Bilet 1.

1. In ce consta internationalitatea comertului p3

Internaționalitatea își are originea, fie în faptul că tranzacțiile se
încheie între parteneri din state diferite, fie între parteneri din același stat,
dar referitor la o operațiune care conține un element de extraneitate, fie în
faptul că tranzacțiile respective implică diverse bariere (normative, juridice,
monetare, teritoriale sau fiscale) nespecifice tranzacțiilor interne, cărora li se
aplică regulile dreptului comerțului internațional.
În dreptul român sunt luate în considerare, de regulă, două criterii
de internaționalitate, referitoare la elementul de extraneitate: unul de natură
subiectivă, care se referă la domiciliul, reședința obișnuită sau sediul părților
raportului juridic de dreptul comerțului internațional și altul de natură
obiectivă, care se referă la obiectul raportului juridic de dreptul comerțului
internațional și care trebuie să se afle în tranzit, circuit internațional, altfel
spus, în executarea raportului juridic, bunul trebuie să treacă cel puțin o
frontieră; elementul de extraneitate privește locul situării bunului sau în
general, locul executării contractului.
În Regulamentul 593/2008 (Roma I) privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale, care se aplică direct pe teritoriul României,
internaționalitatea raportului juridic reiese din faptul că o obligație
contractuală implică un conflict de legi, adică vine în contact cu două sau
mai multe ordini juridice statale.
Convenția de la Viena din 1980 cu privire la vânzarea
internațională de mărfuri și Convenția de la Haga din 2005 privind
acordurile de alegere a forului (care nu a intrat încă în vigoare) au
propriile criterii de internaționalitate. Astfel, în Convenția de la Viena, se are
în vedere sediul părților, care trebuie să fie în state diferite, iar în Convenția
de la Haga, reședința părților.

2 Contractul de factoring p. 123

Factoring-ul este operațiunea prin care o întreprindere, numită
aderent, transmite unei societăți specializate/instituție bancară, numită
factor, creanțele sale născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de
servicii, iar factorul asigură întreprinderii, finanțarea și urmărirea creanțelor
acesteia. De regulă, contractul se încheie cu privire la un ansamblu de
creanțe (și nu cu privire la o creanță unică). În factoring-ul internațional,
factorul gestionează creanțele comerciale ale clientului său, care este, de
regulă, un exportator, în străinătate. El încasează facturile și se ocupă de
recuperarea creanțelor; poate acorda aderentului un credit constând în plata
în avans a facturilor debitorului aderentului. Astfel aderentul obține
finanțare, iar factorul încasează o sumă mai mare de la terț, decât cea pe care
a plătit-o el aderentului, aceasta fiind plata serviciilor pe care le furnizează
aderentului. Creanțele aderentului pe care acesta le transmite factorului
trebuie să fie certe și lichide, dar nu exigibile, deoarece de natura factoring-
ului este transmiterea creanțelor care nu au ajuns la scadență; obiectul
contractului de factoring îl pot forma și creanțele viitoare.
În România factoring-ul este un contract nenumit, supus regulilor
generale din materia contractelor.
Obligațiile aderentului sunt: obligația de a transmite creanțele; se aplică
regulile cesiunii de creanță din Codul civil român; creanțele sunt transmise
factorului cu toate accesoriile lor, cum sunt garanțiile reale, personale,
privilegii, penalități, dobânzi, etc.; obligația de a garanta creanțele; potrivit
art. 1585 C. civ., vânzătorul unei creanțe este dator să răspundă de existența
valabilă a creanței la data vânzării ei; aderentul garantează factorului
existenţa creanţei, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat, cu
excepția situației în care s-a obligat în mod expres să garanteze și pentru
acest lucru; obligația de a notifica pe debitorul cedat despre transmiterea
creanței către factor.
Obligațiile factorului sunt: obligația de finanțare a aderentului prin plata
facturilor acceptate; astfel, aderentul este finanțat de către factor, deși
facturile transmise nu sunt scadente; suportarea riscului de neplată a
debitorilor cedați; în absența unei clauze prin care aderentul îl garantează pe
factor pentru solvabilitatea debitorului cedat, riscul neplății și al insolvenței
debitorului va fi suportat de către factor, în sensul că acesta nu are acțiune în
regres împotriva aderentului; încasarea creanțelor de la debitorii cedați.
În comerțul internațional, pentru a aprecia caracterul internațional
al operațiunii de factoring, se disociază contractul de factoring de
raporturile factorului cu terții debitori ai aderentului. Contractul de
factoring este internațional dacă aderentul și factorul au sediul în state
diferite. În relațiile factorului cu terții, internaționalitatea nu depinde de
sediul factorului sau al aderentului, ci de situația creanței cedate, și implicit
de situația debitorului.
În materie de factoring internațional există norme uniforme, și
anume Convenția Unidroit de la Ottawa din 1988 cu privire la factoring-ul
internațional, la care România nu este parte. De altfel, a fost ratificată doar
de 7 state. Potrivit art. 2 din Convenție, operațiunea de factoring are caracter
internațional, atunci când creanțele cedate în temeiul contractului de
factoring au ca izvor un contract de vânzare de mărfuri încheiat între
furnizorul și debitorul, cu sediul în state diferite, iar aceste state, precum și
statul în care își are sediul factorul sunt state contractante la Convenție.
De asemenea, Convenția este aplicabilă și în cazul în care atât contractual de
vânzare de mărfuri, cât și contractul de factoring sunt supuse legii unui stat
contractant la Convenție. Condițiile restrictive au făcut ca acest instrument
internațional să nu se bucure de mare succes.
Legea aplicabilă factoring-ului.
Contractul de factoring încheiat între aderent și factor poate fi calificat ca un
contract de prestări servicii. El este supus legii alese de părți potrivit
principiului autonomiei de voință. În lipsa alegerii, legea aplicabilă este
determinată de Regulamentul Roma I, art. 4.1. b), fiind legea statului în care
prestatorul de servicii, adică factorul, își are reședința obișnuită. În ceea ce îi
privește pe terți, art. 14.2 din Regulamentul Roma I prevede că legea care
reglementează creanța cedată determină caracterul cesionabil al acesteia,
raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în care cesiunea este
opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al prestației executate
de către debitor; această prevedere a fost concepută, însă, pentru operațiunile
simple de cesiune și nu pentru transferul de creanțe multiple, trecute sau
viitoare, cu privire la debitori cu sediul în state diferite. Prin urmare, în
fiecare caz în parte se vor aplica normele conflictuale ale instanței sesizate.

Bilet nr 3:
1. Contractul de leasing p.120
Leasing-ul (crédit-bail, în franceză) s-a dezvoltat în sfera
comerțului internațional, mai ales în domeniul aeronavelor, navelor,
echipamentelor petroliere, mașinilor unelte, ș.a. Operațiunea de leasing este
o tehnică juridică complexă, care presupune încheierea unui contract de
vânzare între furnizor și societatea de leasing (finanțatorul) și apoi, un
contract de închiriere între societatea de leasing și utilizator, dublat de o
promisiune de vânzare între aceleași persoane, la expirarea termenului de
închiriere. Utilizatorul fixează, în prealabil, de comun acord cu
furnizorul-vânzător și societatea de leasing caracteristicile bunului, pe care
societatea de leasing îl va cumpăra în vederea închirierii.
Avantaje. Leasing-ul prezintă avantaje pentru toate părțile implicate.
Furnizorul are avantajul de a fi plătit imediat; el își plasează pe piață
produsele de o valoare ridicată și își consolidează poziția față de concurență.
Finanțatorul (societatea de leasing) poate acorda credite în condiții de
rentabilitate, păstrându-și dreptul de proprietate asupra bunurilor închiriate,
ca garanție, obținând astfel beneficii fără cheltuieli ridicate. Utilizatorul
poate obține bunurile de care are nevoie fără cheltuieli imediate de investiții;
locațiunea fiind temporară, utilizatorul poate înlocui bunurile care au devenit
nerentabile; el poate cumpăra
bunurile la împlinirea termenului stipulat în schimbul plății unui preț
rezidual convenit. Utilizarea leasing-ului este mai avantajoasă decât un
credit clasic, deoarece, în caz de insolvabilitate a utilizatorului, finanțatorul
își recuperează bunul, al cărui proprietar este, fără nici o formalitate. Și din
punct de vedere fiscal, leasing-ul este mai avantajos decât un credit clasic.
Operațiunea de leasing este reglementată în multe state. În
România, este reglementată, în principal, prin OG 51/1997 privind
operațiunile de leasing și societățile de leasing. Pe plan internațional există o
convenție care conține norme uniforme referitoare la operațiunea de leasing
și anume Convenția Unidroit de la Ottawa din 1988 cu privire la leasing-ul
internațional, la care România nu este parte.
O operațiune de leasing este internațională dacă finanțatorul și
utilizatorul au sediul în state diferite. Pentru a stabili legea aplicabilă nu se
va avea în vedere operațiunea de leasing, ci cele două contracte care o
formează. În spațiul UE este aplicabil Regulamentul Roma I; nu există
prevederi speciale pentru contractul de leasing (adică acela încheiat între
finanțator și utilizator); dacă părțile nu au ales legea aplicabilă în temeiul
autonomiei lor de voință, atunci contractul de leasing va fi supus legii
locului unde își are sediul partea care furnizează prestația caracteristică și
această parte este finanțatorul. Este posibil ca lex rei sitae, ca lege de
aplicare imediată, să reglementeze anumite aspecte ale contractului de
leasing, cum ar fi publicitatea operațiunilor de leasing ori drepturile terților.
Contractul de vânzare încheiat între furnizor și finanțator este
supus legii din materia vânzării (Regulamentul Roma I), care a fost, deja,
analizat.
Convenția de la Ottawa conține anumite reguli uniforme referitoare
la drepturile și obligațiile părților într-o operațiune de leasing
internațional. Convenția se aplică când finanțatorul și utilizatorul au sediul în
state diferite (numai 8 state au ratificat Convenția) și aceste state, precum și
statul în care furnizorul își are sediul sunt state contractante la Convenție;
sau, când finanțatorul și utilizatorul au sediul în state diferite și cele două
contracte (de vânzare și de leasing) sunt supuse legii unui stat contractant la
Convenție (art. 3 alin. 1 din Convenție). Convenția se aplică numai
operațiunii de leasing internațional mobiliar, încheiat în scop profesional.
Există mai multe forme de leasing: în funcție de conținutul ratelor,
leasing-ul este financiar și operațional. Aceste tipuri de leasing sunt definite
în Codul fiscal român (art. 7 pct. 7 și pct. 8); astfel, contractul de leasing
financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre
următoarele condiţii:
„a) riscurile şi beneficiile dreptului de
proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate
utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate
asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul
expirării contractului;
c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării
contractului, iar valoarea reziduală exprimată în
procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de
funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata
normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare
maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii,
perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing
poate fi prelungit;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este
mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului;”; contractul de leasing
operaţional este „orice contract de
leasing încheiat între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi
beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul de valorificare a bunului
la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevăzute la pct. 7 lit. b)–e); riscul de valorificare a bunului la valoarea
reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la
începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres
restituirea bunului la momentul expirării contractului;”; în cazul leasing-ului
financiar utilizatorul este tratat, din punct de vedere fiscal, ca proprietar; în
cazul leasing-ului operațional. În funcție de obiect, leasing-ul este mobiliar
și imobiliar. În comerțul internațional se folosește leasingul mobiliar.
Contractul de leasing trebuie să conțină anumite elemente
obligatorii: clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing
financiar sau operațional; denumirea bunului care face obiectul contractului
de leasing și caracteristicile de identificare ale acestuia; valoarea ratelor de
leasing și termenul de plată a acestora; perioada de utilizare în sistem de
leasing a bunului; clauza privind obligația asigurării bunului; valoarea totală
a contractului de leasing.
Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă în plus: valoarea de
intrare a bunului; valoarea reziduală a bunului convenită de părți; valoarea
avansului; rata de leasing.
Efectele contractului. Obligațiile părților sunt stabilite în art. 9 și
10 din OG 51/1997.
Locatorul/finanţatorul are obligația de a respecta dreptul
utilizatorului de a alege furnizorul potrivit nevoilor lui; de a încheia un
contract de vânzare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile expres
formulate de către acesta; de a încheia un contract de leasing cu utilizatorul
şi de a transmite acestuia, în temeiul contractului de leasing, toate drepturile
derivând din contractul de vânzare, cu excepţia dreptului de dispoziţie; de a
respecta dreptul de opţiune al utilizatorului, în ceea ce privește posibilitatea
de a opta pentru prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea ori
restituirea bunului; de a garanta utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în
condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale; de a asigura,
printr-o societate de asigurare, bunurile date în leasing.
Utilizatorul are obligația: de a efectua recepţia şi de a primi bunul
la termenul stipulat în contractul de leasing; de a exploata bunul conform
instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi de a asigura instruirea
personalului desemnat să îl exploateze; de a nu greva cu sarcini bunul care
face obiectul contractului de leasing fără acordul finanţatorului; de a plăti
ratele de leasing și a costurilor accesorii acestora; de a suporta cheltuielile de
întreţinere şi riscul pieirii bunului; de a-l informa pe finanţator, în timp util,
despre orice tulburare a dreptului de proprietate, venită din partea unui terţ;
de a nu modifica bunul fără acordul finanţatorului; de a restitui bunul în
conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Încetarea contractului de leasing. Contractul de leasing încetează
la expirarea duratei de leasing, când utilizatorul poate să aleagă fie
restituirea bunului, fie dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului,
fie prelungirea contractului de leasing.
Contractul de leasing încetează prin reziliere: când utilizatorul
refuză primirea bunului la termenul stipulat în contractul de leasing sau când
se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment; în aceste situații,
societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractual de leasing
cu daune-interese (art. 14 din OG 51/1997). De asemenea, în cazul în care
utilizatorul nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing timp de două luni
consecutive, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar
utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu
daune-interese (art. 15 OG 51/1997).
Contractul de leasing încetează prin pierderea sau dispariția
bunului (inclusiv furtul), precum și prin pieirea totală sau parțială.

2. Uzantele comertului international p. 10

Potrivit art. 1 C. civ. rom. uzanțele sunt izvor de drept. Prin uzanțe se
înțelege obiceiul sau cutuma, la care se adaugă uzurile profesionale.
Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o practică îndelungată, continuă şi
generală, pe care, cei ce o aplică, o
consideră obligatorie. Obiceiurile sunt nescrise. Legea este considerată un
drept scris, iar obiceiul un drept nescris.
Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite
între membrii unei profesii sau, după caz, între membri și clienți, cu ocazia
exercitării profesiei. Ele au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru
că, așa cum se prevede în art. 3 alin. (1), dispozițiile Codului civil se aplică
și profesioniștilor, deci și operatorilor de comerț.
Prin excepție de la regula că uzanțele reprezintă un drept nescris,
uzanțele pot fi publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau
organismele autorizate în domeniu. În acest caz, operează prezumția relativă
a existenței lor. De exemplu, potrivit Legii 365/2002 privind comerțul
electronic, furnizorilor de servicii ai societăţii informaţionale li se impune să
comunice destinatarilor acestor servicii codurile de conduit relevante la care
furnizorul subscrie (art. 8 alin.1 lit.e); legea se referă la o codificare a unor
uzanţe comerciale aplicabile în activitatea profesională a furnizorilor de
servicii ale societăţii informaţionale, reglementând
conduita şi responsabilitatea acestora.
În materie comercială se face distincția între uzanţele convenţionale
(interpretative) şi uzanţele normative (legislative). De regulă, uzanțele au
caracter convențional (producând efecte prin voinţa părţilor sau în tăcerea
legii şi a contractului) şi interpretativ (menit să lămurească voinţa părţilor,
potrivit regulilor de conduită pe care le consacră). Aşa sunt, de exemplu,
uzanţele portuare (cum ar fi uzanţa normei de încărcare în portul Constanţa).
Uzanțele normative (legislative) sunt acelea la care face trimitere legea.
Potrivit dreptului român, ca să fie izvor de drept, uzanțele trebuie
să fie conforme cu ordinea publică și cu bunele moravuri [art. 1 alin. 4 C.
civ.]. Uzanțele se pot proba prin orice mijloc de probă. Dacă sunt publicate –
și aceasta se referă, mai ales, la uzurile profesionale – se prezumă că există.
Acela care contestă existența lor trebuie să facă dovada. Sarcina probei în
ceea ce privește existența și conținutul uzanței revine părții interesate să o
folosească.
În DCI există mai multe categorii de uzanțe; ele pot fi grupate după
ramura de activitate, obiectul contractului, profesiunea părților, modul de
transport sau alte elemente. De asemenea, după alte criterii, există uzanțe de
întreprindere, profesionale, locale, regionale, convenționale, ș.a.
Despre uzanțe se face referire și în Uniform Commercial Code (USA), în §1-
205; de asemenea, în Principiile Unidroit la art. 5.1.2.

Biletul nr. 4:
1. Lex mercatoria, p. 9
În DCI dreptul negociat de operatorii de comerț internațional, sau
dreptul transnațional, reprezintă un sistem juridic privat.
La origine, lex mercatoria era compusă din principiile bunei
credințe, reciprocității și nediscriminării între comercianții locali și cei
străini. În prezent, lex mercatoria înseamnă, fie o metodă, fie un număr de
principii și reguli, veritabile jus gentium pentru raporturile private. Unii
autori consideră că lex mercatoria este constituită atât din uzanțe, cât și din
principii generale. Alți autori tratează separat uzanțele de principiile
generale, considerând că nu se confundă. Lex mercatoria are în componență
reguli materiale de drept internațional; nu conține norme conflictuale. În
literatura juridică se apreciază că lex mercatoria este formată din două
categorii de principii:
a. principii care privesc loialitatea în operațiunile de comerț
internațional, și anume:
- interdicția de a invoca lipsa de competență a negociatorului
(prezumția de competență a operatorilor de comerț internațional, ceea ce
contribuie la siguranța tranzacțiilor);
- interdicția de a se contrazice în detrimentul altuia (ceea ce în
sistemul common law, de unde provine, se numește estoppel; acest
principiu este consacrat și în Principiile Unidroit, în art. 1.8, denumit
"Interdicţia de a se contrazice": "o parte nu poate acţiona în contradicţie cu o
aşteptare pe care a generat-o celeilalte părţi, dacă aceasta din urmă a crezut
în ea într-un mod rezonabil şi a acţionat, ca urmare, în dezavantajul său.");
- contra proferentem („împotriva celui care propune” reprezintă o
regulă de interpretare a termenilor sau clauzelor ambigue, îndoielnice din
contract, care stabilește că acestea vor fi interpretate împotriva celui care le
propune; de exemplu, clauze standard; v. și art. 1269 C. civ. rom.);
- buna credință;
- obligația de informare;
- interdicția de corupție;
- obligația de a minimiza prejudiciul;
- obligația de cooperare;
b. principii care privesc eficacitatea operațiunilor de comerț
internațional, și anume:
- pacta sunt servanda;
- obligația de renegociere în caz de impreviziune (hardship);
- forța majoră;
- excepția de executare;
- efectul util.

Care sunt efectele lex mercatoria?

Dacă părțile au ales lex mercatoria, în totalitate sau în parte, ca
lege aplicabilă contractului dintre ele, instanța sesizată, statală sau
arbitrală o va aplica, în temeiul autonomiei de voință a părților. În
Regulamentul Roma I nu este prevăzută o asemenea posibilitate pentru părți,
problema fiind lăsată pentru a fi rezolvată de către statele membre.
În practică, părțile aleg, de regulă, o lege națională, care să le guverneze
contractul, pe care o pot completa cu principii sau reguli care aparțin lex
mercatoria.

2. Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale conform Conventiilor de

la New York si de la Washington. P. 51
În Convenția de la New York din 1958 se prevede că hotărârea arbitrală,
prin care a fost soluționat un litigiu nearbitrabil potrivit legii statului unde se
solicită recunoașterea sau/și executarea acesteia, nu poate fi
recunoscută/executată [art. V alin. 2 lit. a)].
Convenția de la New York a fost destul de liberală la momentul la
care a fost adoptată, dar astăzi este considerată. Cererea de recunoaștere sau
executare trebuie însoțită de hotărârea arbitrală și de convenția arbitrală,
traduse în limba statului în care se depune cererea (art. IV, similar cu art.
1127 C. proc. civ. rom.). Motivele de refuz al recunoașterii sau executării
sunt cuprinse în art. V și sunt identice cu motivele prevăzute în Codul de
procedură civilă român (art. 1128 și 1124); de asemenea, și condiția probării
unuia dintre motive, de către partea împotriva căreia este invocată hotărârea.
Convenția de la New York nu conține reguli uniforme cu privire la
prescripția dreptului de a cere recunoașterea sau executarea, procedura
contradictorie sau nu, căile de atac împotriva hotărârii de recunoaștere sau
executare.

Washington
Această convenție conține dispoziții privind recunoașterea sau
executarea hotărârilor arbitrale pronunțate numai în litigiile referitoare la
investițiile între state și persoane ale altor state. În art. 54 al Convenției este
stabilită o regulă drastică, ce nu se regăsește în nici un altă convenție
internațională, și anume: fiecare stat contractant recunoaşte orice sentință
dată, în temeiul Convenţiei, ca fiind obligatorie şi asigură executarea pe
teritoriul său a obligaţiilor pecuniare pe care sentința le impune, ca şi
când ar fi vorba de o hotărâre definitivă a unei instanțe, care funcționează în
acest stat. Prin urmare, hotărârea arbitrală pronunțată în temeiul Convenției
de la Washington are același regim cu o hotărâre judecătorească internă a
statului pe teritoriul căruia se solicit recunoașterea sau executarea. Această
soluție a fost acceptată de statele contractante ale Convenției, deoarece
Convenția prevede un al doilea grad de jurisdicție, echivalent unei căi de
atac exercitată împotriva hotărârii arbitrale.

Biletul 5:
1.Cambia in contextul international p. 116
În dreptul comerțului internațional se aplică două sisteme: sistemul
anglo-saxon, care se folosește de două instrumente: United Kingdom Bills of
Exchange Act din 1882 și United States Uniform Negociable Instruments
Act din 1896 și sistemul continental, care are la bază, în principal, două
convenții, semnate la Geneva în 1930, aplicabile cambiei și biletului la
ordin: Convenția asupra reglementării uniforme a cambiei și biletului la
ordin; Convenția asupra reglementării conflictelor de legi în materie de
cambie și bilet la ordin; Convenția asupra timbrului. România nu a ratificat
nici una din aceste convenții. Dar Legea 58/1934 privind
cambia și biletul la ordin se bazează, în mare parte, pe prima Convenție, iar
prevederile Codului civil în materia legii aplicabile, pe cea de a doua
Convenție.
Între cele două sisteme (anglo-saxon și continental) există diferențe
semnificative referitoare la caracterul abstract al cambiei și al girului, la
protecția posesorului legitim al cambiei și la garanții. Astfel, posesorul
legitim al cambiei este protejat prin Convenția de la Geneva împotriva
oricărui refuz de plată din partea trasului, refuz bazat pe ridicarea unei
excepții având ca bază contractul fundamental. Dimpotrivă, în sistemul
anglo-saxon, beneficiarul poate întâmpina un refuz de plată bazat pe
contractul fundamental dintre părți (cambia nu are caracter abstract).
Potrivit Convenției de la Geneva, beneficiarul legitim este protejat
împotriva iregularităților oricărui girant anterior lui; în sistemul anglo-
saxon, se aplică principiul „know your endorser” (cunoaște-ți girantul),
considerându-se că girul care nu îndeplinește condițiile necesare nu produce
efecte. În ceea ce privește garanțiile, Convenția de la Geneva introduce
garanția specifică: avalul; o cambie avalizată trebuie plătită fără a se putea
invoca vreo cauză care rezultă din contractul fundamental. În sistemul anglo-
saxon, garantul este obligat după sistemul dreptului civil, adică poate invoca
contractul fundamental pentru a se opune la plată.
Legea aplicabilă cambiei. România nu este parte la Convenția de la
Geneva din 1930 asupra reglementării conflictelor de legi în materie de
cambie și bilet la ordin. Cu toate acestea, prevederile Convenției sunt
preluate în Codul civil român. Astfel, referitor la formă, potrivit art. 2648 C.
civ.,(similar cu art. 3 din Convenție) angajamentul asumat în materie de
cambie este supus condiţiilor de formă ale legii statului unde angajamentul a
fost subscris. Dacă angajamentul este nevalabil, potrivit acestei legi, dar se
conformează legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior,
neregularitatea de formă a primului angajament nu infirmă validitatea celui
ulterior.
Legea aplicabilă efectelor obligaţiilor acceptantului unei cambia este
legea locului unde cambia este plătibilă. Efectele pe care le produc
semnăturile celorlalţi obligaţi prin cambie sunt determinate de legea statului
pe teritoriul căruia au fost date semnăturile (art. 2651 C. civ., similar cu art.
4 din Convenție).
În ceea ce privește legea aplicabilă acțiunii în regres, termenele stabilite
pentru exercitarea acesteia sunt determinate, faţă de orice semnatar, de legea
locului unde titlul a luat naştere (art. 2646 C. civ., similar cu art. 5 din
Convenție). Legea statului unde este plătibilă cambia stabileşte dacă
acceptarea poate fi restrânsă la o parte din sumă, precum şi dacă posesorul
titlului este sau nu este obligat să primească o plată parţială (art. 2653 C.
civ., similar cu art. 7 din Convenție). Legea aplicabilă protestului este legea
statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar (art. 2650 C.
civ., similar cu art. 8 din Convenție).
Legea aplicabilă în caz de pierdere sau furt este legea statului unde
cambia este plătibilă (art. 2654 C. civ., similar cu art. 9 din Convenție).

2.Izvoarele dreptului comertului international si Dreptul Regional p. 8

Dreptul Regional
Uniunea Europeană (în continuare, UE) este cea mai „productivă”
organizație regională în ceea ce privește actele normative. Dreptul derivate
al UE conținea în 2013: 8400 regulamente și 2000 directive. În UE s-a creat
un DIP comun. Nici o altă organizație de integrare regională cum este UE nu
a atins o asemenea dezvoltare normativă.
Juristul care se confruntă cu o problemă de comerț internațional, în
funcție de factorii de legătură geografică ce privesc operațiunea
respectivă, va trebui să verifice care norme de drept regional sunt
aplicabile:
- Dreptul UE
- Dreptul NAFTA (North American Free Trade Agreement)
- Dreptul OHADA (Organisation pour l'Harmonisation en
Afrique du Droit des Affaires) pentru Africa, etc.
Interacțiunea normelor internaționale cu normele regionale.
Exemplul UE.
În stadiul adoptării normelor, statele membre au dat competență
UE să negocieze, aprobe, semneze și să ratifice acorduri internaționale.
Competența externă exclusivă a U.E. de a negocia și a încheia convenții
internaționale s-a extins și în domeniul cooperării în materiile civile și
comerciale, acordurile internaționale încheiate de UE devenind o nouă
componentă a Dreptului internațional privat al UE, cu o importanță
crescândă. Conform art. 3 alin. (2) din Tratatul de Funcționare a Uniunii
Europene (în continuare,TFUE), coroborat cu art. 216 TFUE, competența
UE este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional, în
cazul în care această încheiere este prevăzută de o normă UE, ori este
necesară pentru a permite UE să își exercite competența internă, sau în
măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea
modifica domeniul de aplicare a acestora. Acordurile încheiate de UE sunt
obligatorii pentru pentru statele membre.
În domeniile în care U.E. are competență exclusivă, statele member nu au
dreptul să încheie convenții cu state terțe care afectează legislația U.E. sau îi
alterează scopul.
În cazul în care anumite chestiuni juridice cad numai parțial în
competența exclusivă a UE, cu privire la restul aspectelor din material
respectivă statele membre au competența de a încheia acorduri cu state terțe.
„Lupta” cu privire la baza juridică se derulează uneori în fața
CJUE, cum a fost cazul litigiului dintre Comisia Europeană și Consiliul
European cu privire la Convenția de la Rotterdam referitoare la procedura
consimțământului prealabil în cunoștință de cauză aplicabil anumitor
produse chimice și pesticide periculoase, care fac obiectul unui comerț
internațional. CJUE a hotărât că în acest caz decizia de a aproba Convenția
trebuie luată pe o dublă bază juridică, în funcție de prevederile art. 207, art.
175 TFUE (CJUE 2006, C-94/03).
Interacțiunea are loc, de asemenea, în aplicarea dreptului european
și a celui internațional, ambele considerându-se competente. Litigiul Usine
Mox (C-239/03 și C-459/03) a pus în discuție faptul dacă un stat membru
poate utiliza căile juridice prevăzute de o normă internațională (în speță,
Convenția Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării), în litigiul cu un alt
stat membru. CJUE a dat un răspuns negativ, arătând că primează dreptul
european și deci competența sa și nu dreptul internațional.
În DIP textele europene și convențiile internaționale cele mai recente conțin
o clauză de „deconexiune”, în temeiul art. 26 din
Convenția de la Haga din 2005 privind acordurile de alegere a forului.
Clauza de „deconexiune” înseamnă definirea cazurilor în care convenția
primează față de dreptul european și invers. (Consiliul UE, prin decizia nr.
2009/397/CE a semnat în numele UE Convenția de la Haga din 2005 privind
acordurile de alegere a forului, convenție care nu a intrat, încă, în vigoare).
Convențiile bilaterale. Acestea au ca scop reglementarea problemelor
referitoare la fluxul transfrontier între două țări; de exemplu, convențiile
fiscale (de evitare a dublei impuneri). Mai recent, se încheie tratate cu
privire la liberul schimb și tratate bilaterale cu privire la investiții. Statele
membre UE au pierdut, însă, dreptul de a încheia tratate bilaterale cu state
terțe, competența fiind transferată UE. În anumite materii, statele membre au
competența de a încheia astfel de tratate, sub
controlul strict al Comisiei (conform Regulamentului 662/2009/CE). În ceea
ce privește tratatele bilaterale de investiții se aplică reguli asemănătoare
prevăzute de Regulamentul UE 1219/2012 de stabilire a unor dispoziții
tranzitorii pentru acordurile bilaterale de investiții încheiate între state
membre și țări terțe.

Bilet nr.9
1. Fuziunea internatională p. 17
Potrivit art. 2584 C. civ. rom. fuziunea unor persoane juridice de
naţionalităţi diferite poate fi realizată, în cazul în care sunt îndeplinite în
mod cumulativ condiţiile prevăzute de legile naţionale aplicabile statutului
lor organic. În Legea societăților 31/1990, art. 251 alin. (1) indice 4
definește fuziunea transnațională astfel: „1) Fuziunea transfrontalieră, în
sensul prezentei legi, este operațiunea prin care:
a) una sau mai multe societăți, dintre care cel puțin două sunt guvernate de
legislația a două state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare
și transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăți în schimbul
repartizării către acționarii/asociații societății sau societăților absorbite, de
acțiuni/părți sociale la societatea absorbantă și, eventual, al unei plăți în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acțiunilor/părților
sociale astfel repartizate; sau
b) mai multe societăți, dintre care cel puțin două sunt guvernate de legislația
a două state
membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare și transferă
totalitatea patrimoniului lor unei societăți pe care o constituie, în
schimbul repartizării către acționarii/asociații lor de acțiuni/părți sociale la
societatea nou-înființată și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum
10% din valoarea nominală a acțiunilor/părților sociale astfel
repartizate;
c) o societate este dizolvată fără a intra în lichidare și
transferă totalitatea patrimoniului său unei alte societăți care deține
totalitatea acțiunilor sale/părților sociale sau a altor titluri conferind
drepturi de vot în adunarea generală. În art. 251 indice 15 sunt stabilite
efectele fuziunii transnaționale.

2. CVIM - Conformitatea marfurilor p.79

Conformitatea mărfurilor. Vânzătorul trebuie să predea mărfurile
conforme cu prevederile contractuale; acestea nu trebuie să aibă vicii. În
CVIM există o concepție monistă referitoare la conformitate; nu se face
distincție între conformitate și vicii ascunse.
Mărfurile sunt conforme:
- dacă sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri
de același tip; sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă,
expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii
contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul
le-a lăsat la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din
partea lui să o facă;
- posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului
ca eșantion sau model;
- sunt ambalate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa
unui mod obișnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva și proteja
(art. 35.2 CVIM).
Vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care
cumpărătorul o cunoștea sau nu o putea ignora în momentul încheierii
contractului. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care
exista în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă
această lipsă nu apare decât ulterior (art. 36.1 CVIM). Denunțarea lipsei de
conformitate, a defectului, trebuie făcută într-un termen rezonabil, care
curge de la data când cumpărătorul l-a constatat sau ar fi trebuit să-l
constate. În toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se
prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o denunță cel mai târziu într-un
termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod
efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibil cu durata
unei garanții contractuale (art. 39.2 CVIM). Termenul de denunțare a lipsei
de conformitate este diferit de termenul de prescripție.
Astfel, prescripția este reglementată de Convenția de la New York
din 1974 și de un protocol din 1980, care prevede un termen de
prescripție de 4 ani, care curge de la data la care dreptul la acțiune poate fi
exercitat (art. 8 și 9). România este parte la această convenție, la care a
aderat prin Legea 24/1992. Convenția de la New York nu este aplicabilă,
însă, în multe state din UE. Prin urmare, legea aplicabilă contractului de
vânzare va stabili și regulile aplicabile prescripției dreptului la acțiune. În
Principiile Unidroit termenul de prescripție este de 3 ani, care curge de la
data la care creditorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptele care îi
permit să exercite dreptul la acțiune. În continuare este prevăzut și un termen
maximal de 10 ani, care curge din momentul în care dreptul la acțiune poate
fi exercitat, independent de cunoștința creditorului (art. 10.2).
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau
pretenție a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia
mărfurile în aceste condiții (art. 41 CVIM). Este vorba de ceea ce în dreptul
român numim garanția pentru evicțiune. Cumpărătorul trebuie să denunțe
vânzătorului pretenția terțului într-un termen rezonabil, calculate din
momentul în care a cunoscut-o sau ar fi trebuit s-o cunoască.
Vânzătorul nu se poate prevala de aceasta, dacă a cunoscut pretenția terțului
și natura sa (art. 43.2 CVIM).

Biletul nr.10.
1.Grupurile de societati şi reglementarea internationala a societatilor
multinationale prin intermediul normelor mat. P. 18
Prin grupuri de societăți se înțeleg societățile multinaționale sau
transnaționale. Acestea au ca scop sustragerea de sub orice suveranitate.
În general, o societate multinațională este constituită dintr-o societate-mamă,
implantată într-un stat și multe filiale, implantate în alte state (filiale
constituite de societatea-mamă sau filiale create prin cumpărarea de
întreprinderi preexistente). Filiala are personalitate juridică distinctă de
aceea a societății-mamă, dar este controlată de societatea-mamă (fie
societatea-mamă deține majoritatea sau totalitatea capitalului social al
filialei, fie deține majoritatea drepturilor de vot în organele de conducere
sau de administrare a filialei, ș.a.). Aceasta este forma simplă a societății
multinaționale.
O formă complexă este societatea holding, care adesea
este off shore. (Societatea off shore este o structură constituită într-un
paradis fiscal). În dreptul european, Regulamentul 2157/2001 privind
statutul societății europene (SE) reglementează constituirea de societăți
holding (art. 2 alin. 2; art. 32-34).
Naționalitatea și legea aplicabilă unei întreprinderi multinaționale
sunt foarte greu de stabilit. Potrivit art. 2580 C. civ. rom., funcționarea
filialei este supusă legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul
sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o.
Conform art. 42 din Legea societăților 31/1990, filialele sunt societăți
comerciale cu personalitate juridică și se înființează în una dintre formele de
societate recunoscute de lege, în condițiile prevăzute pentru acea formă și au
regimul juridic al formei de societate în care s-au constituit.
Potrivit art. 44 din aceeași lege, societățile comerciale străine pot înființa în
România filiale, sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte sedii secundare,
dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor organic. Deci
filialele se înființează în România cu respectarea legii române dar numai
dacă acest drept este recunoscut societății-mamă de către legea statutului său
organic (lex societatis).

2. Clauze obisnuite in contractele de comert international. Clauze de

schimbare a circumstantelor. P. 67
Influența schimbării circumstanțelor asupra executării contractului
diferă de la o cultură la alta. În culturile asiatice, schimbarea
circumstanțelor presupune adaptarea contractului, fără a fi nevoie de
inserarea în contract a unei clauze explicite în acest sens. În culturile
occidentale, dimpotrivă, pentru adaptare este nevoie de existența unei
clauze. Există multe și variate clauze care au legătură cu schimbarea
circumstanțelor.
Două sunt obișnuite în contractele comerciale
internaționale: clauza de hardship sau de impreviziune și clauza de forță
majoră.
Toate sistemele juridice recunosc forța majoră ca o cauză de
neexecutare a contractului. Pot exista diferențe în ceea ce privește
definirea noțiunii de forță majoră. [ În dreptul român, forța majoră
reprezintă orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și
inevitabil – art. 1351 alin. (2) C. civ.]. Dar consecințele sunt aceleași:
debitorul este exonerat de răspundere, dacă neexecutarea este datorată unui
eveniment de forță majoră.
În ceea ce privește impreviziunea, această instituție nu este
recunoscută în toate sistemele de drept. În dreptul român, art. 1271
reglementează impreviziunea astfel: dacă executarea contractului a
devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a
împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligației, instanța poate să dispună, fie adaptarea
contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea
contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește, dar, în ambele
cazuri, numai dacă schimbarea împrejurărilor este ulterioară încheierii
contractului, schimbare care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil la
momentul încheierii contractului, iar debitorul nu și-a asumat riscul acestei
schimbări; de asemenea, debitorul trebuie să fi încercat, într-un termen
rezonabil și cu bună credință, negocierea adaptării rezonabile și echitabile a
contractului.
În Principiile Unidroit este admisă impreviziunea, ca o excepție de
la principiul pacta sunt servanda (art. 6.2.1.-6.2.3.), însă este definite
asemănător cu forța majoră (art. 7.1.7.). Condițiile cerute pentru existența
impreviziunii și consecințele acesteia sunt preluate și de Codul civil român.
În majoritatea clauzelor de hardship inserate în contracte
internaționale este prevăzută o procedură de urmat în cazul în care o parte
invocă clauza de hardship. De regulă, se încearcă o renegociere pentru
restabilirea echilibrului contractual și numai în caz de eșec se ajunge la
instanță, care va adapta sau va dispune încetarea contractului, în acest din
urmă caz numai cu caracter excepțional.
Într-o speță în care era aplicabilă Convenția de la Viena din 1980,
Curtea de Casație din Belgia s-a pronunțat cu privire la impreviziune, în
absența unei clauze de hardship inserată în contract, considerând
impreviziunea un principiu general de DCI (încorporată în Principiile
Unidroit); dacă un contract este dezechilibrat deoarece prețul materiei prime
utilizate a crescut cu 70%, acesta trebuie adaptat; nimic nu justifică ruinarea
unui contractant, doar pentru a respecta contractul, din moment ce au
intervenit evenimente fortuite.

Bilet 11
Cecul in dr international p.119
Și în materie de cec există reglementări uniforme: în principal,
două convenții încheiate la Geneva în 1931, similare acelora în materie de
cambie și bilet la ordin. România nu este parte la nici una dintre ele, dar
prevederile lor au fost preluate în Legea 59/1934 asupra cecului și în
reglementările Codului civil referitoare la legea aplicabilă cecului.
Legea aplicabilă cecului. Convenția de la Geneva din 1931 asupra
reglementării conflictelor de legi în materie de cec desemnează legea
aplicabilă. Prevederile Convenției au fost preluate de Codul civil român.
Astfel, referitor la formă, potrivit art. 2648 C. civ.(similar cu art. 4 din
Convenție), angajamentul asumat în materie de cec este supus condiţiilor
de formă ale legii statului unde angajamentul a fost subscris. Cu toate
acestea, în materie de cec, îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de
legea locului plăţii este suficientă. Dacă angajamentul este nevalabil,
potrivit legii statului unde angajamentul a fost subscris, dar se
conformează legii statului unde are loc subscrierea unui angajament
ulterior, neregularitatea de formă a primului angajament nu infirmă
validitatea celui ulterior.
Conform art. 2655 C. civ. (similar cu art. 3 alin. 1 din Convenție),
persoanele asupra cărora poate fi tras un cec sunt determinate de legea
statului unde cecul este plătibil. În cazul în care, potrivit legii aplicabile,
cecul este nul din cauză că a fost tras asupra unei persoane neîndreptăţite,
obligaţiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror legi
nu cuprind o asemenea restricţie, sunt valabile (art. 2656 C. civ., similar cu
art. 3 alin. 2 din Convenție).
Legea aplicabilă efectelor obligațiilor care decurg din cec este
legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise aceste obligaţii (art. 2657
C. civ., similar cu art. 5 din Convenție).
În domeniul de aplicare a legii statului unde cecul este plătibil
intră:
„a) dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un
anumit termen de la vedere, precum şi efectele postdatării;
b) termenul de
prezentare;
c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat
şi care sunt efectele produse de aceste menţiuni;
d) dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată
parţială;
e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza „plătibil în cont” ori
o expresie echivalentă şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii
echivalente;
f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului
şi care este natura lor;
g) dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă
opoziţie la plata acestuia;
h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
i) dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru
conservarea dreptului de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalți
obligați” (art. 2658 C. civ., similar cu art. 7 din Convenție).
Legea aplicabilă protestului este legea statului unde trebuie
întocmit protestul sau un alt act necesar (art. 2650 C. civ., similar cu art. 8
din Convenție).
În ceea ce privește legea aplicabilă acțiunii în regres, termenele stabilite
pentru exercitarea acesteia sunt determinate, faţă de orice semnatar, de legea
locului unde titlul a luat naştere (art. 2646 C. civ., similar cu art. 6 din
Convenție).

Recunoasterea intreprinderilor straine in Romania. p. 19

În Codul civil român există reglementări referitoare la recunoașterea
persoanelor juridice străine în România. Potrivit art. 2582, alin. (1),
persoanele juridice străine cu scop patrimonial, care au fost valabil
constituite în statul a cărui naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept
în România. Efectele recunoașterii persoanei juridice străine constau în
aceea că, așa cum arată art. 2583 C. civ., ea beneficiază de toate drepturile
care decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care
face recunoaşterea le refuză prin dispoziţiile sale legale. Persoana juridică
străină recunoscută îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României în
condiţiile stabilite de legea română referitoare la
exercitarea activităţilor economice, sociale, culturale sau de altă natură.
Potrivit Codului fiscal, o persoană juridică străină este orice
persoană juridică care nu este persoană juridică română şi orice persoană
juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene care nu are sediul social în
România (art. 7 alin. 1 pct. 25). Persoana juridică română este orice persoană
juridică care a fost înfiinţată în conformitate cu legislaţia României, iar
persoana juridică înfiinţată potrivit legislaţiei europene este orice persoană
juridică constituită în condiţiile şi prin mecanismele prevăzute de
reglementările europene (art. 7 alin. 1 pct. 24 și 24¹). Codul fiscal conține
mai multe prevederi cu privire la impozitarea persoanelor juridice
străine.[Dacă se înființează o filială, trebuie urmași pașii pentru
constituirea unei societăți, deoarece are personalitate juridică; dacă se
înființează o sucursală sau reprezentanță, acestea sunt supuse înregistrării,
potrivit legislației române, deoarece nu au personalitate juridică].
Nu ne vom ocupa de impozitarea persoanei juridice străine,
deoarece este vorba de latura publică a DCI, de dreptul financiar.
În dreptul european, potrivit art. 54 TFUE, întreprinderile
„resortisante” într-un stat membru al UE sunt recunoscute în spațiul UE.
Conform art. 49 alin. 2 TFUE „Libertatea de stabilire presupune accesul la
activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și
administrarea întreprinderilor și, în special, a societăților în înțelesul
articolului 54 al doilea paragraf, în condițiile definite pentru resortisanții
proprii de legislația țării de stabilire, sub rezerva dispozițiilor capitolului
privind capitalurile.”.
În UE, fiecare stat membru trebuie să recunoască accesul la justiție
a unei societăți, chiar dacă ea nu este înmatriculată în statul forului (v. și
CJUE C-208/00 Uberseering BV).

Bilet 14.
1. Insolvența în UE
Regulamentul 1346/2000 se aplică procedurilor colective ce iau naștere în
contextul insolvenței debitorului care au ca urmare desistarea parțială sau
totală a acestuia și desemnarea unui lichidator [art. 1 alin. (1)]. Conform
Regulamentului, se organizează o procedură de insolvență principală (având
la bază concepția universalității), care beneficiază de recunoaștere de plin
drept în toate statele membre; celelalte state member pot deschide proceduri
de insolvență secundare sau concurente, cu efecte
doar pe teritoriul fiecăruia dintre ele, și în dependență de procedura
principală, cu coordonarea autorităților competente. Competența de a
deschide procedura de insolvență principală revine instanțelor din statul
membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui
debitor. În cazul unei întreprinderi, centrul intereselor principale este
prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social [art. 3
alin. (1)]; atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este
situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt
competente să deschidă o procedură de insolvență secundară împotriva
acestui debitor, numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din
urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile
debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat membru [art. 3 alin.
(2)].
Legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia, potrivit art. 4
alin. (1) din Regulament, este legea statului membru pe al cărui teritoriu este
deschisă procedura, denumit „stat de deschidere”. Deci legea aplicabilă este
aceea a instanței competente din statul în care a fost deschisă procedura
principală de insolvență. Această lege reglementează toate problemele
referitoare la deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de
insolvență, în domeniul ei de aplicare intrând următoarele aspecte:
- debitorii care pot face obiectul procedurii de insolvență în raport cu
calitatea acestora;
- bunurile care formează obiectul desistării și regimul aplicabil bunurilor
dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență;
- atribuțiile debitorului și ale lichidatorului;
condițiile de opozabilitate a compensării;
- efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care
debitorul este parte;
- efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de
creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare; - creanțele care
urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor
născute după deschiderea procedurii de insolvență;
- normele care reglementează înregistrarea, verificarea și
admiterea creanțelor; normele care reglementează distribuirea încasărilor
rezultate din vânzarea bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor
care au obținut o satisfacere parțială după deschiderea procedurii insolvenței
în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări; condițiile și
efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat;
drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență; cui îi revine
sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;
- normele referitoare la nulitatea, anularea sau inopozabilitatea
actelor prejudiciabile adunării creditorilor [art. 4 alin. (2)].
Calitatea de creditor se apreciază după legea aplicabilă creanței.
Lex rei sitae reglementează regimul și efectele garanțiilor reale
care grevează un bun situat în alt stat membru decât acela unde procedura
principală de insolvență a fost deschisă. De asemenea, conform art. 8 din
Regulament, efectele procedurii de insolvență asupra unui contract care
conferă dreptul de a dobândi sau de a folosi un bun imobil sunt reglementate
exclusiv de legea statului membru pe teritoriul căruia se află bunul imobil
(lex rei sitae).
Potrivit art. 10 din Regulament, efectele procedurii de insolvență asupra
unui contract de muncă și asupra unui raport de muncă sunt reglementate
exclusiv de legea statului membru aplicabilă contractului de muncă.
Recunoașterea și executarea hotărârilor. Regulamentul consacră
obligativitatea pentru fiecare stat membru implicat de a recunoaște hotărârile
pronunțate în procedurile de insolvență, de îndată ce își produc efectele în
statul de deschidere (art. 16 din Regulament), fără exequatur.
Instanța sesizată nu are dreptul de a verifica competența instanței de origine
pentru deschiderea unei proceduri principale de insolvență, chiar dacă
hotărârea este fondată pe o apreciere eronată a centrului activităților
principale ale debitorului.
Potrivit art. 25 din Regulament, exequaturul este necesar în cazul altor
hotărâri. Astfel, hotărârile cu privire la desfășurarea și închiderea unei
proceduri de insolvență, pronunțate de o instanță a cărei hotărâre de
deschidere este recunoscută de plin drept, precum și un concordat aprobat de
o atare instanță sunt, de asemenea, recunoscute fără îndeplinirea nici unei
alte formalități. Executarea lor este supusă, însă, regulilor de executare din
Regulamentul Bruxelles I, la care face trimitere Regulamentul 1346/2000.
Aceleași reguli se aplică hotărârilor care decurg în mod direct din procedura
de insolvență și care au o strânsă legătură cu aceasta, chiar dacă au fost
pronunțate de o altă instanță, precum și hotărârilor referitoare la măsurile de
conservare adoptate
ulterior cererii de deschidere a procedurii de insolvență.
Procedurile secundare de insolvență sunt subordonate procedurii
principale, iar efectele lor sunt limitate la bunurile situate pe teritoriul
statului în care fiecare procedură secundară a fost deschisă.
Ordinea publică. Orice stat membru poate refuza recunoașterea unei
proceduri de insolvență deschisă în alt stat membru sau executarea unei
hotărâri pronunțate în cadrul unei astfel de proceduri, dacă recunoașterea sau
executarea ar contraveni în mod evident ordinii publice din statul respectiv,
în special principiilor sale fundamentale sau drepturilor și libertăților
individuale garantate prin Constituție (art. 26 din Regulament).

2. contractul de agentie (izvoare, continut, lege aplicabila) p.82

Izvoarele contractului de agenție sunt: Convenția de la
Haga din 1978 cu privire la legea aplicabilă agenției (state părți:
Argentina, Franța, Olanda și Portugalia) și Directiva 653/1986/ CEE privind
coordonarea legislației statelor membre referitoare la agenții comerciali
independenți (transpusă în România prin Legea 509/2002 privind agenții
comerciali permanenți, care a fost abrogată la intrarea în vigoare a Codului
civil și a fost înlocuită de art. 2072-2095 C. civ.).
Există și un model de contract de agenție comercială a ICC din 1992
modificat în 2002, care reprezintă o codificare a uzanțelor comerciale în
materie.
 Noțiune.
Agentul comercial este un mandatar profesionist, care acționează în mod
independent și permanent în numele unui producător sau a oricărei
întreprinderi, cu sediul în străinătate, pentru care negociază, și, eventual,
încheie contracte care își produc efectele între client și întreprinderea pe care
o reprezintă.
Contractul de agenție își are sursa în dreptul anglo-saxon. Părțile
se numesc agent și principal. În dreptul român termenul de principal a fost
înlocuit cu acela de comitent.
Agentul nu intervine în executarea contractului, dar poate lua
comenzi în numele comitentului (mandantului). Dacă agentul doar a
negociat contractul, pentru ca acel contract să se încheie comitentul trebuie
să-l accepte. Potrivit art. 2081 C. civ. rom. „În cazul în care agentul a fost
împuternicit doar să negocieze, iar comitentul nu comunică în termen
rezonabil acordul său pentru încheierea contractului negociat de agent
conform împuternicirii primite, se consideră că a renunţat la încheierea
acestuia.”.
În dreptul român, art. 2072 C. civ. prevede că: „ (1) Prin contractual de
agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să
negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe
regiuni determinate.
(2) Agentul este un intermediar independent
care acţionează cu titlu profesional. El nu poate fi în acelaşi timp prepusul
comitentului.”.
Agentul acționează în numele comitentului „în mod statornic”,
adică, permanent, așa cum reiese și din Directiva 653/1986/CEE. Este lipsit
de importanță că agentul a negociat un singur contract, dacă întreprinderea
în numele căreia a negociat contractul a contractat cu agentul pentru o
perioadă mai mare de timp referitor la prelungirea succesivă a contractului
(v. și CJUE Poseidon Chartering BV, C-3/04).
În anumite state contractul de agenție este considerat de interes
public și este reglementat de norme imperative. În dreptul român, nu toate
normele din materia contractului de agenție sunt imperative, ci doar cele
referitoare la obligațiile părților și la remunerarea agentului (art. 2094 C.
civ.).
În UE transpunerea Directivei 653/1986/CEE în statele membre a creat
un regim unitar pentru agenții care își desfășoară activitatea pe teritoriul unui
stat membru UE. În cauza CJUE Ingmar, C-381/98, un contract de agenție
era supus legii californiene, dar executarea contractului se făcea parțial pe
teritoriul UE. CJUE a stabilit, în pofida legii aplicabile contractului (legea
din California), care nu prevedea o indemnizație în favoarea agentului, că
acesta va primi o indemnizație în temeiul ordinii publice comunitare.
Legea aplicabilă. În comerțul internațional legea aplicabilă
contractului de agenție este aceea aleasă de părți, în temeiul autonomiei lor
de voință. Dacă părțile nu au ales legea aplicabilă contractului atunci,
aceasta se determină folosind normele din Regulamentul Roma I;
deoarece contractul de agenție nu se află printre contractele enumerate în art.
4 alin. (1), reiese că legea aplicabilă se determină folosind prevederile art. 4
alin. (2), care trimit la legea țării în care își are reședința obișnuită partea
contractantă care efectuează prestația caracteristică; partea care efectuează
prestația caracteristică este agentul. CJUE a calificat, însă, contractul de
agenție comercială ca un contract de prestări servicii, în
interpretarea Regulamentului Bruxelles I (C-19/09 Wood Floor v. Silva
Trade din 2010). Dacă este un contract de prestări de servicii, atunci este
aplicabil art. 4 alin. (1) lit. b), potrivit căruia contractul de prestări servicii
este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul
de servicii. Indiferent de textul ales ca aplicabil, rezultatul este același.
Dacă părțile au sediul în state contractante la Convenția de la Haga din
1978 cu privire la legea aplicabilă agenției, aceasta are vocația de a se aplica
cu prioritate (față de Regulamentul Roma I); Convenția stabilește
ca regulă generală, legea locului în care agentul are sediul sau, în lipsă,
reședința obișnuită, la data încheierii contractului.
Când litigiul este soluționat pe calea arbitrajului este posibil ca, în lipsa
alegerii legii aplicabile, să se folosească contractul model ICC.
Acesta indică, în ordine, următoarele reglementări: principiile de drept
recunoscute în mod general în comerțul internațional ca aplicabile
contractelor de agenție; uzanțele comerciale; Principiile Unidroit.
Dispozițiile de ordine publică din statul în care agentul își are sediul se
aplică, însă, cu prioritate.

Bilet 16:
1.Clauza de transfer de date. P. 68
Datele cu caracter personal pot fi transferate în străinătate datorită
naturii contractului, cum este cazul contractelor care presupun un transfer de
know how în vederea formării personalului sau al contractelor de
outsourcing.
Outsourcing-ul (externalizarea) este o strategie folosită de
întreprinderi mari, prin care acestea externalizează o parte dintre funcţiile lor
de management, în special din domeniul marketing-ului, logisticii, resurselor
umane şi contabilităţii, în scopul de a reduce costurile. De exemplu,
angajarea unei firme de avocatură, ori de contabilitate, în loc de a angaja
juriști ori contabili, care să facă parte din personalul întreprinderii. Atunci
când outsourcing-ul este offshore, adică externalizarea are loc într-o țară
străină (exploatându-se, de regulă, costurile reduse ale forței de muncă) are
loc divulgarea unui volum mare de informaţii personale sau sensibile către
furnizorii de servicii externi.
Întreprinderea care externalizează serviciile sale pierde controlul acestor
informații. De aceea, în contractul de offshore outsourcing trebuie inclusă o
clauză referitoare la transferul de date cu caracter personal. (În prezent,
furnizorii de servicii români prezintă un mare interes pentru întreprinderile
străine, care urmăresc externalizarea funcțillor lor).
Uneori, transferul de date este impus de o legislație străină, cum este
administrația USA, care impune transferul datelor pasagerilor, care sunt
utilizate în lupta împotriva terorismului.
Din ce în ce mai frecvent în ultimul timp, sunt incluse în contracte
clauze referitoare la transferul de date, mai ales, atunci când transferul lor
urmează a se face în afara UE. În interiorul UE există reglementări în statele
membre, prin implementarea Directivei 95/46/CE privind protecția
persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal
și libera circulație a acestor date (transpusă în România prin Legea 677/2001
pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date). Transferul datelor este supus
unor reguli, a căror nerespectare atrage răspunderea
penală sau contravențională.
Necesitatea utilizării de clauze privind transferul de date este
întărită și de practica cloud computing, care permite externalizarea
stocării de date, ce are loc în străinătate. Serviciile de tip cloud computing
sunt considerate ca o nouă sursă de dezvoltare a întreprinderilor de pe piaţa
tehnologiei. Cloud computing înseamnă distributed computing prin
intermediul unui network, cum este internetul, și constă în abilitatea de a
face să funcționeze un program sau o aplicație în același timp, în mai multe
computere conectate între ele. Mari distribuitori de cloud computing sunt, de
exemplu, Google, Amazon.
Cloud computing-ul ridică, însă, o serie de probleme de securitate, procesare
şi stocare a datelor cu caracter personal ale utilizatorilor. Grupul de lucru
instituit în temeiul art. 29 din Directiva 95/46/CE a adoptat Avizul 5/2012
privind "cloud computing". Avizul analizează, printre altele, o serie de
implicaţii negative ale serviciilor de tip "cloud" asupra protecţiei datelor cu
caracter
personal, printre care, lipsa controlului utilizatorului asupra datelor
respective, precum şi informaţii insuficiente cu privire la modalitatea, locul
şi entitatea de prelucrare/sub-prelucrare a datelor. În legătură cu această
problemă, la nivelul UE este în lucru un regulament privind protecţia
persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu character personal şi
libera circulaţie a acestor date.

2.norme imperative, legea aplicabila contractului international. P.30

Normele imperative din dreptul internațional public și din
dreptul regional. Normele imperative din dreptul internațional public se
împart în 2 categorii:
- norme care fac parte dintr-un tratat internațional și
se impun doar statelor-părți la respectivul tratat;
- norme care fac parte din cutuma internațională, caz în care se impun
tuturor statelor, cum este de exemplu, cazul drepturilor fundamentale ale
omului. Astfel, de exemplu,
trebuie luată în considerare în comerțul internațional interdicția sclaviei.
În dreptul regional (cu referire la dreptul UE), există propriile
norme imperative, care se impun statelor membre UE și care fac parte din
propriul lor drept național. În ceea ce privește ierarhia normelor, o normă
imperativă UE se va aplica cu prioritate față de o normă de aplicație
imediată a unui stat membru, cu condiția să aibă același domeniu de aplicare
material, în spațiu și în timp și să intervină într-un domeniu în care statele
membre și-au pierdut competența legislativă, în favoarea UE.
De exemplu, în speța Ingmar (C-381/98), CJUE a decis în 2000 că într-un
contract de agenție comercială, art. 17 și 18 din Directiva 86/653/CEE cu
privire la indemnizația agentului în caz de denunțare a contractului, conțin
dispoziții imperative, care se aplică în toate cazurile în care agentul își
exercită activitatea într-un stat membru, chiar dacă cealaltă parte
(comitentul) este stabilită într-un stat terț și indiferent dacă părțile au ales ca
lege aplicabilă contractului lor legea statului terț.

Bilet nr. 17:

1. Legea aplicabila contractului de comert international. Norma de aplicatie
imediata; p. 31
Potrivit art. 2566 C. civ. rom. intitulat „normele de aplicație imediată”: „(1)
Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea
unui raport juridic cu element de extraneitate, se aplică în mod prioritar. În
acest caz, nu sunt incidente prevederile prezentei cărţi privind determinarea
legii aplicabile.
(2) Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui
stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă
raportul juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele
legitime ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul şi
scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea
sau neaplicarea lor.”. Din acest text reiese că normele de aplicație imediată
sunt normele imperative, fie ale forului, fie, în anumite condiții, ale unui stat
străin. Această calificare dată normelor de aplicație imediată de către Codul
civil român este excesiv de largă în comparație cu definiția normelor de
aplicare imediată din Regulamentul Roma I (care este direct aplicabil în
România). Conform art. 9 din acest Regulament: „(1) Normele de aplicare
imediată sunt norme a căror respectare este privită drept esențială de către o
anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum
organizarea politică, socială sau economică, în asemenea măsură, încât
aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intră în domeniul lor de
aplicare, indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului
regulament.
(2) Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de aplicare
imediată din legea instanței sesizate.
(3) Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată cuprinse în legea
țării în care obligațiile care rezultă din contract
trebuie să fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de
aplicare imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a
decide dacă aceste dispoziții să fie puse în aplicare, se ține cont de natura și
de obiectul acestora, precum și de consecințele aplicării sau neaplicării lor.”.
Rezultă că nu toate normele imperative sunt norme de aplicație imediată, ci
numai acelea „a căror respectare este privită drept esențială de către o
anumită țară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum
organizarea politică, socială sau economică”; per a contrario, normele
protectoare a intereselor private ale unei părți contractante (de exemplu, în
caz de dezechilibru între francizor și beneficiar, dintre consumator și
profesionist), potrivit dreptului european,
nu fac parte din normele de aplicație imediată. Pentru aplicarea lor este
necesară parcurgerea mecanismului conflictului de legi și invocarea
excepției de ordine publică .
Cum pot fi recunoscute normele de aplicație imediată? De regulă,
legiuitorul din statul căruia îi aparțin acestea nu precizează care sunt normele
de aplicație imediată. Această sarcină revine celui care soluționează litigiul
de DCI: instanța națională sau CJUE pentru dreptul european.
În cazul extrateritorialității normelor de aplicație imediată se poate naște
un conflict de legi între normele de aplicație imediată ale forului și acelea ale
unui stat străin. Când instanța sesizată stabilește aplicarea normelor de
aplicație imediată proprii în detrimentul acelora din statul străin nu se ivesc
probleme, dacă hotărârea urmează a fi executată în statul unde a fost
pronunțată. Dacă trebuie executată în statul străin, executarea nu va putea
avea loc, deoarece se va invoca ordinea publică a statului respectiv (de
exemplu, art. 34 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I: „O hotărâre nu este
recunoscută: 1. dacă recunoașterea este vădit
contrară ordinii publice a statului membru solicitat”.). Chiar dacă părțile au
optat pentru o clauză atributivă de jurisdicție, pentru a atrage soluționarea
litigiului de către o instanță care să nu aplice normele de aplicație imediată,
normal competente în lipsa alegerii forului, hotărârea nu va putea fi
executată în statul ale cărei norme de aplicație imediată au fost eludate,
deoarece se va invoca ordinea publică.
Norme de aplicație imediată ale forului. În cazul în care operatorii
de comerț internațional decid să lase soluționarea litigiilor dintre ei pe seama
instanțelor statale, trebuie să ia în considerare faptul că acestea vor aplica
întotdeauna normele lor de aplicație imediată, indiferent de legea aleasă de
către părți sau, în lipsa alegerii, indiferent de legea aplicabilă determinată
potrivit normelor sale conflictuale. Normele de aplicație imediată se aplică
direct, fără a folosi mecanismul normei conflictuale.
Așa cum am arătat deja, în România, domeniul de aplicare a normelor de
aplicație imediată este mai larg decât în dreptul european.
Norme de aplicație imediată străine.
O instanță statală poate sau trebuie să aplice o normă de aplicație imediată
străină?
Nu avem în vedere situația în care o lege străină este indicată de norma
conflictuală a forului: ea se aplică în ansamblul său, împreună cu toate
normele imperative pe care le conține. Situația vizată este următoarea:
norma conflictuală din statul A indică drept competentă legea statului B;
poate instanța din statul A să aplice o lege a unui stat C, ca normă de
aplicație imediată străină? Răspunsul este da, cu condiția să existe o strânsă
legătură a litigiului cu statul C, de exemplu, contractul să se execute pe
teritoriul statului C. Potrivit art. 2566 alin. (2) C. civ. rom., „Pot fi aplicate
direct şi dispoziţiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul
juridic prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale
părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în vedere obiectul
şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din
aplicarea sau neaplicarea lor.”. Acest text reprezintă o versiune a art. 7.1 din
Convenția de la Roma din 1980, precursoarea Regulamentului Roma I. În
Regulamentul Roma I, aplicarea unei norme de aplicație imediată
străine este mult mai restrânsă, fiind limitată doar la legea țării în care
obligațiile care rezultă din contract trebuie să fie sau au fost executate, în
măsura în care aceste norme de aplicare imediată antrenează nelegalitatea
executării contractului.
Aplicarea normelor de aplicație străine ridică dificultăți în practică.
Instanța sesizată trebuie să stabilească dacă anumite norme imperative dintr-
o lege străină sunt considerate norme de aplicație imediată în dreptul statului
respectiv. Ca să facă acest lucru, instanța sesizată trebuie să aplice propriile
reguli referitoare la cunoașterea și interpretarea dreptului străin.

2. CVIM: Oferta, revocarea ofertei, acceptarea ofertei si contraoferta.

Încheierea contractului de vânzare este reglementată în art. 14-24
CVIM. O propunere de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai
multor persoane determinate constituie oferta, dacă este suficient de precisă
și denotă voința autorului ei de a se angaja în caz de acceptare [art. 14.1
CVIM, similară cu art. 1188 alin. (1) C. civ. rom.]. O propunere este
suficient de precisă în cazul în care denumește mărfurile și, expres sau
implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permit ca acestea
să fie determinate. O propunere adresată unor persoane nedeterminate este
considerată numai ca o invitație de a oferta, în afară de cazul în care
persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul. O ofertă
produce efecte când ajunge la destinatar; deci se aplică teoria recepției,
cunoscută și în dreptul român [art. 1186 alin. (1) C. civ.]. Potrivit art. 24
CVIM o ofertă este considerată că ajunge la destinatar atunci când este
făcută verbal sau este predată destinatarului însuși prin orice mijloace, la
sediul sau, la adresa sa poștală sau, dacă nu are sediu sau adresă poștală, la
reședința sa obișnuită.
Revocarea ofertei. Conform art. 16 CVIM o ofertă poate fi
revocată până la încheierea contractului, dacă revocarea sosește la
destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea. Oferta devine
irevocabilă dacă ea prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru
acceptare sau în alt fel, ca este irevocabilă sau dacă era rezonabil pentru
destinatar să considere oferta ca irevocabilă și dacă a acționat în consecință.
 Acceptarea ofertei. Reprezintă acceptate a ofertei o declarație sau o altă
manifestare a destinatarului care exprimă acordul său la o ofertă.
Tăcerea sau inacțiunea, prin ele însele, nu pot constitui acceptare.
Acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicația de
acceptare parvine ofertantului. Acceptarea nu produce efecte dacă această
indicație nu parvine ofertantului în termenul pe care l-a stipulat sau, în lipsa
unei astfel de stipulații, într-un termen rezonabil, ținând seama de
împrejurările tranzacției și de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite
de ofertant. O ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de
cazul în care împrejurările indică altceva. Cu toate acestea, dacă în temeiul
ofertei, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau al
uzanțelor, destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui
act care se referă, de exemplu, la expedierea mărfurilor, sau la plata prețului,
fără a-l comunica ofertantului, acceptarea produce efecte în momentul în
care acest act este îndeplinit, în măsura în care este în termen (art. 18
CVIM).
Contraoferta. Acceptarea trebuie să fie pură și simplă pentru ca un
contract să fie încheiat. Un răspuns care se vrea a fi acceptarea unei oferte,
dar care conține completări, limitări sau alte modificări este o respingere a
ofertei și constituie o contraofertă (art. 19.1 CVIM).
Elementele complementare sau diferite care alterează substanțial oferta și
reprezintă o contraofertă privesc prețul, plata, calitatea și cantitatea
mărfurilor, locul și momentul predării, întinderea responsabilității unei părți
față de cealaltă sau rezolvarea litigiilor. Dacă răspunsul conține elemente
complementare sau diferite, dar care nu alterează în mod substanțial termenii
ofertei, constituie o acceptare, în afară de cazul în care ofertantul, fără
întârziere nejustificată, a relevat verbal diferențele sau a adresat un aviz în
acest scop.

Bilet 18
1. Legea aplicabila contractelor de comerț internațional. Aplicarea dreptului
strain.
Aplicarea dreptului străin. La nivelul UE nu există reguli comune
cu privire la aplicarea dreptului străin. În anumite sisteme de drept legea
străină este considerată un fapt juridic, în altele are o natură legală, adică
este considerată drept, pe când există și câteva în care dreptul străin are o
situație hibridă. Astfel, legea străină este considerată normă de drept în
Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța,
Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia și
Suedia. În aceste state U.E. tratamentul aplicat legii străine este asemănător,
diferențe existând în ceea ce privește regimul juridic și recunoașterea
dreptului străin în fața instanțelor naționale (în unele state, dreptului străin i
se recunoaște caracterul de drept prin lege, în altele acest caracter reiese din
interpretarea legii interne sau din comentariile existente în doctrină, cum
este, de exemplu, cazul Germaniei).
Legea străină este considerată fapt juridic în statele membre U.E. care au sau
au avut legătură cu dreptul anglo-saxon: în Marea Britanie, Malta, Cipru,
Irlanda, precum și în două state aparținând dreptului continental, și anume,
în Spania și Luxemburg. Deși legea străină este considerată un fapt, acesta
nu este un simplu fapt, ci un fapt cu o natură specială, ceea ce în anumite
cazuri face ca regimul legii străine să se apropie de accepțiunea de drept și
nu de fapt.
Legea străină are o natură hibridă în Letonia, Lituania și Olanda. În aceste
state, când legea străină devine aplicabilă ca rezultat al indicării ei de
convenții internaționale sau de dreptul intern, este considerată drept, normă
juridică; dacă legea străină devine aplicabilă ca urmare a convenției părților
atunci este considerată
pur fapt.
De modul în care este tratat dreptul străin, ca normă de drept, ca fapt sau
ca având o natură hibridă, depinde regimul lui juridic în fața instanțelor
naționale, adică regulile cărora îi este supus: invocarea dreptului străin,
stabilirea conținutului lui, aplicarea principiului iura novit curia,
funcționarea căilor de atac în ceea ce privește cauzele în care a fost aplicat
dreptul străin.
În România, legea străină are o natură legală, adică este considerate o
normă de drept. Legea străină se aplică ca rezultat al indicării ei de către
norma conflictuală a forului, și nu în virtutea autorității proprii, altfel s-ar
încălca principiul suveranității și egalității statelor. Între legea internă (lex
fori) și legea străină există, însă, diferențe. Mai întâi, pe când lex fori se
aplică direct, legea străină poate fi înlăturată pe motiv că ea contravine
ordinii publice de drept internațional român sau că a devenit competentă prin
fraudarea legii române [art. 2564 alin. (1) C. civ.].
Încălcarea ordinii publice de DIP român are loc atunci când prin aplicarea
legii străine se ajunge la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale
ale dreptului român sau ale dreptului UE ori cu drepturile fundamentale ale
omului [art. 2564 alin. (2) C. civ.]. Mai mult, conform art. 2565 C. civ.,
judecătorul poate, în mod excepţional, să stabilească legea aplicabilă cea mai
potrivită, înlăturând legea aplicabilă indicată de norma conflictuală în
materie. Aceasta posibilitate reprezintă o aplicaţie subsidiară a metodei
proper law din dreptul anglo-saxon. Această metodă
nu poate fi utilizată când părţile au ales legea aplicabilă, în temeiul
autonomiei de voinţă, precum şi în unele materii în care normele
conflictuale au un caracter imperativ (cum este materia stării şi capacității
civile a persoanei).
În dreptul intern se prezumă cunoscut conținutul legii aplicabile.
Instanța cunoaște legea (iura novit curia). Atunci când instanța trebuie să
aplice legea străină, principiul nu mai este aplicabil. Pentru a o putea aplica,
trebuie să o cunoască. Instanța, din oficiu, stabilește conținutul legii străine
„prin atestări obținute de la organele care au edictat-o, prin avizul unui
expert sau un alt mod adecvat” [art. 2562 alin. (1) C. civ.].
Instanța poate cere și concursul părților în stabilirea conținutului legii străine
[art. 2562 alin. (2) C. civ.], ori se poate adresa Ministerului Justiției, care
este autoritatea desemnată pentru a solicita și primi informații asupra
dreptului străin, atât în temeiul Convenţiei europene în domeniul informaţiei
asupra dreptului străin, cât și în temeiul Legii 189/2003 privind asistența
juridică internațională în materie civilă și comercială. Dacă nu se poate
stabili conținutul legii străine se aplică legea română (lex fori) [art. 2563
alin. (3) C. civ.].
Lipsa regulilor comune în spațiul UE în ceea ce privește aplicarea
dreptului străin favorizează nesiguranța justițiabililor referitor la hotărârile
ce urmează a fi pronunțate, crește costurile în litigiile transnaționale,
încurajează aplicarea lex fori și incită la forum shopping.

2. Contractul de agenție - obligatiile partilor. P.82

Obligațiile părților.
În contract trebuie definit teritoriul pe care agentul își va îndeplini funcțiile,
produsele sau serviciile pe care le va oferi spre vânzare, obligația agentului
de a urma instrucțiunile primite de
la comitent; obligația agentului să procure şi să îi comunice comitentului
informaţiile care l-ar putea interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite
în contract, precum şi să comunice toate celelalte informaţii necesare de care
dispune; să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul,
încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât mai
avantajoase pentru comitent; să ţină în registrele sale evidenţe separate
pentru contractele care privesc pe fiecare comitent în parte; să depoziteze
bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor
(art. 2079 C. civ. rom.). În
contract poate fi prevăzută obligația agentului de a depune toate
diligențele pentru a asigura solvabilitatea clientului, pentru a-l ajuta pe
comitent să-și recupereze creanțele.
Comitentul este obligat să pună la dispoziția agentului în timp util şi
într-o cantitate corespunzătoare mostre, cataloage, tarife şi orice altă
documentaţie, necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale; să
furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;
să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că
volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-
ar fi putut aştepta în mod normal; să plătească agentului remuneraţia în
condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevăzute
de lege. De asemenea, comitentul trebuie să îl informeze pe agent într-un
termen rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui
contract negociat sau, după caz, încheiat de agent (art. 2080 C. civ. rom.).
Agentul are dreptul să fie remunerat pentru activitatea prestată
conform contractului de agenție. Art. 2082 prevede că: „(1) Agentul are
dreptul la o remuneraţie pentru toate contractele încheiate ca efect al
intervenţiei sale. (2) Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau
variabil, prin raportare la numărul contractelor sau actelor de comerţ, ori la
valoarea acestora, când se numeşte comision. (3) În lipsa unei stipulaţii
exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul la o remuneraţie
stabilită potrivit uzanţelor aplicabile fie în locul în care agentul îşi desfăşoară
activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul
contractului de agenţie. (4) Dacă nu există astfel de uzanţe, agentul
esteîndreptăţit să primească o remuneraţie rezonabilă, în funcţie de toate
aspectele referitoare la contractele încheiate. (5) Dispoziţiile art.2.083–2.087
sunt aplicabile numai în măsura în care agentul este remunerat total sau
parţial cu un comision.”.
De regulă, contractul de agenție este intuitu personae. Specific
acestuia este exclusivitatea și clauza de neconcurență. Potrivit art. 2074C.
civ. rom. „(1) Agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără
consimţământul comitentului, în regiunea determinată prin contractul de
agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare celor care fac obiectul
contractului de agenţie. (2) În lipsă de stipulaţie contrară, agentul poate
reprezenta mai mulţi comitenţi, iar comitentul poate să contracteze cu mai
mulţi agenţi, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte.
(3) Agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru aceeaşi
regiune şi pentru acelaşi tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în
acest sens.”. Art. 2075 reglementează clauza de neconcurență astfel: „(1) În
sensul prezentului capitol, prin clauză de neconcurenţă se înţelege acea
stipulaţie contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii
profesionale a agentului pe perioada contractului de agenţie sau
ulterior încetării sale. (2) Clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris,
sub sancţiunea nulităţii absolute. (3) Clauza de neconcurenţă se aplică doar
pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane şi regiunea
geografică la care se referă contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi
serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să
încheie contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este
considerată nescrisă. (4) Restrângerea activităţii prin clauza de neconcurenţă
nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării
contractului de agenţie. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de 2 ani, acesta
se va reduce de drept la termenul maxim dinprezentul alineat.”.

Bilet 20
1.Normele de aplicare imediata si ordinea publica in fata instantelor
arbitrale. p. 36
Instanța arbitrală, atunci când judecă un litigiu de comerț
internațional, nu pronunță hotărârea în numele unui stat, a unei ordini
juridice determinate. Sursa puterii instanței arbitrale este voința părților.
Se pune problema dacă, în acest context, arbitrii pot sau, mai mult, sunt
obligați să aplice normele de aplicație imediată. Competența de a soluționa
litigiul este dată instanței arbitrale prin voința părților. Dar părțile nu au o
putere discreționară; ele își exprimă voința în anumite limite pe care le
trasează ordinea juridică internațională, precum și ordinea sau ordinile
juridice naționale care au vocația de a reglementa problema litigioasă.
Instanța arbitrală trebuie să pronunțe o hotărâre eficace și deci să aplice
normele de aplicație imediată. Totuși, nu se poate exercita controlul asupra
aplicării sau neaplicării ori a unei false aplicări a
unei norme de aplicație imediată de către o instanță arbitrală, decât în cazul
în care se solicită desființarea hotărârii arbitrale. Dacă aceasta este executată
de către părți, controlul nu poate interveni. Hotărârea arbitrală poate fi
desființată, dacă instanța arbitrală a nesocotit obligațiile sale sau dacă
intervine ordinea publică. Potrivit art. 608 C. proc. civ., care se aplică și în
caz de arbitraj internațional [art. 1120 alin. (3) C. proc. civ.]
hotărârea arbitrală poate fi desființată numai printr-o acțiune în anulare,
pentru anumite motive, expres prevăzute, printre care, la lit. h) apare
încălcarea prin hotărârea arbitrală a ordinii publice, a bunelor moravuri ori a
dispozițiilor imperative ale legii.
Ordinea publică transnațională. Are la bază principii de interes
general mondial. Unii autori afirmă că aparține de lex mercatoria. De
exemplu, numai în USA existau norme de luptă împotriva corupției. În
Europa, deși era unanim cunoscut că întreprinderile obțineau accesul pe
piețe străine plătind sume ilicite și care, surprinzător, erau deductibile din
punct de vedere fiscal, mergând până acolo încât aceste sume erau
considerate uzanțe de comerț internațional, nu se lua vreo măsură.
OECD (Organization for Economic Cooperation and Developement) a
adoptat în 1997 (în vigoare din 1999) Convenţia de Combatere a Mituirii
Oficialilor Publici Străini în Tranzacţiile de Afaceri Internaţionale. România
nu face parte din OCDE, dar prin Legea 93/1996 a fost ratificat Acordul
dintre Guvernul României şi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei, semnat la
Paris la 12 octombrie 1995. Comisia europeană a UE
OECD, alături de statele membre ale UE. Lupta împotriva corupției face
parte din ordinea publică transnațională.

2.contractul de agentie:incheierea
Încetarea contractului. Contractul de agenție în dreptul român
încetează în condiții diferit, în funcție de durata determinată sau
nedeterminată a contractului.
Contractul pe durată determinată încetează prin ajungerea la
termen. Contractul de agenţie încheiat pe durată determinată, care
continuă să fie executat de părţi după expirarea termenului, se consideră
prelungit pe durată nedeterminată (art. 2088 C. civ.).
Contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat
unilateral de oricare dintre părţi, cu un preaviz obligatoriu. Condițiile
preavizului sunt detaliate în art. 2089 C. civ. Contractul de agenţie poate fi
denunţat fără preaviz de oricare dintre părţi, cu repararea prejudiciilor astfel
cauzate celeilalte părţi, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât
forţa majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre
comitent şi agent. În acest caz, contractul încetează la data primirii notificării
scrise prin care acesta a fost denunţat (art. 2090 C. civ.).
Dacă nu sunt îndeplinite corespunzător sau deloc obligațiile
contractuale contractul de agenție poate fi reziliat, aplicându-se
dispozițiile de drept comun.
În ideea protecției agentului pentru eforturile depuse în interesul
comitentului în Codul civil este consacrată obligația de plată a unor
remunerații în anumite situații speciale și după încetarea contractului de
agenție, care sunt prevăzute în art. 2091-2092 C. civ.
 În UE există jurisprudență CJUE care stabilește modul de calcul a
indemnizației datorate de comitent agentului după încetarea contractului de
agenție, în soluționarea mai multor spețe, printre care: Semen C- 348/07;
Honyvem Informazioni Commerciali C-465/04.
În contractul model ICC este prevăzută o indemnizație de clientele
numai pentru clienții noi aduși de agent sau pentru partea din cifra de afaceri
generată de clienții vechi, în plus față de aceea generată înainte de intrarea în
funcție a agentului.

Biletul 23 :
1. Alegerea legii aplicabile. Instanta statala. p. 38
Atunci când părțile unui contract de comerț internațional aleg o
instanță statală pentru soluționarea litigiilor dintre ele sau nu fac nici o
alegere de for, nici statal, nici arbitral, și deci litigiile vor fi soluționate de o
instanță statală, ele pot alege legea aplicabilă contractului. Este indicat ca ele
să aleagă legea în scopul creșterii previzibilității și securității juridice la
executarea obligațiilor lor. Potrivit art. 3. alin. (1) din Regulamentul Roma I:
„Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere
trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din
clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile
pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din
acesta.”. Conform art. 2640 C. civ. rom. „(1) Legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale se determină potrivit
reglementărilor dreptului Uniunii Europene. (2) În materiile care nu intră sub
incidenţa reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispoziţiile
prezentului Cod civil privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se
prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale.”. Art.
2637 C. civ. rom., care se referă la legea aplicabilă actului juridic, conține
dispoziții asemănătoare cu cele ale art. 3 din Regulamentul Roma I și
prevede: „(1) Condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea
aleasă de părţi sau, după caz, de autorul său. (2) Alegerea legii aplicabile
actului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din cuprinsul
acestuia sau din circumstanţe. (3) Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii
sau numai unei anumite părţi a actului juridic. (4) Înţelegerea privind
alegerea legii aplicabile poate fi modificată ulterior încheierii actului.
Modificarea are efect retroactiv, fără să poată totuşi: a) să infirme validitatea
formei acestuia; sau b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de
terţi.”
2. Contractul maritim. Conosament. Obligatiile carausului p. 100
Contractul de transport maritim se încheie între expeditor și
transportator și proba se face prin conosament.
În materia transportului maritim există multe reglementări
internaționale, cele semnificative fiind: Convenția internațională pentru
unificarea anumitor reguli în materie de conosamente, Bruxelles, 1924, la
care România a aderat, dar pe care a denunțat-o prin Legea 9/2002;
Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare,
Hamburg, 1978, la care România a aderat prin Decretul 343/1981;
Convenția privind facilitarea traficului maritim internațional, Londra, 1965,
cu modificările și completările ulterioare, la care România a aderat prin O.G.
58/1999; UNCITRAL a adoptat în 2009 Convenția Națiunilor Unite cu
privire la contractul de transport internațional de mărfuri efectuat în
întregime sau parțial pe mare (Regulile de la Rotterdam), care
nu a intrat încă în vigoare (în 2012 fusese semnată de 24 state, dar
ratificată numai de 2; va intra în vigoare după 20 ratificări). Regulile de la
Rotterdam vor înlocui toate convențiile existente în aceeași materie.
Conosamentul. Contractul de transport maritim este dovedit printr-
un înscris numit conosament. Conosamentul, așa cum reiese din art. 1.7 din
Convenția de la Hamburg, înseamnă mai mult decât un mijloc de probă;
conosament înseamnă un document care face dovada unui contract de
transport pe mare şi a preluării sau încărcării mărfurilor de către cărăuş, prin
care cărăuşul se obligă să livreze mărfurile contra prezentării acestui
document. O astfel de obligaţie se realizează prin prevederea expresă din
document ca mărfurile să fie livrate la ordinul unei persoane nominalizate, la
ordin, sau la purtător. Conosamentul îndeplinește trei funcții. În primul rând,
face dovada încheierii contractului de transport;
de regulă, conosamentul cuprinde clauzele tip ale contractului de
transport, prin care sunt stabilite drepturile și obligațiile părților și
condițiile transportului.
În al doilea rând, conosamentul face proba preluării mărfii în vederea
transportului de către transportator (cărăuș) sau de către reprezentantul
acestuia, conținând descrierea mărfii; de asemenea, face dovada îmbarcării
mărfii pe navă. Conform art. 16.3 conosamentul face dovada, până la proba
contrară, a preluării sau, în cazul unui conosament "îmbarcat", a încărcării la
bord de către cărăuş a mărfurilor așa cum sunt descrise în conosament;
dovada contrară făcută
de către cărăuş nu este admisă dacă conosamentul a fost transmis unui terţ,
inclusiv unui destinatar, care a acţionat cu bună-credinţă bazându-se pe
descrierea mărfurilor cuprinsă în conosament. În al treilea rând,
conosamentul este un titlu reprezentativ al mărfii, un titlu negociabil,
nominativ, la ordin sau la purtător.
 Obligațiile principale ale transportatorului (cărăușului) sunt de
luare în primire a mărfii, de încărcare și de descărcare a mărfii, obligația de a
transporta marfa, de a o conserva și de a o livra la prezentarea
conosamentului de către destinatar sau de alt posesor legitim al acestuia.
Există o prezumție de răspundere a transportatorului maritim (cărăușului),
așa cum am văzut că există și în cazul transportatorului rutier și a celui
feroviar. În cazul transportatorului maritim există însă mai multe cazuri de
exonerare de răspundere.
Potrivit art. 5 din Convenția de la Hamburg, transportatorul
(cărăușul) este răspunzător pentru daunele rezultate din pierderea sau
avarierea mărfurilor, precum şi din întârzierea în livrare, dacă
împrejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sau întârzierea s-a produs în
timpul cât mărfurile se aflau în grija sa. Cărăușul nu răspunde dacă
dovedeşte ca el, prepuşii sau mandatarii săi au luat toate măsurile care se
cereau în mod rezonabil să fie luate pentru a evita apariţia şi consecinţele
acestei împrejurări.
Cărăuşul este răspunzător, de asemenea și pentru pierderea sau avariile
provocate mărfurilor sau pentru întârzierea în livrare cauzată de un incendiu.
În acest caz, reclamantul este acela care trebuie să facă dovada că incendiul
a rezultat dintr-o greșeală sau dintr-o neglijenţă a cărăuşului, a prepuşilor sau
mandatarilor săi. Cărăușul răspunde și pentru pierderea, avariile sau
întârzierile în livrarea mărfurilor pentru care reclamantul dovedeşte ca sunt
un rezultat al culpei sau al neglijenței cărăuşului, a prepuşilor sau a
mandatarilor săi în luarea tuturor măsurilor care pot fi pretinse în mod
rezonabil pentru a stinge incendiul şi a evita sau a limita consecinţele
acestuia. Cărăuşul nu este răspunzător, cu excepţia cazurilor de avarie
comună, când pierderea, avarierea sau întârzierea în livrare a apărut ca
urmare a măsurilor luate pentru salvarea de vieţi omeneşti sau din măsuri
rezonabile luate în vederea salvării bunurilor pe mare.
Repararea prejudiciului nu poate depăși anumite limite, în caz de
pierdere a mărfii, de avariere a mărfii sau de depășire a termenului de livrare
(art. 6). Dacă se dovedeşte că pierderea, avarierea sau întârzierea în livrare a
rezultat dintr-o acţiune sau omisiune a cărăuşului comisă fie cu intenţia de a
cauza această pierdere, avariere sau întârziere, fie prin neglijența şi
cunoscând că o asemenea pierdere, avariere sau întârziere ar putea probabil
să se producă, cărăușul nu este îndreptățit să beneficieze
de limitarea răspunderii (art. 8.1).

Bilet 24
1. Limitele dreptului de alegere a legii aplicabile p.39
Libertatea părților de a allege este limitată de normele de aplicație imediată
și de excepția de ordine publică. La acestea se mai adaugă două limite
stabilite de Regulamentul Roma I în art. 3 alin. (3) și (4): „În cazul în care
toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are
loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă,
alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei
alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.”; „ În cazul în care toate
elementele
relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se
află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi
aplicabile, alta decât cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în
mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar de la care nu se poate
deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul
membru al instanței competente.”.
Se pune întrebarea dacă părțile pot alege reguli a-naționale.
Regulamentul Roma I nu conține dispoziții în acest sens. Dar în
considerente, la nr. 13, se arată că: „Prezentul regulament nu înlătură
posibilitatea părților de a include printr-o mențiune de trimitere în contractul
lor un corp de norme nestatale sau o convenție internațională.”, iar la nr. 14
se mai face o precizare: „În cazul în care Comunitatea adoptă, în cadrul unui
instrument juridic adecvat, norme de fond în material contractelor, inclusiv
clauze și condiții standard, respectivul act poate prevedea libertatea părților
de a aplica normele respective.”. Unii autori spun că validitatea unei
asemenea alegeri depinde de legea aplicabilă contractului. În practică, se
întâmplă foarte rar ca părțile să aleagă doar reguli a-naționale; în mod
obișnuit, fac trimitere la reguli a-naționale ca o completare la un drept
național pe care l-au ales pentru reglementarea contractului dintre ele.
Între legea aleasă și contract nu este necesar să fie vreo legătură.
Părțile au libertatea de a alege orice lege. Uneori aleg o lege „neutră” pentru
a pune capăt neînțelegerilor dintre ele referitoare la alegerea legii. O
asemenea alegere poate fi păguboasă; trebuie aleasă acea lege pe care părțile
o cunosc, cel puțin în elementele ei esențiale, care să servească interesele lor
și care este cea mai bine adaptată contractului sau protecției intereselor
acestora.
Părțile pot alege o lege care să reglementeze tot contractul sau pot alege
mai multe legi aplicabile unor părți din contract (fragmentarea), ceea ce
poate fi periculos, creând posibilitatea de contradicții între dispozițiile
acestora. Fragmentarea este permisă de Regulamentul Roma I și de Codul
civil român.
Alegerea legii aplicabile poate fi făcută la momentul încheierii
contractului sau ulterior. În al doilea caz, legea aleasă produce efecte
retroactive, de la data încheierii contractului, cu două limite: nu poate afecta
forma contractului și nu poate aduce atingere drepturilor dobândite de către
terți. Părțile pot modifica legea aleasă cu aceleași limite ca la alegerea
ulterioară. Potrivit art. 3 alin. (2) din Regulamentul Roma I
„Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât
cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul
prezentului articol, fie în temeiul altor dispoziții ale prezentului regulament.
Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă, care
intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei
contractului în sensul articolului 11 și nu afectează în
mod negativ drepturile terților.”.
Alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte „cu un grad
rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările
cauzei” (art. 3.1 din Regulamentul Roma I). În
considerentele Regulamentului Roma I la nr. 12 se arată că: „Pentru a
determina dacă a fost exprimată clar alegerea privind aplicarea unei anumite
legi, unul din factorii de care ar trebui să se țină seama îl reprezintă
convenția părților, prin care se conferă uneia sau mai multor instanțe dintr-
un stat membru competența exclusivă de a judeca litigiile rezultate din
contract.”. În practică, frecvent, părțile cred că dacă au ales instanța
competentă printr-o clauză atributivă de jurisdicție înseamnă că au ales și
legea aplicabilă. Tăcerea părților ar putea fi interpretată în această situație ca
alegere a legii forului, care rezultă din împrejurările cauzei. Un exemplu de
alegere care nu este expresă: dacă părțile încheie un contract cadru în care
includ o clauză prin care aleg legea aplicabilă, dar contractele de aplicare nu
conțin clauze referitoare la legea aplicabilă, se poate interpreta alegerea din
contractul cadru ca voință a părților de a reglementa raporturile dintre ele în
ansamblul lor, deoarece între contractul cadru și contractele de aplicare
există o interdependență.
Contractul este supus atât normelor imperative cât și acelora
dispozitive din legea aleasă.
Legea aplicabilă contractului în absența alegerii.
Determinarea legii trebuie tratată diferit, după cum părțile au ales ca
soluționarea litigiilor dintre ele să se facă pe calea arbitrajului sau în fața
unei instanțe statale, ori nu au făcut nici o alegere a forului, caz în care tot
instanțele statale vor fi competente.

2. Contractul de licenta p. 107

Prin contractul de licență se transferă de la titularul dreptului de
proprietate intelectuală (titularul unui brevet) dreptul de folosință a unei
invenții către beneficiar. Contractul de licență se poate încheia pe o perioadă
determinată sau nedeterminată, pentru un teritoriu determinat, în schimbul
unei redevențe (royalties), și uneori a unui drept de intrare, reprezentată de o
sumă forfetară care se plătește o singură dată, la debutul contractului.
Licența poate fi exclusivă, când titularul brevetului renunță la posibilitatea
de a mai acorda alte licențe, iar beneficiarul are un drept exclusiv de utilizare
a invenției sau neexclusivă. Titularul brevetului are obligațiile de a remite
obiectul contractului, care constă în autorizarea sau
acordarea dreptului ca o invenție brevetată să fie folosită de beneficiar și
obligația de garanție împotriva viciilor și a evicțiunii. Beneficiarul licenței
are obligațiile de a exploata licența personal, în mod serios, cu loialitate și în
mod efectiv, și obligația de plată a redevențelor.
Reglementarea litigiilor. Legea aplicabilă este aceea aleasă de
părți, ori în lipsă, aceea indicată de regulile de drept internațional privat ale
instanței sesizate; în spațiul UE, legea aplicabilă este legea desemnată de
Regulamentul Roma I, care potrivit art. 4.2 este legea țării în care își are
reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația
caracteristică, adică titularul brevetului. Instanța competentă este aceea
aleasă de părți în temeiul autonomiei lor de voință: o instanță statală sau una
arbitrală. În absența alegerii se aplică regulile de drept internațional privat
ale instanței sesizate. În UE, CJUE a decis în speța C-533/07 că în
sensul Regulamentului Bruxelles I, un contract prin care titularul unui drept
de proprietate intelectuală acordă celeilalte părți contractante dreptul de a-l
exploata în schimbul plății unei remunerații nu este un contract de prestare
de servicii. Prin urmare, contractul de licență va fi supus regulilor generale
de competență stabilite în art. 2, conform căruia competentă este instanța din
statul de domiciliu al pârâtului (actor sequitur forum rei). Conform art. 60
din Regulamentul Bruxelles I domiciliul persoanei juridice corespunde
sediului statutar sau administrației centrale ori centrului de afaceri al
acesteia.
Datorită particularităților contractelor de transfer de tehnologie, care
pot pune probleme specifice dreptului concurenței, în spațiul UE există
ghiduri de redactare a acestor contracte, care se regăsesc mai ales, în
Regulamentul 772/2004 privind aplicarea art. 101 alin. (3) [ex-art. 81 alin.
(3)] TFUE anumitor categorii de acorduri de transfer de tehnologie și în
Orientările (Lignes directrices) privind aplicarea art. 101 (ex- art.81) TFUE
acordurilor de transfer de tehnologie (2004/C 101/02).
biletul 25.
1. Legea aplicabila contractului in absenta alegerii - pe calea arbitrajului.
P. 40
Determinarea legii trebuie tratată diferit, după cum părțile au ales
ca soluționarea litigiilor dintre ele să se facă pe calea arbitrajului sau în fața
unei instanțe statale, ori nu au făcut nici o alegere a forului, caz în care tot
instanțele statale vor fi competente.
Când litigiul este soluționat pe calea arbitrajului. Arbitrul nu
este obligat să aplice norme conflictuale pentru a determina legea
aplicabilă. El va stabili legea aplicabilă în funcție de regulile pe care le
consideră potrivite. Potrivit art. 1119 alin. (1) C. proc. civ. rom., dacă părțile
nu au desemnat dreptul aplicabil, tribunalul arbitral aplică legea pe care o
consideră adecvată, în toate situațiile ținând seama de uzanțe și de regulile
profesionale. Conform alin. (2) al art. 1119 C. proc. civ. rom. „Tribunalul
arbitral poate statua în echitate numai cu autorizarea expresă a părților.”.
Atunci când arbitrul soluționează litigiul aplicând legea pe care o
consideră adecvată, înseamnă că folosește așa numita „cale directă” de
desemnare a legii aplicabile.
Convențiile internaționale pot servi arbitrului, dar el nu este obligat să le
aplice. Totuși, dacă determină ca aplicabilă legea unui stat, care este parte la
o convenție internațională în materia vizată, atunci va trebui să aplice
convenția, ca făcând parte integrantă din legea aplicabilă.
Juriștii care aparțin sistemului common law sunt mai conservatori în
această privință. Ei consideră că arbitrul are un sediu și este obligat să aplice
normele conflictuale ale sediului arbitrajului, inclusiv convențiile
internaționale pe care statul unde își are sediul arbitrul le-a ratificat.
Arbitrul poate decide și aplicarea metodei cumulative în stabilirea legii
aplicabile. Aceasta înseamnă că analizează normele conflictuale și folosește
și „calea directă” de determinare a legii, toate indicând aceeași lege
aplicabilă.
Arbitrul poate hotărî că pentru soluționarea litigiului corespunde cel mai
bine intereselor părților aplicarea lex mercatoria sau principiile Unidroit,
pentru a obține o soluție neutră, urmărită de către părți.

2. Faza pregatitoare. Scrisoarea de intentie p. 62

Formarea unui contract internațional este de multe ori de lungă
durată și de o anumită complexitate, comparativ cu aceea a unui contract
intern. Acest lucru se datorează cauzelor economice pe care le implică un
contract internațional, dar și diferențelor de cultură a partenerilor viitori,
cultură juridică și nu numai. De exemplu, în diferite culturi, „da” sau„nu” nu
au aceeași semnificație. „Da”, poate însemna că operatorul de comerț
internațional a înțeles propunerea, dar că nu și-a exprimat acordul
sau nu încă; „nu”, poate avea semnificația unui nu temporar, valabil într- un
anumit moment și nu un „nu” definitiv. Un bun negociator trebuie să fie
înarmat și cu cunoștințe din cultura partenerului.
a. Instrumentele din faza precontractuală.
Există o serie de documente de care părțile se pot folosi în faza
precontractuală, precum scrisoarea de intenție, acordul de principiu,
angajamentul de onoare, oferta de negociere, oferta de contractare,
contractul-cadru, condițiile generale contractuale, ș.a. Legea aplicabilă
acestor documente este stabilită prin Regulamentul Roma II (art. 12 – culpa
in contrahendo: „(1) Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg
din înțelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract,
indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat sau nu, este legea
aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă
contractului dacă acesta ar fi fost încheiat. (2) Dacă legea aplicabilă nu poate
fi stabilită în temeiul alineatului (1), atunci legea aplicabilă este:
(a) legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent
în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările
în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt; sau
(b) în cazul în care părțile îşi au reşedința obişnuită în aceeaşi țară în
momentul producerii faptului cauzator de prejudicii, se aplică legea
respectivei țări; sau
(c) în cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că
obligația necontractuală rezultată din înțelegerile la care se ajunge înainte de
semnarea unui contract are în mod
vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea prevăzută la literele (a) şi
(b), se aplică legea acelei alte țări.”.).
Documentele precontractuale se folosesc, de regulă, în contracte
complexe, cum este cazul contractului joint venture, contractului de
concesiune, de construcții de infrastructură, etc. Pentru contractile simple,
cum este contractul de vânzare, în faza precontractuală se analizează oferta
și acceptarea ofertei. În cazul contractelor simple, poate să apară o „luptă”
de forme, în sensul că fiecare parte propune anumite condiții generale
contractuale, care sunt condiții standard și care nu sunt supuse negocierii.
Dacă părțile sunt aproximativ egale din punct de vedere economic, financiar,
juridic, fiecare va urmări să impună propriile condiții generale.
În faza precontractuală a negocierilor părțile pot stabili diverse
clauze referitoare la confidențialitate (de exemplu, potrivit art. 1184 C. civ.
rom. „Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în
cursul negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o
folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu contractul.
Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.”),
exclusivitatea de negociere, restituirea cheltuielilor negocierilor, în caz de
eșec al acestora, etc.
Scrisoarea de intenție. Scrisoarea de intenție poate avea două
forme: forma prevăzută de art. 2322 C. civ. rom. (text similar cu acela al art.
2322 C. civ. francez), care reglementează așa numita scrisoare de confort
(„(1) Scrisoarea de confort este acel angajament prin care emitentul îşi
asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte
persoane, numită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de
un creditor al său. (2) În cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia,
emitentul scrisorii de confort poate fi obligat numai la plata de daune-
interese faţă de creditor, şi numai dacă acesta din urmă face dovada că
emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin
scrisoarea de confort.
(3) Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are
drept de regres împotriva debitorului.”) sau
scrisoarea de garanție, reglementată în
art. 2321 C. civ. rom. („(1) Scrisoarea de garanţie este angajamentul
irevocabil şi necondiţionat prin care garantul se obligă, la solicitarea unei
persoane numite ordonator, în considerarea unui raport obligational
preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe
persoane, numită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului
asumat.
(2) Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a
beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.
(3) Garantul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul
obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi
nu poate fi ţinut să plătească în caz
de abuz sau de fraudă vădită.”);
ambele scrisori au regimul unor garanții autonome, care provin, de regulă,
de la o persoană juridică specializată – o instituție bancară. Aceste scrisori-
garanții au rolul în faza precontractuală de a asigura cocontractantul că
cealaltă parte are mijloace pentru executarea obligațiilor care vor rezulta din
contractul viitor. Ele
incită la încheierea contractului.
 A doua formă de scrisoare de intenție este așa numita gentlemen`s
agreement, prin care cealaltă parte se asigură de seriozitatea
cocontractantului, de faptul că negocierile nu vor fi fără rezultat, de
confidențialitatea lui, ș.a. De exemplu, scrisoarea poate să provină de la o
bancă, în care aceasta stabilește condițiile în care va finanța o operațiune de
comerț internațional, de îndată ce i se va cere.

Nr.26
1.Legea aplicabilă contractului in cazul in care litigiul este solutionat de
instanta statală p. 41
Când litigiul este soluționat de o instanță statală. Dacă părțile
nu au ales legea aplicabilă, instanța va fi obligată să aplice normele sale
conflictuale. Art. 2640 C. civ. rom. trimite la dreptul UE, deci la
Regulamentul Roma I, care conține dispoziții de stabilire a legii
aplicabile în absența alegerii ei. Dacă dreptul UE nu este aplicabil, legea
aplicabilă în lipsa alegerii este stabilită de art. 2638 C. civ. rom.: „(1) În
lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile
cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea
locului unde actul juridic a fost încheiat. (2) Se consideră că există atare
legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după
caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa
obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social.”.
Regulamentul Roma I.
În cazul în care părţile nu şi-au exprimat voinţa în sensul alegerii legii
aplicabile, Regulamentul conţine norme în art. 4, prin care se determină
legea aplicabilă anumitor categorii de contracte. În cazul în care contractul
nu face parte dintre acelea pentru care Regulamentul a precizat legea
aplicabilă, el este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită partea
contractantă care efectuează prestaţia caracteristică. Toate aceste prevederi
sunt înlăturate dacă din ansamblul circumstanţelor cauzei rezultă fără
echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o
altă ţară; în acest caz se aplică legea acelei alte ţări cu care contractul are
legăturile cele mai strânse. Dacă paragrafele 1,
2, 3 ale art. 4 nu pot fi utilizate, astfel încât să conducă la indicarea legii
aplicabile, contractul este reglementat de legea ţării cu care are cele mai
strânse legături.
Legea aplicabilă contractului, în absenţa alegerii ei de părţile
contractante, conform art. 4.1., se determină în funcţie de norma
prevăzută pentru tipul specific de contract, astfel:
- contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de
legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul;
- contractul de prestări servicii este reglementat de legea ţării în
care îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;
- contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de
locaţiune asupra unui imobil este reglementat de legea ţării în care este
situat imobilul;
- contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi
temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum şase luni
consecutive este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi să
îşi aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
- contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care îşi
are reşedinţa obişnuită beneficiarul francizei;
- contractul de distribuţie este reglementat de legea ţării în care îşi
are reşedinţa obişnuită distribuitorul;
- contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie este
reglementat de legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili
care este acest loc;
- orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte
sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de
instrumente financiare ale terţilor, astfel cum sunt definite
la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în
conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege
unică, este reglementat de legea respectivă.
Aceste contracte nu au fost definite de Regulament, revenind
instanței sesizate această sarcină. O dificultate se poate ivi în ceea ce
privește contractul de distribuție, care în considerentele Regulamentului este
calificat ca fiind un contract de prestări servicii. CJUE a calificat contractul
de agenție comercială ca un contract de prestări servicii, în interpretarea
Regulamentului Bruxelles I (C-19/09 Wood Floor v. Silva Trade din 2010).
Regula care se desprinde din prevederile de mai sus este că legea
aplicabilă contractului este legea ţării în care debitorul prestaţiei
caracteristice îşi are reşedinţa obişnuită. Art. 19 din Regulament arată ce se
înțelege prin reședință obișnuită: „(1) În înțelesul prezentului regulament,
reședința obișnuită a societăților și a altor organisme, constituite sau nu ca
persoane juridice, este situată la sediul administrației lor centrale. Reședința
obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercitarea activității sale
profesionale este locul unde această persoană își are sediul principal de
activitate.
(2) În cazul în care contractul este încheiat în cadrul activității unei
sucursale, a unei agenții sau a oricărei
alte unități, sau în cazul în care, conform contractului, executarea acestuia
incumbă unei astfel de sucursale, agenții sau unități, locul unde se află
sucursala, agenția sau oricare altă unitate este considerat reședințaobișnuită.
(3) În scopul determinării locului unde se află reședința obișnuită, momentul
relevant îl constituie data încheierii contractului.”.
În cazul în care contractul nu poate fi încadrat în nici unul dintre tipurile
definite sau în cazul în care, prin prisma elementelor sale, aparţine mai
multor tipuri definite, contractul este reglementat de legea ţării în care partea
obligată să execute prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa
obişnuită. În cazul unui contract care constă dintr-o serie de drepturi şi
obligaţii care se încadrează în mai multe categorii de contracte definite,
prestaţia caracteristică din cadrul contractului se determină în funcţie de
centrul său de greutate. Prestaţia caracteristică vizează funcţia contractului în
viaţa economico-socială în care este inserat. De regulă, debitorul prestaţiei
caracteristice este un profesionist,
pentru care contractul încheiat joacă un rol important în sfera în care îşi
desfăşoară activitatea. Cealaltă parte contractantă este, de regulă, un client,
pentru care contractul nu este decât o operaţiune întâmplătoare.
Debitorul prestaţiei caracteristice este acela care are în sarcina sa
obligaţiile cele mai complexe, pe când cocontractantul are, în general,
obligaţia simplă de a plăti o sumă de bani. Considerăm că debitorul prestaţiei
caracteristice este acela care o „efectuează”, după cum se arată în textul art.
4.2. Conceptul de prestaţie caracteristică nu poate fi utilizat, însă, în cazul
tuturor contractelor. De exemplu, nu se poate determina prestaţia
caracteristică în contractul de schimb ori într-un contract complex de
cooperare industrială sau comercială.
Localizarea prestaţiei caracteristice se face în funcţie de locul
reşedinţei obişnuite a debitorului. Pentru evitarea de conflicte mobile,
momentul în care se face localizarea este acela al încheierii contractului.
Dacă legea aplicabilă contractului, aşa cum a fost determinată în art. 4.1.
şi 4.2. din Regulament nu este aceea cu care contractul are cele mai strânse
legături, atunci toate aceste prevederi sunt înlăturate, dacă din ansamblul
circumstanţelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în
mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară; în acest caz se aplică o clauză
derogatorie care prevede aplicarea legii acestei alte ţări.
În lipsa unei alegeri, atunci când legea aplicabilă nu poate fi
stabilită nici prin încadrarea contractului într-unul din tipurile specificate,
nici ca fiind legea ţării în care partea care trebuie să efectueze prestaţia
caracteristică din contract îşi are reşedinţa obişnuită, contractului i se aplică
legea ţării de care este cel mai strâns legat. Pentru a determina această lege,
se ţine cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este strâns legat
de un alt contract sau de alte contracte. Instanţa are o mare putere de
apreciere în această operaţiune; totuşi, utilizarea art. 4.4. trebuie făcută cu
caracter de excepţie. Deşi textul art. 4.4. nu precizează,
şi în acest caz, legăturile mai strânse ale contractului cu legea altei ţări se
apreciază în momentul încheierii contractului.
În ceea ce priveşte contractele de transport de mărfuri,
reglementate în art. 5.1., ele ar fi trebuit incluse în art. 4.1., printre tipurile de
contracte pentru care se determină legea aplicabilă în absenţa alegerii, aşa
cum era redactat textul în Convenţia de la Roma din 1980. Dar în ideea de a
fi grupate contractele de transport, fie ele de mărfuri sau de persoane, sunt
tratate împreună în art. 5.1. din Regulament. Astfel, în măsura în care legea
aplicabilă contractului de transport de mărfuri nu a fost aleasă de părţi în
conformitate cu art. 3, legea aplicabilă este legea
ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită transportatorul, cu condiţia ca locul de
încărcare sau cel de livrare sau reşedinţa obişnuită a
expeditorului să fie, de asemenea, situate în ţara respectivă. În cazul în
care aceste cerinţe nu sunt întrunite, se aplică legea ţării în care este situate
locul de livrare convenit de către părţi. Contractele de navlosire pentru o
singură călătorie şi alte contracte care au ca obiect principal efectuarea unui
transport de mărfuri sunt considerate contracte de transport de mărfuri.
Termenul „expeditor” se referă la orice persoană care încheie un contract de
transport cu transportatorul, iar termenul „transportator” se
referă la partea din contract care îşi asumă răspunderea de a transporta
mărfurile, indiferent dacă prestează ea însăşi sau nu serviciul de transport.
În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fără
echivoc din ansamblul circumstanţelor cauzei că respectivul contract de
transport de mărfuri are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă ţară se
aplică legea din acea altă ţară (art. 5.3. din Regulament).

2. Creditul documentar p. 110

Creditul documentar, cunoscut în doctrină și ca acreditiv
documentar, a apărut în practica vânzării internaționale de mărfuri ca o
soluție la problemele de plată datorate distanței dintre vânzător și
cumpărător. Vânzătorul nu este obligat să livreze marfa atât timp cât
cumpărătorul nu plătește prețul, și cumpărătorul nu trebuie să plătească
prețul atât timp cât marfa nu i-a fost pusă la dispoziție. Pentru a se evita
acest cerc vicios se folosește creditul documentar. Creditul documentar este
operațiunea la care iau parte, de regulă, patru participanți:
cumpărătorul (importatorul), care dă ordin unei bănci (banca emitentă
sauordonatoare) să-l plătească pe
vânzător (exportatorul, beneficiarul), prin intermediul unei
alte bănci (banca corespondentă sau confirmatoare),
în baza anumitor documente care dovedesc expedierea mărfii. La ordina
cumpărătorului banca emite un document, numit scrisoare de credit sau
acreditiv, în favoarea beneficiarului. Acreditivul detaliază obligațiile la care
banca se angajează și drepturile beneficiarului. Obligația băncii este
independentă de contractul de bază dintre vânzător și cumpărător. Din
momentul în care banca primește documentele enumerate în acreditiv,
conforme cu specificațiile acreditivului, ea trebuie să plătească.
În 2006, Camera internațională de comerț (ICC) a adoptat regulile și
uzanțele uniforme în materie de credit documentar [Uniform Customs and
Practice for Documentary Credits (UCP 600) sau Règles et usances
uniformes relatives aux Crédits Documentaires (RUU 600)], în vigoare din
2007. Pentru a fi aplicabile, părțile trebuie să facă trimitere în mod expres în
contractul lor la acestea. UCP 600, deși reglementează o mare
parte din problemele pe care le ridică un credit documentar, nu acoperă totul;
de exemplu, nu reglementează frauda. Părțile pot alege legea aplicabilă
creditului documentar, dar, de regulă, nu o fac, deoarece creditul documentar
este codificat în foarte puține state, mai precis în USA, Italia, Grecia și
Mexic. De aceea, legea aplicabilă litigiilor care rezultă dintr-un credit
documentar este, de regulă, legea locului unde își are sediul banca, debitor a
prestației caracteristice, adică banca emitentă.
Dacă banca beneficiarului își ia anumite angajamente, în principal pentru
confirmarea creditului, atunci legea aplicabilă raporturilor dintre bancă și
beneficiar este aceea a locului unde se află sediul ei.
Conform UCP 600 există numai credite documentare irevocabile.
Creditul este irevocabil până la data de valabilitate expres stipulată.
Există două tipuri de credite documentare de bază: creditul notificat, dar
neconfirmat și creditul confirmat. În cazul creditului neconfirmat, banca
vânzătorului nu își ia nici un angajament decât de a face plata după
verificarea conformității documentelor cu specificațiile din acreditiv. Ea este
un simplu mandatar. Creditul documentar confirmat adduce beneficiarului
(vânzătorului) și angajamentul băncii vânzătorului, care se obligă alături de
banca emitentă, a cumpărătorului.
Creditul documentar se deschide prin ordinul dat de comparator băncii
emitente, care trimite acreditivul beneficiarului. Conform UCP 600
acreditivul documentar nu este un efect de comerț, ci un document bancar.
El descrie obligațiile băncii emitente și, eventual, a altor bănci care intervin
în operațiune. Acreditivul documentar îi conferă beneficiarului dreptul de
plată, direct și autonom de la banca emitentă.
Pentru ca cel care dă ordinul (cumpărătorul) să permită băncii să facă
plata, verifică patru categorii de documente: referitoare la preț(factură
comercială, factură vamală), documente de transport
(conosament, scrisoare de transport maritim, documente de transport
multimodal, etc.), documente privind asigurarea și alte documente anexe
(certificate sanitare de origine ș.a.).
Creditul documentar se realizează prin plata la vedere, prin
efectuarea plății la un alt termen sau prin acceptarea unei cambii (UCP 600).
Realizarea creditului documentar dă naștere la un drept de regres între banca
confirmatoare și banca emitentă, când prima a plătit pe beneficiar, între
banca emitentă și cel care a dat ordinul, banca fiind îndreptățită la
rambursarea creditului, la care se adaugă cheltuielile aferente acestuia.

Nr. 27
1.Solutionarea amiabila a litigiilor pe calea medierii. P. 45
Medierea poate fi definită ca fiind o modalitate de soluţionare a
conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate, a
mediatorului, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate şi
având liberul consimţământ al părţilor. Medierea se bazează pe încrederea pe
care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile
dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei
soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile (art. 1 din Legea 192/2006
privind medierea și organizarea profesiei de mediator). În Directiva
2008/52/CE (care în legislația română este transpusă prin mai multe acte
normative, inclusiv prin ultima formă a
Legii 192/2006), medierea este definită în art. 3 ca fiind „un proces
structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în
care două sau mai multe părți într-un litigiu încearcă, din proprie inițiativă,
să ajungă la un acord privind soluționarea litigiului dintre ele, cu asistența
unui mediator. Acest proces poate fi inițiat de către părți, recomandat sau
impus de instanță sau prevăzut de dreptul unui stat membru. Aceasta include
medierea efectuată de un judecător care nu este implicat în nicio procedură
judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude demersurile instanței
sau ale judecătorului sesizat de a soluționa litigiul pe parcursul procedurilor
judiciare privind litigiul în cauză”.
 Utilizarea medierii este un mod de soluționare pe cale amiabilă a
litigiilor, prin care operatorii de comerț internațional evită procedura lungă și
oneroasă în fața instanței statale sau arbitrajul, care a pierdut din caracterul
lui privat și a dobândit caracteristici proprii jurisdicției statale, îndeosebi
arbitrajul instituționalizat. În anumite state, atunci când avocatul sau
persoana care redactează contractul omite să propună clientului său inserarea
unei clauze de mediere sau, după nașterea litigiului, nu propune soluționarea
acestuia printr-un mijloc ADR poate fi responsabil pentru culpă
profesională.
Majoritatea marilor centre de arbitraj oferă părților asistență pentru
organizarea medierii.
Potrivit art. 6 din Legea 192/2006 „Organele judiciare şi arbitrale,
precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra
posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să
recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.”.
Un contract internațional poate conține și o clauză de reglementare
amiabilă a litigiilor, prin mediere, conciliere sau alt mijloc, la care părțile
trebuie să recurgă înainte de a apela la instanța arbitrală sau statală.
Datorită riscului de a abuza de această fază prealabilă, operatorii de comerț
internațional ezită includerea unei clauze ADR în contractul lor, dar după
apariția litigiului pot alege să treacă printr-o procedură de soluționare
amiabilă a acestuia. Potrivit art. 2 alin. (5) din Legea 192/2006 „În orice
convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot
introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de
validitatea contractului din care face parte.”.
Încă de la apariția medierii, o problemă cu care s-au confruntat
părțile, datorită diferențelor de reglementare în drepturile naționale, a fost
aceea a prescripției extinctive. Și aceasta, mai ales, datorită faptului că în
statele de common law, prescripția extinctivă este o problemă de procedură
și deci atrage aplicarea lex fori. Prin Directiva 2008/52/CE problema s-a
clarificat: pe toată durata desfășurării medierii, cursul prescripției se
suspendă (art. 8). Conform art. 49 din Legea 192/2006
„Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigious supus
medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere,
până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile
prevăzute de prezenta lege.”. Prescripția se suspendă și pe durata
desfășurării procedurii de informare privind medierea (care nu poate depăși
15 zile calendaristice), în condițiile art. 2532 pct. 7 C. civ., adică,
suspendarea nu poate dura mai mult de 3 luni de la înregistrarea cererii de
informare cu privire la mediere.
 Mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod
nepărtinitor şi să asigure un permanent echilibru între părţi, să fie neutru și
imparțial, să păstreze confidenţialitatea informaţiilor de care ia cunoştinţă în
cursul activităţii sale de mediere, precum şi cu privire la documentele
întocmite sau care i-au fost predate de către părţi pe parcursul medierii, să
restituie înscrisurile ce i-au fost încredinţate de părţi pe parcursul procedurii
de mediere (art. 30 -35 din Legea 192/2006).
Când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere prin mediere, se
poate redacta un acord scris, care va cuprinde toate clauzele consimţite de
acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată [art. 58 alin.
(1) din Legea 192/2006]. Acordul părților reprezintă un contract de
tranzacție. Potrivit art. 59 din Legea 192/2006, părţile pot solicita notarului
public autentificarea înţelegerii lor sau se pot adresa instanţei judecătorești
pentru a cere pronunțarea unei hotărâri care să consfinţească înţelegerea lor
(potrivit art. 441 C. proc. civ.). Atât hotărârea instanței, cât
și actul autentificat de notar constituie titlu executoriu.
Soluționarea litigiului transfrontier al părților prin mediere, care ia
forma unui înscris notarial sau a unei hotărâri judecătorești și care au
valoarea unor titluri executorii, vor putea fi puse în executare pe întreg
teritoriul UE, în temeiul Regulamentului Bruxelles I (art. 58 și 59).

Dispute Board.
Dispute Board a apărut în USA în anii `70. Dispute Board este un
comitet de experți independenți, creat în momentul încheierii
contractului, al cărui rol este ca pe toată durata executării contractului să
anticipeze conflictele care pot să apară între părți, soluționând dezacordurile
dintre acestea, astfel încât să nu degenereze în litigii.
Dispute Bord este compus din 1-3 experți, cu experiență în domeniul
conflictelor și care cunosc foarte bine împrejurările complexe ale încheierii
contractului. Rolul și prerogativele comitetului sunt stabilite prin contract.
Funcționarea lui și atingerea obiectivului de prevenire a litigiilor depinde de
cooperarea dintre părți și de cooperarea părților cu Dispute Board. ICC a
elaborat un regulament în 2004 cu privire la
Dispute Bord, în care propune trei modele: Dispute Review Board (DRB),
Dispute Adjudicatory Board (DAB) și Combined Dispute Board (CDB).
DRB dă numai recomandări, ADB ia decizii, care au o natură
contractuală, iar CDB are atât competența de a da recomandări, cât și decizii,
în funcție de situație. Părțile care constituie un Dispute Board pot folosi
modelele ICC sau pot folosi propriile criterii.
2.Transportul maritim de marfuri internationale: reglementarea litigiilor,
prescriptia. P.102
Reglementarea litigiilor. Competența de soluționare a litigiilor care
rezultă dintr-un contract de transport maritim se stabilește prin voința
părților, care pot alege o instanță statală, inserând o clauză în contractual de
transport maritim (art. 21.1 d) sau desemnând locul unde reclamantul poate
introduce acţiunea, prin înțelegerea intervenită între părți după ce a apărut
reclamaţia în baza contractului de transport (art. 21.5) sau pot alege o
instanță arbitrală (art. 22).
Dacă părțile au ales arbitrajul, fie printr-o clauză inserată în
contract, fie ulterior apariției litigiului, printr-o convenție de arbitraj, arbitrii
sunt obligați să aplice prevederile Convenției de la Hamburg (art. 22.4),
orice altă stipulație fiind nulă. Procedura de arbitraj se pornește, „la opţiunea
reclamantului, într-unul din următoarele locuri:
a) un loc într-un stat pe teritoriul căruia este situat:
i) sediul pârâtului sau, în lipsă, domiciliul său obişnuit; sau
ii) locul unde s-a încheiat contractul, cu condiţia ca pârâtul să aibă acolo
un sediu, o sucursală sau o agenţie prin care s-a încheiat contractul; sau
iii) portul de încărcare sau portul de descărcare; sau
b) orice loc desemnat în acest scop în clauza de arbitraj sau pactul
compromisoriu” (art. 22.3).
Atunci când părțile nu au ales autoritatea competentă să
soluționeze litigiile, reclamantul poate alege să introducă acţiunea în faţa
„unui tribunal care este competent în conformitate cu legea statului în care
este situat şi sub jurisdicţia căruia se afla unul dintre locurile
următoare:
a) sediul pârâtului sau, în lipsă, domiciliul său obişnuit; sau
b) locul unde s-a încheiat contractul, cu condiţia ca pârâtul să aibă acolo
sediul, o sucursală sau o agenţie prin care s-a încheiat contractul; sau
c) portul de încărcare sau portul de descărcare” (art. 21.1).
Există prevederi speciale referitoare la competență pentru cazul în care
nava este sechestrată (art. 21.2).
Prescripția extinctivă. Acțiunea întemeiată pe un contract de
transport maritim se prescrie în termen de 2 ani, care începe să curgă din
ziua în care cărăuşul a predat mărfurile sau o parte a acestora sau, în cazurile
când mărfurile nu au fost predate, începând din ultima zi în care mărfurile
trebuiau să fie predate (art. 20). Persoana căreia îi este adresată o reclamaţie
poate, în orice moment în timpul termenului de prescripţie, să prelungească
acest termen printr-o declaraţie în scris adresată reclamantului. Termenul
poate fi prelungit din nou prin una sau mai multe alte asemenea declaraţii. O
acţiune în despăgubire poate fi exercitată chiar şi după expirarea termenului
de prescripţie, dacă a fost exercitată în termenul fixat de legea statului unde
a fost începută
procedura. Totuşi, acest termen nu va putea fi mai mic de 90 de zile
începând din ziua când persoana ce introduce acţiunea pentru despăgubire a
rezolvat reclamaţia sau a primit ea însăşi notificarea de introducere a unei
acţiuni împotriva sa.

Bilet nr.28
1. Dispute Board
Dispute Board a apărut în USA în anii `70. Dispute Board este un
comitet de experți independenți, creat în momentul încheierii
contractului, al cărui rol este ca pe toată durata executării contractului să
anticipeze conflictele care pot să apară între părți, soluționând dezacordurile
dintre acestea, astfel încât să nu degenereze în litigii.
Dispute Bord este compus din 1-3 experți, cu experiență în domeniul
conflictelor și care cunosc foarte bine împrejurările complexe ale încheierii
contractului. Rolul și prerogativele comitetului sunt stabilite prin contract.
Funcționarea lui și atingerea obiectivului de prevenire a litigiilor depinde de
cooperarea dintre părți și de cooperarea părților cu Dispute Board. ICC a
elaborat un regulament în 2004 cu privire la
Dispute Bord, în care propune trei modele: Dispute Review Board (DRB),
Dispute Adjudicatory Board (DAB) și Combined Dispute Board (CDB).
DRB dă numai recomandări, ADB ia decizii, care au o natură
contractuală, iar CDB are atât competența de a da recomandări, cât și decizii,
în funcție de situație. Părțile care constituie un Dispute Board pot folosi
modelele ICC sau pot folosi propriile criterii.

2. CVIM
I. Contractul de vânzare internațională de mărfuri.
Vânzarea internațională de mărfuri este cel mai frecvent întâlnit contract
de comerț internațional și cel mai vechi. El este supus unor reguli uniforme
(care, așa cum am mai arătat, sunt specifice dreptului comerțului
internațional), necesare în această materie datorită diferențelor de regim
juridic în diferite sisteme juridice (Diferența cea mai cunoscută: în dreptul
francez și român contractul de vânzare este unul consensual, iar în dreptul
german este un contract real; rezultatul este că transferal dreptului de
proprietate și al riscurilor are loc în alte momente cu consecințe importante).
Raportul între dreptul uniform și dreptul internațional privat în
această materie este următorul: dacă dreptul uniform este imperativ, ceea ce
se întâmplă rar, normele acestuia primează; urmează contractul, care
reprezintă voința părților, el conținând, de regulă, termeni codificați, cum
sunt regulile Incoterms;
uzanțele se aplică în al treilea rând;
Convenția de la Viena din 1980 are propriile reguli de aplicare. Principiile
Unidroit și Principiile dreptului european al contractelor (Lando) joacă un
rol complementar sau confirmativ.
Există și o propunere de regulament european din 2011, privind o
legislație europeană comună în materie de vânzări.
Convenția Națiunilor Unite cu privire la contractele de vânzare
internațională de mărfuri de la Viena din 1980 (CVIM).
CVIM este aplicabilă contractelor de vânzare de mărfuri între părți care
își au sediul în state diferite, când aceste state sunt state contractante la
CVIM sau când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea
legii unui stat contractant. De exemplu, în afacerea Machine Case din 2002,
tribunalul arbitral a aplicat CVIM, chiar dacă una dintre părțile contractante
nu-și avea sediul într-un stat contractant la CVIM, dar legea aplicabilă
contractului, aleasă de către părți, era legea unui stat contractant (legea
franceză); în speță, un asigurător american, subrogat în drepturile
cumpărătorului canadian, s-a îndreptat împotriva vânzătorului
italian; Canada nu era parte la CVIM la data încheierii contractului.
Aplicarea CVIM are un caracter opțional. Părțile o pot exclude în tot sau
în parte. Excluderea poate fi expresă sau implicită ori tacită. Dacă este
exclusă, se aplică legea materială, așa cum este indicată de legea aplicabilă
contractului. De asemenea, părțile chiar dacă nu exclude aplicarea CVIM pot
deroga de la prevederile ei, cu excepția regulilor de formă.
Potrivit art. 3 CVIM, aceasta reglementează vânzările
internaționale de mărfuri, adică acele contracte de furnizare de mărfuri ce
urmează a fi fabricate sau produse, cu excepția cazului în care partea care le
comandă furnizează o parte esențială din elementele materiale necesare
acestei fabricări sau produceri. Nu se aplică contractelor la care obligația
preponderentă a părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea
manoperei sau a altor servicii. Deci se face diferența între contractul de
vânzare și contractul de antrepriză.
CVIM nu se aplică: contractelor încheiate pentru o folosință
personală, familială sau casnică, contractelor având ca obiect imobile,
mobile incorporale, valori mobiliare, efecte de comerț și monede, nave,
aeronave, electricitate, contractelor privind bunuri vândute la licitații, de sub
sechestru sau vânzărilor efectuate în orice alt mod de către autoritățile
judiciare (art. 2).
CVIM are lacune, în sensul că nu reglementează aspecte
importante care privesc vânzarea și anume: validitatea contractului și
clauzelor acestuia, reprezentarea părților, prescripția extinctivă,
validitatea prețului, relațiile cu terții, transferul de proprietate,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de mărfurile vândute, cesiunea de
creanță și compensația. În aceste situații, conform art 7.2 din CVIM se aplică
principiile generale din care CVIM se inspiră sau, în lipsa acestor principii,
legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internațional
privat ale forului.
Încheierea contractului de vânzare este reglementată în art. 14-24
CVIM. O propunere de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai
multor persoane determinate constituie oferta, dacă este suficient de precisă
și denotă voința autorului ei de a se angaja în caz de acceptare [art. 14.1
CVIM, similară cu art. 1188 alin. (1) C. civ. rom.]. O propunere este
suficient de precisă în cazul în care denumește mărfurile și, expres sau
implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permit ca acestea
să fie determinate. O propunere adresată unor persoane nedeterminate este
considerată numai ca o invitație de a oferta, în afară
de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar
contrariul. O ofertă produce efecte când ajunge la destinatar; deci se aplică
teoria recepției, cunoscută și în dreptul român [art. 1186 alin. (1) C. civ.].
Potrivit art. 24 CVIM o ofertă este considerată că ajunge la destinatar atunci
când este făcută verbal sau este predată destinatarului însuși prin orice
mijloace, la sediul sau, la adresa sa poștală sau, dacă nu are sediu sau adresă
poștală, la reședința sa obișnuită.
Revocarea ofertei. Conform art. 16 CVIM o ofertă poate fi
revocată până la încheierea contractului, dacă revocarea sosește la
destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea. Oferta devine
irevocabilă dacă ea prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru
acceptare sau în alt fel, ca este irevocabilă sau dacă era rezonabil pentru
destinatar să considere oferta ca irevocabilă și dacă a acționat în consecință.
Acceptarea ofertei. Reprezintă acceptate a ofertei o declarație sau o altă
manifestare a destinatarului care exprimă acordul său la o ofertă.
Tăcerea sau inacțiunea, prin ele însele, nu pot constitui acceptare.
Acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicația de
acceptare parvine ofertantului. Acceptarea nu produce efecte dacă această
indicație nu parvine ofertantului în termenul pe care l-a stipulat sau, în lipsa
unei astfel de stipulații, într-un termen rezonabil, ținând seama de
împrejurările tranzacției și de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite
de ofertant. O ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de
cazul în care împrejurările indică altceva. Cu toate acestea, dacă în temeiul
ofertei, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau al uzanțelor,
destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se
referă, de exemplu, la expedierea mărfurilor, sau la plata prețului, fără a-l
comunica ofertantului, acceptarea produce efecte în momentul în care acest
act este îndeplinit, în măsura în care este în termen (art. 18 CVIM).
Contraoferta. Acceptarea trebuie să fie pură și simplă pentru ca un
contract să fie încheiat. Un răspuns care se vrea a fi acceptarea unei oferte,
dar care conține completări, limitări sau alte modificări este o respingere a
ofertei și constituie o contraofertă (art. 19.1 CVIM). Elementele
complementare sau diferite care alterează substanțial oferta și reprezintă o
contraofertă privesc prețul, plata, calitatea și cantitatea
mărfurilor, locul și momentul predării, întinderea responsabilității unei părți
față de cealaltă sau rezolvarea litigiilor. Dacă răspunsul conține elemente
complementare sau diferite, dar care nu alterează în mod substanțial termenii
ofertei, constituie o acceptare, în afară de cazul în care ofertantul, fără
întârziere nejustificată, a relevat verbal diferențele sau a adresat un aviz în
acest scop.
Forma. CVIM consacră libertatea de formă la încheierea
contractului, deci consensualismul. Cu toate acestea, statele contractante la
CVIM pot formula rezerve, în sensul că pot pretinde forma scrisă. Dacă una
dintre părțile contractante are sediul pe teritoriul unui stat contractant
care a formulat rezervă, este obligatorie forma scrisă. Contractele de comerț
internațional se încheie, de regulă, în formă scrisă prin voința părților. Pentru
orice modificare ulterioară se cere respectarea aceleași forme (principiul
simetriei de formă), cu excepția situației în care modificarea reiese din
comportamentul uneia dintre părți pe care se bazează cealaltă parte, așa cum
rezultă din art. 29.2 CVIM.
Proba. Contractul de vânzare internațională de mărfuri poate fi
dovedit prin orice mijloc de probă (art. 11 CVIM).
Condițiile generale contractuale. Marea majoritate a operatorilor de
comerț internațional elaborează condiții generale contractuale. CVIM nu
reglementează clauzele contractuale care nu sunt negociate între părți și care
provin de la o singură parte, cum sunt condițiile generale contractuale. În
doctrină se apreciază că instanța sesizată va determina dacă o parte a
acceptat sau nu condițiile generale contractuale impuse de cealaltă parte. De
exemplu, dacă aceste condiții apar pe verso-ul bonului de comandă semnat
fără rezerve de una dintre părți, atunci se consideră că aceasta a acceptat și
condițiile generale impuse de cealaltă parte.
 Clauze neobișnuite. În legătură cu asemenea clauze, CVIM nu
conține prevederi. Potrivit art. 2.1.20 din Principiile Unidroit, o clauză tip
este fără efect, dacă datorită naturii și caracterului ei cealaltă parte nu se
aștepta în mod rezonabil ca o asemenea clauză să figureze în contract.
Totuși clauza produce efecte, dacă cealaltă parte a acceptat-o în mod expres.
Pentru a se determina dacă o clauză este neobișnuită se analizează conținutul
ei, limba folosită și prezentarea. Instanța sesizată cu o asemenea problemă,
se poate folosi și de principiul bunei credințe în contracte. Un tip de clauze
neobișnuite apare în Codul civil român în art. 1203 sub denumirea de clauze
neuzuale.
Prețul. În majoritatea sistemelor juridice un contract de vânzare nu este
valabil încheiat dacă prețul nu este determinat sau cel puțin determinabil.
Aceeași regulă există în dreptul român – art. 1660 alin. (2) C. civ., precum și
în CVIM. Dar CVIM nu conține reguli referitoare la validitatea contractului;
validitatea contractului se determină de către legea aplicabilă contractului.
Dacă prețul nu a fost determinat, dar contractul este valabil încheiat după
legea aplicabilă acestuia, conform art. 55 CVIM se consideră că părțile s-au
referit în mod tacit la prețul practicat în mod obișnuit în momentul încheierii
contractului, în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri
vândute în împrejurări comparabile.
Efectele vânzării.
Obligațiile vânzătorului. Obligațiile vânzătorului sunt de a livra marfa
și de a transfera proprietatea și, eventual, de a remite documentele referitoare
la marfă (art. 30 CVIM). În art. 31-34 CVIM există reguli referitoare la
transportul și livrarea mărfii pentru cazurile rare în care în contractul părților
nu sunt incluse asemenea dispoziții.
Regulile Incoterms (International Commercial Terms).
Camera internațională de comerț (ICC) a redactat o serie de reguli
numite Incoterms, care permit părților contractante, prin inserarea unor litere
sau a unor expresii scurte, la care se adaugă un loc, să cunoască imediat
obligațiile lor cu privire la: încărcarea și descărcarea mărfurilor, îndeplinirea
formalităților de import/export, a formalităților vamale, încheierea
contractului de transport și prezentarea documentelor de transport,
asigurarea legată de transport, locul de livrare, transferal riscurilor.
Incoterms nu reglementează transferul proprietății mărfii vândute și nici
legea aplicabilă ori instanța competență să soluționeze litigiile.
Ultima versiune a regulilor Incoterms este din 2010 (cea
precedentă datează din 2000), și este în vigoare de la 1 ian. 2011. Există și
reguli Incoterms elaborate în USA, în Uniform Commercial Code, de aceea,
părțile trebuie să specifice la care reguli Incoterms se referă. Mult mai
folosite în comerțul internațional sunt cele ale ICC. Ultima versiune a
regulilor Incoterms este îmbunătățită, ținându-se seama de schimbările la
nivel mondial, mai ales din punct de vedere logistic. A fost adăugată
posibilitatea înlocuirii documentelor pe hârtie cu documente pe support
electronic.
Există două categorii de reguli Incoterms: o categorie care se
aplică tuturor mijloacelor de transport, fără distincție și a doua categorie,
care se aplică numai transportului maritim. Alegerea regulii Incoterm este
foarte importantă pentru operatorii de comerț internațional. Exemple de
reguli Incoterms: EXW - EX WORKS (... named place of delivery) - singura
responsabilitate a vânzătorului este să pună la dispoziția cumpărătorului
mărfurile; cumpărătorul este obligat la toate costurile și riscurile
transportului de la vânzător la destinație;
CIP – CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO (... named place of
destination) – vânzătorul
plătește transportul mărfii până la destinație; el încheie o asigurare cargo; din
momentul în care marfa este transferată primului transportator, cumpărătorul
suportă riscurile distrugerii sau pierderii;
FOB - FREE ON BOARD (... named port of shipment) – aplicabilă numai în
transportul maritim și presupune că vânzătorul livrează marfa la bordul
navei pentru export; din acel moment, cumpărătorul este responsabil pentru
toate costurile și suportă toate riscurile.
Alegerea regulii Incoterm adecvate nu este atât de simplă cum pare la
prima vedere.
Transferul riscurilor.
În CVIM transferul riscurilor are loc în momentul în care mărfurile sunt
livrate cumpărătorului (art. 69). Aceeași prevedere există și în dreptul
român; potrivit art. 1274, în contractele
translative de proprietate, cât timp bunul nu este predat, riscul
contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă
proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a
bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar
dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în
întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar
dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost
executată la timp.
Conform art. 67 CVIM atunci când livrarea mărfii implică un
transport, transferul riscurilor are loc în momentul în care vânzătorul
încredințează marfa primului transportator pentru a o transmite
cumpărătorului, în conformitate cu contractul de vânzare. Riscurile nu sunt
transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost identificate, prin
aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri prin documentele de transport,
printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc (art. 67.2 CVIM).
Art. 68 este consacrat transferului de riscuri atunci când vânzarea are loc în
cursul transportului ; transferul are loc, în acest caz, la data încheierii
contractului. Dacă în momentul încheierii contractului de vânzare,
vânzătorul știa sau ar fi trebuit să știe că mărfurile au pierit sau
erau deteriorate și nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau
deteriorarea este în sarcina vânzătorului. Transferul riscurilor nu îl
împiedică pe cumpărător să acționeze împotriva vânzătorului, dacă acestase
face vinovat de o încălcare esențială a contractului (art. 70 CVIM).
Vânzarea cu rezerva proprietății. Clauza de rezervă a proprietății este
reglementată de legea aplicabilă contractului de vânzare. Această clauză are
ca scop protecția vânzătorului. În dreptul român, potrivit art. 1664 C. civ.
„Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata
integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această
stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor
de publicitate cerute de lege, după natura bunului.”.
Conformitatea mărfurilor. Vânzătorul trebuie să predea mărfurile
conforme cu prevederile contractuale ; acestea nu trebuie să aibă vicii. În
CVIM există o concepție monistă referitoare la conformitate; nu se face
distincție între conformitate și vicii ascunse. Mărfurile sunt conforme: dacă
sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de
același tip; sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost
adusă, expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii
contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul
le-a lăsat la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din
partea lui să o facă; posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a
prezentat-o cumpărătorului ca eșantion sau model; sunt ambalate în modul
obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa unui mod obișnuit, într-o
manieră adecvată pentru a le conserva și proteja
(art. 35.2 CVIM). Vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de
conformitate pe care cumpărătorul o cunoștea sau nu o putea ignora în
momentul încheierii contractului. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă
de conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor către
cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior (art. 36.1CVIM).
Denunțarea lipsei de conformitate, a defectului, trebuie făcută într-un termen
rezonabil, care curge de la data când cumpărătorul l-a constatat sau ar fi
trebuit să-l constate. În toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul
de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o
denunță cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care
mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest
termen ar fi incompatibil cu durata unei garanții contractuale (art. 39.2
CVIM). Termenul de denunțare a lipsei de conformitate este diferit de
termenul de prescripție.
Astfel, prescripția este reglementată de Convenția de la New York din
1974 și de un protocol din 1980, care prevede un termen de prescripție de 4
ani, care curge de la data la care dreptul la acțiune poate fi exercitat (art. 8 și
9). România este parte la această convenție, la care a aderat prin Legea
24/1992. Convenția de la New York nu este aplicabilă, însă, în multe state
din UE. Prin urmare, legea aplicabilă contractului de vânzare va stabili și
regulile aplicabile prescripției dreptului la acțiune. În Principiile Unidroit
termenul de prescripție este de 3 ani, care curge de la
data la care creditorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptele care îi
permit să exercite dreptul la acțiune. În continuare este prevăzut și un termen
maximal de 10 ani, care curge din momentul în care dreptul la acțiune poate
fi exercitat, independent de cunoștința creditorului (art.10.2).
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept saupretenție
a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile
în aceste condiții (art. 41 CVIM). Este vorba de ceea ce în dreptul român
numim garanția pentru evicțiune. Cumpărătorul trebuie să denunțe
vânzătorului pretenția terțului într-un termen rezonabil, calculate din
momentul în care a cunoscut-o sau ar fi trebuit s-o cunoască. Vânzătorul nu
se poate prevala de aceasta, dacă a cunoscut pretenția terțului și natura sa
(art. 43.2 CVIM).
Obligațiile cumpărătorului. Cumpărătorul este obligat să preia
marfa și să plătească prețul. Potrivit art. 60 CVIM cumpărătorul trebuie să
îndeplinească orice act care se poate aștepta în mod rezonabil din partea lui
pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea și să preia efectiv marfa.
Când cumpărătorul nu preia marfa, el va suporta riscul pieirii sau deteriorării
acesteia, deoarece transferul riscurilor operează de la data la care vânzătorul
pune marfa la dispoziția sa.
Cumpărătorul are obligația fundamentală de a verifica marfa, în cel mai
scurt termen posibil, în funcție de circumstanțe (art. 38.1 CVIM). Această
verificare este făcută de multe ori înainte de plecarea mărfii, pentru a
împiedica transportul unei mărfi neconforme, care trebuie apoi returnată
vânzătorului. Cumpărătorul trebuie să notifice vânzătorului orice lipsă de
conformitate constatată.
Cumpărătorul este obligat să plătească prețul, care este portabil, adică
se face la locul unde este situat sediul vânzătorului sau, dacă plata
trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul acestei
remiteri (art. 57.1 CVIM). În dreptul român, cumpărătorul trebuie să
plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii
contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă. Dacă la data
încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii
contrare plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa
acestora, la locul destinaţiei (art. 1720 C. civ.).
Cumpărătorul trebuie să plătească prețul la data stabilită prin
contract sau care rezultă din contract, fără a fi necesară nici o cerere sau altă
formalitate din partea vânzătorului (art. 59 CVIM).
Neexecutarea contractului.
CVIM prevede mijloacele de care dispune vânzătorul, mijloacele
de care dispune cumpărătorul și dispozițiile comune referitoare la
neexecutarea contractului. În principal, există cinci mecanisme care permit
organizarea drepturilor și obligațiile părților în caz de neexecutare a
contractului: excepția de neexecutare, executarea în natură, rezoluțiunea,
despăgubiri și reducerea prețului.
Excepția de neexecutare. Potrivit art. 58 CVIM vânzătorul nu este
obligat să livreze marfa atât timp cât cumpărătorul nu plătește prețul, și
cumpărătorul nu trebuie să plătească prețul atât timp cât marfa nu i-a fost
pusă la dispoziție. Pentru a se evita acest cerc vicios se folosește creditul
documentar. Creditul documentar este operațiunea la care participă
cumpărătorul (importatorul), care dă ordin unei bănci (banca emitentă sau
ordonatoare) să-l plătească pe vânzător (exportatorul, beneficiarul), prin
intermediul unei alte bănci (banca corespondentă sau confirmatoare), în baza
anumitor documente care dovedesc expedierea mărfii.
O parte contractantă poate să amâne executarea obligațiilor sale când
rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o parte
esențială a obligațiilor sale (art. 71.1 CVIM). Sancțiunea pentru
neexecutarea anticipată este o inovație a CVIM. Potrivit art. 25 CVIM „O
contravenție la contract săvârșită de una din părți este esențială când ea
cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează în mod substanțial
de ceea ce aceasta era în drept să aștepte de la contract, în afară de cazul în
care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană
rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație, nu l-ar fi
prevăzut nici ea”.
Executarea în natură. Executarea în natură nu poate fi cerută decât dacă
lex fori o permite. Astfel potrivit art. 28 CVIM „Dacă, în conformitate cu
dispozițiile prezentei convenții, o parte are dreptul să ceară celeilalte părți
executarea unei obligații, un tribunal nu este ținut să dispună executarea în
natură decât dacă o face în temeiul propriului său drept pentru contracte de
vânzare asemănătoare, necârmuite de prezenta convenție”. În dreptul român,
potrivit art. 1527 alin. (1) C. civ. „Creditorul poate cere întotdeauna ca
debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului
în care o asemenea executare este imposibilă.”.
Rezoluțiunea contractului. O singură contravenție esențială la
obligațiile contractuale poate antrena rezoluțiunea contractului.
Rezoluțiunea se face prin declarație unilaterală de către partea care a suferit
contravenția. Nu este nevoie de vreo autorizare pentru aceasta, din partea
unei instanțe statale sau arbitrale. În CVIM sunt definite detaliat
contravențiile care pot conduce la rezoluțiune, în scopul de a evita litigiile.
Rezoluțiunea poate interveni și în mod anticipat, dacă este clar că va
interveni o contravenție la contract (art. 72 CVIM). Rezoluțiunea trebuie
notificată celeilalte părți într-un termen rezonabil. Ea poate fi totală sau
parțială.
Despăgubiri. Art. 74 CVIM prevede că despăgubirile includ nu numai
pierderea suferită, ci și câștigul nerealizat de cealaltă parte din cauza
contravenției. Aceste daune-interese nu pot fi superioare pierderii suferite și
câștigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să
le prevadă în momentul încheierii contractului, în considerarea faptelor de
care avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință ca fiind consecințele
posibile ale contravenției la contract.
Reducerea prețului. Art. 50 CVIM permite cumpărătorului să
reducă prețul proporțional cu diferența între valoarea pe care mărfurile
efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile
conforme ar fi avut-o în acest moment. Cumpărătorul trebuie să aibă în
vedere deci, data livrării mărfii. Reducerea prețului nu poate intervene dacă
vânzătorul repară orice deficiență a obligațiilor sale sau dacă cumpărătorul
refuză să accepte executarea de către vânzător.
Exonerarea de răspundere. În CVIM sunt prevăzute două tipuri de
exonerare de răspundere. Prima se referă la exonerarea debitorului atunci
când neexecutarea se datorează unei piedici independente de voința sa și pe
care, nu putea, în mod rezonabil să o ia în considerare la momentul încheierii
contractului, să o prevină ori depășească sau să prevină ori să-I depășească
consecințele (art. 79). Acest tip de exonerare de răspundere se
situează între forța majoră și impreviziune. Al doilea tip de exonerare este
prevăzut în art. 80 CVIM, care permite exonerarea de răspundere a
debitorului atunci când neexecutarea este datorată creditorului.
Bilet 29.
1. Arbitrajul international.natura si izvoare
Arbitrajul este modalitatea obișnuită de soluționare a litigiilor de
comerț internațional. Pentru a distinge arbitrajul față de alte moduri de
soluționare a litigiilor se folosesc trei criterii: voința părților care este sursa
puterii arbitrilor; procedura arbitrală, care trebuie să respecte garanțiile
fundamentale ale justiției; hotărârea arbitrală, care este obligatorie.
Natura arbitrajului. S-a pus problema dacă arbitrajul reprezintă o
jurisdicție sau nu. În doctrină este considerat o jurisdicție privată. În
jurisprudența CJUE, arbitrajul nu reprezintă o jurisdicție în sensul art. 267
TFUE. Astfel, în speța C-125/04 CJUE a hotărât că un tribunal arbitral
convențional nu constituie o jurisdicție în sensul art. 267 TFUE, deoarece
părțile nu au nici o obligație, de fapt sau de drept, de a sesiza o instanță
arbitrală pentru soluționarea litigiului dintre ele, iar autoritățile publice din
statul membru nu sunt nici implicate în alegerea modului de
soluționare a litigiului prin arbitraj, nici nu sunt chemate să intervină din
oficiu pe parcursul desfășurării procedurii arbitrale.
Există mai multe instrumente internaționale în materia arbitrajului
și anume: Convenția de la New York din 1958 cu privire la recunoașterea și
executarea sentințelor arbitrale străine, Convenția europeană cu privire la
arbitrajul comercial internațional de la Geneva din 1961, Convenția de la
Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiții
între state și persoane ale altor state. România este parte la toate
cele trei convenții. UNCITRAL a elaborat o lege-tip cu privire la
arbitrajul comercial internațional în 1985, care a fost revizuită în 2006
(Model Law on International Commercial Arbitration) și un regulament de
arbitraj în 1976, revizuit în 2010 și modificat în 2013 (UNCITRAL
Arbitration Rules), care este folosit, mai ales, de părțile care aleg arbitrajul
ad hoc.
În drepturile naționale există norme referitoare la arbitrajul internațional. În
dreptul român, arbitrajul internațional este reglementat în Codul de
procedură civilă, în Titlul IV „Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor
arbitrale străine” (art.1110-1132). Potrivit art. 1110 C. proc. civ., atunci când
arbitrajul se desfășoară în România, un litigiu arbitral este considerat
internațional, dacă s-a născut dintr-un raport de drept
privat cu element de extraneitate. Dispozițiile din Codul de procedură civilă
referitoare la arbitrajul internațional se aplică oricărui arbitraj internațional,
dacă sediul instanței arbitrale se află în România și, cel puțin una dintre părți
avea la data încheierii convenției arbitrale domiciliul sau reședința obișnuită,
respectiv sediul în afara României, cu condiția ca părțile să nu fi exclus prin
convenția arbitrală aplicarea acestora.
Dreptul arbitrajului (lex arbitrii) se distinge, atât de legea
aplicabilă fondului litigiului, care se soluționează prin arbitraj, cât și de legea
aplicabilă procedurii arbitrale. Lex arbitrii reglementează problem precum
validitatea convenției de arbitraj, căile de atac ale hotărârii arbitrale.
În anumite drepturi naționale, cum este cazul Germaniei, regulile
aplicabile arbitrajului sunt aceleași, fie că arbitrajul este intern, fie că este
internațional. În altele (Franța, Elveția), printre care și România, există
reguli speciale aplicabile arbitrajului internațional, și doar anumite aspecte
sunt comune (arbitrajului intern și internațional).
În materia investițiilor, recurgerea la arbitraj, ca modalitate de
soluționare a litigiilor, poate avea două surse: o clauză în contractul de stat
sau o prevedere într-o convenție internațională, aplicabilă în cauză, mai ales,
un BIT.
Părțile au posibilitatea de a alege un arbitraj ad hoc sau un arbitraj
instituționalizat, adică administrat de un centru de arbitraj. Dacă părțile aleg
arbitrajul ad hoc, de regulă, folosesc regulamentul UNCITRAL
(UNCITRAL Arbitration Rules). Dacă aleg arbitrajul instituționalizat pot
opta între mai multe centre de arbitraj: Curtea permanentă de arbitraj de la
Haga, care funcționează pe lângă Curtea Internațională de Justiție, și
care nu soluționează decât litigii între state sau între un stat și o
întreprindere (ca în cazul contractelor de stat); Curtea de arbitraj de la Paris,
care funcționează în cadrul Camerei Internaționale de Comerț (ICC) și care
are reguli noi de arbitraj (în vigoare din 2012), arbitrajul organizat pe lângă
Camera de Comerț de la Stockholm, LCIA – The London Court of
International Arbitration, AAA - American Arbitration Association, SIAC –
Singapore International Arbitration Centre, Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Alegerea unui centru de arbitraj presupune și alegerea regulamentului de
arbitraj al acelui centru, deoarece, de regulă, fiecare centru aplică propriul
regulament, refuzând aplicarea unor alte reglementări. Iar fiecare regulament
conține și reguli de procedură.

2. Transportul maritim de marfuri. contractul de navlosire.reglementare

international p.98
Transporturile maritime de mărfuri pot avea un caracter ocazional
și atunci au la bază un contract de navlosire sau un caracter organizat prin
efectuarea de curse regulate, care au la bază un contract de transport
maritim. Chiar dacă cele două contracte (contractul de navlosire și contractul
de transport maritim) au același scop și anume, transportul pe mare a
mărfurilor, ele au trăsături distincte.
Astfel, contractul de navlosire este acela prin care, armatorul seobligă să
pună la dispoziția navlositorului o navă, în stare de navigabilitate, în
schimbul unui preț numit navlu; părțile contractului sunt armatorul și
navlositorul; proba contractului se face cu documentul numit charter party.
În materia contractului de navlosire nu există reguli internaționale uniforme.
De regulă, se încheie contracte tip, ale căror clauze sunt elaborate de
organizațiile internaționale de armatori.

Bilet nr. 30:

1. Conventia de arbitraj. Conditii de fond. Autonomia clauzei
compromisorii; p. 50
Convenția de arbitraj poate să îmbrace două forme: clauza
compromisorie, inserată în contractul părților (deci, înainte de apariția
litigiului), care reprezintă regula și, mai rar, compromisul de arbitraj, care se
încheie între părți după nașterea litigiului.
Condiții de fond. Autonomia clauzei compromisorii. Clauza
compromisorie este independentă de contractul care o conține, atât din punct
de vedere material, cât și juridic. Astfel, clauza compromisorie nu este
afectată de ineficacitatea contractului (nulitate, rezoluțiune, reziliere,
caducitate, expirare, ș.a.) și nici chiar de formarea lui, o clauză
compromisorie putând fi valabilă chiar dacă contractul între părți nu s-a
încheiat încă. Potrivit art. 1112 alin. (3) C. proc. civ. rom., validitatea clauzei
compromisorii nu poate fi contestată pe motivul nevalidității contractului
principal sau pentru că ar viza un litigiu care nu există încă; deci are un
caracter autonom. Validitatea clauzei compromisorii este
supusă legii aplicabile stabilite de părți; frecvent, legea aplicabilă clauzei
compromisorii este aceea aleasă de părți pentru contractul lor, și nu o lege
separată.
Conform art. 1112 alin. (2) C. proc. civ. rom., convenția arbitrală (atât
clauza compromisorie, cât și compromisul) este valabilă dacă îndeplinește
condițiile de fond impuse, fie de legea stabilită de părți pentru clauză, fie de
legea aplicabilă obiectului litigiului (și aici se are în vedere, mai ales,
compromisul), fie de legea aplicabilă contractului, care o conține, fie de
legea română.
Autonomia clauzei compromisorii nu este recunoscută în toate
drepturile naționale.
2. Contractul de distributie-notiune si caracterizare. P. 86
Contractul de distribuție, alături de contractul de agenție și de
franciză constituie principalele forme ale distribuției moderne.
Deși foarte utilizat, contractul de distribuție nu este reglementat prin
dispoziții speciale în dreptul român; el este supus normelor de drept comun
din materia contractelor; nici în comerțul internațional nu există vreo
convenție internațională în materie.
Contractul de distribuție în comerțul internațional este contractual
încheiat pe termen lung între o parte numită producător sau furnizor
(supplier), care se obligă să livreze celeilalte părți, numită distribuitor
(distributor), în condiții de exclusivitate, anumite cantități de marfă, pe care
distribuitorul să le revândă propriilor clienți, folosindu-se de marca
producătorului, pe o piață determinată prin contract, în schimbul unei
remunerații constând în diferența dintre prețul de cumpărare și cel de
revânzare. (În continuare va fi folosit termenul de producător și nu de
furnizor – deși acesta descrie mai bine atribuțiile acestei părți contractante
– pentru a nu se face confuzie cu părțile contractului de furnizare, așacum
este reglementat în Codul civil român).
Distribuitorul acționează în nume propriu, și nu în numele sau pe seama
producătorului. Între distribuitor și producător se încheie un contract-cadru,
care este urmat de contracte de aplicare. Relațiile dintre distribuitor și
clienții săi (contracte de aplicație) sunt contracte de vânzare, care sunt
supuse regulilor analizate, deja.
Este posibil ca producătorul să urmărească organizarea unei rețele
internaționale de distribuție, având un distribuitor principal, care să aibă
sarcina de a recruta subdistribuitori.
Datorită importanței economice a distribuției are loc o implicare a
autorităților publice în sistem, care sunt interesate în funcționarea pieței,în
încurajarea liberei inițiative, în asigurarea concurenței loiale și a liberei
circulații a produselor și serviciilor pe piață. De aceea, normele de drept
public pot limita libertatea contractuală a părților. Atunci când un practician
redactează un contract de distribuție trebuie să aibă în vedere dispozițiile de
drept public aplicabile în statele cu care contractul prezintă strânse legături.
În materia contractului de distribuție, datorită implicării normelor de
drept public, se inversează regulile de drept internațional privat.
Astfel, dacă se constată aplicarea unei norme de drept public, competente
vor fi instanțele din statul căruia îi aparțin aceste norme. Deci, mai întâi se
stabilește legea aplicabilă, care atrage și determinarea instanței competente,
pe când în DIP mai întâi se stabilește competența jurisdicțională, și apoi
legea aplicabilă. În dreptul român, de exemplu, în OG 99/2000 privind
comercializarea produselor și serviciilor de piață, aprobată, modificată și
completată ulterior, sunt stabilite sancțiuni pentru nerespectarea prevederilor
referitoare la afișarea prețurilor, la comercializarea produselor în alte
condiții decât cele stabilite de lege, ș.a.; aceste sancțiuni sunt
contravenționale, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit
legii penale, să fie infracțiuni. Competente pentru soluționarea litigiilor este
instanța română.
La încheierea contractelor de distribuție, în redactarea clauzelor de
exclusivitate, de aprovizionare, ș.a. trebuie să se țină seama și de regulile de
concurență pe piața de distribuție. Concurența este reglementată tot de
norme de drept public.

Bilet 31:
1.Obligatiile din faza precontractuala p. 63
Obligația de informare. În dreptul român nu există un text expres
general, care să impună obligația de informare în faza negocierilor. Există
însă obligația de bună-credință în negocieri, căreia îi este subsumatăobligația
de informare. Potrivit art. 1183 C. civ. rom.: „(1) Părţile au libertatea
iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare
pentru eşecul acestora.
(2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte
exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea
acestei obligaţii.
(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care
iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.
(4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei credinţe
răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui
prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor,
de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări
asemănătoare.”. Acest text are la bază art. 2.1.15 din Principiile Unidroit; se
regăsește și în alte legislații naționale, cum ar fi cea germană. De asemenea,
în cazul mai multor contracte este reglementată obligația de informare
precontractuală; de exemplu, în contractul de intermediere, conform art.
2100 C. civ. rom. „Intermediarul
este obligat să comunice terţului toate informaţiile cu privire la avantajele şi
oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiţia să nu
prejudicieze în mod culpabil interesele clientului.”; prevederi referitoare la
obligația de informare precontractuală există și în contractul de asigurare, în
art. 2238 C. civ. rom.; în contractul de franciză, art. 2 și 15 din O.G.
52/1997. Exclusivitatea în negocieri. Dacă părțile urmăresc să poarte
negocieri cu o singură parte, trebuie să prevadă într-un document
precontractual o clauză de exclusivitate. Altfel, ele nu sunt ținute să poarte
negocieri exclusive.
Confidențialitatea. Conform art. 2.1.16 din Principiile Unidroit,
care a fost reluat în art. 1184 C. civ. rom., în cursul negocierilor, părțile nu
sunt obligate, în mod obișnuit, la confidențialitate, decât dacă natura
informației sau calitatea profesională a părților impune acest lucru; obligația
de confidențialitate în acest ultim caz face parte din obligația generală de
bună credință

2. Transportul feroviar international de marfuri. P. 97

În această materie există norme uniforme imperative incluse în
Convenția de la Berna din 1980 privind transporturile internaționale
feroviare (COTIF = Convention concerning International Carriage by Rail),
cu modificările ulterioare (România a ratificat Convenția prin Decretul
100/1983). Importante modificări au fost aduse Convenției prin Protocolul
de la Vilnius din 1999, care a intrat în vigoare în 2006.
Convenția de la Berna are mai multe anexe, printre care și anexa B, care
conține regulile uniforme privind contractul de transport internațional
feroviar al mărfurilor (CIM). Aceste reguli uniforme sunt imperative (la fel
ca și CMR), și asta rezultă din art. 5: „În lipsa unei clauze contrare, în
prezentele Reguli uniforme, este nulă și neavenită orice stipulare care, în
mod direct sau indirect, ar deroga de la aceste Reguli uniforme. Nulitatea
unor astfel de stipulări nu atrage nulitatea celorlalte prevederi ale
contractului de transport. Cu toate acestea, un transportator își poate asuma o
răspundere și obligații mai grele decât cele care sunt prevăzute de prezentele
Reguli uniforme.”.
Regulile CIM se aplică oricărui contract de transport feroviar de mărfuri
cu titlu oneros, dacă locul de luare în primire a mărfii și locul prevăzut
pentru livrare sunt situate în două state contractante diferite. Regulile se
aplică indiferent de sediul și naționalitatea părților la contractul de transport
(art. 1.1). Dacă numai unul dintre cele două state (statul locul de preluare a
mărfii sau statul locului de livrare a mărfii) este parte la COTIF–CIM,
regulile uniforme se aplică dacă părțile contractului de transport au ales ca
lege aplicabilă contractului CIM (art. 1.2).
Influența CMR apare și în ceea ce privește natura contractului de
transport feroviar internațional, care este un contract consensual, scrisoarea
de trăsură fiind doar un mijloc de probă și nu o condiție de validitate (art.
6.2). Prevederi asemănătoare cu CMR există și în ceea ce privește
răspunderea transportatorului și cauzele de exonerare de răspundere, cu
anumite aspecte specifice contractului feroviar.
Repararea prejudiciului nu poate depăși anumite limite, în caz de
pierdere a mărfii (art. 30.2), de pierdere în greutate pe parcurs (art. 31), în
caz de avariere a mărfii (art. 32.2) sau de depășire a termenului de livrare
(art. 33.3). Dacă se dovedește că prejudiciul a rezultat în urma unui act sau a
unei omisiuni comisă de transportator, fie cu intenția de a provoca o astfel de
pagubă, fie din culpă, dar fiind conștient că ar putea rezulta, probabil, o
astfel de pagubă nu mai operează vreo limitare a reparației așa cum am arătat
mai sus (art. 36).
Reglementarea litigiilor. Art. 46 CIM cuprinde regulile referitoare la
competența de soluționare a litigiilor care pot să rezulte din contractual de
transport feroviar internațional de mărfuri. Părțile pot alege instanța
competentă printr-o convenție atributivă de jurisdicție (clauză de alegere a
forului) inserată în contract. În lipsa alegerii, pot fi sesizate organele de
jurisdicţie din ţara pe teritoriul căreia se află reşedinţa obişnuită a pârâtului,
sediul său principal sau sucursala ori agenţia prin intermediul
căreia contractul de transport a fost încheiat; sau organele de jurisdicţie din
ţara pe teritoriul căreia este situat locul de luare în primire a mărfurilor sau a
celui prevăzut pentru livrarea mărfurilor. Aceste instanțe sunt competente
atât pentru litigiile în care părțile contractului de
transport introduc cererea, cât și pentru alte persoane, care au pretenții în
legătură cu contractul de transport, cum ar fi asigurătorul mărfii. În art. 46
CIM se precizează în mod expres că „alte instanțe nu pot fi sesizate”. Prin
urmare, soluționarea litigiilor prin intermediul arbitrajului nu este posibilă.
Prescripția extinctivă pentru acțiunea în justiție izvorâtă din
contractul de transport este de un an. Pentru cazuri grave, termenul de
prescripție este de 2 ani, dacă este vorba de o acțiune în justiție îndreptată
împotriva transportatorului care a acționat cu intenție sau din culpă gravă
(art. 48.1).

Bilet 33
1. Conventia aplicabila arbitrajului. Arbitrabilitatea litigiului. P.50
Arbitrabilitatea litigiului. Poate fi supus arbitrajului doar un litigiu
care este arbitrabil. Pentru a stabili arbitrabilitatea unui litigiu se are în
vedere obiectul acestuia (ratione materiae) și calitatea părților (ratione
personae). Sunt arbitrabile numai litigiile care au un obiect de natură
patrimonială și care privește drepturi de care părțile pot dispune, iar legea
statului de sediu al instanței arbitrale nu rezervă competență exclusive
instanțelor judecătorești [art. 1111 alin.(1) C. proc. civ. rom.]. În ceea ce
privește calitatea părților, se au în vedere anumite caracteristici ale uneia
dintre părți și anume, dacă o parte este persoană juridică de drept public
sau dacă face parte din categoria persoanelor considerate „slabe” și care au
nevoie de protecție, cum este consumatorul. În principiu, se consideră că
autoritățile publice nu pot recurge la jurisdicția arbitrală, care este o
jurisdicție privată, în detrimentul jurisdicției statale. Există, însă, o tendință
la nivel mondial de a extinde domeniul arbitrabilității, tendință la care
participă și România. Astfel, conform art. 542 alin. (2) C. proc. civ. rom.,
statul și autoritățile publice pot încheia convenții arbitrale, numai dacă sunt
autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care România este
parte. Art. 2 alin. 1 din Convenția de la Geneva din 1961, la care România
este parte, autorizează persoanele juridice de drept public să încheie
convenții de arbitraj. Persoanele juridice de drept public care au în obiectul
lor de activitate și activități economice pot încheia convenții arbitrale, cu
excepția cazului în care legea ori actul lor de înființare sau de organizare
prevede altfel [art. 542 alin. (3) C. proc. civ. rom.]. Referitor la persoanele
considerate „slabe” și care au nevoie de protecție, de regulă, acestea pot
încheia numai compromisuri, nu și clause compromisorii, deoarece se
apreciază că numai după nașterea litigiului pot lua decizii în cunoștință de
cauză.

2. Transportul rutier international de marfuri. Obligatiile partilor.

Convenția conține dispoziții referitoare la
obligațiile părților (a expeditorului și a transportatorului),
corespunzătoare etapelor transportului mărfurilor în trafic rutier; etapele
sunt luarea în primire a mărfii de către transportator de la expeditor,
parcurgerea itinerariului stabilit și eliberarea mărfii destinatarului.
Expeditorul are următoarele obligații principale: de ambalare a
mărfii și de predare a acesteia, el fiind răspunzător faţă de transportator
pentru daunele pricinuite persoanelor, materialului sau altor mărfuri,
precum şi pentru cheltuielile cauzate de defectuozitatea ambalajului
mărfii, afară de cazul când defectuozitatea, fiind aparentă sau cunoscută
transportatorului în momentul primirii mărfii, transportatorul nu a făcut
rezerve cu privire la aceasta (art. 10 CMR); de asemenea, are obligația de
a anexa la scrisoarea de trăsură sau de a furniza transportatorului
documentele necesare și obligația de a-i furniza toate informaţiile cerute
de acesta (art. 11 CMR). Expeditorul este răspunzător faţă de
transportator pentru toate daunele care ar putea rezulta din lipsa,
insuficienta sau din neregularitatea acestor documente şi informaţii, în
afară de cazul în care culpa este a transportatorului.
CMR conține prevederi referitoare la preluarea mărfii de către
transportator, dar nu are dispoziții referitoare la încărcarea și descărcarea
mărfii. După ce transportatorul preia marfa, el trebuie să-i verifice starea
aparentă și ambalajul. Transportatorul este ținut de instrucțiunile pe care
le primește de la expeditor, care păstrează așa numitul „drept de
dispoziție” asupra mărfii, prevăzut de art. 12 CMR, constând, în special,
în posibilitatea de a cere transportatorului oprirea transportului,
schimbarea locului prevăzut pentru eliberare sau eliberarea mărfii unui alt
destinatar decât cel indicat în scrisoarea de trăsură. Transportul trebuie
efectuat în termenul prevăzut prin convenția părților sau, atunci când nu a
fost prevăzut un termen, în perioada de timp care, în mod rezonabil, este
acordată unui transportator diligent (art. 19 CMR).
Regimul răspunderii transportatorului are la bază prezumția de
răspundere pentru pierderea totală sau parţială sau pentru avarie, produse
între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării acesteia, cât şi pentru
întârzierea în eliberarea mărfii (art. 17.1 CMR). Pentru a opera
răspunderea transportatorului este suficient să se facă dovada
prejudiciului și a faptului că prejudiciul a survenit pe durata transportului.
Transportatorul este exonerat de răspundere dacă pierderea, avaria sau
întârzierea în eliberarea mărfii a avut drept cauză o culpă a persoanei care
are dreptul să dispună de marfă, un viciu propriu al mărfii sau
95

circumstanţe pe care transportatorul nu putea să le evite şi ale căror

consecinţe nu le putea preveni (art. 17.2 CMR).
Deși nu este parte la contractul de transport, destinatarul poate
formula observații transportatorului, cu privire la pierderea, avarierea
mărfii sau livrarea ei cu întârziere, în formele și termenele prevăzute de
art. 30 CMR.
Dacă destinatarul a primit marfa fără să fi constatat starea ei în
prezența transportatorului sau dacă nu a făcut rezerve transportatorului
cel mai târziu în momentul eliberării, când este vorba de pierderi ori
avarii aparente, sau în termen de 7 zile de la data eliberării, când este
vorba de pierderi sau avarii neaparente, indicând natura generală a
pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba contrarie, că a primit
marfa în starea descrisă în scrisoarea de trăsură. Dacă este vorba de
pierderi sau de avarii neaparente, rezervele trebuie să fie făcute în scris.
Dacă starea mărfii a fost constatată de către destinatar şi
transportator, împreună, dovada contrarie rezultatului acestei constatări
nu poate fi făcută decât dacă este vorba de pierderi sau de avarii
neaparente şi dacă destinatarul a adresat rezervele sale în scris
transportatorului în termen de 7 zile de la data acestei constatări.
O depășire a termenului de eliberare poate da loc la despăgubiri
numai dacă a fost adresată o rezervă în scris, în termen de 21 de zile de la
data punerii mărfii la dispoziţia destinatarului.

Bilet nr. 34:

1.Efectele conventiei de arbitraj. P. 51
Efectele convenției de arbitraj se referă la efectele acesteia față de părțile
care au încheiat-o, la efectele ei față de terți și la efectele convenției arbitrale
față de instanța arbitrală.
Părțile trebuie să respecte convenția de arbitraj; ele au obligația să se
adreseze unei instanțe arbitrale pentru soluționarea litigiului dintre acestea;
încheierea convenției arbitrale atrage necompetența instanțelor statale.
De regulă, față de terți, convenția de arbitraj nu produce efecte,
aplicându-se principiul relativității efectelor actului juridic.
În ceea ce privește instanța arbitrală, se aplică așa numitul
principiu competență-competență, principiu aplicabil într-un mare număr de
state, printre care și România. Principiul competență-competență este
consacrat în art. 1118 C. proc. civ. Semnificația acestui principiu este aceea
că instanța arbitrală trebuie să-și verifice propria competență. Aceasta
înseamnă că instanța arbitrală trebuie să se pronunțe cu privire la validitatea
convenției de arbitraj, cu privire la eficacitatea ei, întinderea acesteia,
precum și cu privire la arbitrabilitatea litigiului (aceasta fiindlatura pozitivă a
efectelor convenției de arbitraj). Ca efect negativ, convenția de arbitraj
conduce la necompetența instanțelor statale.
Potrivit art. II.3 din Convenția de la New York din 1958 instanța statală
sesizată cu un litigiu, în legătură cu care s-a încheiat o convenție arbitrală, se
va declara necompetentă, cu excepția situației în car constată că respectiva
convenție de arbitraj este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi
aplicată.
Principiul competență-competență nu exclude, a posteriori,
controlul exercitat de către instanța statală în ceea ce privește anularea
hotărârii arbitrale, precum și cu privire la recunoașterea și executarea
hotărârii arbitrale străine. În UE, CJUE a hotărât în interpretarea
Regulamentului Bruxelles I, în speța C-185/07, că instanța statală
competentă să soluționeze pe fond un litigiu are competența de a decide și cu
privire la validitatea sau efectele unei convenții de arbitraj, în legătură cu
acel litigiu. În considerentele Regulamentului Bruxelles I revizuit (nr.
1215/2012) se precizează că în cazul în care o instanță statală dintr-un stat
membru, exercitându-și competența în temeiul Regulamentului sau în
temeiul legislației naționale, a stabilit că o convenție de arbitraj este nulă, nu
produce efecte sau este imposibil de aplicat, acest lucru nu împiedică
recunoașterea sau, după caz, executarea hotărârii adoptate de aceasta pe
fond. Acest lucru nu aduce atingere competenței instanțelor din statele
membre de a hotărî cu privire la recunoașterea și executarea sentințelor
arbitrale în conformitate cu Convenția de la New York din 1958, care
primează asupra Regulamentului.

2. transportul rutier international de marfuri (conventia si domeniul de

aplicare) p. 53
În această materie, convenția internațională de bază este Convenția
Națiunilor Unite de la Geneva din 1956 cu privire la contractul de
transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR = Convention on the
Contract for the International Carriage of Goods by Road), cu
modificările ulterioare (la care România a aderat prin Decretul 451/1972)
această convenție a intrat în vigoare în 1961. Ea conține reglementări de la
care părțile nu pot deroga. Potrivit art. 41 „1. Sub rezerva dispoziţiilor
articolului 40, este nulă şi fără nici un efect orice stipulaţie care, direct sau
indirect, ar deroga de la dispoziţiile prezentei convenţii. Nulitatea unor astfel
de stipulaţii nu atrage nulitatea celorlalte prevederi ale
contractului. 2. În special vor fi nule toate clauzele prin care s-ar ceda
transportatorului beneficiul asigurării mărfii sau orice altă clauză analoagă,
ca şi orice clauză care schimbă sarcina probei.”.
Instanțele sunt obligate să aplice din oficiu prevederile CMR,
datorită dispozițiilor ei imperative, ceea ce exclude aplicarea dreptului
național.
CJUE a decis (C-533/08) că CMR nu face parte din ordinea juridică
europeană și deci CJUE nu are competență de interpretare a CMR. CJUE a
arătat, însă, că CMR prevalează Regulamentului Bruxelles I, făcând
aplicarea art. 71 din Regulament, potrivit căruia, normele de competență
judiciară, de recunoaștere și de executare prevăzute de o convenție privind o
materie specială, precum norma de litispendență prevăzută la art. 31 alin. 2
din Convenția de la Geneva referitoare la contractul de transport
internațional de mărfuri pe șosele și cea privind forța executorie prevăzută la
art. 31 alin. 3 din această convenție sunt aplicabile, cu condiția să prezinte
un înalt grad de previzibilitate, să faciliteze o bună administrare a justiției și
să permită reducerea la
minimum a riscului apariției unor proceduri concurente și să asigure, în
condiții, cel puțin la fel de favorabile precum cele prevăzute de
Regulament, libera circulație a hotărârilor în materie civilă și comercială și
încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivelul UE.
Domeniul de aplicare a CMR.
CMR „se aplică oricărui contract de transport de mărfuri pe şosele, cu
titlu oneros, cu vehicule, când locul primirii mărfii şi locul prevăzut pentru
eliberare, așa cum sunt indicate în contract, sunt situate în două țări diferite,
dintre care cel puţin una este ţară contractantă, independent de domiciliul şi
de naţionalitatea participanţilor la contract.” (art. 1.1).
Pentru aplicarea Convenției contractul trebuie să fie internațional, adică să
aibă un element de extraneitate: punctul de plecare și de sosire a mărfii să fie
situat în state diferite, din care cel puțin unul să fie parte la CMR.
Nu interesează naționalitatea sau domiciliul părților.

Bilet 35.
1.Contractul de distributie, legea aplicabila, instanta competenta si incetarea
contractului; p. 88
Legea aplicabilă și instanța competentă. Părțile pot alege legea
aplicabilă contractului lor, în temeiul autonomiei de voință, atât pentru
contractul-cadru, cât și pentru contractele de aplicație. Dacă a fost aleasă
doar legea aplicabilă contractului-cadru, aceasta se va aplica și contractelor
de aplicație, în temeiul principiului accesoriul urmează soartaprincipalului.
Dacă părțile nu au ales legea, se aplică prevederile Regulamentului
Roma I, art. 4 lit. f): „contractul de distribuție este reglementat de legea țării
în care își are reședința obișnuită distribuitorul”.
În ceea ce privește instanța competentă, părțile pot alege arbitrajul sau o
instanță statală; dacă nu au ales, se aplică Regulamentul Bruxelles I, art. 5, în
funcție de calificarea contractului – de vânzare sau prestare de servicii,
deoarece nu există prevederi speciale pentru contractul de distribuție. În UE
contractul de distribuție este considerat de prestări de servicii, iar instanța
competentă este aceea a pieței de distribuție.
Există un model de contract a ICC – Distributorship Contract. În funcție
de acest model de contract, părțile au următoarele obligații: producătorul
(supplier) are obligația de livrare a mărfii, de a respecta exclusivitatea
acordată distribuitorului, de a permite distribuitorului să folosească numele
comercial, mărcile și alte simboluri ale producătorului, de informare a
distribuitorului; distribuitorul are obligația de preluare a mărfii, de plată a
prețului mărfii livrate de producător, de respectare a teritoriului stabilit în
contract, de neconcurență, de a respecta prețurile de revânzare stabilite de
producător, de promovare a vânzării mărfurilor
producătorului, de a asigura service pentru mărfurile distribuite.
Încetarea contractului.
Potrivit dreptului român, încetarea contractului este supusă regulilor de drept
comun din material contractelor. Conform modelului de contract a ICC,
contractul de distribuție încetează prin ajungerea la termen, prin denunțarea
unilaterală sau prin rezilierea contractului. Când contractul este încheiat pe
durată
determinată, se poate prelungi, pe perioade succesive, de regulă, de 1 an, cu
excepția cazului când o parte notifică celeilalte refuzul de a prelungi
contractul. Denunțarea unilaterală se folosește în cazul contractelor de
distribuție încheiate pe durată nedeterminată sau pe o perioadă maximă.
În acest caz, încetarea contractului este condiționată de o notificare, care
trebuie să asigure celeilalte părți un preaviz stabilit prin contract.
Rezilierea are loc atunci când una dintre părți încalcă în mod
esențial obligațiile sale contractuale sau la intervenția unor împrejurări
excepționale.
Efectele încetării contractului. Producătorul este obligat să
plătească distribuitorului o indemnizație (goodwill indemnity), în anumite
condiții stabilite în modelul de contract a ICC. Distribuitorul este obligat
timp de 12 luni de la încetarea contractului să respecte clauza de
neconcurență, adică să nu distribuie mărfuri aflate în concurență cu cele care
au făcut obiectul contractului. De asemenea, distribuitorul este obligat să
restituie toate materialele promoționale,documentele și
mostrele puse la dispoziția lui de către de producător.

2.Contractul de transport, definitie si diferenta fata de alte contracte;

p. 92
Contractul de transport este unul dintre cele mai obișnuite contracte de
comerț internațional. Comerțul internațional s-a dezvoltat datorită liniilor de
transport.
Contractul de transport poate fi definit ca fiind convenția prin care
transportatorul se angajează să deplaseze persoane sau bunuri dintr-un loc în
altul, cu un mijloc de transport convenit de părți, în schimbul unui preț
determinat. Într-un mod asemănător este definit și în Codul civil român, în
art. 1955: „Prin contractul de transport, o parte numită transportator se
obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în
altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau âdestinatarul
se obligă să-l plătească, la timpul şi locul convenite.”.
Contractul de transport se distinge de contractul de expediție (art. 2064
C. civ. rom. „Contractul de expediţie este o varietate a contractului de
comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în
contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile
accesorii.”; expeditorul participă la transport, în sensul că îl organizează, dar
nu îndeplinește prestația caracteristică), precum și de contractul de navlosire
sau, în general, de închiriere a unui mijloc de transport de către proprietarul
acestuia (navă, avion, tren, ș.a.) unei alte persoane, care va asigura
transportul bunurilor sau le va transporta ea însăși.
Transportul aerian a ajutat la mondializarea comerțului (40% din
transportul mondial se realizează pe această cale); de asemenea, a contribuit
și dezvoltarea comerțului maritim.
Dreptul internațional al transporturilor a făcut necesară elaborarea de
norme materiale de drept internațional în domeniu, care sunt, în majoritatea
lor imperative.

Nr.37
1.Hotararea arbitrala. p. 55
Hotărârea arbitrală este aceea pronunțată de tribunalul arbitral, prin care
soluționează pe fond litigiul dintre părți.
Conform art. 1120 C. proc. civ. rom., hotărârea se pronunță după procedura
convenită de părți. În lipsa unor asemenea prevederi în
convenția arbitrală, hotărârea se pronunță cu votul majorității arbitrilor, iar
în caz de paritate a voturilor prevalează soluția care se raliază votului
supraarbitrului. Hotărârea arbitrală este scrisă, motivată, datată și semnată de
toți arbitrii.
De la data comunicării ei părților, hotărârea arbitrală pronunțată în
arbitrajul internațional este executorie și obligatorie. Ea poate fi atacată
numai cu acțiune în anulare pentru motivele și în regimul stabilite în art.
608-613 C. proc. civ., aplicabile arbitrajului intern.
Acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale este de competența unei
instanțe statale, mai precis, de competența Curții de apel din
circumscripția în care a avut loc arbitrajul. Motivele pentru desființarea
hotărârii arbitrale prin acțiune în anulare sunt (conform art. 608 C. proc.
civ.):„a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție
arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu
convenția arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și
procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului
arbitrajului prevăzut la art. 567, deși cel puțin una dintre părți a declarant că
înțelege să invoce caducitatea, iar părțile nu au fost de acord cu continuarea
judecății, potrivit art. 568 alin. (1) și (2);
f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
ori a dat mai mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data
și locul pronunțării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori
dispoziții imperative ale legii;
i) dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a
pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând
neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o
ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul
atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile
menționate în sesizare.”.
Termenul general de exercitare a acțiunii în anulare este de 1 lună de la
data comunicării hotărârii arbitrale (art. 611 C. proc. civ.). Curtea de apel
poate suspenda executarea hotărârii arbitrale împotriva căreia a fost
introdusă acțiunea în anulare (art. 612 C. proc. civ.).
Dacă părțile nu au stabilit altfel prin convenția arbitrală,tribunalul
arbitral poate pronunța și hotărâri parțiale.

2. Contractul de franciză p. 89
Franciza este o formă particulară de distribuție. Contractul de
franciză (franchising) este contractul bazat pe colaborarea continuă dintre
doi comercianți independenți din punct de vedere economic și juridic, prin
care unul dintre aceștia, francizorul (franchisor) autorizează pe beneficiar
(franchisee) să producă și /sau comercializeze anumite mărfuri sau să
presteze anumite servicii, folosindu-se de numele comercial, de marca și de
know-how-ul lui (a francizorului) și beneficiind de asistență din partea
acestuia, în schimbul unei remunerații periodice plătită de beneficiar,
redevență.
Există avantaje pentru ambele părți: francizorul, titularul mărcii își
creează o rețea proprie de distribuție a mărfurilor sau a serviciilor, fără a
face investiții, iar beneficiarul se folosește de marca francizorului, cunoscută
și apreciată, beneficiind de experiența tehnică și comercială a
acestuia pentru desfășurarea independentă a unei afaceri a cărei
rentabilitate a fost deja dovedită de francizor.
Deși se utilizează mult în comerțul internațional, nu există
reglementări internaționale uniforme. În dreptul român, contractul de
franciză este reglementat de OG 52/1997 privind regimul juridic al francizei.
ICC a elaborat un model de contract de franciză, care este utilizat în
comerțul internațional, Model International Franchising Contract. De
asemenea, există o Lege-tip Unidroit cu privire la divulgarea informațiilor în
materie de franciză.
De esența contractului de franciză este transmiterea de către
francizor a know-how-ului către beneficiar. Know-how-ul reprezintă un
ansamblu de cunoștințe și soluții aplicabile unei activități comerciale, având
în principiu caracter secret. Potrivit art. 1 lit. d) din OG 52/1997,
„Know-how este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor,
desenelor şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi al altor elemente analoage,
care servesc la fabricarea şi comercializarea unui produs”.
Know-how-ul este transmis beneficiarului după plata taxei de intrare în
rețeaua de franciză pentru a fi folosit exclusiv în vederea executării
contractului de franciză, rămânând, însă, în proprietatea francizorului.
Beneficiarul nu are dreptul de a înregistra elemente din conținutul know-
how-ului nici în zona geografică prevăzută în contract, nici în altă zonă sau
alt stat fără acordul scris al francizorului.
Francizorul trebuie să acorde asistență beneficiarului cu privire la
organizarea activității, precum și pe durata executării contractului. Acesta va
putea impune beneficiarului toate caracteristicile materiale legate de marcă
(logo, culori, magazine, prezentarea produselor), precum și caracteristicile
serviciilor care pot însoți produsul, mai ales atunci când produsul este
complex și necesită formarea angajaților beneficiarului.
Dacă francizorul are mai mulți beneficiari pe același teritoriu poate
proceda în două etape; el va recurge la un master-franchise (franciză
principală), prin care acordă unei persoane, în calitate de subfrancizor, în
schimbul unei remunerații, dreptul de a exploata o franciză, în scopul de a
încheia contracte cu mai mulți beneficiari; acest mecanism va asigura
francizorului respectarea obligațiilor de către toți beneficiarii.
În art. 6 din OG 52/1997 se specifică principiile pe baza cărora
funcționează franciza:
„- termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului
amortizarea investiţiilor specifice francizei;
- francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare
asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna
un nou contract;
- în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar
circumstanţele care pot să determine o reziliere fără preaviz;
- condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor
decurgând din contract vor fi cu claritate precizate, în special condiţiile de
desemnare a unui succesor;
- dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau
dezvoltării reţelei de franciză necesită recunoaşterea acestui drept;
- clauzele de neconcurenţă vor fi cuprinse în contract, pentru
protejarea know-how-ului;
- obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate precizate
şi vor fi determinate astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelorcomune.
(2) Prin contractul de franciză, francizorul controlează respectarea
tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii. Marca francizorului,
simbol al identităţii şi al renumelui reţelei de franciză, constituie garanţia
calităţii produsului/serviciului/tehnologiei furnizate consumatorului.
Această garanţie este asigurată prin transmiterea şi prin controlul
respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse şi/sau
servicii şi/sau tehnologii. Francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o
publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din
punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.
(3) Dreptul care se transferă obligă beneficiarul la plata unei
redevenţe şi îl autorizează să utilizeze marca produselor şi/sau serviciilor
şi/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experienţă deosebită de franciză,
precum şi orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după
caz, susţinut permanent de asistenţa comercială şi/sau tehnică a
francizorului, pe toată durata de valabilitate a contractului de franciză.”.
„În cazul în care francizorul propune semnarea unui contract de
exclusivitate, vor fi respectate următoarele reguli:
- dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză, la
semnarea contractului de franciză, suma privind drepturile de
exclusivitate, prevăzută în contract, este proporţională cu taxa de intrareşi se
adaugă acesteia;
- în lipsa taxei de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de
exclusivitate sunt precizate în cazul rezilierii contractului de franciză;
- taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a
cheltuielilor necesare implementării francizei şi/sau pentru a delimita zona
şi/sau pentru know-how-ul transmis;
- contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de
reziliere, convenabilă ambelor părţi;
- durata este determinată în funcţie de caracteristicile proprii
fiecărei francize.” (art. 9 OG 52/1997).
„Francizorul poate să impună o clauză de nonconcurenţă şi de
confidenţialitate, pentru a împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe
durata contractului de exclusivitate.” (art. 10).
Legea aplicabilă și instanța competentă. Dacă părțile nu au ales legea
aplicabilă se aplică Regulamentul Roma I, art.4.1 lit. e): „contractual de
franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită
beneficiarul francizei”. Dacă părțile nu au ales instanța competentă se aplică
prevederile Regulamentului Bruxelles I, contractual de franciză fiind
calificat ca fiind un contract de prestări servicii.
Încetarea contractului. Contractul de franciză încetează la
expirarea termenului pentru care a fost încheiat sau prin reziliere, dacă una
dintre părți nu-și îndeplinește obligațiile contractuale. Potrivit modelului de
contract ICC contractul încetează și prin denunțarea unilaterală în cazul în
care contractul este încheiat pe durată nedeterminată, prin notificarea
celeilalte părți. Și în OG 52/1997 se precizează în art. 6 că francizorul va
înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a
nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract.

???
1. Investitiile. Contractul de stat.
Noțiune. Contractul de stat reprezintă acordul care leagă statul cu o
întreprindere privată străină. Fiecare parte contractantă are un scop
diferit: statul, care este, de regulă, în curs de dezvoltare, acționează în interes
general, urmărind să asigure dezvoltarea propriei țări, fără a avea resursele
umane sau tehnice necesare acestei dezvoltări (de exemplu, BRICS –
acronim pentru organizația celor cinci mari economii în curs de dezvoltare
sau recent industrializate, cu o influență semnificativă la nivel regional și
global: Brazilia, Rusia, India, China, South Africa);
întreprinderea străină urmărește realizarea de profit. Statul poate intervene în
cursul executării contractului, modificând contextul juridic și fiscal.
Întreprinderea urmărește obținerea unor garanții pentru asigurarea securității
juridice a tranzacției. Asemenea contracte sunt încheiate, de regulă, pentru
exploatarea resurselor naturale din statul de primire, pentru construcția de
infrastructuri de care statul are nevoie. Contractele sunt complexe și pe
termen lung.
Legea aplicabilă. În doctrină și în practica arbitrală s-a pus
problema dacă aceste contracte sunt de drept intern sau de drept
internațional. Răspunsul este că au elemente din ambele. Părțile pot allege
legea aplicabilă contractului, dar clauzele de alegere sunt diferite și
specifice, în comparație cu acelea dintr-un contract internațional clasic.
Rar se întâmplă ca legea aplicabilă aleasă să fie numai legea statului de
primire. De regulă, clauza de alegere a legii aplicabile este mai complexă,
cumulând reguli din dreptul intern cu reguli din dreptul internațional și cu
principii generale de drept. De exemplu, în cauza Texaco (1977), soluționată
prin arbitraj, contractul de concesiune dintre Libia și 2 societăți americane
de exploatare a petrolului conținea o clauză de desemnare a legii aplicabile:
contractul era supus principiilor din legea libiană, în măsura în care aceste
principii erau comune cu principiile de drept internațional; în absența
punctelor comune, contractul trebuia reglementat de principiile generale de
drept care se aplică de către jurisdicțiile internaționale.
În cazul în care în contract nu există o clauză de desemnare a legii
aplicabile, se poate utiliza Convenția de la Washington din 1965 pentru
reglementarea litigiilor referitoare la investiții între state și resortisanți ai
altor state, care în art. 42 prevede că în lipsa alegerii legii aplicabile, instanța
aplică legea statului contractant, parte la litigiu, inclusiv normele
conflictuale, precum și principiile de drept internațional în materie. Faptul că
apare ca posibilă retrimiterea arată că legea statului de primire nu se aplică
obligatoriu, ci numai dacă nu se opune chiar această lege, care retrimite la
dreptul unui alt stat.
Clauzele de intangibilitate și de stabilizare. Asemenea clauze sunt regula
în contractele de stat. Ele permit înghețarea puterii normative a statului, care
se angajează să nu modifice normele în materie sau, dacă le modifică,
modificările să nu se aplice contractului în curs de executare.
Aceasta este o regulă a dreptului tranzitoriu (aplicarea legilor în timp):
contractul este supus legii în vigoare la data încheierii contractului. O
asemenea regulă ar putea să aibă ca excepție doar o normă de ordine publică
care să aibă aplicabilitate imediată, inclusiv cu privire la contractele în curs
de executare.
 Soluționarea litigiilor. Și în cazul contractelor de stat, părțile, ca într-un
contract internațional clasic, pot alege autoritatea competentă pentru
soluționarea litigiilor, inserând în contract o clauză de alegere a forului sau o
clauză compromisorie (de arbitraj). Dacă se alege arbitrajul, și aceasta este
regula, părțile pot apela la Centrul Internațional pentru soluționarea litigiilor
referitoare la investiții, constituit prin Convenția de
la Washington din 1965. Părțile pot alege orice altă instituție de arbitraj sau
arbitrajul ad hoc. În absența alegerii se aplică regulile de competență de
drept internațional privat, care indică instanța statală competentă

2. Transportul aerian international de marfuri. Obligatiile partilor

Obligațiile expeditorului. Transportatorul mărfurilor trebuie să
efectueze transportul în condițiile fixate de expeditor. Expeditorul
păstrează dreptul de a modifica condițiile de transport. Expeditorul este
obligat să furnizeze informaţiile şi documentele care sunt necesare pentru
îndeplinirea formalităţilor cerute de autorităţile vamale, de poliţie şi de alte
autorităţi publice, înainte ca marfa să fie livrată destinatarului.
Expeditorul este răspunzător faţă de transportator pentru toate daunele care
pot surveni datorită lipsei, insuficienţei sau neregulilor respectivelor
informaţii sau documente, în afară de cazul în care dauna a survenit în urma
unei greşeli a transportatorului, a prepuşilor sau a mandatarilor acestuia (art.
16.1).
Răspunderea transportatorului. Răspunderea transportatorului
aerian de marfă este de plin drept pentru daunele survenite prin
distrugere, pierdere sau deteriorare a mărfii, cu condiţia ca evenimentele
care au cauzat daunele să se fi produs în timpul transportului aerian
(art.18.1). Transportatorul nu poate fi exonerat de răspundere dacă face
dovada că a depus toate diligențele necesare (așa cum era posibil conform
Convenției de la Varșovia). Cauzele care pot conduce la exonerarea de
răspundere a transportatorului sunt enumerate în art. 18.2, 19 și 20; astfel,
transportatorul nu este răspunzător dacă dovedeşte că distrugerea,
pierderea sau deteriorarea mărfii s-a datorat unui defect al mărfii, calităţii
sau viciului acesteia; ambalării necorespunzătoare a mărfii, efectuată de
către o altă persoană decât transportatorul, prepuşii sau mandatarii acestuia;
unei stări de război sau conflict armat; unei acţiuni a autorităţii publice
realizate în legătură cu intrarea, ieşirea sau tranzitul mărfii, culpei victimei,
forței majore. În caz de întârziere, transportatorul nu este răspunzător pentru
daunele survenite datorită întârzierii dacă dovedeşte că el, prepuşii şi
mandatarii săi au luat toate măsurile care se impun în mod rezonabil pentru a
evita dauna sau că le-a fost imposibil să ia respectivele măsuri.
 Clauzele contractuale exoneratoare sau limitative de răspundere sunt
nule (art. 26). Transportatorul beneficiază, însă, de anumite limite ale
răspunderii, care sunt reevaluate periodic, stabilite în art. 22-25. Părțile pot
stabili prin clauze contractuale limite mai mari ale răspunderii sau
răspunderea fără limite.

???
1.Incetarea intreprinderilor in DCI.
2.Reglementarea nationala. 2. Contractul de know-how p. 106
Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoștințe tehnice
nebrevetate și transmisibile, care se folosesc la fabricarea unui produs sau
la elaborarea unui procedeu. Transmiterea de know-how se face prin
contractul cu aceeași denumire. Furnizorul de know-how are două
obligații principale, aceea de a transmite cunoștințele tehnice și aceea de
garanție pentru viciile ascunse. Beneficiarul de know-how are obligația de
a plăti prețul și de a păstra secretul, adică de a nu divulga informațiile
primite, care nu sunt brevetate.
Reglementarea litigiilor. Contractul de know-how nu beneficiază
de o reglementare specială în dreptul intern, iar în dreptul internațional nu
există norme uniforme. Legea aplicabilă este aceea aleasă de părți, ori în
lipsă, aceea indicată de regulile de drept internațional privat ale instanței
sesizate; în spațiul UE, legea aplicabilă este legea desemnată de
Regulamentul Roma I.
În doctrină, contractul de know-how este asimilat contractului de
vânzare, de aceea legea aplicabilă în lipsa alegerii este legea reședinței
obișnuite a furnizorului de know-how (art. 4.1.a din Regulamentul Roma
I).

???
1. Insolventa transnationala in Romania P. 24
Insolvența transnațională în România este reglementată de
Legea 637/2002, care conține norme în materia insolvenței, în care sunt
implicate persoane din state care nu sunt membre UE şi Regulamentul
1346/2000 privind procedurile de insolvenţă. În situaţia insolvenţei unei
societăţi de asigurare se aplică Legea 503/2004 privind redresarea
financiară şi falimentul societăţilor de asigurare, prin care a fost transpusă
Directiva 2001/17/CE privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de
asigurare, iar atunci când este în insolvenţă o instituţie de credit sunt
aplicabile reglementările Ordonanţei Guvernului 10/2004 privind
falimentul instituţiilor de credit, care transpune Directiva 2001/24/CE
privind reorganizarea şi lichidarea instituţiilor de credit. Aceste acte
normative cu caracter special conţin şi norme de drept internaţional privat
în materie.
Prin Legea nr. 637/2002 se stabilesc competenţa de soluţionare a
cererilor privind insolvenţa, legea aplicabilă, procedura în litigii privind
raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei, precum şi
procedura de cooperare între autorităţile române şi cele străine în
rezolvarea cazurilor de insolvenţă internaţionale. Sursa de inspirație
pentru această lege a fost Legea tip UNCITRAL privind insolvabilitatea
internaţională.

2.Preambulul, Clauza de definitii, Clauzele best efforts, reasonable care si

due diligence. P. 65
Preambulul. Un contract internațional poate conține un preambul
în care părțile plasează tranzacția în context economic, se prezintă pe scurt,
descriu obiectivele urmărite prin tranzacție, fac o autoevaluare a experienței
lor internaționale, stabilesc elementele de legătură cu alte contracte deja
semnate sau în curs de încheiere. Redactarea preambulului necesită mare
atenție, deoarece, în caz de litigiu, instanța arbitrală sau statală va folosi
prevederile preambulului. De regulă, părțile au tendința de a se prezenta într-
o lumină foarte favorabilă; dacă, de exemplu, părțile afirmă că au o mare
experiență în operațiunile internaționale sau în tipul
de contracte ca cel încheiat, este posibil ca să fie judecate în funcție de
uzanțele în materie și să aibă o obligație de profesionalism sau de
competență profesională. De aceea, în preambul este avantajos ca părțile să
păstreze o poziție neutră și să se limiteze la esențial.
Clauza de definiții. Având sursa în dreptul american, această
clauză conține definirea termenilor folosiți în contract, frecvent, termini
tehnici, care vor avea aceeași accepțiune în toate obligațiile contractuale ale
părților. Deși pare utilă, această clauză poate crea efecte imprevizibile,
atunci când obligațiile părților se dovedesc a fi diferite de definiția dată
inițial; de aceea, trebuie utilizată cu precauție; la sfârșitul negocierilor
trebuie obligatoriu revăzută, pentru ca părțile să se asigure că ea corespunde
pe deplin obligațiilor contractuale.
Clauzele best efforts, reasonable care și due diligence. Aceste
clauze, care au ca sursă practica din common law sunt frecvent inserate în
contracte internaționale, fără ca părțile să le înțeleagă întotdeauna pe
deplin. Aceste clauze impun obligații de mijloace; dacă părțile au
intenționat să impună obligații de rezultat, aceste clauze nu trebuie să
apară în contractul lor. În Principiile Unidroit se face această distincție.
O clauză echivalentă, dar mai precisă, este clauza care face referire
la standardele profesionale folosite în domeniul de activitate din care face
parte contractul, așa numitele rules of art („reguli de artă”).

???
1. Contractul rutier international de marfuri: solutionarea litigiilor si
prescriptia.
Reglementarea litigiilor. Art. 31 CMR conține reguli referitoare la
competența de soluționare a litigiilor care pot să rezulte din contractul de
transport. Părțile pot alege instanța competentă printr-o convenție atributivă
de jurisdicție (clauză de alegere a forului) inserată în contract.
În lipsa alegerii, pot fi sesizate organele de jurisdicţie din ţara pe teritoriul
căreia se află reşedinţa obişnuită a pârâtului, sediul său principal sau
sucursala ori agenţia prin intermediul căreia contractul de transport a fost
încheiat; sau organele de jurisdicţie din ţara pe teritoriul căreia este situate
locul preluării mărfurilor sau a celui prevăzut pentru eliberarea mărfurilor.
Aceste instanțe sunt competente atât pentru litigiile în care părțile
contractului de transport introduc cererea, cât și pentru alte persoane, care au
pretenții în legătură cu contractul de transport, cum ar fi asigurătorul mărfii.
Soluționarea litigiilor prin intermediul arbitrajului este posibilă cu
condiția ca în clauza atribuind competenţă tribunalului arbitral, să se prevadă
că tribunalul arbitral va aplica dispoziţiile CMR (art. 33).
Prescriptibilitatea acțiunilor întemeiate pe contractul de transport.
Termenul de prescripție este de 1 an pentru acțiunile având ca obiect pierderi
sau avarii ale mărfii transportate. Termenul de prescripție este de 3 ani, în
caz de dol sau de culpă considerată ca fiind echivalentă cu dolul, potrivit cu
lex fori (art. 32.1 CMR).
Prescripția se suspendă prin reclamaţia scrisă adresată
transportatorului, până în ziua în care acesta respinge reclamaţia în scris şi
restituie documentele care erau anexate. În caz de acceptare parţială a
reclamaţiei, prescripţia nu-şi reia cursul său decât pentru partea din
reclamaţie care rămâne litigioasă. Dovada primirii reclamaţiei sau a
răspunsului şi a restituirii documentelor cade în sarcina părţii care invocă
acest fapt. Reclamaţiile ulterioare având acelaşi obiect nu suspendă
prescripţia (art. 32.2 CMR). Alte situații de suspendare sau întrerupere a
prescripției sunt supuse legii instanței sesizate (lex fori). Acţiunea prescrisă
nu mai poate fi exercitată nici sub formă de cerere reconvenţională sau de
excepţie (art. 32.4 CMR).

2. Clauza de "merger clause", clauza de limitare a raspunderii, clauza penala.

Clauza de integralitate a contractului sau merger clause
Această clauză își are izvorul în common law; deoarece instanța engleză
putea completa contractul cu documente din perioada negocierilor, în
practică a început utilizarea unei clauze, care arăta că în contract sunt
inserate toate dispozițiile contractuale, merger clause sau entire agreement
clause.
Clauza de integralitate a contractului apare în art. 2.1.17 din
Principiile Unidroit, potrivit căruia, contractul scris care conține o clauză ce
stipulează că documentul include toate condițiile cu privire la care părțile au
convenit, nu poate fi contrazis sau completat cu declarații sau acorduri
anterioare. Aceste declarații sau acorduri pot servi doar la interpretarea
documentului.
Clauze care limitează răspunderea sau exonerează de
răspundere.
Clauza limitativă sau exoneratoare de răspundere este aceea carepermite
debitorului, în caz de neexecutare a obligațiilor de a nu-l despăgubi pe
cocontractantul său sau de a-l despăgubi parțial. De exemplu, stabilirea unei
sume fixe pentru despăgubire, indiferent de prejudiciul real; excluderea
anumitor tipuri de prejudicii de la răspundere, cum ar fi cele indirecte, ș.a.
Validitatea unor asemenea clauze depinde de legea aplicabilă
contractului. În Codul civil român se prevede în art. 1355 că: „(1) Nu se
poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea
pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie
sau din culpă gravă.
(2) Sunt valabile clauzele care exclude răspunderea pentru prejudiciile
cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.
(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate
integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori
diminuată decât în condiţiile legii.
(4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu
constituie, prin ea însăşi, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata
despăgubirilor.”.
În Principiile Unidroit se arată că validitatea unei clauze limitative sau
exoneratoare de răspundere se apreciază în funcție de echitatea acesteia.
Instanța poate înlătura o clauză dacă este în mod manifest inechitabilă pentru
cealaltă parte. Instanța nu poate modifica clauza: o poate admite sau o poate
declara inaplicabilă.
Clauza penală.
În dreptul român clauza penală este reglementată în art. 1538- 1543 C.
civ. Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că debitorul se
obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.
Nu toate sistemele juridice admit validitatea clauzei penale. Există
sisteme care admit clauza liquidated damages, care ajută la repararea
prejudiciului, dar care nu este neapărat o clauză penală. În Principiile
Unidroit este consacrată în art. 7.4.13. La fel ca în dreptul român, ea poate fi
redusă dacă este excesivă.

???
1.Contractul de leasing: legea aplicabila, efectele contractului, incetarea
contractului.
Efectele contractului. Obligațiile părților sunt stabilite în art. 9 și
10 din OG 51/1997.
Locatorul/finanţatorul are obligația de a respecta dreptul
utilizatorului de a alege furnizorul potrivit nevoilor lui; de a încheia un
contract de vânzare cu furnizorul desemnat de utilizator, în condiţiile
expres formulate de către acesta; de a încheia un contract de leasing cu
utilizatorul şi de a transmite acestuia, în temeiul contractului de leasing,
toate drepturile derivând din contractul de vânzare, cu excepţia dreptului
de dispoziţie; de a respecta dreptul de opţiune al utilizatorului, în ceea ce
privește posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului sau pentru
achiziţionarea ori restituirea bunului; de a garanta utilizatorului folosinţa
122

liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele

contractuale; de a asigura, printr-o societate de asigurare, bunurile date în
leasing.
Utilizatorul are obligația: de a efectua recepţia şi de a primi bunul
la termenul stipulat în contractul de leasing; de a exploata bunul conform
instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi de a asigura instruirea
personalului desemnat să îl exploateze; de a nu greva cu sarcini bunul
care face obiectul contractului de leasing fără acordul finanţatorului; de a
plăti ratele de leasing și a costurilor accesorii acestora; de a suporta
cheltuielile de întreţinere şi riscul pieirii bunului; de a-l informa pe
finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate,
venită din partea unui terţ; de a nu modifica bunul fără acordul
finanţatorului; de a restitui bunul în conformitate cu prevederile
contractului de leasing.
Încetarea contractului de leasing. Contractul de leasing încetează
la expirarea duratei de leasing, când utilizatorul poate să aleagă fie
restituirea bunului, fie dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului,
fie prelungirea contractului de leasing.
Contractul de leasing încetează prin reziliere: când utilizatorul
refuză primirea bunului la termenul stipulat în contractul de leasing sau
când se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment; în aceste
situații, societatea de leasing are dreptul de a rezilia unilateral contractul
de leasing cu daune-interese (art. 14 din OG 51/1997). De asemenea, în
cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată a ratei de leasing
timp de două luni consecutive, finanţatorul are dreptul de a rezilia
contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul, să
plătească ratele scadente, cu daune-interese (art. 15 OG 51/1997).
Contractul de leasing încetează prin pierderea sau dispariția
bunului (inclusiv furtul), precum și prin pieirea totală sau parțială a
bunului.

2. Uzanțele în comerțul internațional.

Potrivit art. 1 C. civ. rom.
uzanțele sunt izvor de drept. Prin uzanțe se înțelege obiceiul sau cutuma,
la care se adaugă uzurile profesionale. Obiceiul (sau cutuma) reprezintă o
practică îndelungată, continuă şi generală, pe care, cei ce o aplică, o
consideră obligatorie. Obiceiurile sunt nescrise. Legea este considerată un
drept scris, iar obiceiul un drept nescris. Uzurile profesionale sunt acele
reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii
sau, după caz, între membri și clienți, cu ocazia exercitării profesiei. Ele
au fost incluse printre izvoarele de drept civil pentru că, așa cum se
prevede în art. 3 alin. (1), dispozițiile Codului civil se aplică și
profesioniștilor, deci și operatorilor de comerț.
Prin excepție de la regula că uzanțele reprezintă un drept nescris,
uzanțele pot fi publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau
organismele autorizate în domeniu. În acest caz, operează prezumția
10

relativă a existenței lor. De exemplu, potrivit Legii 365/2002 privind

comerțul electronic, furnizorilor de servicii ai societăţii informaţionale li
se impune să comunice destinatarilor acestor servicii codurile de conduită
relevante la care furnizorul subscrie (art. 8 alin.1 lit.e); legea se referă la o
codificare a unor uzanţe comerciale aplicabile în activitatea profesională
a furnizorilor de servicii ale societăţii informaţionale, reglementând
conduita şi responsabilitatea acestora.
În materie comercială se face distincția între uzanţele
convenţionale (interpretative) şi uzanţele normative (legislative). De
regulă, uzanțele au caracter convențional (producând efecte prin voinţa
părţilor sau în tăcerea legii şi a contractului) şi interpretativ (menit să
lămurească voinţa părţilor, potrivit regulilor de conduită pe care le
consacră). Aşa sunt, de exemplu, uzanţele portuare (cum ar fi uzanţa
normei de încărcare în portul Constanţa). Uzanțele normative (legislative)
sunt acelea la care face trimitere legea.
Potrivit dreptului român, ca să fie izvor de drept, uzanțele trebuie
să fie conforme cu ordinea publică și cu bunele moravuri [art. 1 alin. 4 C.
civ.]. Uzanțele se pot proba prin orice mijloc de probă. Dacă sunt
publicate – și aceasta se referă, mai ales, la uzurile profesionale - se
prezumă că există. Acela care contestă existența lor trebuie să facă
dovada. Sarcina probei în ceea ce privește existența și conținutul uzanței
revine părții interesate să o folosească.
În DCI există mai multe categorii de uzanțe; ele pot fi grupate după
ramura de activitate, obiectul contractului, profesiunea părților, modul de
transport sau alte elemente. De asemenea, după alte criterii, există uzanțe
de întreprindere, profesionale, locale, regionale, convenționale, ș.a.
Despre uzanțe se face referire și în Uniform Commercial Code (USA), în
§1-205; de asemenea, în Principiile Unidroit la art. 5.1.2. Uzanțele în DCI
pot fi codificate.

???
1.Conventia de la Viena CVIM. Exceptia de neexecutare, executarea
contractului,executarea in natura.
Neexecutarea contractului.
CVIM prevede mijloacele de care dispune vânzătorul, mijloacele
de care dispune cumpărătorul și dispozițiile comune referitoare la
neexecutarea contractului. În principal, există cinci mecanisme care
permit organizarea drepturilor și obligațiile părților în caz de neexecutare
a contractului: excepția de neexecutare, executarea în natură,
rezoluțiunea, despăgubiri și reducerea prețului.
Excepția de neexecutare. Potrivit art. 58 CVIM vânzătorul nu este
obligat să livreze marfa atât timp cât cumpărătorul nu plătește prețul, și
cumpărătorul nu trebuie să plătească prețul atât timp cât marfa nu i-a fost
pusă la dispoziție. Pentru a se evita acest cerc vicios se folosește creditul
documentar. Creditul documentar este operațiunea la care participă
cumpărătorul (importatorul), care dă ordin unei bănci (banca emitentă sau
ordonatoare) să-l plătească pe vânzător (exportatorul, beneficiarul), prin
intermediul unei alte bănci (banca corespondentă sau confirmatoare), în
baza anumitor documente care dovedesc expedierea mărfii.
O parte contractantă poate să amâne executarea obligațiilor sale
când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa
o parte esențială a obligațiilor sale (art. 71.1 CVIM). Sancțiunea pentru
neexecutarea anticipată este o inovație a CVIM. Potrivit art. 25 CVIM „O
contravenție la contract săvârșită de una din părți este esențială când ea
cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează în mod
substanțial de ceea ce aceasta era în drept să aștepte de la contract, în
afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de
rezultat,iar o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași
situație, nu l-ar fi prevăzut nici ea”.
Executarea în natură. Executarea în natură nu poate fi cerută decât
dacă lex fori o permite. Astfel potrivit art. 28 CVIM „Dacă, în
conformitate cu dispozițiile prezentei convenții, o parte are dreptul să
ceară celeilalte părți executarea unei obligații, un tribunal nu este ținut să
dispună executarea în natură decât dacă o face în temeiul propriului său
drept pentru contracte de vânzare asemănătoare, necârmuite de prezenta
convenție”. În dreptul român, potrivit art. 1527 alin. (1) C. civ.
„Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute
obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este
imposibilă.”.

2. tratatul bilateral de investitii

Există 2 tipuri de BIT: tratate care conțin dispoziții referitoare la
liberul schimb și care au ca scop deschiderea pieței și dreptul de stabilire,
și tratate care conțin reguli materiale de protecție aplicabile după
realizarea investiției. Recent au fost încheiate tratate care cuprind
dispoziții din ambele categorii. De exemplu, tratatul încheiat în 2011 de
UE cu Coreea.
Investițiile sunt protejate prin BIT, neexistând instrumente
multilaterale în acest domeniu.
În dreptul european, după Tratatul de la Lisabona, UE a dobândit
competență exclusivă în materie de investiții directe. Această competență
face parte din politica comercială comună, în temeiul art. 207 TFUE. Se
ridică mai multe probleme în cazul litigiilor viitoare. De exemplu, un
investitor din afara UE, care atacă o măsură luată de un stat membru,
parte în litigiu, va fi UE sau statul membru? Dacă este UE, ce rol va juca
statul membru și invers? Cine va plăti? Există o propunere de regulament
din 2012 care are răspunsuri la aceste întrebări. În principiu, dacă actele
statului membru sunt impuse de dreptul european, UE este responsabilă
din punct de vedere financiar de consecințele acestor acte.
Regulamentul 1219/2012 de stabilire a unor dispoziții tranzitorii
pentru acordurile bilaterale de investiții încheiate între state membre și
țări terțe, reglementează statutul tranzitoriu al BIT încheiate între state
membre UE și state terțe, precum și condițiile în care statele membre le
pot modifica sau pot încheia altele. Comisia europeană a considerat că
BIT încheiate între statele membre sunt caduce. În acest sens, există o
hotărâre arbitrală în cauza Eastern Sugar c. Republicii Slovace.
UE și SUA au publicat o declarație pe 10 aprilie 2012 cu privire la
principiile aplicabile investițiilor internaționale. Această declarație
comună nu aduce modificări profunde conceptului de investiție
internațională, dar are meritul de a preciza că cele două părți sunt în
favoarea transparenței și participării publicului.

???
1. Izvoarele.Dreptul international
2. Contractul de leasing

lipsă: 6, 7, 8, 10, 12, 13, 15, 19, 21. 22, 32. 36