Criza conştiinţei europene în secolele XVI-XVII

Din Antichitate şi pănă în secolul al XV-lea, Universul era perceput ca un întreg bine
ordonat şi finit, al cărui centru era Pământul. În jurul său, orbitau cele şapte planete: Luna,
Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter şi Saturn, iar Empireul sau bolta stelelor fixe
reprezenta cea mai înalta instanţă a Cosmosului, înconjurând centrul şi sferele cereşti. Era o
lume bazată pe perfecţiune, armonie, sens care îl plasa pe om în mijlocul tuturor lucrurilor,
oferindu-i astfel un statut aparte în cadrul Creaţiei.
În perioada secolelor XVI-XVII, mentalitatea europeană a suferit o „revoluţie[...]
profundă, revoluţie care a modificat înseşi fundamentele şi cadrele gândirii noastre; ştiinţa
modernă constituie rădăcina şi în acelaş timp, fructul acestei gândiri.”1 Aceasta revoluţie a
fost marcătă de noile descoperiri ştiinţifice care făceau trecerea de la o lume geocentrică, fixă
şi stabilă la o lume infinită mereu în mişcare, schimbătoare, guvernată de legi care îşi erau
sufieciente, nemaiavând nevoia intervenţiei din partea unei forţe divine. Noua lume devenea o
imagine complet opusă concepţiei tradiţionale.
Această demontare a Cosmosului conduce la o descentralizare a fiinţei umane care
pănă atunci era principalul actor pe scena lumii, la pierderea sensului existenţei sale, fiind
“redus la un soi de maşină sau la o rotiţă a marii maşinării universale.”2 În viziunea lui Pascal,
infinitatea universului nu face decât să scoată în evidenţă neînsemnătatea omului. Demnitatea
omului rezidă în gândire, iar funcţia primordială a gandirii este să înţeleagă, dar din moment
ce o realitate infinită este neinteligibilă, nobila înzestrare a omului devine inutila. Infinitatea
lumii este un mijloc pentru umilirea omului „Totul este o sferă infinită, al cărei centru se află
pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri. Închipuirea noastră se pierde la acest gând […] Ce
înseamnă a fi om în infinit?”3
Nicio evoluţie nu este brusca, ci este alcătuită dintr-o serie de etape care au marcat
drumul de la o lume închisă la una fără limite. Conform lui Alexandre Koyre, acest drum a
fost străbatut cu o viteză extraordinară : între De Revolutionibus Orbium Coelestium (1543) a
lui Copernic şi Siderus Nuncius (1610) scrisă de Galileo Galilei exista o durată infimă de
şaizeci de ani; la scurt timp după, apare lucrarea lui Descartes Principia Philosophiae (1644),

1
Alexandre Koyre, De la lumea închisă la universul infinit, Bucureşti, editura Humanitas, 1997, p. 5.
2
Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, traducere de Tatiana Mochi, Bucureşti, editura Humanitas, 2000,
p.62.
3
Blaise Pascal, Scrieri alese. Cugetări provinciale. Opere ştiinţifice, în Cugetări, traducerea de George I. Ghidu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, cap.I, p.5.

1
iar dupa patruzeci de ani este publicată Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687)
a lui Newton.
Unuia dintre ultimii mari filosofi ai Evului Mediu, cardinalul Nicolaus Cusanus, i se
atribuie deseori meritul de a fi primul care a afirmat infinitatea Universului. El nu s-a folosit
in mod explicit de acest termen deoarece numai în accepţiunea sa numai Dumnezeu poate fi
infinit, ci i-a atribuit lumii calitatea de a fi “fără sfârşit” deoarece nu poate fi cuprinsă în nişte
limite si nici înţeleasă în totalitate. În lucrarea sa, De docta ignorantia (1440) lumea este o
sferă al cărei „centru coincide cu circumferinţa”, mai exact un centru metafizic reprezentat de
Dumnezeu în care sfârşitul şi începutul coincid. Creionează un spaţiu în care sferele cereşti
contribuie la perfecţiunea întregului prin propria lor natură deoarece nu se subordonează unui
centru fizic. Astfel, Pământul se poate situa pe aceeaşi treapta cu Soarele sau cu stele fixe. El
afirmă existenţa mai multor lumi, fapt datorat structurii ontologice unice a Universului.
Planetele şi stelele fiind compuse din aceleaşi elemente, poate exista posibilitatea ca ele sa fie
populate.
Urmatoarea etapă importantă este reprezentată de personalitatea lui Nicolaus
Copernic, care prin noua sa astronomie a răsturnat ordinea cosmicii antice „cu structura ei
ierarhică şi cu opoziţia calitativă între domeniul ceresc al fiinţei imuabile si regiunile terestre
sublunare ale schimbării şi disoluţiei.”1 Acesta reia si dezvoltă teoria heliocentrică, descriind
cele trei mişcări ale Pământului : în jurul axei sale, în jurul Soarelui şi în raport cu planul
eliptic precum şi orbita celorlalte planete. Acordă un loc central Soarelui, datorită importanţei
sale ca sursa de lumină şi viaţă. A demonstrat ca Pământul este o planetă ca oricare alta ceea
ce a produs un puternic impact asupra mentalităţii Evului Mediu.
Sistemul copernican i-a atribuit omului o poziţie mai înaltă faţă de vechea imagine a
lumii deoarece îl situa mai aproape de Empireu. Arthur O. Lovejoy explică cum în cadrul
Cosmosului tradiţional, faptul ca omul era situat în centrul lumii, servea mai degrabă la
umilirea acestuia decăt la înălţarea lui. Pământul era punctul cel mai îndepărtat de cerurile
eterne si desăvârşite, simbolizate de Empireu. Planul terestru era locul unde se adunau
elementele inferioare. Aşa cum arată şi Dante Aligheri în Divina Comedie, centrul lumii era
Iadul „În sens spaţial lumea medievală era diavolocentrică.”2 Fiind îndepărtat de centrul
lucrurilor omul putea evolua din condiţia sa umilă.

1
Alexandre Koyre, op. cit, p. 28.
2
Arthur O. Lovejoy, Marele lanţ al fiinţei, traducere de Diana Dicu, Bucureşti, editura Humanitas, 1997, p. 87.

2
 Universul copernican însă rămâne finit, ordonat, având drept poli Soarele în centru si
bolta stelelor fixe, iar între cele două planetele. Aceast fapt reprezintă totuşi o largire a
Cosmosului tradiţional, deoarece consideră bolta stelelor fixe drept incomensurabilă.
Nicolaus Copernic, prin doctrina sa, a influenţat foarte mulţi gânditori, printre care şi
Giordano Bruno. Lovejoy îl consideră drept principalul reprezentant al doctrinei Universului
descentralizat, infinit şi infinit populat. Giordano Bruno face trecerea de la cunoaşterea
senzorială la cea intelectuală, în raportul acesteia cu gândirea. În viziunea sa, „percepţia
senzorială este confuză, astfel încât nu poate devenii o bază sigură pentru cunoaşterea
intelectuală”.1 Omul prin inteligenţă poate concepe infinitatea, însă prin simţuri şi imaginaţie
este imposibil. Respinge concepţia aristotelică conform careia lumea noastra conţine tot, iar în
afara ei nu mai există nimic, privind-o drept neverosimilă, motivând că în afara Universului
nostru ar exista spaţiu. Acesta ar fi proiectat în mod absolut identic fiind plin de „eter” şi nu
„vid”. Folosindu-se în continuare de acest argument, el concluzionează că ar fi acelaşi spaţiu.
Pe cale de consecinţă, Dumnezeu a creat lumea ca să fie pretutindeni la fel şi dacă în partea
noastră de lume există viaţă, un astru înconjurat de planete, la fel este peste tot în Cosmos. De
unde rezultă o infinitate de posibile lumi. Pentru Bruno, Universul este indivizibil,
transcendent, de neînţeles, autosuficient, contradictoriu, în care „există ... o necesitate reală a
existenţei tuturor lucrurilor posibile până la gradul maxim de diversitate.”2
Altă persoană care şi-a depăşit timpul, puternic imfluenţat de sistemul copernican, a
fost Galileo Galilei. Lucrarea sa Siderus Nuncius prezintă o serie de descoperiri extraordinare,
rezultat al observaţiilor făcute cu telescopul : Luna nu e o sferă perfectă şi cristalină, ci este
asemenea Pământului, stelele erau mult mai mari decât putea omul vedea cu ochiul liber;
Calea Lactee, considerată o nebuloasă de eter, era tot un amalgam de stele; Jupiter avea patru
sateliţi care au fost denumiţi după familia De Medici (stele medicee). Ceea ce este
extraordinar în legătură cu lucrarea sa a fost faptul că era destinată nu numai elitei intelectuale
ci tuturor oamenilor. Se hotărăşte să-şi scrie din acel moment lucrările în italiană cu scopul de
a face aceste informaţii disponibile publicului larg, făurind cea mai limpede şi mai plastică
italiană a vremii.
Siderus Nuncius a constituit o adevărată noutate mai ales în ceea ce priveşte aspectul
lunii. Reducand-o la un simplu „glob neuniform de materie, lipsit de viaţă şi de lumină”3, ea

1
Alexandre Koyre, op. cit., p. 42.
2
Arthur O. Lovejoy, op. cit., p. 101
3
Galileo Galilei, Scrisori copernicane , traducere de Smaranda Bratu Elian şi Gheorghe Stratan, Bucureşti,
editura Humanitas, 2010, p. 9.

3
contravenea imaginarului popular care o asemuise cu zei sau o înălţaseră pe un plan superior
Pământului, devenind astfel un intermediar între cerurile desăvârşite şi planul terestru. De
asemenea era o dovadă a corectitudinii doctrinei copernicane, deoarece afirma faptul că
materia din care erau făcute planetele era aceeaşi cu cea a Pământului. Prin urmare se
supuneau aceloraşi set de legi şi făceau parte din acelaşi sistem astronomic, unde nu existau
diferenţe de ordin ontologic. În 1613 publică Relatare şi demonstraţii cu privire la petele
solare şi la schimbările lor, în cadrul careia încearcă să aducă o nouă dovadă în sprijinul
heliocentrismului. Afirma, bazându-şi teoria pe observarea unor pete întunecate pe suprafaţa
Soarelui care se deplasau constant, mişcarea de rotaţie a Soarelui în jurul axei sale.
Descoperirile sale nu au fost primite cu entuziasm de marea majoritate a lumii.
Aceasta încă era ancorată în vechile credinţe şi era reticentă să facă pasul către acceptarea şi
înţelegerea unui sistem nou. Polemicile se deplasează din domeniul fizicii, în cel al Bibliei şi
consecinţelor lor teologice. Poziţia sa de apărare a sistemului copernican risca sa se
transforme „într-o acuză de poziţie contrară dreptei credinţe şi de erezie.”1 Lucrările sale erau
considerate a fi în contradicţie cu Sfânta Scriptură, deoarece îi dărâmau întregul sistem
geocentric pe care se baza şi pentru că acceptarea adevarului sistemului copernican însemna
că Biblia minţea. Galilei încearcă să explice că atăt Scriptura cât şi Natura sunt „două forme
diferite, dar nu opuse ale limbajului insituit de Dumnezeu.”2 S-a lovit însă de „nefasta
împreunare dintre puterea religioasă şi cea politică care îşi arogase dreptul de a decide ceea ce
în fapt nu putea fi decis, anume falsitatea în materie de credinţă a ceea ce un om de ştiinţă
gândeşte, raţional şi coerent, că este adevărat în materie de natură.”3
În viziunea lui Koyre, cel care a formulat principiile noii stiinţe şi cosmogonii
matematice a fost Rene Descartes. Fiinţa supremă care guvernează lumea sa, Dumnezeul lui
Descartes este absent din viaţa noastră cotidină. El nu se exprimă prin creaţia sa, cu o singură
excepţie. Sufletul, spirit desăvârşit, este unica legătură între Dumnezeu şi lume. Esenţa
acestuia rezidă în gândire, fiind astfel capabilă să înţeleagă ideea de Dumnezeu, de infinit.
Omul a fost înzestrat cu câteva idei clare, pe care dacă le respectăm şi nu ne abatem de la ele
putem cunoaşte adevărul. Ne permit accesul la o cunoaştere adevărată.
Universul cartezian este asemenea unei maşinării uriaşe care funcţionează impecabil,
respingând astfel doctrina aristotelică cu privire la „motorul divin” sau ideile antropomorfiste
caracteristice Evului Mediu. Omul trebuie să se mulţumească cu înţelegerea fenomenelor

1
Galileo Galilei, op. cit., p. 22
2
Galileo Galilei, op. cit., p. 26
3
Galileo Galilei, op. cit., p. 31

4
accesibile inteligenţei sale „Dumnezeu este o fiinţă infinită şi omul nu. A urmări să pătrunzi
aceste taine este o îngâmfare. Trebuie să ne mulţumim cu explicaţiile fenomenelor accesibile
minţii noastre şi, din acest punct de vedere nu mai putem vorbi de finalitate. Nu se poate
spune că universul a fost creat spre mulţumirea omului, ci trebuie să ne resemnăm a-l explica
din punct de vedere mecanic.”1
Lumea lui Descartes „este o lume matematică, riguros contruită, o lume a geometriei
reificate, pe care ideile noastre clare şi distincte ne ajută să o cunoaştem în mod evident şi
sigur”2 alcătuită doar din întindere şi mişcare.
Întinderea, în opinia sa, este identică cu spaţiul sau cu materia. Concluzia obţinută în
urma acestui raţionament a fost negarea vidului; dacă materia şi întinderea au aceleaşi
proprietăţi, existenţa vidului ar fi imposibilă deoarecere nu este un singur loc în Univers unde
sa nu fie spaţiu cu elementele sale de întindere.
În concepţia lui Descartes, mişcarea reprezintă baza existenţei corpurilor şi toate
schimbările ce au loc în lumea fizică, se produc în conformitate cu acele legi. Forma cea mai
răspândită de mişcare în Univers este mişcarea circulară, sub formă de vârtej. Această teorie
constituie centrul cosmogonic al filozofului. Pe măsură ce aceste vârtejuri se dezvoltă, sunt
create sisteme solare asemănătoare cu al nostru. Descartes a fost primul filosof care a încercat
sa explice originea, structura actuala a lumii şi cum a evoluat pe baza unor idei strict naturiste.
În concluzie, perioada secolelor XVI-XVII a fost martora unor personalităţi marcante
care si-au lăsat amprenta asupra conştiinţei europene şi care vor constitui modele pentru
evoluţia ulterioară a ştiinţei.

1
Rene Descartes, Oeuvres et Lettres, editura Gallimard, Paris, 1953, pp. 551-557
2
Alexandre Koyre, op. cit., p. 81.

5
Bibliografie

1. Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, editura Humanitas, 2000

2. Descartes, Rene, Oeuvres et Lettres, editura Gallimard, Paris, 1953

3. Galilei, Galileo, Scrisori copernicane, Bucureşti, editura Humanitas, 2010

4. Koyre, Alexandre, De la lumea închisă la universul infinit, Bucureşti, editura

Humanitas, 1997

5. Lovejoy, Arthur, O., Marele lanţ al fiinţei, Bucureşti, editura Humanitas, 1997

6. Pascal, Blaise, Scrieri alese. Cugetări provinciale. Opere ştiinţifice, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică, 1967

6
7