Autoritarismul constitutional-regimul

antonescian

Despre Ion Antonescu am putea spune că este întradevăr cea mai controversată
personalitate din istoria României din perioada anilor 1940-46 fiind un personaj cheia care a
ținut frâiele și destinul națiunii române în timpul celui de-al doilea război mondial.Urmările le
cunoaștem toți, însă manevrabilitatea acestuia precum și urcarea ierarhică în structurile armatei
dar și a cel al statului reprezintă un element de factură politico-militară a regimului impus de
Antonescu.

Ca urmare a pierderilor teritoriale din vara anului 1940 criza regimului instaurat de
Carol al II-lea s-a accentuat.În aceste condiții, având sprijinul unor lideri ai PNL și PNȚ, Ion
Antonescu este numit în funcţia de prim-ministru.Opinia publică îl condamna deschis pe Carol
al II-lea, iar singura salvare a regimului era numirea unui om politic cu “mâna forţe” care să
redreseze situaţia. Astfel, la 5 septembrie, cere şi obţine de la rege puteri depline, iar la 6
septembrie îl obligă pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai . Ca urmare a
acestei tragice situaţii pentru soarta României, se trece la un nou regim de dictatura, cel
antonescian.

,, Guvernul condus de patriarhul Miron Cristea îşi depune mandatul la 04.09.1940 iar
regele îl numeşte în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe generalul Ion Antonescu.
Tot la 5 septembrie 1940 Constituţia din 1938 s-a suspendat iar Corpurile Legiuitoare au fost
dizolvate. Prin Decretul Regal nr. 3053 / 05.09.1940 preşedintele Consiliului de Miniştri
exercită puterile Statului fiind investit cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.’’1

Înlocuirea dictaturii carliste cu cea antonesciana a fost determinată de situaţia

dramatică în care se găsea România în acel moment când, pe lângă mutilarea integrităţii
teritoriale, era lipsită pe plan extern de orice garanţie sau sprijin din partea vreunei puteri încât
era în pericol însăşi existenţa statului naţional.

În cadrul regimului politic de dictatura antonesciana (septembrie 1940 - 23 august

1944), exista două etape bine distincte: prima include intervalul dintre septembrie 1940 şi
ianuarie 1941 când Ion Antonescu a asociat la conducere gruparea legionară, iar a doua, în urma
înfrângerii rebeliunii legionare, cuprinde perioada de la sfârşitul lunii ianuarie 1941 până la 23
august 1944.

1
Vasile-Sorin Curpăn,Constantin-Florentin Grădinaru, Cosmin-Ștefan Burleanu- Constituțiile ,,clasice’’ ale
României din anii 1866; 1923 și 1938: http://sorincurpan.ro/articole/constitutiile_clasice_ale_romaniei.pdf,
accesat online 25.01.2018
 În primă fază era un regim de dictatura legionară-antonesciană în prima etapă
(septembrie 1940 - ianuarie 1941) când România a fost declarată stat naţional-legionar, în care
Ion Antonescu s-a autoproclamat şef al statului, iar Horea Sima, şeful mişcării legionare
împreuna cu alţi fruntaşi legionari au fost incluşi în structurile de conducere ale statului inclusiv
ale guvernului, în care funcţia de vicepreşedinte era deţinută de şeful mişcării legionare.
Această etapă s-a caracterizat prin pronunţate conflicte politice generate îndeosebi de acţiunile
revanşarde ale legionarilor care au recurs la ilegalităţi, abuzuri şi numeroase asasinate politice
cărora le-au căzut victime mari personalităţi ale vieţii politice şi ştiinţifice româneşti, precum
profesorul universitar Virgil Madgearu, marele savant Nicolae Iorga etc. Scopul major urmărit
de legionari îl constituia înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere şi acapararea acesteia în
întregime de către legionari. În acest scop s-a recurs la rebeliunea legionară din ianuarie 1941
care, după cum se cunoaşte a fost reprimata de Ion Antonescu, legionarii fiind excluşi de la
putere, iar organizaţia lor interzisă.

Astfel, generalul a încercat iniţial să formeze un guvern de coaliţie, care să includă în

primul rând reprezentanţi ai PNL şi ai PNŢ. Dar liderii celor două partide au refuzat ofertă şi
au rămas credincioşi principiilor democraţiei parlamentare. Noul guvern format la 14
septembrie 1940 a reprezentat un compromis între Antonescu şi legionari.Practic, mişcarea
legionară substituia locul FRN-ului devenind de altfel şi singura organizaţie recunoscută de
noul guvern.

În declaraţia făcută de generalul Ion Antonescu Regelui Mihai la 06.09.1940, cu prilejul

depunerii jurământului de suveran, preşedintele Consiliului de Miniştri recunoaşte că la
05.09.1940, respectiv 06.09.1940 s-au efectuat două lovituri de stat „care au înlăturat pentru
totdeauna posibilitatea de a mai veni la cârma statului un regim ca acela care a fost spulberat”.
Fiind investit cu depline puteri preşedintele Consiliului de Miniştri îşi ia titulatura de
„Conducătorul Statului Român”.2

Cu această echipă, Antonescu a pus bazele tipului propriu de autoritate. După

reprimarea rebeliunii, militari activi au fost numiţi prefecţi în fruntea judeţelor. De asemenea,
au fost desemnaţi noi primari în oraşe şi comune. Poliţia, jandarmeria şi armată au început
reţinerea

2
Idem
persoanelor implicate în rebeliune. Antonescu nu s-a sprijinit pe nici un fel de partid de masă
sau pe o ideologie.

Prin două decrete regale3 din 06.09.1940 şi 08.09.1940, ambele pentru investirea cu
depline puteri în conducerea statului regele îşi reducea prerogativele conferind depline puteri
preşedintelui Consiliului de Miniştri.

Prin Decretul Regal nr. 3151 / 14.09.1940 Statul Român devine Stat Naţional Legionar,
Mişcarea Legionară fiind singura mişcare recunoscută în noul Stat. Generalul Ion Antonescu a
fost desemnat Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar iar Horia Sima a
fost numit Conducătorul Mişcării Legionare. Tensiunile create între general şi Mişcarea
Legionară au culminat cu rebeliunea legionară din februarie 1941. Drept urmare, miniştrii
legionari au fost demişi iar Satul Naţional Legionar a fost desfiinţat 29) . Generalul Ion
Antonescu a preluat, după părăsirea ţării de regele Carol al II-lea, mai multe prerogative pentru
ocrotirea regelui Mihai I, acesta fiind un „regent” al suveranului.4

Fără îndoială, generalul Ion Antonescu a fost, cel puţin formal, un adept al formei
de guvernământ monarhice. În raportul Conducătorului Statului Român către M.S. Regele,
Antonescu se consideră „prea plecat şi prea supus servitor” al suveranului. El confirmă că a
primit „din partea regelui - puterea smerit, cum primeşte credinciosul sfânta cuminecătură în
faţa altarului”. 5.

Regele a fost izolat în palatul regal având toate onorurile dar fiind lipsit de putere.
Hotărârile cu caracter politic au fost luate de Conducătorul statului fără consultarea prealabilă
a suveranului.6Două aspecte foarte controversate, confirmă faptul că instituţia monarhiei a fost
lăsată de Ion Antonescu în afara istoriei.

Deşi a fost numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi investit cu depline puteri

de către rege, Ion Antonescu, fără a avea consimţământul suveranului, a desemnat un înlocuitor
al său în persoana prof. Mihai Antonescu. Aceasta demonstrează că Antonescu nu respecta nici
măcar competenţa rămasă suveranului, prevăzută în art. 2 lit. „e” din Decretul Regal pentru

3
Î.D.R. nr. 3067 / 1940 publicat în M.Of. partea I nr. 206 bis din 06.09.1940 şi Î.D.R. nr. 3072 / 1940 publicat în
M.Of. partea I, nr. 206 din 08.09.1940.
4
M. Of. partea I nr. 214 bis din 14.09.1940.
5
Vasile-Sorin Curpăn,Constantin-Florentin Grădinaru, Cosmin-Ștefan Burleanu, op.cit.
6
Vasile-Sorin Curpăn,Constantin-Florentin Grădinaru, Cosmin-Ștefan Burleanu, op.cit
învestirea cu depline puteri din 8 septembrie 1940. Astfel, Antonescu devine singurul stăpân al
scenei politice romaneşti.7

Existenţa acestui regim era justificată de nevoia de ordine şi securitate, pe care

Antonescu le considera esenţiale pentru progresul oricărei societăţi. El însuşi şi-a definit
cârmuirea „regim autoritar”. În calitate de conducător al statului român, Ion Antonescu a deţinut
puterea legislativă şi executivă şi a controlat justiţia. El avea autoritatea de a iniţia toate legile
şi de a le modifica pe cele în vigoare, de a numi şi concedia orice funcţionar al statului, inclusiv
miniştrii, de a încheia tratate, a declara război şi a încheia pace. Avea puteri depline. S-a folosit
însă de aceste puteri, în general, în limitele stabilite de legislaţia în vigoare până în 1940. S-au
adăugat însă legile şi ordonanţele impuse de starea de război şi un ansamblu de măsuri rasiale,
anti-Semite care avea drept de iniţiativa legislative: drept de a numi membrii guvernului; drept
de a angaja statul pe plan extern;de a conduce politica externă; eliminarea separaţiei puterilor
în stat; anularea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti; conducerea prin decrete-legi; încurajarea
naţionalismului şi antisemitismului.8

Faptul că regele putea numi preşedintele Consiliului de Miniştri era un aspect pur
formal având în vedere că întreaga putere o concentra generalul Antonescu. Probabil pentru a
nu crea tulburări în ţară sau din convingere generalul a preferat să menţină instituţia monarhică,
de facto, subordonând-o.

A doua parte a regimului antonescian a fost de dictatură militară (ianuarie 1941 -

23 august 1944), în care Ion Antonescu, în calitatea sa de şef al statului, a condus tara urmărind
impunerea ordinii, disciplinei şi respectării legii cum şi a propriilor sale decizii.

În politica externă, Ion Antonescu a aderat la Pactul tripartid (Axa Berlin - Roma -
Tokyo), urmărind scopul garantării frontierelor statale ale României şi redobândirea teritoriilor
romaneşti pierdute în 1940. Tot în acest scop, în iunie 1941 se alătura Germaniei hitleriste în
războiul antisovietic. Angajarea României în acest război a avut la baza redobândirea
Basarabiei şi nordului Bucovinei răpite de URSS în iunie 1940. Totodată, Ion Antonescu a
urmărit, prin participarea la acest război, să recupereze în perspectivă şi nordul Ardealului
pierdut prin dictatul de la Viena. Această realitate îşi are temeiurile în convorbirile purtate cu

7
Idem
8
Deletant, Dennis - Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său. 1940-1944, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008, pp.56-68
Hitler cu prilejul întrevederilor pe care le-a avut cu acesta. Lui Ion Antonescu i se poate reproşa
faptul că a întreprins acţiunile de mai sus fără să perfecteze cu Germania şi un tratat scris, în
care României să i se fi recunoscut drepturile sale legitime. regimul de dictatura promovat de
Antonescu trebuie înţeles că unul de criza impus de condiţiile existente atunci, când climatul
internaţional era total defavorabil României, la care se adauga situaţia dezastruoasă a ţării
moştenită de la regimul de dictatura regală.9

După deschiderea ostilităţilor germano-sovietice Ion Antonescu ordonă

participarea armatei române la acest război având ca obiectiv recuperarea Basarabiei şi a
nordului Bucovinei. Conducătorul Statului şi-a asumat întreaga răspundere cu privire la politica
dusă alături de puterile Axei.

Campania militară din Ucraina şi sudul Rusiei (republici unionale în cadrul

U.R.S.S. la acea dată) a fost confirmată prin adeziunea exprimată de naţiune în plebiscitul
organizat în noiembrie 1941.

Cea mai importantă problemă în domeniul minorităţilor cu care s-a confruntat

regimul antonescian a fost „problema evreiască”. Apropierea României de Germania în vara
anului 1940 a determinat agravarea situaţiei evreilor.10 După înfiinţarea statului naţional
legionar, Antonescu şi Garda de Fier au trecut la românizarea economiei.

Totuşi, cu privire la perioada 1940 – 1944 un aspect ar mai fi de analizat şi anume

acela al titlului de „Conducător al Statului” însuşit de generalul (apoi mareşalul) Ion Antonescu.
Acest titlu reprezenta, concentrarea întregii puteri în stat. Deşi mareşalul Antonescu nu a semnat
niciodată în calitate de şef al statului, de facto - cel puţin – calitatea de conducător era
echivalentă cu cea de şef de stat. Noţiunea de „conducător al statului” era o titulatură oarecum
echivalentă cu cele adoptate de conducătorii principalelor state europene componente ale Axei:
Germania – führer – şi Italia – duce. Ion Antonescu a guvernat România într-o perioadă de stare
de necesitate dublată, după data de 22.06.1941, de instituirea stării de război.

Masacrele înfăptuite de legionari în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, când au asasinat

la închisoarea Jilavă 64 de foste personalităţi politice şi foşti comandanţi militari, asasinarea lui
Virgil Madgearu, membru al PNŢ, economist de mare valoare şi a savantului istoric Nicolae
Iorga l-au determinat pe generalul Ion Antonescu să se disocieze treptat de legionari,

9
Deletant, Dennis, op.cit. pp.69-101.
10
Ibidem, p.102-104.
eliminându-i în cele din urmă total de la putere. După reprimarea rebeliuni legionare din 21-23
ianuarie 1941, prin Înaltul decret regal nr.314 din 14 februarie 1941, Statul Naţional Legionar
este desfiinţat. Astfel, Antonescu devine singurul stăpân al scenei politice romaneşti. Se
formează un guvern de tehnicieni şi militari, dar fără nici o participare a legionarilor.11

Pe lângă unele trăsături comune cu regimul anterior, din vremea colaborării cu

legionarii, regimul antonescian se deosebea esenţial fata de acela. Cât a stat alături de legionari,
Ion Antonescu s-a bazat pe un partid, situaţie care a încetat în ianuarie 1941.

În continuare, generalul a beneficiat de cu precădere de sprijinul unor cercuri

economico-financiare ori al unor forţe militare şi de poliţie. Grupările politice burgheze, care
continuau să nu fie recunoscute legal, au stabilit şi menţinut o colaborare sui generis cu regimul
generalului:contacte şi informări permanente, sprijinirea totală în prima fază a acţiunii militare
îndreptate în iunie-iulie 1940 spre repararea pierderilor teritoriale din vara anului 1940;
recunoaşterea faptului că generalul era „omul zilei” şi, deci persoana necesară.Astfel
respectivele grupări, care au respins participarea directă la guvern, au acceptat însă cooperarea
unor „tehnicieni” din rândurile lor. Practic, un guvern preponderent militar era şi o reacţie la
starea de confuzie, dezordine şi violente din lunile precedente. Antonescu vedea acest guvern
expresia unităţii şi disciplinei pe care o impuneau împrejurările.

La 20 iunie 1944, partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus
bazele unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective
răsturnarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui
regim democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă
acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. Semnarea tardivă a armistiţiului de
către Naţiunile Unite cu România, la 12 septembrie 1944 la Moscova, nu a schimbat cu nimic
situaţia ţării noastre. Neîndreptăţirea României s-a reflectat şi în tratatul de pace semnat în
februarie 1947, prin care, deşi s-a recunoscut reintegrarea nordului Transilvaniei în cadrul
statului român cât şi independentă şi suveranitatea României, în fapt ţara noastră a fost tratată
ca ţara învinsa deşi îşi adusese o contribuţie substanţială la înfrângerea hitlerismului, fiind
obligată să plătească mari despăgubiri de război şi, ceea ce a fost şi mai grav armata sovietică
a rămas în ţară, comportându-se ca o armată de ocupaţie.

La 23 august 194412, în urma refuzului net al lui Antonescu de a admite acest

armistițiu, regele Mihai l-a destituit și l-a arestat fiind predat inițial spre pază comuniștilor, apoi

11
Deletant, Dennis, op.cit. 52-68.
12
Deletant, Dennis, op.cit. pp.230-244.
deținut în Uniunea Sovietică. În aprilie 1945 Antonescu a fost readus în România, iar la 17 mai
1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din București.
La 1 iunie 1946 a fost executat prin împușcare la închisoarea militară Jilavă. Antonescu rămâne
un personaj istoric controversat și polarizant. Actul de la 23 August 1944 a marcat trecerea în
România spre un regim democratic, care din nefericire nu a devenit efectiv datorită, pe de-o
parte, prezentei trupelor sovietice în ţară, iar pe de altă parte, datorită împărţirii sferelor de
influenţa între marile puteri, România fiind inclusă în sfera de influenţa sovietică, deschizându-
se astfel calea unui nou regim de dictatura, cel totalitar comunist care avea să marcheze dramatic
soarta ţării noastre pentru o îndelungata perioada de timp.

Bibliografie

Scurtu, Ioan - Pe marginea prăpastiei. 21 - 23 ianuarie 1941, 2 volume, Editura Scripta,

Bucureşti, 1992

Magherescu, Gheorghe - Adevărul despre mareşalul Antonescu, Editura Păunescu, Bucureşti,

1991

Deletant, Dennis - Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său. 1940-1944,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Rotaru, Jipa, Burcin, Octavian, Zodian, Vladimir, Moise, Leonida - Mareşalul Antonescu la
Odessa, Editura Paideia, 1999

Surse web:

Vasile-Sorin Curpăn,Constantin-Florentin Grădinaru, Cosmin-Ștefan Burleanu- Constituțiile

,,clasice’’ ale României din anii 1866; 1923 și 1938:
http://sorincurpan.ro/articole/constituţiile_clasice_ale_româniei.pdf