Diabet zaharat de tipul 2

Diabetul zaharat de tipul 2 – , cunoscut în trecut ca diabet zaharat non-insulino-

dependent (NIDDM) sau diabetul adultului – este o afecțiune metabolică caracterizată de un
nivel ridicat al glicemiei în contextul unei rezistențe la insulină și unei deficiențe relative
de insulină. Acesta este opus diabetului zaharat de tipul 1, în care există o deficiență absolută
de insulină, cauzată de distrugerea celulelor insulare din pancreas. Simptomele clasice
sunt setea exagerată, urinarea frecventă și senzația constantă de foame. Diabetul de tip 2
reprezintă aproximativ 90% din cazurile de diabet, în timp ce restul de 10% sunt reprezentate
în principal de diabetul zaharat tip 1 și diabet gestațional. Se crede că obezitatea constituie
cauza principală a diabetului de tip 2 la persoanele predispuse genetic la această boală.

Diabetul de tip 2 este inițial ținut sub control prin intensificarea activității
fizice și ajustarea dietei. Dacă nivelul glicemiei nu scade ca urmare a acestor măsuri, este
posibil să fie necesare medicamente ca metformina sau insulina. Cei care își administrează
insulină sunt de regulă obligați să-și verifice regulat nivelul glicemiei.

Incidența diabetului a crescut considerabil în decursul ultimilor 50 de ani, în paralel cu

cea a obezității. În 2010 existau aproximativ 285 de milioane de oameni care sufereau de
această boală, în comparație cu aproximativ 30 de milioane în 1985. Complicațiile pe termen
lung provocate de glicemia ridicată pot include afecțiuni ale inimii, accidente
vasculare, retinopatie diabetică în care este afectată vederea, insuficiență renală ce poate
necesita dializă, și circulație deficitară a membrelor, care poate duce la amputare. Complicația
severă reprezentată de cetoacidoză, o caracteristică a diabetului tip 1, are o frecvență
redusă. Cu toate acestea, se poate produce coma diabetică hiperosmolară fără cetoacidoză.
 Semne și simptome

Rezumat al celor mai semnificative simptome ale diabetului.

Simptomele clasice ale diabetului sunt poliuria (urinare frecventă), polidipsia (sete
exagerată), polifagia (senzație crescută de foame) și scăderea în greutate. Alte simptome
prezente la diagnosticare includ: situații repetate de vedere încețoșată, mâncărime, neuropatie
preriferică, infecții vaginale recurente și oboseală. Cu toate acestea, multe persoane nu
prezintă niciun simptom în primii câțiva ani și sunt diagnosticate în timpul unor teste de
rutină.Persoanele care suferă de diabet zaharat de tip 2 pot prezenta foarte rar comă diabetică
hiperosmolară fără cetoacidoză (cauzată de un nivel foarte ridicat al glicemiei, asociată cu
o reducerea conștienței și tensiune arterială scăzută).

Complicații
Diabetul de tip 2 este de regulă o afecțiune cronică, asociată cu o speranță de viață cu
zece ani mai scurtă. Acest lucru este cauzat parțial de un număr de complicații cu care este
asociată boala, inclusiv: un risc de de două până la patru ori mai mare de afecțiune
cardiovasculară, incluzând cardiopatie ischemică și accident vascular, o creștere de 20 de ori a
numărului de amputații ale membrelor inferioare și creșterea numărului de cazuri de
spitalizare.În țările dezvoltate și din ce în ce mai mult și în restul lumii, diabetul de tip 2
reprezintă cea mai des întâlnită cauză a orbirii netraumatice și insuficienței renale. De
asemenea, a fost asociat cu un risc crescut de disfuncție cognitivă și demență, prin procese
patologice cum ar fi boala Alzheimer și demența vasculară. Alte complicații includ: acantoză
nigricans, disfuncții sexuale și infecții frecvente.
 Cauză
Apariția diabetului de tip 2 este determinată de o combinație între stilul de viață și
factorii genetici. În timp ce unii factori pot fi ținuți sub control, de exemplu dieta și obezitatea,
alții, ca avansarea în vârstă, sexul feminin și genetica nu pot fi controlați. Lipsa somnului a
fost legată de diabetul de tip 2. Se crede că aceasta acționează prin efectul său asupra
metabolismului. De asemenea, este posibil ca statusul nutrițional al gravidei în timpul
dezvoltării fătului să aibă un rol, considerându-se că unul din mecanismele implicate este un
proces modificat de metilare a ADN-ului.

Stil de viață
Există un număr de factori legați de stilul de viață care prezintă importanță în
dezvoltarea diabetului de tip 2, printre care: obezitatea (definită de un indice de masă
corporal mai mare de treizeci), lipsa activității fizice, dietă inadecvată, stres
și urbanizare. Stratul adipos în exces este asociat cu 30% din cazurile persoanelor originare
din China și Japonia, 60-80% din cazurile persoanelor originare din Europa și Africa și 100%
la indienii Pima și nativii insulelor in Pacific. Persoanele care nu sunt obeze au de regulă
un raport talie-șolduriridicat.

Factorii legați de dietă influențează, de asemenea, apariția diabetului de tip 2. Consumul

excesiv de băuturi îndulcite cu zahăr este asociat cu un risc ridicat. Importante sunt și tipurile
de grăsimi din dietă, grăsimile saturate și acizii grași trans crescând riscul,
iar polinesaturată și grăsimile mononesaturate scăzând riscul Se pare că și consumul ridicat
de orez alb joacă un rol în creșterea riscului. Se crede că lipsa exercițiului fizic stă la baza a
7% din cazuri.

Genetica
Majoritatea cazurilor de diabet implică multe gene, fiecare contribuind în mică parte la
probabilitatea crescută de apariție a diabetului de tip 2. Dacă un geamăn identic are diabet,
riscul ca celălalt să facă diabet în decursul vieții este mai mare de 90%, în timp ce în cazul
fraților neidentici riscul este de 25-50%. Începând cu anul 2011, au fost identificate peste 36
de gene care contribuie la riscul diabetului de tip 2. Împreună, toate aceste gene sunt
responsabile doar pentru 10% din componentele totale moștenite ale bolii.De
exemplu, alela TCF7L2 crește riscul de apariție a diabetului de 1,5 ori și constituie cel mai
mare risc dintre variantele genetice comune. Majoritatea genelor legate de diabet sunt
implicate în funcțiile celulelor beta.
 Există cazuri rare de diabet, ce apar drept urmare a unei anormalități într-o singură genă
(cunoscute drept forme ale diabetului monogenic sau "alte tipuri specifice de diabet").
Acestea includ, printre altele, diabetul adultului la copii (MODY), sindromul Donohue,
și sindromul Rabson-Mendenhall. Diabetul adultului la copii constituie 1–5 % din totalitatea
cazurilor de diabet la tineri.

Afecțiuni medicale
Există medicamente și alte probleme de sănătate care pot provoca o predispoziție la
diabet. Printre medicamente se numără: glucocorticoizii, tiazida, beta-
blocantele, antipsihoticele atipice și statinele. Persoanele care au suferit anterior de diabet
gestațional prezintă un risc mai mare de a face diabet de tipul 2. Alte probleme medicale
asociate includ: acromegalie, sindrom Cushing, hipertiroidism, feocromocitom și anumite
tipuri de cancer, ca de exemplu glucagonom. De asemenea, deficiența de testosteron este
asociată cu diabetul de tip 2.

Fiziopatologie
Diabetul de tip 2 este cauzat de o insuficiență a producției de insulină din celulele
beta în contextul instalării unei rezistențe la insulină. Rezistența la insulină, care înseamnă
incapacitatea celulelor să răspundă adecvat la niveluri normale de insulină, are loc în primul
rând în mușchi, ficat și țesutul adipos. În ficat, insulina suprimă eliberarea de glucoză. Cu
toate acestea, în cazul instalării rezistenței la insulină, ficatul eliberează în mod
necorespunzător glucoză în sânge. Proporția dintre rezistența la insulină versus disfuncția
celulelor beta diferă în funcție de persoană, unele persoane prezentând în primul rând
rezistență la insulină și numai un defect minor în secreția de insulină, iar altele o rezistență
minoră la insulină și în primul rând o lipsă a secreției de insulină.

Alte mecanisme potențial importante asociate cu diabetul de tip 2 și rezistența la

insulină includ: descompunerea accentuată a lipidelor în interiorul adipocitelor, rezistența
la incretinăși lipsa acesteia, niveluri ridicate de glucagon în sânge, retenția crescută de sare și
apă de către rinichi și o reglare necorespunzătoare a metabolismului de către sistemul nervos
central. Cu toate acestea, nu toți oamenii care prezintă rezistență la insulină fac diabet, de
moment ce este necesară și o deteriorare a secreției de insulină a celulelor beta pancreatice.
 Diagnostic
Criterii de diagnostic al diabetului

Glucoza la Glucoza în post

Condiție HbA1c
două ore de la masă (dimineața pe nemâncate)

mmol/l(mg/dl) mmol/l(mg/dl) %

Normal <7.8 (<140) <6.1 (<110) <6.0

Glicemie afectată ≥ 6.1(≥110) &

<7.8 (<140) 6.0–6.4
de postire <7.0(<126)

Toleranță afectată
≥7.8 (≥140) <7.0 (<126) 6.0–6.4
la glucoză

Diabet zaharat ≥11.1 (≥200) ≥7.0 (≥126) ≥6.5

Organizația Mondială a Sănătățiidefinește diabetul (atât de tipul 1, cât și de tipul 2) fie

prin valoarea crescută a glicemiei, la o singură determinare, însoțită de simptome, fie prin
valorile crescute, stabilite la două determinări, ale oricăruia din următorii parametri:

valoarea glicemiei plasmatice à jeun ≥ 7,0 mmol/l (126 mg/dl)

sau

în urma efectuării unui test de toleranță la glucoză, la două ore după administrarea dozei
orale de glucoză, o concentrație plasmatică a glucozei de ≥ 11,1 mmol/l (200 mg/dl)

Testul de glicemie aleatorie mai mare de 11,1 mmol/l (200 mg/dL) asociată cu
simptomele tipice sau o valoare a hemoglobinei glicozilate (HbA1c) mai mare de 6,5%
reprezintă o altă metodă de diagnosticare a diabetului. În anul 2009, un Comitet Internațional
de Experți alcătuit din reprezentați ai Asociației Americane pentru Diabet (ADA), ai
Federației Internaționale de Diabet (IDF) și ai Asociației Europene pentru Studiul Diabetului
(EASD) a recomandat utilizarea unui prag ≥6,5% HbA1c pentru diagnosticarea diabetului.
Această recomandare a fost adoptată de către Asociația Americană pentru Diabet în anul
2010. Testele pozitive trebuie repetate, cu excepția cazului în care pacientul prezintă
simptome tipice și o valoare a glicemiei >11,1 mmol/l (>200 mg/dl).

Pragul de diagnosticare a diabetului se bazează pe relația dintre rezultatele testului de

toleranță la glucoză, de măsurare a glicemiei à jeun sau HbA1c și complicațiile cum
sunt bolile retinei. Se preferă măsurarea glicemiei în condiții de repaus alimentar sau a
glicemiei aleatorii în locul testului de toleranță la glucoză, acestea fiind mai convenabile
pentru pacienți. Testul HbA1c prezintă avantajul de a nu necesita repausul alimentar, iar
rezultatele sunt mai stabile. În schimb, costul testului este mai ridicat decât cel al testului de
măsurare a glicemiei. Se estimează că 20% din populația Statelor Unite suferă de diabet fără a
fi conștientă de acest fapt.

Diabetul zaharat de tip 2 se caracterizează prin glicemie ridicată în contextul rezistenței

la insulină însoțite de deficiența relativă de insulină. Acesta se deosebește de diabetul zaharat
de tip 1, caracterizat prin deficiența absolută de insulină provocată de distrugerea celulor
insulare din pancreas, și de diabetul zaharat gestațional caracterizat prin creșterea glicemiei
asociată cu sarcina. De regulă, tipul 1 și tipul 2 pot fi diferențiate pe baza situațiilor
prezentate. În caz de diagnostic incert, testul imunologic poate fi util pentru confirmarea
diabetului de tip 1, iar testul de măsurare a nivelului de C-peptide poate fi util pentru
confirmarea diabetului de tip 2.

Teste de depistare
Nicio organizație importantă nu recomandă desfășurarea de teste de depistare a
diabetului la scară globală, neexistând dovezi că astfel de programe ar fi eficiente. Testele de
depistare sunt recomandate de către Comisia de servicii preventive din Statele Unite în cazul
adulților care nu prezintă simptome, dar a căror tensiune arterială este mai mare de
135/80 mmHg. În cazul persoanelor cu tensiune arterială sub acest nivel, nu există suficiente
dovezi pentru a recomanda sau nu testele de depistare. Organizația Mondială a
Sănătății recomandă testarea numai a grupurilor cu risc crescut. În Statele Unite, grupurile cu
risc crescut includ: persoanele cu vârsta peste 45 de ani, persoanele care au o rudă de gradul
întâi care suferă de diabet, persoanele care aparțin anumitor etnii, inclusiv hispanice, afro-
americane și americane netive, persoanele cu antecedente de diabet de sarcină, sindromul
ovarului polichistic, greutate excesivă și boli asociate sindromului metabolic.

Prevenție
Instalarea diabetului de tip 2 poate fi întârziată sau prevenită prin adoptarea unei diete
echilibrate și prin exerciții fizice. Luarea unor măsuri de modificare substanțială a stilului de
viață pot contribui la reducerea riscului de apariție a bolii cu peste 50%.Efectele benefice ale
exercițiilor fizice se produc indiferent de greutatea corporală inițială sau pierderea în greutate
ulterioară a persoanei. Totuși, dovezile privind efectele benefice ale modificării obiceiurilor
alimentare sunt limitate, existând doar anumite dovezi în ceea ce privește consumul ridicat de
legume cu frunze verzi și reducerea consumului de băuturi dulci. În cazul persoanelor
cu toleranță deficitară la glucoză, dieta și exercițiile fizice, atât izolat cât și în combinație
cu metformin sau acarboză pot reduce riscul de apariție a diabetului. Modificarea stilului de
viață este mai eficientă decât administrarea de metformină.
 Ținerea sub control a diabetului
Ținerea sub control a diabetului de tip 2 se axează pe modificarea stilului de viață,
reducerea altor factori de risc cardiovascular și menținerea glicemiei la un nivel normal. Deși
automonitorizarea glicemiei în cazul persoanelor diagnosticate recent cu diabet de tip 2 a fost
recomandată de către Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie în anul 2008,
beneficiile automonitorizării în cazul persoanelor care nu folosesc insulină în doze multiple
sunt discutabile. Ținerea sub control a altor factori de risc cardiovascular, cum
sunt hipertensiunea, hipercolesterolemia și microalbuminuria, contribuie la îmbunătățirea
speranței de viață a bolnavului. Ținerea sub control intensivă a tensiunii arteriale (sub 130/80
mmHg), în comparație cu ținerea sub control standard a tensiunii arteriale (sub 140-160/85-
100 mmHg), determină o ușoară reducere a riscului de atac cerebral, neavând însă niciun efect
asupra riscului general de deces.

Scăderea intensivă a glicemiei (HbA1C<6%), în comparație cu scăderea standard a

glicemiei (HbA1C de 7-7,9%) nu pare să aibă nicio influență asupra mortalității. De regulă,
obiectivul tratamentului este atingerea unei valori a HbA1C de sub 7% sau a glicemiei à jeun
de sub 6,7 mmol/L (120 mg/dL). Totuși, aceste obiective pot fi modificate în urma unui
consult clinic profesional, ținând cont de riscurile specifice legate de hipoglicemie și speranța
de viață. Se recomandă examinarea oftalmologică regulată în cazul tuturor persoanelor cu
diabet de tip 2.

Stil de viață
Alimentația corectă și exercițiile fizice constituie baza tratamentului în
diabet, rezultatele fiind cu atât mai bune cu cât exercițiile fizice sunt mai susținute.
Gimnastica aerobicădetermină o scădere a HbA1C și o creștere a sensibilității la
insulină. Fitness-ul este și el util, iar combinarea celor două tipuri de exerciții fizice poate fi
foarte eficientă. Important este și regimul alimentar în diabet care vizează pierderea în
greutate. Deși cea mai bună dietă pentru pierderea în greutate este deocamdată controversată,
s-a descoperit că dieta cu indice glicemic scăzut asigură un control mai bun al nivelului
glicemiei. Printr-o educație corectă, persoanele care suferă de diabet de tip 2 își pot ține sub
control nivelul glicemiei cel puțin șase luni. Dacă schimbarea stilului de viață la persoanele
care suferă de o formă ușoară de diabet nu determină o îmbunătățire a nivelului glicemiei în
decurs de șase săptămâni, atunci este necesar să se inițieze un tratament medicamentos.
 Medicație
Metformin, tablete de 500 mg

În prezent, există câteva clase de medicamente

antidiabetice. Metformina este recomandată ca
medicație inițială întrucât s-a dovedit că aceasta
contribuie la reducerea mortalității. Dacă boala nu este
controlată în mod satisfăcător cu metformină, se poate
opta pentru un antidiabetic oral din altă clasă. Alte clase
de medicamente includ: sulfonilureicele, secretagogele
de insulină de tip non-sulfonilureice, inhibitorii de alfa-
glucozidază, tiazolidindionele, analogii peptidei umane 1 asemănătoare
glucagonului și inhibitorii dipeptil peptidazei 4. Metformina nu trebuie administrată
persoanelor cu insuficiență renală sau hepatică severă. Injecțiile cu insulină pot fi asociate cu
medicația orală sau pot fi administrate în mod independent.

În prima fază, cei mai mulți pacienți nu au nevoie de insulină. Pe de altă parte, atunci
când insulina este inclusă în tratament, se folosește o formulă de insulină cu acțiune
prelungită, administrată seara, iar tratamentul cu medicație orală este continuat. Dozele sunt
crescute treptat până se obțin rezultatele dorite (nivelul glicemiei fiind controlat
eficient). Dacă doza de insulină administrată seara este insuficientă, se poate opta pentru două
injecții zilnice, astfel încât nivelul glicemiei să poată fi controlat mai eficient. Insulinele cu
acțiune prelungită, glargin și detemir, nu par să producă efecte mult mai bune decât insulina
NPH (protamina neutră Hagedorn), dar au un cost mult mai ridicat, ceea ce le face, la nivelul
anului 2010, să nu fie rentabile. În timpul sarcinii, tratamentul de elecție rămâne, de regulă,
insulina.

Chirurgie
Chirurgia obezității reprezintă o soluție eficientă pentru tratarea diabetului la persoanele
care suferă de obezitate. După operație, pentru mulți pacienți, tratamentul medicamentos nu
mai este deloc necesar sau include puține medicamente, iar mortalitatea pe termen lung este
redusă semnificativ. Procedura implică totuși un risc de deces pe termen scurt mai mic de
1%. Nu se cunoaște deocamdată cu exactitate indicele de masă corporală la care este indicat
să se efectueze operația. Se recomandă totuși ca această opțiune să fie avută în vedere în cazul
persoanelor care nu își pot ține sub control nici greutatea și nici nivelul glicemiei.
 Epidemiologie

Răspândirea diabetului în lume în anul 2000 (la 1000 de locuitori). Media globală a fost
de 2,8%.

no data 45–52.5

≤ 7.5 52.5–60

7.5–15 60–67.5

15–22.5 67.5–75

22.5–30 75–82.5

30–37.5 ≥ 82.5

37.5–45

În 2010, se estima că la nivel global există 285 milioane de persoane care suferă de
diabet de tip 2, adică 90% din cazurile de diabet. Aceasta înseamnă aproximativ 6% din
populația adultă a lumii. Diabetul este frecvent atât în țările dezvoltate, cât și în țările în curs
de dezvoltare. Cu toate acestea, incidența bolii rămâne scăzută în țările subdezvoltate.

Femeile prezintă un risc mai mare de a se îmbolnăvi de diabet, iar acest lucru este
valabil și în cazul anumitor grupuri etnice, cum ar fi sud-asiaticii, locuitorii din
Oceania, latino-americanii și nativii americani. Cauza o poate constitui sensibilitatea crescută
a anumitor grupuri etnice la stilul de viață occidental. Considerat în trecut o boală a adulților,
diabetul de tip 2 apare din ce în ce mai frecvent la copii, odată cu creșterea ratei obezității în
rândul acestora. În prezent, adolescenții americani sunt diagnosticați cu diabet de tip 2 la fel
de frecvent ca și cu diabet de tip 1.

În 1985, rata diabetului era estimată la 30 de milioane, ajungând la 135 de milioane în

1995 și la 217 milioane în 2005. Se crede că această creștere se datorează în primul rând
îmbătrânirii populației la nivel global, reducerii exercițiilor fizice, și obezității aflate în
continuă creștere. În 2000, printre primele cinci țări în care se înregistra cel mai mare număr
de persoane bolnave de diabet se numărau India, cu 31,7 milioane, China, cu 20,8 milioane,
Statele Unite, cu 17,7 milioane, Indonezia, cu 8,4 milioane și Japonia, cu 6,8 milioane. Boala
este considerată o epidemie mondială de către Organizația Mondială a Sănătății.
 Istoric
Diabetul este una dintre primele boli descrise într-un manuscris egiptean care datează
din cca 1500 înaintea erei comune și în care se menționează „urinările foarte dese”. Se crede
că primele cazuri descrise se referă la diabetul de tip 1. Cam în aceeași perioadă, medicii
indieni au identificat boala și au numit-o madhumeha sau urina dulce, menționând faptul că
urina atrăgea furnicile. Termenul „diabet” sau „urinare excesivă” a fost folosit pentru prima
dată în 230 înaintea erei comune de către medicul grec Appollonius din Memphis. Boala era
rară în timpul Imperiului Roman, medicul Galen afirmând că în timpul carierei sale a întâlnit
doar două cazuri de acest fel.

Diabetul de tip 1 și diabetul de tip 2 au fost identificate pentru prima dată ca afecțiuni
separate de către medicii indieni Sushruta și Charaka în 400-500 era comună, tipul 1 fiind
asociat tinerilor și tipul 2 fiind asociat persoanelor supraponderale. Termenul „zaharat” sau
„cauzat de zahăr” a fost adăugat de Briton John Rolle la sfârșitul anilor 1700 pentru a
diferenția această afecțiune de diabetul insipid, asociat în egală măsură cu urinările
frecvente. Un tratament eficient nu a putut fi creat decât la începutul secolului XX, atunci
când canadienii Frederick Banting și Charles Best au descoperit insulina, în 1921 și 1922.
Această descoperire a fost urmată în anii ’40 de dezvoltarea insulinei NPH cu acțiune
prelungită.