Tema: Teorii ale integrarii economice internationale

Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu de

integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate
economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente.

Pentru Marchal, unul din teoreticienii de referinţă în teoria integrării, un astfel de proces
este “integrare teritorială” deoarece se referă la “un fenomen care, într-un spaţiu delimitat
geografic, este total în ce priveşte toate elementele vieţii economice, sociale, tehnice şi politice”.
La această definiţie Marchal mai adaugă cel puţin încă două : “fuziune progresivă a economiilor
naţionale pe toate planurile, în primul rând economic şi apoi, prin forţa lucrurilor, pe plan social
şi în final politic” şi “intensificarea (consolidarea) solidarităţii care domneşte sau trebuie să
domine între diversele elemente ale unui ansamblu” .

Pe baza acestor definiţii, se înţelege că “integrarea teritorială” este un proces dinamic,

progresiv, limitat în spaţiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o reţea complexă de legături
de solidaritate în toate domeniile; este un proces prin care economiile naţionale fac loc unei noi
entităţi, punctul de plecare fiind fuziunea economică, iar cel final fuziunea politică – dar nu ca
scop în sine, ci ca o necesitate, “prin forţa lucrurilor”.

Un prim aspect ce poate fi constatat este importanţa acordată solidarităţii în procesul de

integrare economică. Marchal nu lasă aici loc de discuţii. El precizează clar : “un spaţiu integrat
va fi un spaţiu de solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul
noii entităţi şi va determina o anumită viziune asupra condiţiilor de integrare, a mecanismelor şi
instrumentelor folosite, deoarece: ”există un spaţiu integrat atunci când legăturile de solidaritate
care există între diversele sale elemente sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu
dăunează nimănui şi este în profitul tuturor“. Aceasta caracterizează spaţiul naţional; un spaţiu
similar trebuie creat prin integrare, un spaţiu în care indivizii şi grupurile sociale să fie conştiente
de apartenenţa la o comunitate, să fie solidare atât cât uman este posibil.

Acordând solidarităţii o importanţă determinantă în realizarea unui spaţiu integrat,

Marchal va defini trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrării depline, în funcţie
de natura solidarităţii, respectiv: integrare economică, socială şi politică. Integrarea economică
reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei reţele complexe de legături
interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante; integrarea socială completează
integrarea economică şi este specifică integrării depline, dar nu va fi niciodată totală, deoarece
niciodată oamenii nu se vor simţi deplin solidari; integrarea politică, consecinţă a celorlalte,
reprezintă existenţa unităţii de decizie şi se poate realiza sub două forme: confederală şi federală.
Ca finalitate, integrarea teritorială va fi atât economică cât şi socială şi politică, un proces
desfăşurat în toate cele trei domenii.

Observăm la Marchal aşa numita logică cumulativă a integrării, principiul solidarităţii şi

criteriul teritorial - confirmate în planul concret al integrării europene.

Importanţa legăturilor de solidaritate pentru existenţa unui spaţiu integrat pare a fi luată în
considerare şi de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeană, Perroux consideră
integrarea drept procesul prin care se urmăreşte ”înlocuirea echilibrelor naţionale şi a echilibrelor
între naţiunile europene şi între acestea şi cele din afara Europei, cu un nou echilibru al unui
ansamblu format din naţiunile europene, considerat mai favorabil şi socotit ca stabil în profitul
său”.

O serie de clarificări utile înţelegerii procesului de integrare aduce şi Louis Philips. El

acordă o importanţă deosebită distincţiei între integrarea pieţelor şi integrarea economiilor,
considerând că integrarea pieţelor reprezintă un mijloc de a crea comportamente mai
concurente, de a realiza o piaţă concurenţială şi se defineşte într-o optică pe termen scurt (în care
formele de piaţă determină comportamentele); integrarea economiilor este considerată ca fiind
procesul prin care se urmăreşte obţinerea unui progres susţinut, implică solidaritate şi
reciprocitate şi este concepută într-o optică pe termen lung (în care comportamentele
influenţează la rândul lor formele de piaţă, aşa încât, “rezultatele finale obţinute în scurtă
perioadă conduc pe termen lung la comportamente noi şi, prin acestea, la noi forme de piaţă”

Rezultă că, integrarea pieţelor este o componentă a mecanismului de integrare a

economiilor şi presupune în primul rând eliminarea barierelor artificiale din calea schimburilor
(integrare negativă) şi apoi ameliorarea funcţionării pieţei respective (integrare pozitivă).

Conceptele de “integrare negativă” şi “integrare pozitivă” desemnează practic două

mecanisme de realizare a integrării economice sau, eventual, două laturi ale aceluiaşi mecanism.
Integrarea negativă constă în “desfiinţarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulaţii care
pot exista în interiorul statelor” sau abolirea graduală a restricţiilor cantitative şi a taxelor de
import din calea schimburilor dintre ţări, în scopul bunăstării comerciale a ariei integrate.
Conform opticii liberale, integrarea este doar “amenajarea spontană a economiilor aşa cum
rezultă din „legea pieţei‟.” Eliminarea barierelor vamale declanşează un proces automat de
integrare datorită capacităţii autoreglatoare, de adaptare, a economiilor. A. Marchal a definit însă
“pseudo-integrare” procesul integrării economiilor prin mecanismul integrării negative.Motivat
de principiul solidarităţii, el este un adept al integrării voluntariste, dirijiste, al integrării pozitive.
Integrarea pozitivă presupune cel puţin un minim de intervenţie în direcţia coordonării şi
armonizării politicilor economice în scopul ameliorării funcţionării pieţei.

Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declanşat prin integrare negativă şi

reglat prin integrare pozitivă. (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa).

Spre exemplu, Fr. Perroux consideră că prin integrare se urmăreşte obţinerea pentru un
anumit număr de spaţii economice “a mijloacelor unei mai bune alocări a resurselor lor, pentru o
dezvoltare autonomă, în beneficiul propriilor populaţii”. Mijloacele nu se obţin însă automat,
prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare.

Integrarea prin piaţă (prin jocul liber al legilor pieţei), în urma eliberării barierelor din
calea schimburilor reciproce, este considerată insuficientă creşterii şi dezvoltării autonome pe
termen lung. Perroux propune două mecanisme complementare - integrarea prin investiţii şi
integrarea instituţională, deşi fără rigoare ştiinţifică. Integrarea prin investiţii constă în crearea
de spaţii industriale ce depăşesc pe cele naţionale pentru creşterea interdependenţei economice
între diversele părţi constitutive, probabil în scopul asigurării bazelor solidarităţii. Ea apare însă,
mai curând, nu ca un mecanism distinct ci ca un rezultat şi, în acelaşi timp, factor de susţinere a
procesului integrării. Integrarea instituţională este propusă a se folosi concomitent cu celelalte
două în procesul integrării unor spaţii inegal dezvoltate şi constă în intervenţii publice acolo
unde legile pieţei nu oferă posibilitatea unei dezvoltări autonome; este o integrare pozitivă,
absolut necesară în integrarea spaţiilor inegal dezvoltate.

Teoria integrării a câştigat mult şi prin dezbaterile legate de perceperea integrării

economiilor ca proces sau ca stare. Tendinţa dominantă este de a considera integrarea un
proces, deoarece :

- integrarea deplină nu există ca stare ci este doar un proces şi mai curând o politică,
pentru că nu există solidaritate deplină şi integrarea presupune mereu eforturi de coordonare,
instrumente, politici etc. (A. Marchal);

- dinamismul vieţii economice face ca orice ansamblu integrat să fie mereu în curs de
integrare (G. Cevallos).

Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economică atât ca

proces, cât şi ca stare. “Privită ca proces, ea înseamnă luarea acelor măsuri care să ducă la
abolirea discriminărilor între unităţile economice aparţinând unor state naţionale diferite;
considerată ca stare, reprezintă lipsa oricărei forme de discriminare din calea economiilor
naţionale.” Observăm, ca şi la A. Marchal, că există o politică de integrare şi nu o integrare
automată, realizată prin mecanismele pieţei libere, stimulate în acţiunile lor de liberalizarea
schimburilor şi lărgirea pieţelor.

Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de declanşare, se

va desfăşura etapizat. Stabilirea etapelor şi a caracteristicilor fiecăreia constituie una din
problemele pe care teoria integrării a încercat să le rezolve şi în care vocea cea mai auzită
(punctul de vedere cel mai răspândit şi acceptat în literatura de specialitate) este cea a lui B.
Balassa

Astfel, considerând integrarea economică un proces în evoluţie spre o situaţie

caracterizată de integrare, B Balassa pune în evidenţă mai multe etape ale acestuia, care
reprezintă “tot atâtea trepte”. Sunt însă forme sau trepte? Prezentându-le, vom observa că cele
patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor şi ca trepte ale integrării depline
(totale).

Prima etapă, zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative din calea schimburilor între statele membre. Uniunea vamală, a doua etapă, adaugă la
procesul liberalizării schimburilor comerciale dintre ţările partenere constituirea unui tarif vamal
comun faţă de ţările terţe.

În practică, se constată că zonele de liber schimb cunosc şi elemente specifice, teoretic,

doar uniunii vamale. Membrii Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) consideră, de
exemplu, că nimic nu împiedică adoptarea într-o zonă a liberului schimb a unor dispoziţii
complementare (privind regulile concurenţei, armonizarea unei politici economice, etc.).
Experienţa AELS demonstrează că realizarea unei zone de liber schimb presupune mai mult
decât simpla desfiinţare a barierelor interne din calea schimburilor reciproce; s-a produs o
uniformizare a regulilor privind practicile concurenţei, a avut loc şi coordonarea limitată a
politicilor naţionale, îndeosebi a politicii comerciale adoptată faţă de ţările UE.
 O a treia etapă de integrare este piaţa comună în care, între ţările membre, sunt eliminate
restricţiile în calea liberei mişcări a mărfurilor şi a factorilor de producţie. Ultima fază, uniunea
economică, combină elementele specifice pieţei comune cu armonizarea politicilor economice
naţionale şi chiar politici comune.

Diferenţele între piaţa comună şi uniunea economică sunt, în realitate, greu observabile.
Libertatea de circulaţie a mărfurilor şi a factorilor de producţie nu se poate realiza fără politici
comune şi armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai curând, că piaţa comună
impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile naţionale devin deja atât de
interdependente încât orice măsură de politică economică luată de unul dintre parteneri are
impact ce depăşeşte spaţiul naţional, impunând coordonarea. Este 39 Ibidem, p.1. 47 astfel de
înţeles de ce se vorbeşte de o logică cumulativă a integrării după care, odată debutat, procesul
continuă natural prin determinare economică până la integrarea politică; evident, dacă există
voinţa politică necesară.

Integrarea economică parcurge toate cele patru etape şi presupune în final “unificarea
politicilor monetară, fiscală, socială, anticiclică şi recunoaşterea unei autorităţi supranaţionale ale
cărei decizii leagă statele membre.”

În concluzie, integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a

economiilor naţionale într-o nouă entitate; elementele definitorii sunt:

- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi

netarifare din calea schimburilor comerciale;

- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat,

conform unei legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;

-principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;

- o serie de instrumente de intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei

nu conduce la situaţia considerată a fi în avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi
timp.

Uniunea Europeana este in prezent o uniune economica si monetara, funcţionând in baza

principiului geometriei variabile, ca rezultat al complementarităţii între mecanisme de integrare
negativă (liberalizarea pieţelor) şi de integrare pozitivă (politici comune, armonizare -
coordonare de politici, instituţii comune, buget comun). Sistemul de integrare este , de asemenea,
rezultatul unei complementarităţi între metoda comunitară, aplicată pilonului central – Piaţa
Internă, şi metoda cooperării inter-guvernamentale, aplicată domeniilor Justiţie şi Afaceri Interne
– JAI şi Politică Externă şi de Securitate Comună – PESC, în cadrul Conferinţelor
Interguvernamentale. Întrebări pentru verificarea