Tema 2 Principii şi metode de impunere

1. Principii de impunere
2. Metode de impunere
3. Metode de percepere (de colectare) a impozitelor

1. Principii de impunere

Principii clasice ale impunerii

Impozitul considerat un mod normal de finanţare a cheltuielilor publice trebuie să
concilieze patru preocupări enunţate de Adam Smith:
1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la formarea
veniturilor bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa.
2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în stabilirea
impozitului şi care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în termen concret,
cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie cunoscut de către contribuabil.
3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii pentru
contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului fiscal.
4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică cheltuielile de
întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici decât încasările din impozite.

Principii moderne de impunere

1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte egalitate
în faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.
• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate
persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, deci să ne
existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă
în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma
juridică în care sunt organizate şi funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului
presupune neutralitatea lui. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA,
taxe vamale, accize, ş.a.
• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în
funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor şi altele.
Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă de cei avuţi, al
celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor
fizice.
2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea impozitului.
Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în raport de
sporirea producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia impozabilă. în realitate,
de regulă, încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acţiunii de oscilante a legilor
economice, care fac ca evoluţia sinuoasă (nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime
aceeaşi dinamică şi venitului naţional, ca şi încasărilor din impozite.
Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta nevoilor bugetare, să
poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc. O altă problemă ce
ţine de politica financiară constă în a alege tipul şi numărul impozitelor prin intermediul cărora
statul urmează sa-şi procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un
singur impozit sau o multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur
impozit astăzi ar fi irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit în funcţie de
puterea economică a plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar accentua tendinţele
evazioniste şi de transferare a sarcinii fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie
plătitorul.
3. Principiul politicii economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează dezvoltarea sau
restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi economice, stimulează
sporirea producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile
comerciale cu alte state.
Astfel, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru reducerea sau
suprimarea impozitelor indirecte care-1 afectează, iar pentru a restrânge consumul procedează în
sens invers, adică majorează cotele impozitelor respective.
4. Principiile social-politice.
Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere diferenţiată a
veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcţie de interesele partidului de
guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenţia maselor largi ale
populaţiei de la anumite chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în
rândurile unor categorii sociale, să evite influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea
consumului unor produse dăunătoare sănătăţii - băuturi alcoolice, tutun, - să favorizeze
natalitatea etc.

2. Metode de impunere

Impunerea reprezintă un complex de măsuri şi operaţiuni efectuate în baza legii, care au

drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice.
În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul
impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca
impunerea să îmbrace mai multe forme.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate
fi de două tipuri:
• provizorie, care se efectuează în timpul anului
• definitivă, care se efectuează la finele anului
Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu în timpul anului (trimestrial sau lunar)
şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:
• parţiala, impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un contribuabil
• globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură
persoană.
În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem
impunere:
• individuală
• colectivă
În dependenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte
impunere:
• directă
• indirectă (sau forfetară)
După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:
• fixe
• procentuale
Impunerea în cote fixe
Cota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei unităţi de
măsură a impozitului.
Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un anumit bun,
o faptă sau un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului, obţinerea unei
autorizaţii.
De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m 2 sau pe ha. În acest caz
caracterul de cotă fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de
calcul. Ea poate fi diferenţiată în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a
terenurilor, zona de fertilitate ş.a.
Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia
personală a acestuia.
Exemplu:
Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5ha si 15ha. Cota stabilită este
de 75 lei ha.
Impozitul de plată este:
• pentru primul contribuabil 375 lei ( 5 ha *75 lei/ha )
• pentru al doilea contribuabil 1125 lei ( 15 ha *75 lei/ha )

Impunerea în cote procentuale

Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de
calcul este valoarea sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere
procentuală:
• proporţională
• progresivă
• regresivă
Impunerea în cote proporţionale Conform acestei metode se aplică aceeaşi cotă de impozit
indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie
între impozit şi volumul venitului (valoare averii). Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote
fixe impunerea proporţională are şi unele neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie
fiscală (nu se i-a în consideraţie că puterea contributivă a diferitor categorii sociale este diferită
în funcţie de mărimea absolută a veniturilor şi mărimea absolută a averii pe care o posedă).
Exemplu:
Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei.
Presupunem că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 15%. Impozitul de
plată este:
• pentru primul contribuabil 1000*15% = 150 lei
• pentru al doilea contribuabil 5000*15%=750 lei.
După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor statului
proporţional cu mărimea veniturilor obţinute.
În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe (impozitul pe
venit pentru persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte (TVA, taxe vamale,
accize etc.)
Impunerea în cote progresive constă în aceea, că odată cu creşterea obiectului impozabil creşte
şi cota impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. Impunerea
în cote progresive cunoaşte două variante:
1. impunere în cote progresive simple (globală)
2. impunere în cote progresive compuse (pe tranşe )
Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are câteva cote,
care se stabilesc în dependenţa de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă de impozit
asupra întregii materii impozabile, aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi cu atât mai
mare cu cît venitul sau averea respectivă va fi mai mare.

Impunerea în baza cotelor progresive simple

Obiectul impozabil ( lei ) Cota impozitului %

Până la 2100 lei 7

Ce depăşeşte 2100 lei 18

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoana care obţine venit de 2100 lei va
plăti statului un impozit de 147 lei (2100 * 7% ), iar o altă persoană, care are venit de 2101 lei
va achita un impozit de 378,18 lei ( 2101 * 18% ). Din exemplele expuse sunt vizibile
neajunsurile care le are această modalitate de impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii
care realizează venituri ale cărora nivel se situează la limita imediat superioară celei până la
care acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-a doua persoană, care dispune de un venit
ce depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul obţinut de prima persoană, datorează
statului un impozit cu 231,18 lei mai mult. Această metodă nu se foloseşte în prezent în practica
fiscală.
Impunerea în cote progresive compuse (pe tranşe) are ca trăsătură divizarea materiei impozabile
in mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin
însumarea impozitelor parţial calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine impozitul total de
plată ce cade în sarcina unui contribuabil.

Impunerea în baza cotelor progresive compuse

Obiectul impozabil ( lei ) Cota impozitului %

Până la 2100 lei 7

Ce depăşeşte 2100 lei 18

Şi dacă ne referim la exemplul precedent, însă utilizăm această metodă de impunere,

atunci avem că persoana care are venit de 2100 lei plăteşte un impozit de 147 lei (2100 * 7% ),
iar persoana ce obţine un venit de 2101 lei va plăti un impozit de 147,18 lei (2100*7% + (2101-
2100)* 18%]
Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai
mare şi nu întreaga sumă. Metoda dată de impunere se utilizează pentru impozitarea veniturilor
persoanelor fizice.
Impunerea regresiva (degresivă) cunoaşte mai multe opinii. Unii economişti
consideră, că acelaşi tip de impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea,
că suma impozitului achitată pentru consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite
ale contribuabililor capătă un caracter regresiv. Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un
impozit mai mic, iar cei ce obţin venituri mai mici achită un impozit mai mare. Exemplu:
 Doi contribuabili au venituri de 500 lei şi 2000 lei respectiv. Ambii au consumat în
aceeaşi perioadă de timp aceleiaşi produse alimentare în sumă de 250 lei. TVA în preţul
produselor constituie 50 lei. Raportul dintre impozit şi venit este:
• pentru primul contribuabil 10% = (50 lei/500 lei )* 100%
• pentru al doilea contribuabil 2,5 % = (50 lei/2000 lei)* 100%
Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai mari se
aplică o scară descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul regresiv,
care înseamnă un procent mai mic pe un venit mai marc şi un procent mai mare pe un venit mai
mic.
Exemplu:
Tranşele de venit Cotele impozitului
Până la 10000 lei 5
De la 10000 până la 30000 lei 10
De la 30000 până la 100000 lei 15
De la 100000 până la 500000 lei 12

Impunerea regresivă, în cazul impozitelor directe (pe venit sau pe avere) se practică dacă se
urmăreşte încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere are pentru agentul
economic o funcţie dinamizatoare.

3. Metode de percepere (de colectare) a impozitelor

Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de colectare (percepere) a impozitelor.

Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se constată,
concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili şi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.
Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional (bugetului de
stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin lege.
Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în contul
bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.
În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin
următoarele metode:
1) încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili, care cunoaşte la rândul
său două variante:
a) când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa
impozitul, caz în care spunem că impozitul este cherabil.
b) când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita impozitul, caz
în care spunem că impozitul este portabil.
2) metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată.
Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sine stătător calculează şi virează la
buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.
3) stopajul la sursă, care prevede că calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se
efectueze de o terţă persoană (contabilul). În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile
persoanelor fizice, când unităţile economice sau patronii care plătesc salarii au obligaţia reţinerii
şi vărsării impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.
4) aplicarea timbrelor fiscale. Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în
justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.
 În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de
control fiscal se implică postfactium, efectuând verificări cu privire la determinarea şi vărsarea
exactă a impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea se face
antifactum, înainte ca prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept, care poartă
întreaga răspundere pentru aplicarea exactă a legii fiscale.