Universitatea din Pitești

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie

Managementul serviciilor sociale și de sănătate

Politici sociale în serviciile de asistență socială

Tema: Criza actuală a statului bunăstării

Coordonator: conf. univ. dr. Gruioniu Octavian

Student: Bucur Ioana-Alina
 Criza actuală a statului bunăstării

Conceptul de “WELFARE STATE”, sau „stat al bunăstării”, se consideră că

a apărut în preajma celui de-al doilea război mondial. Rădăcinile statului bunăstării
se regăsesc în ideile şi planurile realizate de către cancelarul von Bismarck în
Germania, 1890, cât şi în liberalismul englez de la începutul secolului al XX-lea.
Momentul iniţiativei statului pentru realizarea bunăstării pentru fiecare individ se
regăseşte în “Legea Săracilor” din 1601, în Anglia , şi introducerea asigurărilor
sociale în perioada cancelarului Bismarck în Germania, 1890, urmând ca toate
statele vestice să acţioneze, după al doilea Război Mondial, în moduri
asemănătoare. În perioada postbelică rolul statului bunăstării s-a schimbat, a
căpătat funcţii de asistenţă , de reechilibrare a inajunsurilor din societate, cât şi de
dirijare a luptelor dintre clasele sociale. După aproximativ 28 de ani de la
Revoluţia din 1989, România se află în continuare în perioada de tranziţie, făcând
ca structura şi rolul politicilor sociale să se afle la rândul lor într-o cursă de
redefinire şi dezvoltare, chiar în condiţiile în care literatura de specialitate a
domeniului a devenit tot mai prezentă. Termenul de „stat al bunăstării” (welfare
state) a apărut în literatura de specialitate odată cu cel de-al doilea război mondial,
însă în România a fost introdus abia după anul 1989, chiar dacă, în perioada
comunistă, România a fost organizată cu structura unui stat al bunăstării socialist.
Secolul XX a fost dominat de existenţa a două modele de stat al bunăstării:
1. Modelul socialist, a cărui fundaţie consta în economia socialistă;
2. Modelul capitalist, ale cărui baze erau definite de piaţa liberă şi principii
ce limitau intervenţia statului în economie.
Revoluţia anului 1989 a produs o multitudine de schimbări în societatea
românească. Căderea regimului comunist a condus la planarea puterii către
opţiunea unei economii de piaţă, obligaţi fiind de contextul în care, modelul de stat
al bunăstării socialist pur şi simplu nu mai avea baze, principiile sale neputând fi
aplicate într-o lume în care piaţa liberă domina. Ca urmare, orientarea politicilor
sociale a trecut printr-o perioadă de căutare şi restructurare, de observare a
modelelor vestice, făcând verosimilă afirmaţia că statul bunăstării din România nu
poate fi încadrat într-o tipologie, nu se poate afirma că acesta este definit după un
singur model, dat fiind setul unic de caracteristici pe care istoria ţării o prezintă.
 Statul bunăstării sociale, în forma sa tradiţională, este luat cu asalt în prezent
şi de o serie de transformări economice (globalizarea, delocalizarea, creşterea
ponderii sectorului terţiar în dauna producţiei industriale în economiile dezvoltate
etc.), demografice (migraţia, îmbătrânirea populaţiei, schimbarea modelului
tradiţional al familiei), şi tehnologice (revoluţia informatică şi comunicaţiile).
Modelul existent reflectă mentalităţile unei alte epoci iar, fără o reformă urgentă şi
comprehensivă, pare condamnat la desuetudine.
Una dintre consecinţele mai recente ale capitalismului globalizat a fost
erodarea clasei de mijloc care reprezenta baza democraţiei liberale, cu consecinţa
creşterii inegalităţii. În absenţa unor reforme, inegalitatea şi insecuritatea
economică crescute pot destabiliza ordinea socială şi pot duce la mişcări populiste
violente împotriva întregului sistem democratic şi capitalist.
Actuala criză a datoriilor publice din Europa a reliefat vulnerabilităţile
acestuia, devenind evident că operează cu un sistem de asigurări sociale
supradimesionat, nesustenabil pe termen lung în forma actuală şi care obligă statele
să funcţioneze cu deficite considerabile. După declanşarea crizei mondiale în 2008,
cetăţenii s-au aşteptat ca guvernele să le asigure un anumit nivel de securitate în
faţa incertitudinii economice persistente. În noul context al pieţelor financiare
globale, nemiloase cu statele cu derapaje macroeconomice, guvernele nu au mai
putut să-şi crească deficitele şi au fost obligate să adopte politici de austeritate,
dovedindu-se în acelaşi timp prea puţin capabile să adopte politici care să
impulsioneze redresarea economică.
Până în prezent, actuala criză nu a dus la o contestare masivă a modelului
capitalist şi a democraţiei-liberale. În mod paradoxal, nu am asistat în ultimii cinci
ani la o reafirmare în forţă a ideilor de stânga, ci la recrudescenţa mişcărilor
populiste, xenofobe, protecţioniste şi izolaţioniste cu un puternic mesaj antisistem.
Rămâne de urmărit însă cum va evolua susţinerea pentru stânga politică în
perioada următoare. Populaţia continuă să aştepte o gamă largă de servicii publice
de la state, iar acestea sunt din ce în ce mai lipsite de mijloacele financiare pentru a
le livra în mod satisfăcător. Aceasta pentru că globalizarea pune presiune atât
asupra resurselor lor financiare (prin reducerea veniturilor la buget şi
constrângerilor impuse de finanţatorii internaţionali), cât şi asupra capacităţii
autorităţilor de legiferare şi reglementare (datorită condiţionărilor din acordurile
internaţionale care implică transfer de suveranitate).
 Criza cu care ne confruntăm încă a debutat ca una financiară. Aceasta s-a
transformat într-una economică, iar în prezent avem de-a face cu o criză socială şi
a modelului statului bunăstării. Pentru a înţelege originile acesteia din urmă şi a
identifica potenţiale soluţii pentru reformare, ar fi util să începem cu un recurs la
istorie.
La originea actualelor probleme ale statului bunăstării sociale stau şi
transformări de substanţă în cultura occidentală şi în mentalul colectiv, modificări
care pun în centru individul şi obţinerea satisfacţiei personale. Valorile occidentale
au migrat de-a lungul timpului de la accentul pus pe munca stăruitoare şi
acumularea de bogăţie către participarea socială, ajungându-se în cele din urmă la
absolutizarea împlinirii de sine drept principiu călăuzitor al fiinţei umane. Am
asistat astfel la trecerea de la valori comunitare la individualism dus uneori la
extrem, până la alienare.
Schimbările tehnologice, în special revoluţia informatică şi din comunicaţii,
au transformat economia, crescând productivitatea şi mutând centrul de greutate de
la munca manuală către cea intelectuală. Spre exemplu, s-a ajuns ca o firmă
precum Facebook, cu aproximativ 3.200 de angajaţi, o parte din ei în ţări
emergente, să fie evaluată între 80 şi 100 de miliarde de dolari, în vreme ce
General Motors, care are 200.000 de angajaţi, să aibă o capitalizare de piaţă de
aproximativ 40 de miliarde de dolari. Şi, mai recent, acelaşi Facebook a cumpărat
pentru 19 miliarde de dolari aplicaţia de mobil WhatsApp, o companie care are
doar 50 de angajaţi.
Nu în ultimul rând, schimbările demografice au pus presiune tot mai mare
asupra viabilităţii pe termen lung a sistemelor de asigurări sociale din Occident.
Modelul tradiţional al statului bunăstării sociale presupune ca o mare pătură de
muncitori activi să susţină un număr redus de pensionari. În prezent, creşterea
speranţei de viaţă şi scăderea natalităţii ameninţă să inverseze această situaţie. În
loc să poată finanţa investiţiile care să stimuleze dezvoltarea şi creşterea
economică, statul devine prizonierul plăţii salariilor din sectorul public şi al
susţinerii prestaţiilor sociale.
În acest sens, statul ar trebui să susţină creşterea gradului de participare pe
piaţa muncii, atât prin încurajarea inserţiei profesionale, a educaţiei şi formării
continue şi a recalificării, dar şi prin creşterea vârstei minime de pensionare, în
acord cu majorarea speranţei de viaţă. Statul poate încuraja participarea
pensionarilor la viaţa activă, stimulând fiscal companiile care creează astfel de
locuri de muncă pentru vârstnici. Ar trebui regândită şi schema de beneficii
sociale, echilibrând nivelul beneficiilor cu cel al contribuţiilor, şi încurajată crearea
de locuri de muncă care adaugă o valoare mai mare şi care pot fi mai bine
remunerate.
Nu în ultimul rând, ar trebui încurajată implicarea sectorului privat în
finanţarea sistemului de asigurări sociale, prin intermediul pensiilor şi asigurărilor
medicale private, pentru a uşura povara financiară pe bugetul public.
În orice scenariu, ar trebui însă acceptat faptul că inegalitatea şi
insecuritatea vor fi în continuare rezultatul inevitabil al funcţionării pieţelor, că va
fi nevoie de protecţie socială echilibrată, păstrându-se în acelaşi timp dinamismul
care duce la vastele beneficii economice şi culturale ale capitalismului.
Supraviețuirea capitalismului depinde aşadar de „plasele de siguranţă” pe
care guvernele le pot susţine pentru a reduce insecuritatea şi a încuraja egalitatea
de şanse. Este nevoie de un stat al bunăstării inteligent, suplu şi sustenabil, acesta
fiind un factor important pentru supravieţuirea democraţiei.