Unitatea de studiu 2

PROPRIETĂŢILE MĂRFURILOR
Cuprins
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele unităţii de studiu
2.3. Consideraţii generale asupra mărfurilor
2.4. Proprietăţile fizice
2.5. Proprietăţi chimice
2.6. Proprietăţile psihosenzoriale
2.7. Proprietăţi estetice
2.8. Metode chimice şi fizico-chimice de control a calităţii mărfurilor
2.9. Controlul calităţii mărfurilor prin metode nedistructive
2.10.Rezumat
2.11. Teste de autoevaluare
2.12.Concluzii
2.13.Bibliografie

2.1. Introducere

În cadrul acestei unităţi de studiu sunt prezentate aspecte

noţionale privind considerații generale asupra mărfurilor,
proprietățile fizice, proprietățile chimice, psihosenzoriale,
proprietățiile estetice, controlul calității,etc

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de

100 minute

2.2. Obiectivele unităţii de studiu

În urma parcurgerii acestei unităţi de învăţare, studenţii
vor putea să:
 însuşirea noţiunilor teoretice si practice legate
de proprietatile generale ale marfurilor
 studiul principalelor proprietati fizice, chimice,
psihosenzoriale ale marfurilor
 insusirea notiunilor teoretice legate de metode
chimice şi fizico-chimice de control a calităţii
mărfurilor
2.3. Consideraţii generale asupra mărfurilor

Proprietăţile mărfurilor reprezintă însuşiri,

caracteristici, atribuţii ale acestora care le dau o anumită
utilitate în consum, în sensul satisfacerii unei nevoi a
realizării unui serviciu cerut de consumator. Asupra
proprietăţilor mărfurilor acţionează următorii factori:
 materia primă utilizată;
 procese tehnologice de fabricaţie;
 operaţiile de ambalare, transport,
manipulare, depozitare.
Materia primă şi procesul tehnologic de fabricaţie
determină structura şi compoziţia chimică a produselor

2.4. Proprietăţile fizice

Dintre cele mai semnificative proprietăţile fizice ale

mărfurilor se pot menţiona: masa, higroscopicitatea,
densitatea, caracteristicile dimensionale, proprietăţile
termice, electrice, optice etc.

Masa
Masa reprezintă proprietatea generală a mărfurilor,
care exprimă “cantitatea” de materie a unui produs şi
este cunoscută în practica curentă sub numele de
greutate, având ca unitate de măsură gramul.
În funcţie de natura produselor şi scopul urmărit,
din punct de vedere merceologic se utilizează o serie de
mărimi derivate din masă, spre exemplu:
 masa pe unitatea de lungime, ca fiind masa unei
anumite lungimi convenţionale: g/ 1000 m; g/9000
m, folosită în aprecierea fineţei fibrelor şi firelor
textile şi tehnice;
 masa pe unitatea de suprafaţă(g/cm2) este
folosită pentru suprafeţele textile: ţesături,
tricoturi, folii, piei naturale şi sintetice etc.;
 masa pe unitatea de volum(g/cm3 sau kg/m3)
 este cunoscută sub numele de densitate
volumică;
 masa comercială, se calculează la materialele
higroscopice în funcţie de cantitatea de apă
absorbită şi cantitatea de apă admisă legal în
tranzacţiile comerciale, numită şi repriză.

Higroscopicitate, hidrofilie, hidrofobie

Higroscopicitatea este proprietatea unor materiale
de a absorbi sau ceda umiditatea din sau în atmosferă.
Capacitatea produselor de a absorbi umiditatea din
mediul înconjurător, depinde de o serie de factori cum ar
fi: structura chimică a materialului, adică dacă acesta are
sau nu grupări polare şi dacă acestea sunt libere pentru a
lega moleculele de apă, ştiut fiind faptul că grupele polare
din reţeaua cristalină formează forţe pe cele trei direcţii
spaţiale, care nu sunt capabile să mai lege apa.
Procesul de absorbţie şi desorbţie al unui material
în funcţie de umiditatea relativă a aerului la temperatură
constantă este cunoscut ca “izotermă de sorbţie”.
Urmărind procentul de apă legată de fibrele de bumbac
(Uf %), în raport cu umiditatea relativă a aerului(%), până
la saturaţie (ϕ=100 %), s constată că materialul iniţial fără
apă, plasat în medii de umiditate crescătoare va absorbi
apa cu o viteză mai mare la început(pânâ la hidratare),
după care procesul de absorbţie se face mai lent la
umiditatea atmosferică de 50-75 %, după care are loc o
creştere rapidă spre umiditatea de saturaţie. În procesul
de desorbţie(cedarea apei din material), forma curbei
este la fel ca cea de absorbţie, cu deosebirea că se
plasează deasupra acesteia.
Conţinutul de umiditate din materialele
higroscopice se determină prin diferite metode, cum ar fi:
metodele directe, care constau în eliminarea apei prin
uscare în etuve la temperatura de 105 - 110 oC(VEZI
APLICAŢII LABORATOR) şi metodele indirecte, care se
bazează pe măsurarea unor mărimi electrice sau
dielectrice cu ajutorul traductoarelor.
Hidrofilia materialelor textile se referă la
comportarea acestora în apă sau soluţii apoase şi este
determinată de structura chimică şi morfologică, de
porozitate etc. Hidrofilia este specifică materialelor care
conţin în structura chimică grupe polare. De exemplu,
bumbacul , care deşi este higroscopic, în contact cu apa
nu se udă imediat, decât după un timp îndelungat, deci
nu este hidrofil. Fibrele sintetice, cu mici excepţii nu sunt
hidrofile.
Hidrofobia este proprietatea materialelor de a nu
se uda şi de a nu lega apa. În această categorie intră
materialele: polietilena, polipropilena, poliesterul etc. La
aceste materiale care resping apa, sorbţia apei este
exclusiv superficială şi nelegată fizic, motiv pentru care
aceste materiale se usucă foarte repede. Fibrele textile
fiind corpuri anizotrope, caracterizate de o lungime mult
mai mare decât grosimea, imersate în medii lichide îşi
modifică dimensiunile ca rezultat al absorbţiei. Acest
fenomen apare numai la cele higroscopice şi nu la cele
hidrofobe.

Densitate, porozitate, voluminozitate

Densitatea(masa volumică), este definită ca masa

unităţii de volum. Densitatea poate fi reală sau aparentă.
Densitatea reală se determină în cazul solidelor
omogene şi compacte, cu relaţia:
în care:
m 3
v ( g / cm )
m- este masa corpului(g); v - volumul real al
acestuia, fără goluri, cavităţi, aer, apă etc(cm3).
Densitatea aparentă ρa se calculează cu aceeaşi
relaţie cu precizarea că volumul include , pe lângă
substanţa de bază a corpului şi volumul ocupat de apă,
aer, impurităţi etc. Această densitate este specifică
materialelor poroase: fire textile, semifabricate din filaturi,
ţesături,hârtii etc.
Porozitatea se calculează prin diferenţa celor două
densităţi, reală şi aparentă:
Voluminozitatea (volumul specific) se calculează
cu relaţia inversă a densităţii:
Densitatea se poate determina prin metode directe
sau indirecte, şi anume:
 metode directe: metoda picnometrului - pentru
solide şi lichide, metoda densimetrelor - pentru
lichide, metoda balanţei hidrostatice sau a
volumelor de gaze;
 metode indirecte: metoda difractometriei în raze X
sau a luminii polarizate, metoda anizotropiei optice
etc.

Proprietăţi optice
Proprietăţile optice ale materialelor sunt
determinate de interacţiunea luminii cu acestea şi depind
de structura materiei.
Principalele proprietăţi optice ale mărfurilor sunt:
Culoarea - este proprietatea câmpurilor vizuale
care permite ochiului să deosebească între ele, două
părţi vecine, omogene şi egal iluminate, văzute simultan.
Caracteristicile psihosenzoriale ale culorii sunt:
 nuanţa - dată de lungimea de undă a radiaţiei
monocromatice;
 intensitatea - dată de cantitatea de alb cuprinsă în
acea culoare;
  strălucirea - impresia vizuală produsă de o
culoare, după cantitatea mai mică sau mai mare
de negru pe care o conţine;
 tonalitatea - se referă la percepţia calitativă a
culorii şi este indicată de culorile roşu, verde,
galben, albastru.
În funcţie de impresia fiziologică produsă, culorile
se împart în:
 culori calde, cu lungimi de undă mari, care conţin
în amestecul lor roşu, în primul rând, apoi
portocaliu şi purpuriu;
 culori reci, cum sunt albastrul şi galbenul şi
combinaţiile lor.
Transparenţa, reprezintă proprietatea unor mărfuri
de a lăsa să treacă prin ele un fascicol de radiaţii
luminoase, fără a modifica în vreun fel caracterul
fascicolului respectiv. Transparenţa se exprimă prin
“factorul de transmisie”, care este raportul dintre razele
luminoase incidente şi cele care au trecut prin material.
Transparenţa este foarte bună când factorul de
transmisie este mai mare de 90 %(sticla, polistirenul,
polimetacrilatul etc.)
Inversul transparenţei este “opacitatea”, iar
proprietăţile intermediare sunt transluciditatea şi
opalescenţa.
Transluciditatea, este proprietatea unor corpuri de
a transmite şi difuza concomitent lumina, adică corpuri
prin care dacă priveşti nu mai poţi distinge contururi sau
detaliile sursei de lumină.
Opalescenţa, se caracterizează prin aspectul
lăptos a unor medii dispuse în urma fenomenului de
împrăştiere a luminii. Datorită gradului diferit de
împrăştiere a radiaţiilor, un corp opalescent apare roşcat
prin observare frontală şi albastru prin observare laterală.
 Proprietăţile optice pot fi grupate în funcţie de
caracterul lor, în două grupe şi anume:
 proprietăţi optice calitative, cum ar fi: luciu,
strălucire, culoare etc.;
 proprietăţi cantitative, cum ar fi: refracţia,
birefrigenţa şi gradul de alb.
Proprietăţi optice calitative
Luciul reprezintă proprietatea corpurilor de a reflecta
difuz sau regulat lumina care cade pe suprafaţa lor, în
funcţie de starea suprafeţei şi a unghiului razei reflectate.
Un fascicol de lumină care cade pe suprafaţa unui corp
poate fi reflectat:
 direct, când unghiul de incidenţă este egal cu cel
de reflexie;
 difuz, când reflexia se face după unghiuri diferite;
 combinat, când reflexia se face atât direct cât şi
difuz.
Luciul poate fi grupat în trepte de luciu, în cazul fibrelor
astfel:
 fibre mate: bumbacul;
 fibre cu luciu slab: bumbacul fin;
 fibre cu luciul pronunţat:mătasea naturală
(borangicul), bumbacul mercerizat;
 fibre cu luciu puternic: mătasea naturală
degomată, fibrele chimice matizate;
 fibre cu luciu foarte puternic: fibre chimice
nematizate.
Alte produse clasifică luciul în: sticlos, metalic şi de
diamant.
Proprietăţi optice cantitative
Indicii de refracţie sunt caracteristici specifice fiecărui
material şi se exprimă prin raportul dintre sinusul
unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie a
unei raze(fig.2.3), care trece dintr-un mediu în altul: 000
În cazul corpurilor anizotrope(fibrele), indicii de refracţie
sunt diferiţi pe cele două direcţii, longitudinală (n 2) şi
transversală (n1). Diferenţa celor doi indici determină
birefrigenţa optică Δn
Anizotropia este determinată de factorii structurali:
orientarea şi densitatea, faza cristalină şi amorfă, precum
şi de substanţele străine din materie.
Gradul de alb se defineşte ca raport între procentul
de lumină reflectată de către o probă şi procentul de
lumină reflectată de o probă etalon, cum ar fi: oxidul de
magneziu sau sulfatul de bariu pur.
În merceologie, determinarea indicelui de refracţie
al mărfurilor are drept scop aprecierea unor caracteristici
de calitate: concentraţie, puritate, necesare analizării
unor produse alimentare, băuturi alcoolice, cosmetice,
sticlărie, mase plastice etc.

Proprietăţi mecanice
Proprietăţile mecanice sunt parte integrantă a
proprietăţile fizice şi reprezintă modul de comportare a
mărfurilor în timpul utilizării, sub acţiunea unor forţe
exterioare care tind să le modifice forma. Prin acţiunea
unei forţe exterioare asupra unui corp, se produce o
deplasare a particulelor lui, care are ca rezultat
modificarea formei şi dimensiunilor corpului, numită
deformare. Deformările pot fi elastice sau plastice.
Un corp suferă o deformare elastică, atunci când
după înlăturarea solicitării corpul revine la forma iniţială.
Deformarea este plastică, atunci când după înlăturarea
solicitării, corpul nu revine la forma iniţială.
Cunoaşterea comportării produselor la solicitările
mecanice este deosebit de importantă pentru aprecierea
durabilităţii acestora.
În funcţie de tipul solicitărilor la care sunt supuse
materialele proprietăţile mecanice pot fi: de tracţiune,
încovoiere, compresiune, torsiune, forfecare şi frecare. În
merceologie, valorile pentru proprietăţile mecanice ale
mărfurilor se determină cu ajutorul diferitelor aparate,
dispozitive, maşini de încercări etc.
Solicitările de tracţiune (întindere), sunt cele mai
frecvente solicitări mecanice, exprimate prin diferiţi
parametri de rezistenţă, în funcţie de forma sub care se
găsesc produsele. După comportarea la tracţiune,
mărfurile pot fi: ductile, fragile, elastice şi casante.
Rezistenţa la tracţiune se exprimă în N/mm2.
Rezistenţa la tracţiune se poate caracteriza prin
următorii parametri:
 rezistenţa specifică (σa) la întindere, reprezintă
efortul suportat de un corp de suprafaţă S, până
în momentul ruperii:
În cazul fibrelor sau firelor, aria nu poate fi stabilită
corect datorită neuniformităţii acestora şi se foloseşte ca
unitate de referinţă titlul(T), fie în sistem Tex fie Denier;
Rezistenţa la compresiune se manifestă invers
faţă de rezistenţa la întindere.
Rezistenţa la încovoiere, este exprimată prin
raportul dintre forţa necesară ruperii unui corp prin
încovoiere şi secţiunea corpului respectiv
În timpul procesului de încovoiere fibra interioară
se comprimă iar fibra exterioară se întinde;
 flexibilitatea(f), se referă la capacitatea unei probe
de a se îndoi sub acţiunea forţei proprii la unul din
capete, celălalt fiind încastrat. Cu cât săgeata are
o valoare mai mare, cu atât materialul va avea o
capacitate mai mare de încovoiere sau îndoire;
 rezistenţa la îndoiri repetate, reprezintă o
caracteristică importantă pentru aprecierea
capacităţii unui material de a suporta şi rezista la
 un număr cât mai mare de îndoiri repetate. Prin
acest gen de analiză se poate evolua şi gradul de
obosire al materialelor după un anumit număr de
cicluri de solicitare repetată. Aceste încercări se
folosesc în textile, pielărie, fire, cabluri etc., iar
rezultatele sunt determinate atât de structura
materialului cât şi de condiţiile în care se face
experimentarea, sub o forţă oarecare sau liber. De
exemplu, fibrele de lână şi poliamide supuse la
solicitări de îndoiri sub unghi de 180o, cu o sarcină
de tensionare de 1CN/fibră, ele vor rezista până la
cca 20000 cicluri de îndoiri, când apare ruperea.
Fibrele de sticlă fiind casante rezistă doar la 1 - 2
îndoiri.
Rezistenţa la forfecare, reprezintă proprietatea
materialelor de a se opune acţiunii unor forţe
perpendiculare pe axa lor.
Rezistenţa la torsiune(răsucire) este proprietatea
unui material de a se opune solicitării unui moment axial.
În cazul firelor textile, solicitarea la torsiune se
apreciază prin indici specifici, cum ar fi:
 sensul torsionării(stânga “S” sau dreapta “Z”);
 indicele de torsiune:
 rigiditatea la torsiune:
Tenacitatea, este proprietatea materialelor de a se
rupe sub acţiunea forţelor exterioare, după deformaţii
permanente vizibile.
Fragilitatea, este proprietatea materialelor sau a
mărfurilor de a se rupe brusc sub acţiunea unor forţe
exterioare, fără a se produce în prealabil deformaţii
permanente observabile.
Duritatea sau rezistenţa la pătrundere este
capacitatea materialelor de a se opune distrugerii
suprafeţelor când, la acţiunea unor forţe exterioare, se
tinde să se imprime pe suprafaţa materialului negativul
unui corp geometric (bilă, con, piramidă). Duritatea
depinde de compactitatea aranjametului atomic, deci de
modul de formare a cristalelor şi de natura
imperfecţiunilor din cristale.
Metodele de determinare a durităţii unui material
se împart în două categorii:
 metode dinamice: Poldi, Bauman, Shore;
 metode statice:
 prin zgâriere: Martens, sacra lui Mohs;
 prin apăsare: Brinell, Vickers, Rockwell.
Duritatea Poldi, constă în producerea simultană a
două urme, una pe suprafaţa unei bare etalon şi alta pe
suprafaţa materialului de încercat.
Urmele se produc cu ajutorul unei lovituri de
ciocan, aplicată pe un piston la vârful căruia se găseşte o
bilă de oţel.
Metoda Martens se aplică la materialele foarte
dure şi subţiri, măsurându-se adâncimea de pătrundere a
unui vârf de diamant şi lăţimea urmei lăsate de penetrator
sau prin măsurarea forţei necesare pentru a lăsa o urmă
cu anumite dimensiuni.
Scara lui Mohs, este formată din 10 minerale
ordonate în funcţie de creşterea durităţii, astfel: 1 - talc; 2
- sarea; 3 - calcitul; 4 - fluorita; 5 - apatita; 6 - feldspatul;
7 - cuarţul; 8 - topazul; 9 - corindonul; 10 - diamantul.
Materialele relativ moi, din pâslă, piele, sunt apreciate din
punctul de vedere al durităţii, după efortul necesar pentru
zgârierea lor cu un ac satndardizat.
Metoda Brinell, reprezintă raportul dintre sarcina
de apăsare(în N) şi suprafaţa calotei(deformări locale),
imprimată de către o bilă de oţel, pe durata a 15 s, în
materialul încercat. Duritatea Brinell se notează cu HB şi
se exprimă în N/mm2.
 Metoda Vickers, reprezintă duritatea rezultată prin
apăsare, în condiţii bine determinate, cu un penetrator de
diamant, pe suprafaţa materialului de încercat.
Penetratorul are forma unei piramide pătrate cu unghiul
diedru al feţelor de 130o. Duritatea Vickers, HV,
reprezintă raportul dintre sarcina aplicată şi suprafaţa
urmei.
Metoda Rockwell, se execută prin apăsarea unui
penetrator(con diamant cu unghiul la vârf de 120o) pe
piesa de încercat în trei faze. În prima fază, penetratorul
este apăsat cu forţa iniţială Fo şi pătrunde până la o
adâncime “a”, considerată poziţie iniţială. În a doua fază,
se aplică suprasarcina F1, care se menţine timp de 10 -
15 s. În faza a treia, se îndepărtează suprasarcina,
păstrând forţa Fo, şi se măsoară adâncimea remanenţă
de pătrundere “e” a penetratorului, faţă de poziţia iniţială,
produsă de F1.
Duritatea Rockwell se defineşte prin diferenţa
dintre o adâncime convenţională E şi adâncimea
pătrunderii remanente “e” a penetratorului sub
suprasarcina F1
Pentru indicarea durităţii Rockwell se foloseşte
simbolul HR, urmat de litera corespunzătoare scării (C
sau B).
Rezilienţa(rezistenţa la şoc), este proprietatea
materialelor de a rezista la forţe dinamice. Rezilienţa
constă în ruperea dintr-o singură lovitură a unei epruvete
crestate la mijloc, exprimată prin raportul dintre lucrul
mecanic Lc consumat pentru ruperea epruvetei şi
secţiunea iniţială So a epruvetei în dreptul crestăturii
conform ecuaţiei. Această proprietate depinde de
structura materialului şi are influenţe asupra tenacităţii şi
fragilităţii.
Rezistenţa la frecare a materialelor constă dintr-
un parametru de apreciere a comportării acestora la
solicitările prin contact direct, care produc uzura
suprafeţelor cu pierdere de masă.
Rezistenţa la uzură prin frecare exprimă
comportarea unor materiale când asupra lor acţionează
forţe repetate de frecare, până la apariţia unor găuri.
Criteriile pentru aprecierea uzurii sunt variate, în funcţie
de felul materialului, de condiţiile de folosire şi încercare
etc. Gradul de uzură poate fi apreciat fie în funcţie de
numărul de cicluri de frecare pe care le suportă materialul
până la distrugere, fie în funcţie de micşorarea rezistenţei
pentru un număr determinat de cicluri. Aprecierea se mai
poate realiza în funcţie de pierderea în greutate a probei
sau în funcţie de reducerea dimensiunilor ei.
Rezistenţa la oboseală, este proprietatea
materialelor sau a mărfurilor de a rezista la acţiunea unor
solicitări variate şi repetate.
Oboseala materialelor se datorează unor factori
externi, cum ar fi: solicitările mecanice repetate, condiţiile
atmosferice, dar mai ales a oxigenului din aer şi al
radiaţiilor. Un indicator sintetic al rezistenţei la oboseală
este durabilitatea, care reprezintă proprietatea mărfurilor
de a-şi păstra caracteristicile iniţiale un timp cât mai
îndelungat, în condiţii de exploatare prescrise.
Durabilitatea este influenţată: de structura şi compoziţia
produsului, de acţiunea unor factori externi, cum ar fi:
variaţiile de temperatură şi umiditate, gradul de poluare
etc.
Oboseala şi îmbătrânirea nu sunt noţiuni identice,
deşi adesea ele se confundă, deoarece factorii care le
provoacă sunt diferiţi. Astfel, îmbătrânirea este provocată
de factori externi, cum ar fi: oxigenul, azotul, temperatura,
umiditatea, radiaţiile, iar oboseala este provocată de
solicitările mecanice repetate.
 Proprietăţi termice
Proprietăţile termice ale mărfurilor exprimă modul
de comportare a acestora la acţiunea energiei termice,
respectiv capacitatea lor de a primi, reţine sau ceda
căldura în contact cu exteriorul. Această comportare este
determinată în primul rând de structura chimică a
produsului, dar şi de valoarea temperaturii şi a duratei de
acţiune a acesteia asupra acestuia.
Proprietăţile termice se pot aprecia în principal prin
următorii parametrii: capacitatea calorică,
conductibilitatea termică, căldura specifică,
termostabilitatea etc.
Capacitatea calorică C, este mărimea fizică,
numeric egală cu căldura necesară pentru a modifica
temperatura unui corp cu un grad Celsius. Practic,
capacitatea calorică este proprietatea unui produs de a
absorbi o cantitate de căldură din mediul exterior.
Căldura specifică, c, a unei substanţe,
corespunzătoare unei anumite transformări
termodinamice, este numeric egală cu căldura necesară
pentru a modifica cu un grad, temperatura unităţii de
masă constituită din substanţa respectivă, prin
transformarea termodinamică considerată. Practic, pentru
a încălzi printr-o anumită transformare, cu acelaşi număr
de grade, mase diferite din aceeaşi substanţă, sunt
necesare călduri proporţionale cu masele respective,
rezultând proporţionalitatea capacităţii calorice cu masa
m a corpului.
Căldura specifică într-o transformare izocoră se
numeşte căldură specifică la volum constant şi se
notează cu cv, iar cea care intervine într-o transformare
izobară este numită căldură specifică la presiune
constantă şi este notată cu cp
Căldura specifică stă la baza calculului bilanţurilor
termice în industrie.
Dilatarea termică, se produce ca urmare a
schimbului de căldură a corpului cu exteriorul. Variaţia
temperaturii corpului datorită schimbului cu exteriorul
produce modificarea dimensiunilor geometrice ale
acestuia.
Se numeşte dilatare termică liniară, creşterea
lungimii unui corp solid datorită creşterii temperaturii sale.
Alungirea Δl = l - lo a unei bare în urma încălzirii sale
până la temperatura t, este proporţională cu lungime
iniţială lo şi cu variaţia Δt a temperaturii
Coeficientul de dilatare termică este o proprietatea
importantă în primul rând a mărfurilor metalice. Pentru
diferite metale, α are valori curpinse între 10-5 oK-1 şi 10-
6 oK-1. Pentru mărfurile amorfe, variaţia lungimii este
aceeaşi după toate direcţiile, modifcându-se doar volumul
corpului, nu şi forma sa.
Dilatarea termică volumică constă în creşterea
volumului unui corp datorită creşterii temperaturii sale.
Conductibilitatea termică, reprezintă capacitatea
materialelor de a conduce(transmite) căldura prin masa
lor din zonele mai calde spre zonele mai reci, proces în
urma căruia se produce egalizarea temperaturii.
Cantitatea de căldură ce trece printr-un material este
direct proproţională cu suprafaţa şi cu timpul, şi invers
proporţională cu grosimea stratului de material,.
Valorile coeficientului de conductibilitate termică
variază în raport cu natura materialului, dar mai ales cu
structura poroasă a acestuia, precum şi cu temperatura şi
umiditatea.

Termostabilitatea
În funcţie de cantitatea de căldură acumulată de
un material, se produc modificări ale structurii fizice şi
chimice şi deci şi ale proprietăţilor: mecano-elastice
(rezistenţa la rupere, revenire elastică, deformaţie
remanentă), chimice (capacitate de absorbţie, de vopsire,
de solubilitate etc.) şi fizice, cum ar fi tranziţiile
termice( temperaturile de înmuiere, topire,
descompunere) etc.
Măsura în care apar aceste modificări, datorate în
principal structurii chimice ale materialului, dar şi cantităţii
de energie termică introdusă în sistem, defineşte
termostabilitatea. Prin termostabilitate se înţelege
rezistenţa materialelor la temperatură.

Caracteristici dimensionale
O categorie importantă de materii prime pentru
industria textilă, dar şi pentru alte domenii tehnice, o
constituie fibrele textile, care se pot prezenta sub forma:
- fibre scurte(bumbac, lână, fibre chimice, celofibre
etc.) şi care pentru a fi transformate în fire, destinate
ţesăturilor şi tricotajelor sunt supuse unor procese
tehnologice complexe din filaturi;
- fire chimice polifilamentare sau monofilamentare
destinate textilelor;
- fire tehnice (cord) destinate pentru realizarea
inserţiilor anvelopelor, pentru benzi transportoare etc.
Fibrele se caracterizează prin două dimensiuni şi
anume transversală (grosimea) şi longitudinală, funcţie
de care se stabilesc anumite tehnologii de filare textilă.
Dimensiunea transversală, a fibrelor se referă la
aria secţiunii transversale, respectiv grosimea acestora.
Aprecierea grosimii fibrelor sau firelor se face printr-un
parametru numit fineţe, care este inversul grosimii.
Fineţea fibrelor se poate aprecia după diametru, în
cazul în care aria secţiunii este circulară şi aria secţiunii,
în cazul în care aceasta se poate măsura prin
planimetrare sau alte metode, pe secţiuni transversale
ale fibrelor, realizate prin microtomie şi studiate
microscopic. Cu cât diametrul sau aria secţiunii au valori
mai mari, cu atât fineţea este mai mică şi invers.
Aprecierea fineţei poate exprima prin:
 indici direcţi (titlu) care se obţin prin raportul
dintre masă şi lungime, numiţi şi densitate
de lungime. Titlul se poate exprima în două
sisteme: sistemul internaţional (Tex) şi
sistemul Denier (Den).
Sistemul Tex, este un sistem zecimal, având
multipli şi subumltipli şi reprezintă masa în grame a unei
lungimi convenţionale de fibră sau fir egală cu 1 km.
De regulă submultiplii se folosesc pentru
densitatea de lungime a fibrelor şi a polifilamentelor
chimice, iar multiplii se folosesc mai ales pentru
semifabricatele din filaturi.
Sistemul Denier (Den) reprezintă tot un raport între
masă şi lungime, dar lungimea în acest caz este de 9 km.
 indici indirecţi (Număr metric, Nm),
reprezintă raportul dintre lungime şi masă,
având ca semnificaţie fizică: numărul de
metri de fibră sau fir cuprinşi într-o unitate
de masă egală cu 1 g. Deci, cu cât numărul
de metri dintr-un gram va fi mai mare, cu
atât şi fineţea va fi mai mare:
Firele simple şi multiple(răsucite) se reprezintă
simbolic din punct de vedere al indicilor de fineţe astfel:
 firele simple se notează prin raportul dintre
Nm şi numărul de fire, în acest caz: Nm
40/1 sau în cazul în care se foloseşte
sistemul Tex, atunci fineţea firului se
reprezintă prin raportul dintre fineţea firului
simplu exprimată în Tex şi numărul de fire
 componente, în acest caz: Tex 40x1;
 în cazul firelor multiple, obţinute prin
răsucirea sau cablarea unui anumit număr
de fire simple, simbolizarea se face în
acelaşi mod şi anume: Nm 40/2; Nm 40/3
etc. ceea ce înseamnă că 40 reprezintă
fineţea firului simplu, iar numitorul numărului
de fire simple reprezintă structura firului
răsucit. În cazul sistemului Tex, notarea se
face sub forma:
40 Tex x 2 sau 40 Tex x 3
- în cazul firelor cablate( cele tehnice sau aţele de
cusut), notarea se face astfel: Nm 60/3 x 2, ceea ce
înseamnă că fineţea firului este de 60, iar numărul de fire
duble este 3, deci fineţea firului cablat va fi 60/3 x 2 =
60:6 = 10. Dacă se foloste sistemul Tex, atunci
simbolizarea se face prin produsul dintre fineţea firului şi
numărul de fire care alcătuiesc firul răsucit: 16,67 Tex x 3
x 2 = 100.
Dimensiunea longitudinală a fibrelor reprezintă o
caracteristică tehnică funcţie de care se stabileşte
tehnologia de filare. Astfel în cazul fibrelor scurte de
bumbac se foloseşte sistemul de filare cardat, prin care
se obţin fire mai groase şi mai neuniforme, iar în cazul
fibrelor lungi se foloseşte sistemul de filare prin
pieptănare, când se realizează fire foarte subţiri şi
uniforme, cu destinaţii pentru articole de calitate
superioară.
Fibrele se clasifică după lungime, astfel:
 fibre cu lungime infinită (lungimea filamentelor de
mătase este determinată de mărimea formatului
pe care este depus - bobină);
 fibre cu lungime determinată(scurte), care se
împart în:
  fibre scurte: bumbacul şi fibrele chimice tip
bumbac;
 fibre medii: lâna şi fibrele chimice tip lână;
 fibre lungi: fibre tehnice liberiene (in, cânepă,
ramie).

Efectele temperaturii asupra stabilităţii

dimensionale
Temperatura, pe lângă efectele amintite, are
influenţă şi asupra stabilităţii dimensionale ale
materialelor textile: fibre, fire, ţesături, tricoturi, confecţii
etc.
Unul din efectele temperaturii este contracţia, care
constă în scurtarea dimensiunii longitudinale şi creşterea
celei transversale.
Stabilizarea dimensională, respectiv reducerea sau
anularea totală a contracţiei se realizează prin operţiile
de “termofixare”. Operaţia de termofixare constă în
reducerea “tensiunilor interne”, care se formează prin
etirarea firelor filate din polimeri sintetici, cu scopul
orientării catenelor macromoleculare, tensiuni
generatoare de neuniformităţi în vopsire, şifonare etc.
Reorganizarea catenelor se poate realiza prin tratament
termic., iar stabilizarea prin răcirea bruscă a
materialului(îngheţarea). Efectul termoficării este stabil la
temperaturi inferioare celei la care s-a realizat
termofixarea, iar dacă se depăşeşte această
temperatură, fixarea se anulează.
Dacă valoarea contracţiei reziduale este zero,
atunci termofixarea s-a realizat corect, dar de regulă, mai
există un “rest” de contracţie de cca 1 - 2 %.
 Proprietăţi electrice şi magnetice
Proprietăţi electrice
Cunoaşterea proprietăţilor electrice ale produselor
are o importanţă deosebită pentru evaluarea capacităţii
lor de încărcare electrostatică şi deci a posibilităţilor de
prelucrare tehnologică şi de utilizare. Din punct de vedere
al proprietăţilor electrice, materialele textile aparţin clasei
dielectricelor, ceea ce face ca proprietăţile electrice să fie
determinate de cele ale dielectricilor, exprimate prin:
rezistivitate electrică (ρ), rezistenţa electrică (R),
constanta dielectrică (ε) şi conductibilitatea electrică (γ).
Rezistivitatea electrică ρ (Ωm), arată că la
lungimi l şi secţiuni S egale, substanţe diferite au
rezistenţe electrice diferite.
Cu cât rezistivitatea electrică este mai mare cu atât
încărcarea cu electricitate statică este mai mare.
Reducerea sarcinilor electrostatice în cazul
proceselor tehnologice de fabricaţie a textilelor se poate
realiza prin:
- umidificarea atmosferei în funcţie de natura
fibrelor care se prelucrează, mai ales la cele sintetice;
- legarea la pământ a utilajelor pentru scurgerea
sarcinilor electrice;
- autoneutralizare, care constă în alegerea
amestecului de fibre diferit poziţionate pe scara
tensiunilor, ca de exemplu: folosirea amestecurilor de
bumbac care se încarcă negativ, cu poliamide care se
încarcă pozitiv;
- folosirea în proporţie foarte mică a fibrelor
metalice(oţel, nichel) în amestecurile cu fibre sintetice;
- tratamentul fibrelor sintetice cu substanţe
antielectrostatice (tensioactive), prin pulverizare sau
imersie.
Conductibilitatea electrică γ este invers
proporţională cu rezistivitatea
Fibrele textile au o conductibilitate electrică mică şi
o încărcare electrostatică importantă în timpul procesului
tehnologic, ca efect al frecărilor dintre materiale. Valorile
conductibilităţii sunt puternic influenţate de umiditatea
materialului şi de temperatură.
În funcţie de conductibilitatea electrică materialele
se împart în:
- izolatoare, care nu conduc curentul electric,
având rezistivitatea electrică cuprinsă între 108 - 10 20
Ωm(policlorura de vinil, polistirenul, cauciucul);
- semiconductoare, cu rezistivitatea electrică
cuprinsă între 10-5 - 108 Ωm( siliciul şi germaniul,
elemente de bază în industria tranzistoarelor şi circuitelor
integrate);
- conductoare, care au o rezistivitate foarte mică şi
conduc foarte bine curentul electric( în această categorie
se pot enumera argintul, cuprul, aluminiul);
- supraconductoare, care la temperaturi foarte
joase (< 10 oK) au o rezistivitate foarte mică.
Rigiditatea electrică, reprezintă valoarea
intensităţii unui câmp electric, care aplicat unui material,
provoacă străpungerea electrică a acestuia(pierderea
proprietăţilor dielectrice a materialului datorită valorii mari
a energiei aplicate). Rigiditatea electrică este dependentă
de frecvenţă şi de temperatură, fiind importantă la
construcţia unor piese electronice(condensatoare).

Proprietăţi magnetice
Proprietăţile magnetice sunt caracteristice
materialelor metalice feromagnetice. Caracteristica
principală a materialelor este starea de magnetizare, care
poate fi:
 temporară, care depinde de existenţa unui câmp
magnetic exterior;
 permanentă, care se menţine şi în absenţa unui
câmp magnetic exterior.
Materialele magnetice cu magnetizaţie temporară se
împart în:
 diamagnetice - care se magnetizează în sens
invers câmpului magnetic aplicat, iar proprietăţile
magnetice nu sunt influenţate de temperatură
(χm<0);
 paramagnetice - care se magnetizează slab în
câmpuri externe, în sensul lor, iar susceptibilitatea
magnetică depinde de temperatură(χm>0).
 feromagnetice - care se magnetizează foarte uşor
în câmpuri magnetice de intensitate redusă
(χ>>0).

2.5. Proprietăţi chimice

Toate mărfurile, fie ele alimentare sau

nealimentare(industriale), se caracterizează printr-o
anumită compoziţie chimică.
Comportarea produselor faţă de agenţii chimici,
cum ar fi: acizii organici şi minerali, agenţii alcalini,
oxidanţi şi reducători, solvenţii organici şi altele, este
determinată în primul rând de structura chimică a
acestora, dar şi de cea fizică şi morfologică, iar în al
doilea rând de concentraţia agentului chimic, de
temperatură şi durată. În funcţie de comportarea
produselor faţă de agenţii chimici se pot stabili domeniile
de utilizare, mai ales pentru produsele industriale şi de
protecţie, cum ar fi: filtrele, izolatori faţă de acţiunea unor
agenţi chimici agresivi, benzi transportoare, haine de
protecţie etc. Comportarea unor produse faţă de anumiţi
agenţi chimici se apreciază prin “stabilitate”, care este
diferită la cele două mari categorii de produse:
polimere(organice) şi anorganice.

2.6. Proprietăţile psihosenzoriale

Respingerea sau acceptarea unui produs de către
consumator se face în funcţie de caracteristicile
senzoriale ale produsului respectiv: aspect, miros,
consistenţă, culoare, percepute prin intermediul organelor
de simţ, care transmit informaţii sistemului nervos central,
determinând decizia. Răspunsul omului la acţiunea
factorilor externi este determinat de sensibilitatea
organismului său, de posibilitatea recepţionării unor
factori de mediu între care se stabilesc relaţii biologice.
Pentru produsele alimentare proprietăţile psihosenzoriale
sunt importante atât în ce priveşte luarea deciziei cât şi a
declanşării apetitului.
Pentru produsele industriale, proprietăţile
psihosenzoriale corelate cu cele estetice determină
destinaţia lor. Proprietăţile psihosenzoriale pot fi
apreciate prin: gust, miros, aromă, proprietăţi tactile,
proprietăţi reologice.
Gustul este o formă a sensibilităţii chimice, care
serveşte la recunoaşterea alimentelor, selecţia şi
acceptarea lor. Perceperea gustului este datorat
mugurilor gustativi plasaţi la nivelul papilelor limbii şi pe
suprafaţa mucoasei buco-faringiene.
Produsele alimentare pot fi clasificate în:
 produse sipide - care au gust;
 produse insipide - care nu au gust.
Senzaţiile gustative dau patru gusturi
fundamentale: dulce, sărat, acru, amar, provocate de
substanţele pure şi care formează patrulaterul lui
Henning şi combinaţii ale acestora. Intensitatea acestor
senzaţii este influenţată de: concentraţia substanţelor,
temperatura ambientală, condiţiile psihofiziologice(foame,
saţietate), deprinderea gustătorilor etc.
Gustul dulce este dat de: glucoză, galactoză,
lactoză, zaharoză.
Gustul sărat este dat de clorura de sodiu (NaCl).
Gustul acru este dat de: soluţiile acizilor acetic,
tartic, citric.
Gustul amar este dat de prezenţa în produse a
grupării nitro
(-NO2), a sărurilor de magneziu şi a chininei.
Aceste patru gusturi de bază dau sensaţii variabile de
plăcut sau neplăcut, în funcţie de concentraţie.
Mirosul este o proprietate caracteristică unei largi
categorii de mărfuri(alimente, cosmetice, chimice), cu o
mare importanţă în reglarea echilibrului fizico-psihologic
al omului. Mirosul este determinat de substanţe odorante,
introduse în produs, dintre care se pot aminti grupele
osmofore (grupele alcoolice - CH2 - OH, cetonice =C=O,
eterice - O -, nitro - NO2) şi care ajung la receptorii
mirosului situaţi în fosele nazale, determinând acceptarea
sau respingerea unui produs. Pentru declanşarea
stimulilor, substanţa odorantă trebuie să fie într-o anumită
cantitate, care să depăşească pragul olfactiv. Factorii
care influenţează sensibilitatea olfactivă sunt:
temperatura, presiunea atmosferică, starea fiziologică
sau patologică, suprafaţa de volatilizare a substanţelor
odorante.
În funcţie de structura lor chimică şi de miros,
substanţele odorante se pot clasifica în:
- substanţe asemănătoare ca structură şi miros;
- substanţe asemănătoare ca structură dar cu
miros diferit;
 - susbtanţe cu structură diferită dar cu miros
asemănător.
Aroma este o caracteristică senzorială complexă,
la formarea căreia participă atât proprietăţile olfactive şi
gustative, cât şi consistenţa şi temperatura produselor
alimentare.
Cunoaşterea aromei are o mare importanţă în
alimentaţia publică, în gastronomie, pentru realizarea
îmbinării optime a componentelor. Un caz particular al
aromei este buchetul - aromă specifică vinurilor de
calitate superioară. Buchetul se formează la vinurile
păstrate în condiţii corespunzătoare şi în care predomină
anumite reacţii cu caracter reducător între
componente(reacţia de esterificare).
Proprietăţile tactile sunt percepute de către
organism, datorită sensibilităţii terminaţiilor nervoase
libere. În analiza senzorială cutanată sunt implicaţi, în
special, receptorii de la nivelul pielii degetelor şi ai
mucoasei linguale şi gingivale(pentru produse
alimentare). Sensibilitatea cutanată poate fi: tactilă,
termică şi dureroasă. Sensibilitatea tactilă este foarte
mare pe suprafaţa limbii, pe buze, pe vârful degetelor,
exprimarea ei făcându-se prin intermediul unor indici
noţionali (primari, secundari, populari).
Proprietăţile reologice se definesc pe baza
caracteristicilor tactile, între care mai importante sunt:
 textura, care defineşte ansamblul de caracteristici
ce conferă produsului rezistenţă la acţiunea unor
forţe exterioare. Diferenţele de textură la aceeaşi
grupă de produse alimentare pot fi cauzate de:
varietate, mod de cultură, grad de maturitate, mod
de recoltare, proces tehnologic;
 consistenţa, definită de caracteristica ce conferă
produsului rezistenţă la curgere. Determinarea ei
 permite un control al materiei prime,
semifabricatelor şi procesului tehnologic.
Evaluarea proprietăţilor reologice se face atât prin
examen senzorial(pipăire, apăsare, întindere,
mestecare pentru produsele alimentare) sau prin
examen instrumental(încercări).

2.7. Proprietăţi estetice

Proprietăţile estetice (creaţia artistică) contribuie la
calitatea produsului, prin luarea în considerare a factorilor
psihologici şi ergonomici.
Creaţia artistică se manifestă în direcţia realizării
unei mari simplităţi - simplitatea fiind una din cheile
creaţiei artistice - şi a unui mai bun echilibru al structurilor
şi funcţiilor unui produs, în ajustarea produsului finit la
cerinţele consumatorului, revizia funcţiilor existente şi
crearea unor funcţii noi.
Proprietăţile estetice se manifestă prin: formă,
linie, desen, ornament, proporţie, armonie, contrast.
Forma este un element esenţial în producţia
bunurilor de larg consum, fiind generată de structura
materialului, de funcţionalitate şi de utilitate. Datorită
exeperienţei, dezvoltării tehnice şi diversificării
produselor, precum şi sensibilităţii omului, formele au
evoluat spre simplitate şi frumos. Forma produselor fiind
accesibilă pentru percepţie, devine un atribut nedespărţit
al valorii lui. Ea provoacă omului o reacţie emoţională
conştientă sau inconştientă, prin care se exprimă
aprecierea senzorială directă a formei: ea atrage sau
respinge, place sau displace. Forma începe să apară ca
o caracteristică distinctă a obiectelor, reflectând valoarea
lor socială, iar valoarea care îşi găseşte expresia în
formă, devine valoare estetică. Pentru ca forma unui
obiect util să fie frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă,
să fie corelată cu compoziţia, iar compoziţia să
corespundă destinaţiei obiectului, construcţiei,
materialului, tehnologiei de fabricaţie. Forma exprimă
veridic conţinutul. Ea trebuie înţeleasă ca o structurare a
unui anumit conţinut în părţile sale componente.
La proiectarea produselor se are în vedere
echilibrul dintre funcţie - structură - formă, funcţia
exprimând destinaţia produsului, structura - modul în care
este dispusă materia în vederea obţinerii şi existenţei ei,
forma - modul în care produsul se înfăţişează cunoaşterii.
Linia generează forma obiectelor, creează limite şi
contururi care închid forma. Se pot întâlni linii imitative şi
geometrice. Liniile imitative, imită obiecte din natură, fiind
drepte, curbe sau alternante. Liniile geometrice rezultă
dintr-o aranjare simplă, prin reducerea unor linii la un
centru, care formează un anumit desen geometric. Linia
geometrică este o lnie statică, fixă, care dă o senzaţie de
echilibru, constituind elementul care compune, în
general, stilul clasic. Liniile imitative au un caracter
dinamic, în evoluţie, dând senzaţia de mişcare.
Cu ajutorul liniilor se schiţează forma, se
transpune imaginea unei idei, a unei viziuni, se separă şi
se subdivide suprafaţa, se exprimă proporţiile şi se
simbolizează mişcarea.
Desenul, alături de colorit, este o categorie
estetică de bază, care determină aspectul bunurilor de
consum.
Autenticitatea desenului depinde de momentul şi
locul unde a fost executat, de puterea expresivă a
desenatorului. Se pot executa desene liniare, figurative şi
nefigurative, statice şi dinamice etc., cu o gradaţie diferită
a mijloacelor de exprimare.
Ornamentul este un element de podoabă sau un
ansamblu de elemente decorative care, prin formă,
culoare, ritm, au rolul de a înfrumuseţa, de a completa
compoziţia unui produs. El presupune o tehnică şi o
concepţie specifică a împodobirii, putând fi zoomorf,
figurativ, floral, geometric, fantezist etc.
Proporţia reprezintă raportul elementelor din punct
de vedere cantitativ al mărimilor.
Armonia este dată de raporturile satisfăcătoare
între părţi . Ea reprezintă de asemenea raportul
elementelor din punct de vedere calitativ, formând
impresia generală de agreabil, plăcut.
Contrastul face parte din legile care privesc
variaţia, constituind un stimulent care nu lasă percepţia
să dispară.
Cu ajutorul contrastului se compară unele valori
estetice cu altele, astfel încât să rezulte un efect de
stimulare.

2.8. Metode chimice şi fizico-chimice de control a

calităţii mărfurilor
Metodele chimice de analiză cantitativă a calităţii
folosesc reacţiile chimice ce au loc cu formare de produşi
stabili. Aceste reacţii cu formare de precipitate se
utilizează în gravimetrie, reacţii de neutralizare, oxido-
reducere etc. în volumetrie.
Volumetria, este metoda chimică cel mai des
utilizată în analiza cantitativă a unor compuşi
caracteristici sau chiar a unui singur produs. În volumetrie
se măsoară volumele de soluţie cu concentraţie
cunoscută.
Principiul analizei volumetrice este determinat de
tipul reacţiei chimice care stă la baza titrării(neutralizare,
precipitare, oxido-reducere, cu formare de complecşi sau
de combinaţii puţin disociate).
Dacă prin metodele chimice de analiză se studiază
un sistem bazat pe măsurători de mase, volume sau alte
proprietăţi legate direct de substanţe sau reacţiile chimice
din sistem, prin metodele fizico-chimice se studiază
sistemele din punct de vedere al fenomenelor ce au loc.
Metodele fizico-chimice se pot clasifica în funcţie
de corelaţia între compoziţie şi proprietatea utilizată:
Metode optice de analiză, din care fac parte:
- colorimetria şi spectrofotometria, bazate pe
măsurarea cantităţii de lumină absorbită de o soluţie
colorată.
Metoda colorimetrică poate fi utilizată pentru
determinarea ionilor de Cr, Cu, Co, Al, Ti, Mn etc., care
pot apare în produsele alimentare, din cauza folosirii unor
ambalaje metalice necorespunzătoare. Aceste măsurători
pot fi efectuate cu colorimetrele.
 analiza refractometrică, utilizată pentru cercetarea
substanţelor care au un indice de refracţie mult
diferit de cel al mediului;
 turbidimetria , care constă în măsurarea cantităţii
de lumină absorbită de o suspensie albă;
- nefelometria, care are la bază măsurarea
cantităţii de lumină difuză pe particulele de suspensie.
Metode electrochimice de analiză, din care fac
parte:
 metoda de analiză prin electroliză, care constă în
depunerea substanţei pe un electrod, sub
acţiunea curentului electric;
 metoda potenţiometrică, care constă în studiul
potenţialului care se stabileşte între o soluţie şi un
electrod polarizat, cufundat în soluţia respectivă;
 metoda conductometrică, cercetează
conductivitatea electrică a soluţiei;
 metoda polarografică, bazată pe studiul
polarizaţiei electrozilor.
 Dezvoltarea unei întreprinderi se poate realiza fie
prin extinderea pieţei pe care acţionează, fie prin
pătrunderea, cu succes pe pieţe noi. Nu orice firmă însă,
ce desfăşoară o activitate de export, se poate considera
a fi "internaţională". Pentru a dobândi aceste atribute, ea
trebuie să investească, să cumpere şi să vândă pe
diferite pieţe externe, să realizeze fluxuri de transfer al
resurselor de forţă de muncă, de capital şi de tehnologie
în afara perimetrului naţional.
Internaţionalizându-şi activitatea proprie, o
întreprindere poate:
 să evite competiţia pe piaţa domestică;
 să-şi dezvolte abilitatea financiară şi accesul la
capitalul extern;
 să-şi sporească gradul de competitivitate, prin mai
buna valorificare a oportunităţilor de pe piaţa ţintă
(forţă de muncă |mai ieftină şi/sau mai înalt
calificată, resurse materiale mai accesibile, cerere
cu grad sporit de accesibilitate etc.).
Reuşita acestui demers este legată de posibilitatea
companiei de a dezvolta o strategie multidimensională,
de capacitatea sa în a valorifica eventuale oportunităţi
concurenţiale şi de a menţine avantajul competitiv pe
pieţele pe care operează.
Din punctul de vedere al amploarei angajamentului
pe care îl realizează firma pe piaţa internaţională,
aceasta se poate situa într-una din următoarele patru
ipostaze:
-firma naţională;
-firma internaţională;
-firmă multinaţională;
-firmă transnaţională.
 Încadrarea într-una sau alta din cele patru categorii se
găseşte în relaţie directă cu gradul de internaţionalizare
al întreprinderii, dar această operaţiune nu se reduce la
evaluarea unui singur indicator (de ex: ponderea
încasărilor de pe piaţa internaţională în totalul cifrei de
afaceri al firmei), ci presupune o analiză mult mai
complexă având drept obiect natura şi conţinutul
fluxurilor de mărfuri, capital, resurse umane şi materiale
pe care le derulează întreprinderea analizată pe diferite
pieţe.
Întreprinderea naţională îşi concentrează activitatea
asupra pieţei domestice. Partea covârşitoare a cifrei sale
de afaceri se realizează în perimetru naţional, accesul pe
piaţa internaţională fiind realizat accidental şi pasager.
Importanţa acesteia din urmă pentru firmă este de ordin
secundar, fie pentru că nu are forţa necesară de
penetrare, fie pentru că nu a găsit oportunităţi de afaceri,
în afara cadrului naţional, fie pentru că nu-şi propune să-
şi orienteze afacerile către spaţiu extra-domestic.
Întreprinderea internaţională îşi îndreaptă atenţia
asupra pieţei domestice, dar se sprijină în realizarea
indicatorilor săi de performanţă şi pe diferite pieţe
externe. Interesul său faţă de piaţa internaţională
sporeşte semnificativ, în raport cu firma naţională.
Deciziile privitoare la pieţele externe se iau astfel încât să
slujească poziţiei sale pe piaţa domestică, întreaga
activitate a unei astfel de întreprinderi este coordonată de
un staff naţional.
Întreprinderea multinaţională se constituie sub forma
unui conglomerat alcătuit dintr-o societate-mamă şi un
număr de filiale răspândite în diferite ţări ale lumii.
Descentralizarea deciziilor este ridicată filialelor situate în
străinătate acţionând ca unităţi naţionale, beneficiind de
independenţa propriilor hotărâri tactice. Activitatea de
piaţă desfăşurată de societatea-mamă în perimetrul
domestic ocupă, de regulă, o pondere modestă în cifra
totală de afaceri a concernului.
Caracteristicile esenţiale ale produselor şi serviciilor
oferite de o companie multinaţională sunt aceleaşi pe
întreg globul, activitatea de piaţă beneficiind de un înalt
grad de standardizare. Această activitate este acoperită
de una sau mai multe mărci înregistrate pe toate pieţele
unde firma produce şi/sau comercializează mărfurile sale.
Întreprinderea transnaţională reprezintă, la rândul ei, un
conglomerat de unităţi plasate în ţări diferite, dar care se
deosebeşte de multinaţională prin faptul că pieţele
naţionale pe care acţionează sunt conectate între ele
asigurându-se o înlănţuire a acestora pe deasupra
graniţelor naţionale.
2.9. Controlul calităţii mărfurilor prin metode
nedistructive
Spre deosebire de metodele clasice, bazate pe
analize metalografice, analize chimice, încercări
tehnologice, metodele nedistructive se bazează pe
diferite legi şi principii fizice, care pot pune în
evidenţă defectele şi neomogenităţile din produse
fără a le deteriora şi a le face inutilizabile. Cercetările
efectuate în acest sens au condus la apariţia unui
nou domeniu al tehnicii - defectoscopia nedistructivă,
orientat spre:
 mărirea sensibilităţii de detectare a defectelor;
 mărirea gradului de reproductibilitate a
procedeelor;
 mecanizarea şi automatizarea controlului;
 creşterea aportului electronicii şi a memorării
numerice prin introducerea sistemelor digitale;
 extinderea concludenţei diferitelor metode.
Metodele de control nedistructiv se pot aplica la
majoritatea produselor existente în fabricaţie, fiind
posibilă verificarea în fiecare etapă de fabricaţie, fără
a distruge utilitatea produsului.
Metodele de control nedistructiv se pot clasifica în
funcţie de principiul fizic care stă la bază, în:
 metode magnetice şi electromagnetice;
 metode cu soluţii penetrante;
 metode cu ultrasunete;
 metode radiografice;
 metode optice;
 metode termice;
 metoda emisiei acustice;
 metoda microundelor.
Metodele magnetice de control nedistructiv constau
în:
 încercarea cu pulbere feromagnetică, indicată la
controlul pieselor mari;
 încercarea cu pulbere magnetică fluorescentă,
aplicabilă materialelor magnetice.
Magnetizarea pieselor metalice se poate realiza în
trei moduri:
 magnetizare longitudinală, care pune în
evidenţă fisurile transversale;
 magnetizare circulară, care pune în evidenţă
defectele longitudinale prin câmpul magnetic
creat în jurul şi în interiorul piesei;
 magnetizare multidirecţională, care permite
detectarea simultană a defectelor din întreaga
piesă.
Încercarea cu curent turbionar(Foucault) este una din
metodele electromagnetice cel mai mult utilizată.
Curentul turbionar se poate produce cu ajutorul unei
bobine parcursă de un curent alternativ de înlată
frecvenţă. Metoda constă în amplasarea bobinei în
 apropierea probei, în care va apare un curent indus,
ce produce un câmp magnetic. Existenţa unor fisuri
sau vibraţii în piesă determină variaţia rezistivităţii,
care produce variaţia curentului indus şi implicit a
câmpului magnetic.
Această metodă poate fi utilizată pentru:
 detectarea defectelor în piesele metalice(fisuri,
retasuri, incluziuni, bavuri de sudură etc);
 sortarea pieselor în funcţie de aliaj, duritate,
conductivitate;
 etalonare, în funcţie de dimensiuni şi formă.
Metoda se caracterizează prin simplitate, rapiditate şi
precizie.
Metodele cu soluţii penetrante pentru
determinarea fisurilor de suprafaţă utilizează soluţii
lichide, ca: uleiuri, coloranţi, substanţe fluorescente.
Metoda utilizării uleiului este cea mai simplă metodă de
control şi constă în introducerea pieselor într-o baie de
ulei, care pătrunde în fisurile superficiale existente ale
pieselor. După ce piesele sunt scoase, urmează curăţirea
suprafeţei şi observarea particulelor de ulei pătrunse în
spaţiile superficiale. Această metodă, pe lângă simplitate
are şi un cost foarte redus, însă are dezavantajul unor
cheltuieli de muncă relativ ridicate.
Metoda utilizării coloranţilor constă în următoarele etape:
 curăţirea iniţială a piesei până la luciul metalic;
 introducerea ei într-o baie cu colorant, care va
pătrunde în fisurile existente;
 aplicarea unui lichid revelator alb, care după
uscare capătă aspectul de cretă flotată;
 observarea vizuală a defectelor.
Avantajul acestei metode constă în faptul că se poate
aplică şi materialelor magnetice şi celor nemagnetice,
având un cost redus.
 Metoda utilizării lichidelor fluorescente, constă în
imersinuea pieselor, bine curăţite în prealabil, într-un
lichid fluorescent care, pătrunde
în porţiunile de suprafaţă cu defecte, putând fi
puse în evidenţă la lumina ultravioletă a unei lămpi de
cuarţ cu vapori de mercur.
Metoda cu ultrasunete, permite detectarea şi
localizarea defectelor interne situate în adâncime, fără
riscul de a expune operatorul la nivele de radiaţii
periculoase. Această metodă se utilizează cu succes în
siderurgie şi metalurgie, întrucât radiaţiile ultrasonice pot
fi transmise prin grosimi mari de material, inaccesibile
altor tipuri de radiaţii.
Detectarea şi localizarea defectelor interne se pot
realiza prin două metode:
 metoda prin transparenţă, folosită când energia
trece complet prin piese, având avantajul de a nu
fi afectată de conturul şi rugozitatea suprafeţei(fig.
2.12);
 metoda prin impuls - ecou, aplicabilă atât la
detectarea şi localizarea defectelor, cât şi la
măsurarea grosimilor(fig. 2.13).
Metoda cu ultrasunete se utilizează cu succes pentru:
 controlul defectelor interne din piese, în diferite
faze al procesului tehnologic de fabricaţie;
 controlul îmbinărilor sudate, nituite sau lipite;
 controlul structurii pieselor metalice.
Metodele radiografice sunt cele mai vechi metode de
detectare nedistructive. Dintre acestea cele mai utilizate
sunt:
 metoda cu radiaţii Röentgen;
 -metoda cu radiaţii gama;
 metoda cu neutroni;
 metoda cu protoni.
Metodele optice se bazează pe utilizarea fenomenului
fizic de interferenţă, prin aplicarea tehnicii laserelor şi a
holografiei. Aceste metode sunt folosite pentru controlul
produselor din metal, hârtie, cauciuc, ceramică. Dintre
metodele optice, cea mai mare utilizare o are laserul care
permite clasificarea defectelor pe tipuri şi dimensiuni şi
detectează defecte imposibil de găsit cu ochiul liber.
Metodele termice nedistructive folosesc pentru
determinări încercări pasive şi active.
Prin încercările pasive se controlează variaţiile
naturale de temperatură ale pieselor. Această metoda se
poate utiliza la verificarea circuitelor electrice în
funcţiune, pentru detectarea locurilor supraîncălzite, în
care se află piese defecte sau construcţii
necorespunzătoare.
Prin încercările active se caută îndepărtarea
căldurii din zona pieselor şi măsurarea variaţiei de
temperatură pentru determinarea caracteristicilor interne
ale acestora.
Metoda emisiei acustice se bazează pe proprietatea
metalelor de a emite semnale acustice, în cazul
deformărilor şi solicitărilor mecanice. Această metodă
este folosită pentru controlul rezervoarelor, sudurilor,
pentru determinarea rezistenţei la oboseală a structurilor
metalice şi a materialelor compuse. Pentru determinarea
nivelului semnalelor acustice care se propagă în piese,
se utilizează traductoare piezometrice.
Traductoarele piezometrice sunt în contact cu
piesele şi au rolul de a converti semnalul acustic care se
propagă în material în semnal electric, care este
înregistrat şi apoi prelucrat, determinându- se prin calcul
parametri doriţi.
Metoda microundelor, se utilizează pe scară redusă în
industrie, fiind aplicată pentru:
  determinarea grosimii materialelor metalice
şi nemetalice;
 analiza vibraţiilor în armături;
 controlul contactelor releelor electrice;
 determinarea conţinutului de umiditate al
materialelor.
Această metodă are la bază metoda reflexiei
realizată cu ajutorul unui oscilator, a unui detector şi a
unei ramificaţii în T pentru separare

2.10. Rezumat

Această temă tratează aspecte privind proprietățile

mărfurilor, materia primă şi procesul tehnologic de fabricaţie
care determină structura şi compoziţia chimică a
produselor, materia primă şi procesul tehnologic de fabricaţie
determină structura şi compoziţia chimică a produselor,
comportarea produselor faţă de agenţii chimici, cum ar fi: acizii
organici şi minerali, agenţii alcalini, oxidanţi şi reducători,
solvenţii organici şi altele.

Cuvintele cheie sunt folosite pentru a identifica noţiunile noi

introduse în unitatea de studiu curentă: proprietăți fizice,
chimice, estetice, marfurile alimentare si nealimentare.
 2.11. Teste de autoevaluare

1) Care sunt proprietăţile fizice ale mărfurilor şi prin

ce se caracterizează?
2) Prin ce se caracterizează proprietăţile chimice ale
mărfurilor?
3) În ce constau proprietăţile psihosenzoriale şi
estetice ale mărfurilor?
4) Care sunt metodele fizice şi fizico chimice de
control a calităţii mărfurilor?
5) Care sunt metodele nedistructive de control a
calităţi mărfurilor şi prin ce se caracterizează?

2.12. Concluzii

Proprietăţile mărfurilor reprezintă însuşiri, caracteristici,

atribuţii ale acestora care le dau o anumită utilitate în consum, în
sensul satisfacerii unei nevoi a realizării unui serviciu cerut de
consumator. Asupra proprietăţilor mărfurilor acţionează următorii
factori:
- materia primă utilizată;
- procese tehnologice de fabricaţie;
 - operaţiile de ambalare, transport, manipulare, depozitare.
Materia primă şi procesul tehnologic de fabricaţie determină
structura şi compoziţia chimică a produselor.
Dintre cele mai semnificative proprietăţile fizice ale mărfurilor
se pot menţiona: masa, higroscopicitatea, densitatea, caracteristicile
dimensionale, proprietăţile termice, electrice, optice etc.
Toate mărfurile, fie ele alimentare sau
nealimentare(industriale), se caracterizează printr-o anumită
compoziţie chimică.
Comportarea produselor faţă de agenţii chimici, cum ar fi:
acizii organici şi minerali, agenţii alcalini, oxidanţi şi reducători,
solvenţii organici şi altele, este determinată în primul rând de
structura chimică a acestora, dar şi de cea fizică şi morfologică, iar în
al doilea rând de concentraţia agentului chimic, de temperatură şi
durată.
Comportarea unor produse faţă de anumiţi agenţi chimici se
apreciază prin “stabilitate”, care este diferită la cele două mari
categorii de produse: polimere(organice) şi anorganice.

2.14. Bibliografie

1. Popa, M Calitatea Siguranta Alimentara, Editura

Casa Cartii de Stiinta, Cluj Napoca,2006
2. Achim, M.I., “Bazele Merceologiei”, Seria Didactica,
Popa, M. Univ. ,,1 Decembrie 1918”, Alba Iulia,
2000.
3. Popa, Maria Merceologia Mărfurilor Alimentare – curs,
Seria Didactica, Univ. ,,1 Decembrie
1918”, Alba Iulia, 2004
4. Popa, Maria Merceologia Mărfurilor Alimentare –
Indrumător de lucrări practice, Seria
Didactica, Univ. ,,1 Decembrie 1918”,
Alba Iulia, 2000.
5. Dima, D ş.a ,Îndrumător pentru determinarea calităţii
mărfurilor , Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
 6. Mâlcomete, O. Merceologie, Editura Fundaţiei
Academice “Gheorghe Zane”, 1995.
7. Dinu, V., s.a. Merceologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
8. Vestemean, L., Merceologie, Editura Didactică şi
s.a Pedagogică, Bucureşti, 1997.

9. Păcuraru, Gh., Merceologie, Editura Didactică şi

s.a., Pedagogică, Bucureşti, 1997.
10. Vlănţoiu, Gh., Chimie analitică şi analize tehnice,
ş.a. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997.
11. Giaccio, M., Merceologia, Monduzzi Editore, Bologna,
Morgante, A., 1993.
Riganti, V.
12. Olaru, M., ş.a. Bazele merceologiei – lucrări practice şi
studii de caz, Academia de Studii
Economice, Bucureşti, 1997.
13. Falniţă, E, Bazele merceologiei – lucrări şi aplicaţii,
Băbăiţă, C. Universitatea din Timişoara,1993
14. Dima, D. Îndrumător pentru lucrări de laborator la
merceologia produselor alimentare,
Academia de Studii Economice,
Bucureşti, 1985.
15. Popa, Maria Bazele Merceologiei –indrumator de
laborator, Seria Didactica, Univ. ,,1
Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2001.