietăţii este restrânsă numai asupra
bunurilor de consum individual, mijloacele de producţie nu pot fi deţinute în
proprietate individuală decât în anumite condiţii.
Dreptul de dispoziţie presupune dreptul proprietarului de a face ce doreşte cu
obiectul proprietăţii (să-l utilizeze, să-l înstrăineze etc.).
Dreptul de utilizare presupune dreptul proprietarului de a utiliza efectiv
obiectul proprietăţii prin unirea factorului uman cu cel material.
Uzufructul reprezintă posibilitatea pe care o are subiectul proprietăţii de a
beneficia de rezultatele utilizării obiectului proprietăţii.
Exercitarea atributelor proprietăţii este un drept al proprietarului, înstrăinarea
în totalitate sau parţial a lor efectuându-se doar de către proprietar. Înstrăinarea în
totalitate a atributelor proprietăţii se poate face prin vânzare-cumpărare contra unui
echivalent. Dacă înstrăinarea se face fără echivalent atunci avem de a face cu donaţie
sau moştenire.
Transferarea anumitor atribute ale proprietăţii dă naştere unor raporturi
specifice. De exemplu transmiterea dreptului de utilizare dă naştere relaţiilor de
închiriere, locaţie de gestiune, concesionare, creditare, arendare etc.
Istoria economică cunoaşte existenţa mai multor forme de proprietate care au
evoluat de-a lungul timpului. Primele trepte de evoluţie ale societăţii omeneşti sunt
caracterizate prin existenţa proprietăţii colective asupra pamântului şi individuale
asupra uneltelor. Ulterior proprietatea individuală s-a extins şi asupra pământului sau
chiar a sclavilor.

În prezent în majoritatea ţărilor lumii există următoarele forme de proprietate:


20
- proprietatea particulară (privată) care poate fi individuală sau asociativă.
Proprietatea individuală se manifestă îndeosebi în cadrul întreprinderilor mici şi
mijlocii în care capitalul acestora aparţine unei persoane fizice. Proprietatea
asociativă ia naştere prin unirea mai multor capitaluri individuale aparţinând unor
persoane fizice sau juridice şi îmbracă forma unor societăţi de capitaluri (SRL, SA,
SNC etc.).
Proprietatea particulară cunoaşte cea mai mare extindere în condiţiile ţărilor
cu economie de piaţă, ea constituind baza liberei iniţiative a agenţilor economici şi
mijlocul cel mai important prin care pot fi satisfăcute interesele economice;
- proprietatea publică se caracterizează prin apartenenţă bunurilor care fac
obiectul proprietăţii la stat, care le administrează prin intermediul unor instituţii
publice centrale, regionale sau locale. Acest tip de proprietate se manifestă îndeosebi
asupra bunurilor economice de interes public sau strategic, care ţin de siguranţă
naţională a unui stat;
- proprietatea mixtă caracterizată prin participarea statului şi a unor persoane
fizice sau juridice ca titulari ai proprietăţii. Capitalul societăţilor cu proprietate mixtă
aparţine deci în proporţii diferite atât statului cât şi persoanelor particulare.
Cele trei forme de proprietate coexistă în proporţii diferite de la un stat la
altul şi de la o perioadă istorică la alta, în cadrul unui pluralism al formelor de
proprietate. Acest pluralism generează competiţia dintre ele, crează cadrul favorabil
manifestării şi realizării tuturor categoriilor de interese, conduce la progresul
economico-social în ansamblu.

2.4. Marfa, utilitatea şi valoarea


2.4.1. Marfa, concept şi trăsături caracteristice
Pentru acoperirea nevoilor omul consumă o varietate de bunuri. Unele dintre
acestea sunt bunuri libere, adica se găsesc ca atare în natură, accesul la ele fiind liber
şi neîngrădit, iar alte bunuri fie că se găsesc în natură, fie că sunt rezultatul muncii
omului sunt bunuri rare, accesul la ele presupune un anumit efort, anumite cheltuieli,
acestea fiind denumite bunuri economice.
Acelaşi bun poate fi bun liber sau bun economic, depinde de împrejurările în
care omul are acces la el. De exemplu apa unui izvor poate să fie bun liber pentru
locuitorii din apropiere sau bun economic dacă este captată şi oferită utilizatorilor
aflaţi la distanţă.
Majoritatea bunurilor economice ajung în posesia consumatorilor sub formă
de marfă, prin procesul de vânzare-cumpărare.
În literatura economică există mai multe definiţii date conceptului de marfă,
ceea ce atestă importanţa acestei categorii economice.
Dicţionarul economic al lui Greenwald-Douglas defineşte marfa ca fiind un
bun disponibil pentru vânzare. În literatura marxistă marfa e definită ca fiind produs
al muncii omeneşti capabil să satisfacă o necesitate şi care e destinată schimbului.
Enumerând doar aceste două definiţii distingem caracterul restrictiv al lor, chiar dacă
definiţia lui Douglas pare în aparenţă a fi cuprinzătoare ea nu e suficient de precisă.
21
Chiar dacă e disponibil pentru vânzare, un bun nu se poate vinde decât dacă are
utilitate, deci dacă e capabil să satisfacă o necesitate. Concepţia marxistă limitează
mărfurile doar la cele produse de către om, ori există bunuri care nu sunt produs al
muncii, şi totuşi sunt mărfuri, cum este de exemplu pământul.
Se consideră de aceea că marfa este un bun economic care are utilitate şi este
destinat schimbului. Cele trei condiţii pentru ca un bun să fie marfă sunt absolut
necesare. În primul rând mărfurile se limitează la categoria bunurilor economice,
deoarece la bunurile libere oricine are acces fără efort, apoi bunul economic trebuie să
fie util, altfel nu va fi cumpărat de nimeni şi în cele din urmă este necesar să fie oferit
spre vânzare şi nu spre folosinţa individuală a producătorului sau oferit cadou altora.

2.4.2. Utilitatea şi alegerea consumatorului

Marfa ca bun economic este unitatea dialectică a două elemente


caracteristice: utilitatea şi valoarea ei.
Prin utilitate în sens general înţelegem capacitatea unui bun de a satisface o
necesitate. Pentru ca un bun economic să aibă utilitate este necesară îndeplinirea
cumulativă a anumitor condiţii:
- să existe o relaţie anterior stabilită şi identificabilă între proprietăţile bunului
şi nevoile cumpărătorului, indiferent de natura acestora. Bunurile pot satisface deci o
nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu normele morale, cu sistemul de valori
sau cu tradiţiile şi obiceiurile în care omul trăieşte;
- cumpărătorul trebuie să cunoască însuşirile bunului respectiv şi să fie
convins că acesta îi poate oferii prin consum o anumită satisfacţie;
- cumpărătorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv. Astfel pentru
un cititor care nu cunoaşte limba franceză, o carte scrisă în această limbă nu are
utilitate.
Concluzionăm faptul că deşi utilitatea are un caracter obiectiv depinzând de
proprietăţile bunului economic, aprecierea ei este eminamente subiectivă, variind de
la un individ la altul în funcţie de raportul pe care îl stabileşte între bunul economic şi
satisfacţia ce i-o oferă consumarea lui.
Mai mult chiar, putem afirma că aceiaşi persoană apreciază în mod deosebit
utilitatea aceluiaşi bun economic în funcţie de momentul şi cantitatea când acestea îi
sunt disponibile. Se observă că intensitatea unei plăceri descreşte progresiv până la
saturare pe măsură ce este satisfăcută în mod continuu prin consumul unui anumit bun
economic. Măsura utilităţii fiecărei doze consumate dintr-un bun economic se
apreciază cu ajutorul utilităţii marginale care reprezintă satisfacţia resimţită de un
consumator prin consumarea unei doze (cantităţi) dintr-un bun economic. Se
calculează prin raportul dintre variaţia utilităţii totale (Ut) la creşterea cu o unitate a
cantităţii consumate dintr-un bun (x), adică:
Ut
Um 
x

Utilitatea marginală depinde însă şi de consumul altor bunuri economice, care pot
22
avea sau nu utilităţi substituibile sau complementare cu ale unui bun.
Studiind evoluţia utilităţii marginale în raport cu consumul H. Gossen a
formulat în 1854 legea utilităţii marginale descrescânde care afirmă: “Când
cantitatea consumată dintrun produs creşte, utilitatea marginală a produsului tinde să
se diminueze”.
Legea utilităţii marginale are drept consecinţă faptul că pe piaţă consumatorul
este dispus să plătească o sumă de bani mult mai mare pentru achiziţionarea unei
unităţi dintr-un anumit bun, iar pe măsură ce cantitatea pe care intenţionează să o
cumpere este mai ridicată, preţul unitar pe care este dispus să-l plătească va fi din ce
în ce mai scăzut.
Surplusul al consumatorului (porţiunea umbrită). Acesta „ este dat de
diferenţa dintre” valoarea bunului - cât de mutl suntem dispuşi să plătim pentru a-l
procura şi preţul aferent acelui bun pe piaţă, la un moment dat” 9. Practic consumatorii
plătesc acelaşi preţ pentru întreaga cantitate cumpărată ca şi pentru ultima, chiar dacă
pentru primele unităţi de produs va fi dispus să plătească mai mult.
Utilitatea totală reprezintă suma utilităţilor marginale. Evoluţia acestora pe
un grafic se reprezintă prin funcţie crescătoare (utilitatea totală) şi descrescătoare
(utilitatea marginală), aspecte ilustrate în figura 2.1.
Utilitate

Utilitate
totala

Utilitate
marginala

Consum

Figura 2.1. Raportul utilitate marginală - utilitate totală.

În calitate de fiinţă raţională şi afectivă, consumatorul îşi stabileşte în fiecare


moment al existenţei unul sau mai multe programe de consum pornind de la utilităţile
pe care le au diferitele cantităţi de bunuri oferite spre consum. Programul de consum
reprezintă specificarea unor cantităţi anumite din bunuri diferite care îi asigură unui
consumator dat o anumită utilitate.
Fundamentarea unui program de consum raţional se bazează pe următoarele
axiome:
- axioma comparaţiei conform căreia pornind de la două bunuri A şi B
consumatorul alege una din trei variante posibile: a) preferă pe A lui B; b) preferă pe

9
A.S.E. Economie, Ediţia V, Ed.Economică, Bucureşti, 2000,p.17.
23
B lui A; c) este indiferent ce alege A sau B;
- axioma tranzitivităţii conform căreia dacă un consumator preferă bunul A în
defavoarea bunului B şi bunul B în defavoarea bunului C atunci el va prefera bunul A
în defavoarea bunului C;
- axioma cantităţii constă în opţiunea pentru cea mai mare cantitate dacă
bunurile alternative oferă în consum aceiaşi utilitate;
- axioma convexităţii care se referă la faptul că de obicei consumatorul
preferă combinaţii echilibrate între bunuri, în locul combinaţiilor extremale (foarte
mult dintr-un bun şi puţin sau de loc din altul).
Programele de consum ale fiecărui utilizator sunt influenţate de factori
obiectivi (nivelul dezvoltării economice, mediul social, statutul social, nivelul de
cultură, orientarea consumului prin mass-media etc.), dar rămâne indvidual şi
subiectiv.
Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul
preferinţelor sale, totuşi el se confruntă cu restricţii economice legate de venitul său şi
de preţurile cu care poate achiziţiona bunurile economice.Două sau mai multe
programe de consum sunt echivalente dacă fiecare dintre ele îi oferă consumatorului
acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile diferite de bunuri asigurându-se aceiaşi
utilitate agregată, iar el nu are preferinţe pentru un program în defavoarea altuia.
Conform graficului din figura 2.2. observăm patru programe de consum
echivalente (P1, P2, P3, P4) în care combinaţiile diferite ale celor două bunuri x şi y
oferă consumatorului aceeaşi utilitate agregată:

U ( P1 )  U ( P2 )  U ( P3 )  U ( P4 )

y A
6 P1 (x+6y)

4 P2 (2x+4y)

2,8 P3 (3x+2,8y)
2 P4 (4x+2y)

0 1 2 3 4 x

Figura 2.2. Curba de indiferenţă în consum

Curba AB care uneşte ansamblul combinaţiilor din bunurile x şi y, ce


furnizează consumatorului aceiaşi satisfacţie (utilitate agregată) se numeşte curba de
indiferenţă. Programele de consum respective au fost realizate prin reducerea cu o
anumită cantitate a consumului dintr-un bun în paralel cu creşterea cantităţii
24
consumate dintr-un alt bun. Cantitatea dintr-un bun y la care consumatorul e dispus să
renunţe în schimbul unei cantităţi suplimentare dintr-un alt bun x, cu condiţia
obţinerii aceleiaşi utilităţi agregate se numeşte rata marginală de substituire (a
bunului y cu x):
y
RMS y / x  
x

Se observă din grafic că variaţia consumului din bunul y este din ce în ce mai
mică, deci rata marginală de substituire are o tendinţă descrescătoare.

C D
A
I3
B
I2
I1

Figura 2.3. Harta curbelor de indiferenţă

Se pot imagina şi programe de consum concurente cu utilităţi agregate


diferite, în acest caz obţinem mai multe curbe de indiferenţă care reprezentate grafic
formează harta curbelor de indiferenţă (figura 2.3.) Observăm că pe curba de
indiferenţă I1 consumatorul are aceeaşi atitudine faţă de combinaţiile A şi B, fiindu-i
indiferent pe care o alege deoarece îi oferă aceeaşi utilitate agregată. Însă combinaţia
C se află pe o altă curbă de indiferenţă, care are o utilitate totală superioară şi atunci
această combinaţie este strict preferată combinaţiilor A sau B. În mod similar
combinaţia D va fi preferată combinaţiei C şi utilizând tranzitivitatea va fi preferată şi
combinaţiilor A, respectiv B.

25
Y

Linia
bugetului

A(V/Py)
Multimea
combinaţiilor
posibile

B(V/Px) X

Figura 2.4 Linia bugetului

Acţionând sub impulsul preferinţelor sale consumatorul se vede însă


confruntat cu o serie de restricţii economice, dintre care cele mai importante sunt
nivelul venitului destinat consumului şi preţurile bunurilor. În această situaţie
utilizatorul va alege acea combinaţie de bunuri care îi asigură cheltuirea întregului
venit disponibil pentru consum oferindu-i în acelaşi timp un maximum de utilitate.
Presupunând că un consumator dispune de un venit V şi are de ales între două
bunuri X şi respectiv Y ale căror preţuri sunt Px şi Py, acesta poate alege orice
cantitate din bunurile respective (x,y) a cărei valoare să nu depăşească venitul adică:
x  Px  y  Py  V (1)

Punctul care maximizează utilitatea totală a consumatorului în condiţiile


cheltuirii întregului venit disponibil se află în punctul de tangenţa a curbei de
indiferenţă cu linia bugetului şi se numeşte punct de echilibru al consumatorului
aspect ilustrat în figura 2.6.
În punctul de echilibru raportul utilităţilor marginale ale celor două bunuri
vor fi egale cu raportul preţurilor adică:

Um x P
 x
Um y Py

Alegerea unui bun spre a fi consumat la un moment dat dintr-o mulţime de


bunuri se face pe baza maximizării raportului utilitate marginală/preţ.

26
Figura 2.6. Punctul de echilibru al consumatorului

Alegerea consumatorului poate fi limitată şi de următoarele circumstanţe:


- autoritatea publică, care poate raţionaliza (socializa) diferite consumuri;
- producătorii decid natura şi calitatea bunurilor oferite şi în consecinţă care
pot fi consumate;
Y

X
- influenţa celorlalţi consumatori care se manifestă în mod inevitabil.

2.4.3. Paradigmele valorii


Fără îndoială că teoria valorii ocupă un loc central în cadrul ştiinţei
economice datorită controverselor purtate în jurul factorului generator de valoare şi
implicaţiilor social-politice ale acestuia, poziţia faţă de valoare generând adevărate
şcoli şi curente de gândire economică. Este de înţeles atitudinea lui D. Ricardo care
considera problema valorii drept cheie a descifrării întregului mecanism economic
atunci când îi scrie lui Malthus: “Dacă aş putea învinge obstacolele care se pun în
calea lămuririi originii şi legii valorii relative şi a valorii de schimb aş căştiga
jumătate din bătălie.”
Desigur că intuiţia valorii a apărut încă din antichitate la Xenofon (fiind
primul care asociază valoarea cu utilitatea bunurilor) şi Aristotel care remarcă cele
două însuşiri ale unui bun (valoare şi valoarea de întrebuinţare). Mult mai târziu o
dată cu apariţia primelor doctrine economice, în privinţa procesului de obţinere a
valorii se vor dezvolta noi teorii, iar altele aprofundează, clarifică şi îmbogăţesc ideile
existente.
Mercantiliştii (secolul XVII) care vedeau izvorul valorii şi creşterea bogăţiei
doar în sfera comerţului vor fi eliminaţi curând şi definitiv din ştiinţa economică de
către fiziocraţi ( a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), aceştia consideră valoarea
expresie a utilităţii şi rarităţii, şi aspect demn de reţinut consideră natura drept
creatoare de bogăţie, de valoare suplimentară. Referindu-se la valoare fiziocratul
Condillac afirmă: ”Valoarea este mai puţin în lucru decât în stima pe care ne-o facem
despre dânsul şi această stimă este relativă cu nevoia noastră: creşte şi se micşorează,
după cum şi nevoia noastră creşte şi se micşorează”.
Sesizând importanţa teoretică şi practică a valorii economia politică clasică şi
27
mai târziu cea neoclasică aprofundează cu prioritate cercetările în acest domeniu,
concluziile extrem de variate la care ajung putând fi sintetizate (asumându-ne riscul
de a clarifica o realitate complexă şi eterogenă) în trei mari categorii: teoria obiectivă
a valorii (clasică), teoria subiectivă a valorii (neoclasică) şi teoria simetrică a valorii.
Teoria obiectivă a valorii consideră munca drept spaţiu omogen, comun
tuturor mărfurilor, ceea ce permite măsurarea şi compararea valorii acestora, pe baza
căreia se realizează schimbul. “Preţul real al fiecărui bun, ceea ce fiecare costă în
mod real- afirmă A. Smith- este osteneala şi greutatea de a-l dobândi... Munca este
deci măsura reală a valorii de schimb a tuturor bunurilor”.
Această teorie este cunoscută şi sub numele de teoria valorii muncă , fiind
fondată de A. Smith şi D. Ricardo, ulterior fiind preluată, sistematizată şi îmbogăţită
de K. Marx. Munca concretă este aceea care crează valoarea de întrebuinţare a
mărfurilor, iar munca abstractă privită ca o simplă cheltuială de energie fizică şi
intelectuală determină valoarea propriu-zisă, măsura valorii fiind în opinia lui K.
Marx timpul de muncă socialmente necesar. Ceilalţi factori de producţie (capitalul-
munca trecută- şi natura) intervin în procesul de obţinere a valorii indirect prin
intermediul muncii (vii), singura care crează valoare.
Limitele teoriei obiective a valorii se regăsesc în absolutizarea rolului muncii
în obţinerea valorii şi excluderea consumatorului, aspectul respectiv fiind sesizat de
către fondatorii teoriei subiective a valorii, prin contribuţia celor trei şcoli ale
gândirii neoclasice: Viena, Laussane, Cambridge.
Prioritatea noii teorii este explicarea preţului de echilibru şi pentru aceasta
apelează la conceptul de utilitate marginală. Valoarea are o determinare pur
individuală şi subiectivă fiind determinată de aprecierea pe care o dă fiecare
consumator ultimei cantităţi consumate dintr-un bun aspect care include implicit şi
gradul de raritate a bunurilor.
Saltul calitativ al teoriei valorii faţă de cea obiectivă îl reprezintă
recunoaşterea celor trei factori principali ai procesului de producţie - munca, natura şi
capitalul- şi în special aducerea în mecanismul de dimensionare a valorii a
consumatorului alături de producător, cu drepturi egale.
Încercarea de conciliere a celor două teorii au făcut-o fruntaşi şcolilor de la
Lausanne şi Cambridge, în special prin A. Marshall, promovând teoria simetrică a
valorii. În baza acestei teorii preţul mărfurilor, ca expresie a valorii acestora, este
determinat de influenţa simultană a cererii (care exprimă interesele consumatorului) şi
ofertei (purtătoarea intereselor producătorului). Pentru consumator importante sunt
utilitatea marginală şi preţul plătit pentru achiziţionarea ei, iar pentru producător
consumul de factori şi veniturile obţinute, deci randamentul activităţii sale. Valoarea
este deci expresia utilităţii marginale, a rarităţii mărfurilor şi a efortului făcut pentru
producerea ei.
Remarcăm cu acest prilej contribuţia economiştilor români la procesul de
elucidare a valorii şi în special a prof. dr. Paul Bran prin lucrarea “Economica
valorii”, care supune atenţiei conceptul de valoare entropică, procesul de obţinere a
valorii fiind în opinia autorului unul entropic, transformând potenţialul natural, social,
şi economic, inputurile necesare producţiei regăsindu-se doar în parte în noul produs.
Valoarea este un rezultat specific transformărilor entropice la care participă procesul
28
de producţie, procesul de consum, procese specifice mediului natural şi procese
specifice vieţii sociale.
Indiferent de semnificaţia paradigmelor valorii, recunoaşterea socială a
acesteia se regăseşte în preţul mărfurilor. Compararea acestuia cu efortul făcut pentru
obţinerea produsului reprezintă esenţa eficienţei economice, de aceea este firească
atenţia pe cate trebuie să o acorde managerii procesului de realizare a valorii, ştiut
fiind faptul că “o bună valoare nu apare din întâmplare” după cum remarcă L.W.
Crummm, autorul lucrării “Ingineria valorii”.

2.4. Banii
Apariţia economiei de schimb a generat necesitatea unui instrument capabil
să intermedieze actul de vănzare-cumpărare, care s-a dovedit a fi banii.
Asupra naturii banilor există în teoria economică păreri diferite. Clasicii
economiei politice considerau banii ca fiind o marfă care îndeplineşte un rol deosebit,
acela de a fi instrument general de măsură a valorii şi totodată mijloc de schimb. O
altă părere arată că banii sunt de natură juridică, ei sunt o creaţie a ordinii de drept.
Profesorul P. Samuelson susţinea că “banii sunt o convenţie socială artificială de
îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi
să se folosească de el pentru cumpărările şi vânzările sal Paris, 1982, p.281.. În opinia
lui C. Kiriţescu, banii “reprezintă un instrument social, o întruchipare transmisibilă şi
omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei
părţi din produsul social al ţării emitente” 10. O definiţie interesantă a banilor are la
bază funcţiile lor şi afirmă că “ banii sunt un instrument economic general acceptat de
măsurare şi de mijlocire a schimburilor, de stingere a datoriilor persoanelor fizice şi
juridice, de transferare a titlurilor de proprietate de la o persoană la alta, ei exprimă
dreptul deţinătorilor de a cumpăra bunuri sau alte monede naţionale pe teritoriul ţării
emitente”.
Banii au apărut în etapa trecerii de la economia naturală la economia de
schimb şi au parcurs un proces complex de evoluţie. La început schimbul de mărfuri
se făcea în natură. O anumită cantitate dintr-o marfă se schimba cu o altă cantitate din
una sau mai multe mărfuri. Această modalitate de schimbare a mărfurilor a fost
cunoscută sub numele de troc şi a avut o existenţă limitată în timp datorită
inconvenientelor sale şi anume:
- coincidenţa rară dintre nevoile cumpărătorilor şi ale vânzătorilor, ceea ce
conduce la multiplicarea actelor de schimb până în momentul în care fiecare
participant reuşea să intre în posesia mărfurilor dorite;
- dificultăţi în stabilirea valorii datorită neomogenităţii mărfurilor.
Subiectivitatea în acest caz era totală şi ca atare procesul schimbului îngreunat;
- imposibilitatea divizării în elemente a unor bunuri care se schimbau. Dacă
vânzătorul de exemplu avea un bun economic de valoare mare acesta trebuia să îl
schimbe pe mai multe bunuri cu valoare mai mică, chiar dacă nu avea nevoie de toate
10
Costin Kiriţescu - Moneda - mică enciclopedie, Editura Şiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p.63.
29
aceste bunuri.
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă se practică încă schimbul în
natură, într-o formă evoluată însă numită “barter”.
Dificultăţile menţionate precum şi procesul obiectiv de evoluţie a producţiei
de mărfuri au condus la necesitatea apariţiei unei mărfi care să fie acceptată ca
echivalent general pentru toate mărfurile, acest lucru fiind posibil datorită utilităţii
generale a mărfii respective.
Rolul de echivalent general al valorii mărfurilor, ceea ce a determinat
utilizarea ca mijloc de schimb, l-au jucat mai multe mărfuri în diferite regiuni, şi
anume: vitele, vârfurile de săgeţi, pieile, tutunul etc. Pe măsura dezvoltării producţie
şi a schimbului rolul de echivalent general este preluat de metalele preţioase şi în
special de aur datorită proprietăţilor pe care le are: valoare mare într-un volum mic,
divizibilitate perfectă, omogenitate şi inalterabilitate.
Aurul a fost utilizat la început ca mijloc de schimb sub formă de lingouri şi
obiecte de podoabă (inele, brăţări etc.), care erau diferite sub aspectul formei,
mărimii, gradului de omogenitate şi puritate a aurului, de aceea a apărut necesitatea
utilizării unor instrumente standardizate, unanim recunoscute şi acceptate, care au fost
monedele din metale preţioase. Acestea erau emise de autoritatea statului şi aveau
însemne specifice care făcea posibilă recunoaşterea şi acceptarea lor fără evaluarea de
fiecare dată. Teritoriul de circulaţie a monedelor respective era practic unuiversal
deoarece cantitatea de aur pe care o conţinea dădea practic valoarea monedei
respective.
Primele monede au existat conform scrierilor lui Herodot încă din secolele
VII-VI î.e.n. şi au circulat exclusiv până în secolul al XVII-lea când datorită
dezvoltării schimbului şi procesului de uzură a monedelor (valoarea nominală nu mai
corespundea cu conţinutul în aur ) apare necesitatea unui nou mijloc de schimb şi
anume banii de hârtie. Aceştia erau însemne ale valorii, deci nu aveau valoare
intrinsecă şi au cunoscut două forme în evoluţia lor:
- bancnotele sau înscrisurile fiduciare, care erau bilete emise de bănci,
garantate prin tezaurul acestora sub formă de aur sau cambii. Bancnotele erau
convertibile în aur, oricând ele puteau fi preschimbate în aur la băncile de emisiune.
Apariţia lor a avut o însemnătate deosebită generând posibilitatea creditării
activităţilor economice şi multiplicarea schimbului alături de dezvoltarea producţiei;
- bani de hârtie propriu-zişi care înlocuiesc banii ce au acoperire în bunuri
reale. Au un curs forţat, sunt neconvertibili în aur şi semnifică cantitatea de bunuri
materiale şi servicii ce se pot procura cu ajutorul lor. Începând cu anul 1976 practic
nici nu mai există bani convertibili în aur.
Alături de banii de hârtie, circulă şi monedă în special divizionară
confecţionată din metale nepreţioase cu acelaşi rol de însemn al valorii. Banii de
hârtie şi moneda divizionară alcătuiesc banii în numerar şi emiterea lor este
încredinţată Băncii Centrale a fiecărui stat.
Amplificarea actelor de schimb a condus la o nouă etapă în evoluţia banilor,
şi anume crearea banilor de cont. Aceştia sunt înscrisuri în conturile agenţilor
economici aflate la bănci, simbolizând disponibilităţile băneşti ale acestora, plăţile şi
încasările efectuându-se prin scăderea sau adăugarea de bani în conturile respective
30
fără a fi necesară prezenţa efectivă a banilor.
Prelucrarea electronică a tranzacţiilor comerciale prin trnasferarea banilor
dintr-un cont în altul utilizând calculatoarele electronice a condus la perfecţionarea
banilor în cont sau scripturali şi de aceea sunt numiţi şi bani electronici.
Totalitatea banilor aflaţi în circulaţie la un moment dat pe teritoriul unei ţări
sub formă de bani în numerar şi bani scripturali alcătuiesc masa monetară. Între
masa monetară şi valoarea bunurilor şî serviciilor existente în economie există o
legătură directă, de aceea existentul şi evoluţia masei monetare este urmărită cu
atenţie de fiecare ţară, dezechilibrul dintre cele două componente conducând la
fenomene negative în economie.
Complexitatea relaţiilor băneşti a făcut necesară reglementarea, organizarea şi
supravegherea acestora constituindu-se sisteme monetare naţionale. Sistemul
monetar se defineşte ca un “complex de instituţii şi modalităţi care permit
reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui ansamblu de
norme juridice care emană de la autoritatea publică, precum şi totalitatea
instrumentelor şi tehnicilor de plată”11.
Până nu demult sistemele monetare erau considerate a fi eminamente
naţionale, iar monedele utilizate un simbol al independenţei naţionale, al forţei
economice şi politice ale unui stat. Lărgirea raporturilor economice internaţionale a
impus necesitatea depăşirii restricţiilor determinate de sistemele monetare naţionale şi
este firească încercarea de creare a unui sistem monetar internaţional. Astfel prin
convenţia de la Bretton Woods (1944) s-a propus sistemul aur- devize (gold exchange
standard), prin care o monedă naţională, respectiv dolarul SUA şi lira sterlină căpătau
putere de circulaţie internaţională ca şi aurul, cu condiţia stabilităţii depline a acestor
două monede. Acest sistem, însă nu a fost viabil, dar evoluţiile recente pe planul
integrării economice au impus noi încercări de creare a unor sisteme monetare
internaţionale bazate pe o monedă unică ECU (unitatea de cont a CEE) şi ulterior
EURO.
Legăturile strânse dintre economiile naţionale ale diferitelor ţări ridică şi
problema convertibilităţii banilor, adică însuşirea legală a unei monede de a putea fi
schimbată în altă monedă în mod liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară.
Această acţiune se realizează prin intermediul cursului de schimb care reprezintă
numărul de unităţi monetare străine ce se primesc în schimbul unei unităţi monetare
naţionale în condiţii date de loc şi timp. Cursul de schimb depinde de numeroase
împrejurări dintre care determinante sunt raportul dintre cererea şi oferta banilor
participanţi la procesul de schimb precum şi raportul dintre puterea de cumpărare a
celor două monede.
Convertibilitatea monedei naţionale are implicaţii majore asupra economiei
ţărilor respective. Bunurile economice intră în concurenţă directă cu cele similare din
alte ţări, preţurile interne sunt similare celor internaţionale, permiţând constatarea
exactă a eficienţei şi acestea determină adaptarea permanentă a componentelor
economiei naţionale la cerinţele mondiale. De aemenea convertibilitatea monedei
naţionale crează cadrul necesar pentru sporirea participării ţărilor la circuitul

11
Gh. Manolescu - Moneda şi ipostazele ei, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, p.15
31
economic mondial.
Rolul banilor în cadrul economiei de schimb este relevat de funcţiile pe care
le îndeplinesc. Asupra acestora teoria economică înregistrează păreri diferite, unii
teoreticieni extinzând funcţiile acestora, alţii comprimându-le, însă majoritatea
economiştilor sunt de părere că banii îndeplinesc următoarele funcţii:
- măsură a valorii;
- mijloc de circulaţie;
- mijloc de plată;
- rezervă a valorii şi de economisire;
- monedă universală.
Funcţia de măsură a valorii. În această funcţie banii servesc la comensurarea
activităţii eocnomice, a cheltuielilor şi rezultatelor acesteia, stabilirea costului
produselor şi a eficienţei economice înregistrate de agenţii economici. Valoarea
tuturor mărfurilor se exprimă prin intermediul banilor sub forma preţului acestora.
Pentru aceasta nu este necesară prezenţa efectivă a banilor, ei îndeplinesc această
funcţie în mod ideal.
Funcţia banilor ca mijloc de circulaţie apare în procesul schimbului. Prin
intermediul banilor mărfurile se schimbă între ele conform algoritmului M->B
(vânzare) şi B->M (cumpărare). În procesul schimbului este necesară prezenţa
efectivă a banilor sub formă de numerar sau bani de cont.
Funcţia banilor ca mijloc de plată apare în situaţia cumpărării mărfurilor pe
credit, la plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, impozitelor şi taxelor etc. Prin această
funcţie este posibil ca procesul de formare a valorii să fie diferit de momentul
achitării plăţii. Această funcţie are o importanţă deosebită pentru limitarea inflaţiei.
Funcţia de rezervă a valorii şi mijloc de economisire arată proprietatea
banilor de a conserva valorile pe o anumită perioadă de timp, astfel încât pierderile să
fie neglijabile. Procesul de economisire prin intermediul banilor are în vedere
procurarea unor mărfuri viitoare sau luarea unor măsuri de prevedere pentru
eventualele situaţii neprevăzute.
Funcţia de monedă universală arată faptul că banii pot fi utilizaţi la
cumpărarea de bunuri şi servicii în cadrul relaţiilor internaţionale. Această funcţie o
îndeplinesc valutele liber convertibile (euro, dolarul, marca, lira sterlină, yenul etc.),
dar şi unităţile monetare convenţionale (DST, ECU).
Evoluţiile monetare care au loc în prezent pe plan naţional, dar mai ales
internaţional, determină transformări calitative ale funcţiilor îndeplinite de bani,
sporind complexitatea acestora. Astfel funcţia de măsură a valorii ne apare şi sub
forma puterii de cumpărare a unităţii băneşti care exprimă cantitatea de bunuri şi
servicii ce poate fi cumpărată la un moment dat cu o unitate monetară.
Teoretic puterea de cumpărare (Pc) rezultă din relaţia 12:

Q
Pc 
P
în care:
12
Gh. Manolescu - op. cit. p.15.
32
Q reprezintă bunurile produse într-o economie şi destinate schimbului
exprimate în unităţide măsură naturale;
P - informaţia de preţ exprimată prin preţurile monetare ale produselor;
Practic puterea de cumpărare se determină în mod specific pe piaţa naţională
şi internaţională (cursul de schimb).

33
CONCEPTE DE BAZĂ

- Autoconsum - Marfa
- Schimb - Utilitatea
- Economie naturală - Utilitatea marginală
- Economie de schimb - Utilitatea totală
- Diviziunea muncii - Program de consum
- Sistemul economiei de piaţă - Curbă de indiferenţă
- Sistemul economiei de comandă - Teoria obiectivă a valorii
- Proprietatea - Teoria subiectivă a valorii
- Subiectul proprietăţii - Teoria simetrică a valorii
- Obiectul proprietăţii - Valoare entropică
- Atributele proprietăţii - Banii
- Proptrietate privată - Masa monetară
- Proprietate publică - Troc
- Proprietate mixtă - Convertibilitate
- Bunuri libere - Curs de schimb
- Bunuri economice - Putere de cumpărare

ÎNTREBĂRI
1. Caracterizaţi economia naturală şi economia de schimb.
2. Care sunt condiţiile apariţiei economiei de schimb ?
3. Definiţi sistemul economiei de piaţă.
4. Care sunt trăsăturile economiei de piaţă ?
5. Caracterizaţi economia de piaţă contemporană ?
6. Caracterizaţi sistemul economiei de comandă ?
7. Definiţi proprietatea.
8. Care sunt atributele proprietăţii ?
9. Caracterizaţi formele de proprietate ?
10. Ce este marfa ?
11. Care sunt condiţiile pentru ca un bun să fie marfă ?
12. Enunţaţi conţinutul legii utilităţii marginale descrescânde.
13. Cum alege consumatorul raţional ?
14. Descrieţi teoria obiectivă şi subiectivă a valorii.
15. Descrieţi evoluţia banilor.
16. Care sunt funcţiile banilor ?
17. Ce este convertibilitatea ?

34
TEXTE DE ANALIZAT

 "Noi utilizăm termenul economie de piaţă pentru a ne referi la o societate în


care oamenii se specializează în activităţi productive şi îşi satisfac majoritatea
nevoilor materiale prin schimburi asupra cărora se cade de acord în mod
voluntar de către părţile ce iau parte la schimb". (Richard G.Lipsey, K. Alec
Chrystal - Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.43).

 "...deciziile pe care le iau oamenii, în orice sistem economic, depind într-o


măsură crucială de drepturile de proprietate stabilite şi acceptate de acea
societate". (Paul Heyne -Modul economic de gândire, E.D.P., Bucureşti,
1991, p.210).

 "... Se poate spune că moneda apare în mod efectiv în viaţa economică a


omenirii din momentul când ea primeşte o formă a ei proprie, care formă a
evoluat bineînţeles, o dată cu progresul social şi economic al socieţăţii
omeneşti ... .Mijlocind schimbul de bunuri economice, în mod normal,
moneda serveşte la măsurarea valorii acestor bunuri. Cum valoarea bunurilor
schimbate este exprimată întotdeauna în bani, prin aceasta moneda devine un
denomitor comun, căci ea permite compararea valorii a două bunuri
schimbate. Aceastăa calitate de denomitor comun al valorii bunurilor face ca
moneda să devină etalon al valorilor". (Victor Slăvescu, Curs de Economie
Politică, Ediţia a II-a, 1947, Academia de Înalte Studii Comerciale şi
Industriale, Bucureşti, p.269-281).

35
TEST DE AUTOCONTROL
1. Economia naturală este:
a) acea formă de organizare a economiei care se desfăşoară exclusiv
în mijlocul naturii, protejând mediul înconjurător;
b) acea formă de organizare şi funcţionare a activităţii
economice care n-a cunoscut nici o schimbare de la apariţie până în
prezent;
c) rezultatul unui proces de evoluţie ale cărei începuturi se regăsesc
în preistoria umanităţii;
d) acea formă de organizare a activităţii economice, în care bunurile
produse sunt destinate autoconsumului;
e) cea mai răspândită formă de economie în condiţiile
contemporane.

2. Economia de schimb apare datorită:


a) perfecţionării schimbului între agenţii economici ca urmare a
dezvoltării transporturilor;
b) marilor descoperiri geografice din secolul al XV-lea;
c) diviziunii muncii;
d) necesităţii ca fiecare agent economic să lucreze şi pentru ceilalţi;
e) autonomiei, independenţei producătorilor

3. Proprietatea în sens economic evidenţiază:


a) o relaţie de posesiune a unui bun de către o persoană fizică sau
juridică ;
b) o caracteristică fundamentală a personalităţii umane prin care omul
se manifestă ca fiinţă socială şi valorizatoare;
c) relaţiile dintre oameni în societate cu privire la însuşirea bunurilor
existente;
d) dreptul unei persoane de a-şi însuşi un anumit bun.

4. Atributele raportului de proprietate sunt:


l) dreptul de posesie;
2) dreptul de moştenire;
3) dreptul de dispoziţie;
4) dreptul de vânzare;
5) dreptul de închiriere;
6) dreptul de utilizare;
7) uzufructul
Alegeţi varianta corectă:
a)1+4+5+7; b) 2+3+5+6; c)2+4+5+7; d)1+3+6+7
e)1+3+4+7

36
5. In categoria "mărfuri" se includ:
a) bunurile care au utilitate;
b) bunurile rare, care se obţin prin efort;
c) bunurile economice, care au utilitate şi sunt destinate
schimbului;
d) bunurile produse de agenţii economici.

6.. Aprecierea utilităţii unui bun economic depinde de:


a) cantitatea de muncă ce a necesitat producerea bunului respectiv;
b) raritatea bunului;
c) raportul stabilit între bunul economic şi satisfacţia care i-o conferă
consumarea lui;
d) conjunctura economică.

7. Legea utilităţii marginale descrescânde afirmă:


a) utilitatea marginală a ultimei doze consumate dintr-un bun este
maximă;

b) utilitatea totală este suma utilităţilor marginale;


c) utilitatea marginală este pozitivă şi crescătoare;
d) când cantitatea consumată dintr-un produs creşte, utilitatea |marginală
a produsului tinde să se diminueze.

8. Alegerea unui. bun spre a fi consumat la un moment dat dintr-o mulţime de


bunuri se face pe baza:
a) venitului de care dispune consumatorul;
b) maximizării raportului utilitate marginală-preţ;
c) calităţilor pe care le are bunul respectiv;
d) cantităţilor în care se găseşte bunul.

9. Un individ consumă 3 unităţi din bunul x şi respectiv, 5 unităţi din bunul y.


Iniţial preţul lui x este dublu faţă de cel al lui y. Dacă presupunem că
ulterior venitul individului se dublează şi că preţul lui y se dublează, în timp ce preţul
lui x rămâne constant, în situaţia în care va consuma din bunul y aceeaşi cantitate,
din bunul x va consuma:
a)4 unităţi;
b) 5 unităţi;
c) 6 unităţi;
d) 7 unităţi;

10. Conform teoriei subiective valoarea este determinată de:


a) cantitatea de muncă omenească încorporată în marfa;
b) aprecierea pe care frecare consumator o dă ultimei cantităţi consumate
dintr-un bun, şi raritatea bunului respectiv;
c) influenţa simultană a cererii şi a ofertei care determină preţul
37
mărfurilor;
d) transformările entropice la care participă procesul de
producţie, de consum, procese specifice mediului natural şi vieţii
sociale.

11. Care din următoarele bunuri exprimă funcţii ale banilor contemporani:
a) măsură a valorii bunurilor economice;
b) măsură a rentabilităţii;
c) mijloc de control a activităţii economice;
d) mijloc de plată;
e) rezervă a valorii şi mijloc de economisire;
f) mijloc de circulaţie.

38