Universitatea de Stat din Moldov

Facultatea Drept
Departament Drept Internațional și European
Drept Instituțional al Uniunii Europene

Referat:
„Contextul internațional al constituirii comunităților
europene (Comunitatea Europeană pentru Cărbune și Oțel
(CECO), Comunitatea Economică Europeană (CEE),
Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică
(CEEA))”

A elaborat: Vasiliev Mariana

Coordonator: A.Luca
Grupa: 209
 Cuprins:
I. Introducere

II. Repere istorice pentru idee de unitate europeană

III. Premisele apariției comunităților Europene

IV. Declarația lui Robert Schuman

V. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

VI. Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice

VII. Metode propuse pentru construcția europeană.

VIII. Concluzii
 I. Introducere :
Actualitatea temei: Pentru o cercetare eficientă al oricărui obiect de studiu este
necesară o analiză retrospectivă a formării și dezvoltării acestuia. Referindu-ne la
comunitățile europene am evidenția că este o temă actuală din considerentele
divizării societății în pro și contra comunită-ților europene în contextul
internațional, inclusiv și a relațiilor internaționale a statelor. Astfel această lucrare
a fost elaborată pentru a contura eforturile depuse de state pentru o colaborare și
evoluție a econimiei spre care trebuie să tindă și statul nostru.
Scopul: Lucrarea a fost elaborată cu scopul de a accentua, cum a fost evidențiat
anterior, eforturile depuse pentru atingerea realizării unei cooperări puternice
internaționale, prin prisma evoluției statelor, premiselor aparației comunităților,
modul și scopul de formare, metodele identificate, și imboldul utilizat la
constituirea comunităților europene.
Obiective:
-să identificăm reperele istorice ale ideilor de constituire a comunităților europene;
- să prezintăm premisele istorice ale apariției comunităților europene;
- să analizăm conceptul de intergrare și de supranaționalitate:
- să identificăm caracteristicile comunităților europene în raport cu organizațiile
internaționale de cooperare;
- să analizăm sistemul de colaborare dintre state în organizațiile internaționale de
integrare;

Cuvinte cheie: comunitate europeană, tratat, metodă, supranaționalitate,

cooperare internațională, delclarația Schuman, Jean Monnet, Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Cominitatea Economică Europeană, Comuni-
tatea Europeană a Energiei Atomice.
II. Repere istorice pentru idee de unitate europeană
Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-şi originea,
după unele opinii, încă în perioada antichităţii, cînd cuceririle romane au fost considerate ca
manifestări ale unei astfel de tendinţe. La sfîrșitul Evului mediu și începutul epocii moderne au
apărut primele doctrine și idei de refacere a unității europene.
Primul care susține ideea de unitate europeană este Victor Hugo în secolul al XIX-lea sub
denumirea de „Statele unite ale Europei”. De-a lungul istoriei au fost conturate proiecte de idei
de unitate europeană cele mai semnificative fiind:
 Proiectul lui Pierre Dubois, jurist francez. El propune un sistem de arbitraj internațional
pentru rezolvarea paşnică a diferendelor între state. Instanța de arbitraj urma să fie
alcătuită din principii, iar Papa reprezenta instanţa de apel. Acest proiect nu a prins viața,
dar a influențat ulterior pe George Podiebrad, regele Boemiei, care a proiectat o
confederație europeană. Acest proiect avea la bază principiul neagresiunii și ajutorului
reciproc, dar limita suveranitatea statelor memebre prin existența unor organe
suprastatale: Adunarea și Curtea de Justiție, dar și a unei armate comune. Fegele Franței
și Papa s-au opus acestui proiect. El rămîne însă un moment important în evoluția ideii
Europene, prin vizionarismul său, deoarece o concepție similar va duce, în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, la procesul construcției europene.
 Proiectul lui Henric al IV-lea. Maximilien de Sully, ministerul lui Henric al IV-lea, într-
o lucrare publicată după asasinarea regelui, atribuie acestuia un proiect de remodelare a
Europei. Proiectul prevedea o Europă formată din 15 state care să fie de importanță egală
între care pacea să fie asigurată în consilii provinciale supravegheate de un consiliu
format din reprezentanți (40) ai tuturor statelor. Asigurarea respectării deciziilor
consiliului era dată de existență unei armate Europene comune. La fel acest proiect nu a
fost realizat.
 Proiectul lui Kant, denumit „Proiect filosofic al păcii perpetue”, concepe un sistem de
asigurare a păcii în Europa construit pe o federație de state în care dreptul să fie
fundamental. Pînă la realizarea acestei construcții, Kant propune constituirea unor alianțe
între state, chiar un Congres permanent la care să participe toate statele.
 Proiectul lui Saint-Simone- el a propus reorganizarea Europei pe baza
parlamentarismului, renunțînd la starea sa nobiliară încă de la începutul Revoluției
franceze, susținînd modelul parlamentar englez la scara întregii Europe. Saint-Simone
crede că numai principiile care și sigure vor duce la dezvoltarea societății.
 Mișcarea Uniunii Pan-Europeane – propunea promovarea unificării pan-europene; a fost
ideea contelui austriac Coudenhove-Kalergi împreună cu Aristide Briant, care a fost și
președintele de onoare al acesteia. Proiectul a apărut într-o perioadă în care era aplicat
principiul naționalităților și nu au avut efecte imediate, doar după cel de-al II-lea Război
Mondial.
 Asociația pentru Uniunea economică Europeană propusă de Charles Gide. Idee nu este
pusă în aplicare, dar inspiră crearea unui Cartel Ruhr-ului, între Franța și Germania un fel
de precursor al Comunității Europene Cărbunelui și Oțelului, dar nu s-a reușit. S-a creat,
în schimb, Antanta Internațională a Oțelului (1926), cu scopul de a stabili producția de
oțel a Franței, Germaniei, Benelux-ului și Saar-ului, dar criza economică ce a urmat a dus
la încetarea acestei initiative.
 Planul Briand. Aristide Briand răspunde la 9 septembrie 1922, cu ocazia reuniunii
delegațiilor din 27 de state membre ale Societății Națiunilor, mișcărilor care promovau
idea Europeană. Deși URSS a lipsit, Briand a vorbit despre „Marea Europă”, insintîndpe
idea federalizării Europene. Avînd divergențe planul Briand a rămas doar la nivel de idee.
 III. Premisele apariției comunităților Europene
Crearea comunitatilor europene nu poate sa fie inteleasa decat in contextul politic
international de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand in Europa occidentala au aparut trei
categorii de organizatii internationale: militare, economice si politice.
După primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federaţii europene într-o
publicaţie a lui R.Coudenhove-Kalergi (18941972), intitulată „Pan-Europe”, în care se prevedea
constituirea unei Europe federale pe baza renunţării la suveranitate de către state.
Au existat, de asemenea, mai multe iniţiative de creare a altor mişcări: Uniunea
Economică şi Vamală Europeană, federaţia pentru înţelegerea Europeană, culminînd cu
propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii
Naţiunilor de creare a unei Uniuni Federale Europene, care a avut un ecou favorabil în rîndul
statelor - mai puţin în cazul Marii Britanii - şi care a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii
Naţiunilor, unde proiectul a fost practic oprit.
Crearea comunitatilor europene nu poate sa fie inteleasa decat in contextul politic
international de dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand in Europa occidentala au aparut trei
categorii de organizatii internationale: militare, economice si politice.
Organizatiile militare sunt reprezentate prin Uniunea Europei Occidentale, creata prin
tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, intre Franta si Anglia, pe de o parte si Belgia, Olanda
si Luxemburg, pe de alta parte, precum si Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.),
creata in 1949 prin Tratatul de la Washington.
Din categoria organizatiilor economice create dupa cel de-al doilea razboi mondial in
Europa mentionam Organizatia Europeana de Cooperare Economica (O.E.C.E.), constituita prin
Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948 in vederea gestionarii ajutorului comun oferit de catre
S.U.A., in cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-
al doilea razboi mondial (devenita ulterior Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica -
O.C.D.E.).
A treia categorie de organizatii o constituie cele de natura politica, respectiv Consiliul
Europei, care a fost infiintat la 5 mai 1949 si care, asa cum am mai precizat, isi avea originea in
Congresul de la Haga din 1948. Desi s-au constituit organizatii separate in cele trei domenii, iar
comunitatile economice care vor aparea ulterior vor avea o vocatie preponderent economica, nu
se poate scapa din vedere faptul ca acestea din urma au presupus si o cooperare politica.
Obiectivele economice urmarite prin crearea comunitatilor europene vizau îmbuntățirea
utilizarii capacităților lor economice și tehnice în scopul creșterii eficienței, în conditțiile cerute de
evolutia societatii moderne. Aparea deci necesară crearea unei piete comune care să permită
dezvoltarea capacităților economice, care ar fi fost frînate de existența frontierelor naționale. De
asemenea, din aceasta cooperare regională rezultau o serie de alte implicații de natura monetară,
de protecție a mediului inconjurator, fiscale, sociale etc.
In decembrie 1949, Michel Debre propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor
Europene, bazat pe un sistem prezidential si federalist care sa aiba un arbitru ales pentru o perioada
de cinci ani prin vot universal, un Senat format din ministrii statelor membre, o Adunare Europeana
formata din delegati nationali alesi in conformitate cu numarul locuitorilor (1 reprezentant pentru
un milion de locuitori), comisari stabiliti de catre arbitru si o Curte formata din judecatori.
Aceasta propunere a lui M. Debre a fost urmata in 9 mai 1950 de declaratia lui Robert
Schuman, ministrul de externe al Frantei, secondat de Jean Monnet. Robert Schuman arata ca o
comuniune in domeniul carbunelui si otelului va asigura baza dezvoltarii economice federaliste
europene si va duce la schimbarea situatiei acestor tari. Productia in comun a carbunelui si otelului,
considerate materii de baza, si instituirea unei inalte autoritati care sa ia decizii in noua federatie
europeana - care urma sa cuprinda Franta, Germania de Vest si alte tari vest-europene ce se vor
asocia - se aprecia ca vor avea un rol important in asigurarea pacii in aceasta regiune.
 V. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)
Din cele trei comunități care au apărut la inițiativa Franșței Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) este prima. Lăsînd Declarația inspirată de Jean Monnet, Schuman
propune crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, condusă prin intermediul unei organizații
constituite pe metode supranaționale, ceea ce reprezinta o ruptură de metodele trediționale ale
relațiilor de cooperare dintre state, reprezentînd un prim pas pe calea dezvoltării comunitare, res-
pecttiv o solidaritate economică premergătoare unificării politice.
Realizînd o concluzie a Planului Schuman distingem scopul de a evita o nouă conflagra-
ție mondială, punînd ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional, prin
intermediul unui tratat inviolabil. Germania a înțeles că oferta Franței reprezintă o șansă istorică
pentru recîștigarea unui loc important, astfel Konrad Adenauer a acceptat imediat Planul Schu-
man, dar și de Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.
La 10 iunie 1950 s-au deschis negocierile, la Paris, pentru adoptarea unui tratat
constitutive al primei comunități economice europene, la baza acestorastînd un document de
lucru elaborate de delegația franceză. La 20 iunie 1950 a avut loc o conferință interguvernamen-
tală convocată de Franța și prezidată de Jean Monnet, la care au participat țările Beneluxului și
Italia, cu scopul elaborării și adoptării acestui tratat. La 18 aprilie 1951 a fost încheiat și s-a
semnat de către cei șase Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, pe o
perioadă de 50 de ani.1
Înalta Autoritatea (executivul comunitar), prezidată de Jean Monnet, s-a instalat la
Bruxeles. Dispozitivul sistemului institutional a fost completat cu : Consiliul Special de Miniștri;
Adunarea parlamentară și Curtea de Justiție. Pe baza acestui tratat, Piața Comună pentru cărbune
s-a deschis la 10 februarie 1953, iar pentru oțel la 10 mai, același an.
Tratatul prevedea o piața sectorială, regulile urmînd a fi respectate numai în ceea ce pri-
veşte cărbunele și oțelul. Cu toate acestea, tratatul este extrem de important, pentru că prin el se
creează un sistem institutional cu competențe supranaționale, total deosebit de ceea ce se
cunoștea în practica relațiilor internaţionale, și anume:
 o Înaltă Autoritate, formată din 9 membri desemnați de cele șase guverne și avînd
rol de executiv comunitare, însărcinată cu îndeplinirea prevederilor Tratatului;
 un Consiliul de Miniștri (înființat la cererea Olandei), reprezentînd statele
membre, cu scopul de a da avize conforme în anumite situații;
 o Adunare Parlamentară, cu rol de control democratic;
 o Curte de Justiție, ca organ jurisdictional al Comunității, cu scopul de a asigura
respectarea normelor comunitare.

1
A expirat la 23 iulie 2002, ca urmare a intrării în vigoare, la 24iului 2002, a Tratatului de la Nisa, de constituire a
Comunității Europene, toate bunurile și obligațiile CECO au fost transmise Comunității Europene.
 VI. Comunitatea Economică Europeană și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
Reluarea construcției comunitare a avut loc la Messina, în Italia, cu ocazia reuniunii
miniștrilor afacerilor externe ai Belgiei, Franței, Germaniei, Italiei, Luxemburgului, Olandei din
1-3 iunie 1955, care a avut ca scop proiectarea unei Piețe Comune deschise economiei și
energiei nucleare, ca urmare a unui memorandum al Olandei, care cerea crearea unei piețe
comune între cei șase.
Urmare a acestei conferințe, se creează un comitet de experți care, după aproape un an
(21 aprilie 1956), face cunoscuta un raport denumit Raportul Spaak, potrivit căruia ar fi necesară
crearea unei piețe comune europene generale și a unei comunități pentru utilizarea paşnică a
energiei nucleare. Raportul este aprobat de Conferința miniștrilor afacerilor externe, care a avut
loc, la 29 mai 1956, la Veneția.
Aproape imediat, sunt demarcate negocierile la Bruxelles (26 iunie 1956), în cadrul unei
conferințe interguvernamentale și, în baza Raportului Spaak, s-a propus înființarea a două noi
comunități:
- Comunitatea economică Europeană (CEE), care viza crearea unei piețe comune
generalizate;
- Comunitatea Europeană a energiei atomice(CEEA sau EURATOM), care urmărea o
solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare.
Tratatele instituind CEE și CEEA au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957, în aceeași
zi fiind semnată și Convenția cu privire la instituţiile comune (Adunarea parlamentară și Curtea
de Justiție). Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Ambele tratate creează comunități asemănătoare principal cu CECA toate împreună
urmărind realizarea unei uniuni mai strînse între popoarele Europene. O bună perioadă, sistemele
institutionale ale celor trei comunități au existat în paralel, chiar dacă de la început s-a avut în
vedere reunirea acestora, dar acest lucru se va realiza abia în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles,
instituindu-se o Comisie unică și un Consiliu unic.
Tratatul CEEA avea ca obiectiv „să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării şi
dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre şi dezvoltării
schimburilor cu alte țări”.
Aceste două comunități nou create se bazau pe o structură instituționalizată similar celei din
cadrul CECO, aveau tot 4 organe cu aproximativ aceleași atribuții, deși existau unele diferențe.
Diferența față de instituțiile C.E.C.O. stătea în puterea redusă pe care o avea Comisia C.E.E. în
raport cu echivalenta sa, Înalta Autoritate a C.E.C.O., şi, proporțional, în rolul preeminent al
Consiliului de miniștri al C.E.E. în raport cu cel rezervat Consiliului de miniștri al C.E.C.O. O altă
deosebire între Tratatul de la Paris şi cel de la Roma constă în faptul că primul a fost încheiat pe o
durată inițială de 50 de ani, iar al doilea pe durată nelimitată.
Consiliului de Miniștri i-a fost conferită puterea de a aproba majoritatea propunerilor legislative
ale Comisiei.
Comisia a fost plasată într-o poziție foarte importantă ca inițiator al tuturor actelor legislative,
precum și ca deținător al anumitor atribuții decizionale proprii și al rolului de negociator al
acordurilor internaționale în numele Comunității.
În 1957 prin „Convenția relativă privind organele comunitare comune” cele trei comunități au
dobândit două organe comune: Curtea de Justiție și Adunarea Parlamentară.
 Adunarea Parlamentară îndeplinea un rol consultativ în procesul de legiferare, dar era un organ
de supraveghere ale cărui atribuții implicau interpelarea Comisiei și primirea unui raport anual din
partea acesteia.
Curtea de Justiție veghează respectarea prevederilor Tratatelor, precum și ale dispozițiilor de
aplicare ale acestora.
Tratatul instituind CEE prevede crearea unei pieţe comune, a unei uniuni vamale şi
elaborarea unor politici comune. Articolele 2 şi 3 din tratat abordează în mod direct aceste trei
teme. Acestea precizează că cea dintâi misiune a Comunităţii constă în instituirea unei pieţe
comune şi prezintă în mod detaliat acţiunile pe care aceasta din urmă va trebui să le întreprindă
pentru a o realiza.
Astfel contribuțiile tratatului sînt:

1. Instituirea unei piețe comune - această piaţă comună are la bază faimoasele „patru
libertăţi”, care sunt libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor şi a
capitalurilor.Ea instituie un spaţiu economic unificat, introducând libera concurenţă între
întreprinderi. Piaţa comună pune bazele apropierii condiţiilor economice de comercializare
a produselor şi a serviciilor, cu excepţia celor la care fac deja referire alte tratate (CECO şi
Euratom).
2. Instituirea unei uniuni vamale - Tratatul CEE suspendă drepturile vamale între state şi
contingentele la schimbul de mărfuri dintre acestea.Tratatul instituie un Tarif Vamal
Comun extern, un fel de barieră externă pentru produsele din statele terţe, care înlocuieşte
tarifele anterioare ale statelor membre. Această uniune vamală este completată de o politică
comercială comună. Această politică gestionată la nivel comunitar şi nu la nivel naţional
face diferenţa între uniunea vamală şi o simplă asociaţie de liber schimb.
Efectele desfiinţării restricţiilor vamale şi ale eliminării restricţiilor cantitative la nivelul
schimburilor în cursul perioadei de tranziţie sunt pozitive, permiţând comerţului
intracomunitar şi schimburilor dintre CEE şi statele terţe să se dezvolte în mod
semnificativ.
3. Elaborarea politicilor comune - anumite politici sunt prevăzute în mod formal în cadrul
tratatului, cum ar fi politica agricolă comună (articolele 38 la 47), politica comercială
comună (articolele 110 la 116) şi politica transporturilor (articolele 74 la 84).
Alte politici pot fi elaborate în funcţie de nevoi, după cum se precizează în articolul 235:
„În cazul în care, în cadrul funcţionării pieţei comune, o acţiune a Comunităţii apare ca
necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunităţii, fără ca prezentul tratat să
fi prevăzut atribuţiile necesare în vederea acţionării în acest sens, Consiliul, hotărând în
unanimitate cu privire la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European,
adoptă dispoziţiile corespunzătoare”.Începând cu Reuniunea la nivel înalt de la Paris, din
octombrie 1972, recurgerea la acest articol a permis Comunităţii să realizeze acţiuni în
domeniul politicii mediului, al politicii regionale, sociale şi industriale. Dezvoltarea acestor
politici este completată de crearea Fondului Social European, al cărui scop este
îmbunătăţirea condiţiilor de ocupare a forţei de muncă pentru lucrători şi ridicarea nivelului
lor de trai, precum şi instituirea Băncii Europene de Investiţii, menite să îmbunătăţească
dezvoltarea economică a Comunităţii prin crearea de noi resurse.
Conform tratatului, misiunile specifice ale Euratom sunt:
 dezvoltarea cercetării şi asigurarea transmiterii cunoştinţelor tehnice -Comisia invită statele
membre, persoanele sau întreprinderile să îi comunice programele lor privind cercetarea
nucleară. Comisia publică în mod periodic o listă a sectoarelor de cercetare nucleară pe care le
consideră insuficient studiate şi instituie un Centru Comun de Cercetare în domeniul nuclear.
Centrul Comun de Cercetare (CCC) a devenit un actor esenţial în cercetarea nucleară, în
domenii precum mediul sau siguranţa alimentară.Statele membre, persoanele şi întreprinderile
au dreptul, pe baza unei cereri adresate Comisiei, să beneficieze de licenţe neexclusive pentru
 brevetele, de titlurile de protecţie tranzitorie, de modelele de utilitate sau de cererile de brevete
care sunt proprietatea Comunităţii.
 stabilirea şi garantarea - aplicării unor norme de securitate uniforme pentru protecţia sanitară a
populaţiei şi a lucrătorilorFiecare stat membru stabileşte dispoziţiile legislative, de
reglementare şi administrative în măsură să asigure respectarea normelor de bază fixate de
tratat, inclusiv măsuri privind învăţământul, educaţia şi pregătirea profesională. Legislaţia
adoptată se referă, de asemenea, la aplicaţiile medicale, la cercetare, la nivelurile maxime
admise de contaminare radioactivă a produselor alimentare, precum şi la măsurile de protecţie
care trebuie luate în cazul unei urgenţe radiologice.Fiecare stat membru este obligat să furnizeze
Comisiei informaţiile generale cu privire la orice proiect de eliminare de materii radioactive. În
acelaşi timp, este necesar avizul conform al Comisiei atunci când aceste experimente sunt
susceptibile să afecteze teritoriile altor state membre.
 facilitarea investiţiilor şi asigurarea realizării instalaţiilor de bază necesare dezvoltării energiei
nucleare în cadrul UE Comisia publică periodic Programe Indicative Nucleare (PINC) privind
mai ales obiectivele de producere a energiei nucleare şi investiţiile referitoare la realizarea
acestora. Persoanele şi întreprinderile din sectoarele industriale enumerate în Anexa II a
tratatului sunt obligate să comunice Comisiei proiectele lor de investiţii.
 asigurarea unei aprovizionări constante şi echitabile a tuturor utilizatorilor din UE cu minereuri
şi combustibili nucleariAprovizionarea cu minereuri, materii brute şi materii speciale de fisiune
se face în temeiul principiului accesului egal la resurse şi prin intermediul unei politici comune
de aprovizionare. În acest context, tratatul:Agenţia de Aprovizionare a Euratom, având
personalitate juridică şi autonomie financiară, este plasată sub controlul Comisiei, care trasează
directive şi dispune de un drept de veto asupra deciziilor acesteia.
 IV. Declarația lui Robert Schuman
În calitatea lui de ministru al afacerilor exterbe al Franței, Schuman și-a fundamentat
declarația prezentată la 9 mai 1950, pe idea că pacea are șansa de a deveni efectivă numai în
măsură existenței unei Europe unite și puternice. De aceea, după capitularea fără condiții a Ger-
maniei, Franța trebuie să îndeplinească primul act decisive al construcției Europene și să se
asocieze cu Germania.
Schuman susținea transformarea totală a condițiilor Europene, transformare care va permite
și alte acțiuni, altfel imposibile. Astfel Europa va renaște și va deveni „o Europă solidă unită și
puternică, o Europă unde nivelul de viață se va ridica grație unificării producțiilor și lărgirii
piețelor, ceea ce va duce la scăderea prețurilor.” Această decizie spunea Scuman, a fost inspirată
de următoarele considerații:
a) pacea mondială nu va fi salvată fără eforturi creatoare pe măsură pericolelor care
o amenință;
b) contribuția pe care o Europă organizată și animită poate să o aducă civilizației
este indispensabilă în menținerea relațiilor paşnice;
c) Europa nu se poate ealiza dintr-o dată ca o construcție de ansamblu; ea se va
realiza prin acțiuni concrete; mai întîi ;printr-o solidaritate de fapt. Asemănătoare
dintre națiunile Europene cere ca opoziția secular dintre Franța și Germania să fie
eliminate. Prin urmare, acțiunea trebuie să vizeze, în primul rînd, Franța și
Germania;
d) Guvernul francez propune plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel
sub o Autoritate comună, într-o organizzație deschisă participării și altor țări
europene;
e) Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel va asigura imediat stabilirea
bazelor comune de dezvoltarea economică, prima etapă a federației Europene, și
va schimba destinul regiunilor consacrate timp îndelungat producției de armament
pentru războaiele ale căror victime au fost în mod constant;
f) Solidaritatea acestor producții va face ca orice război între Franța și Germania să
devină imposibil. Mai mult, stabilirea acestei unităţi puternice de producţie,
deschisă tuturor țărilor care ar dori să participe va crea fundamentale reale ale
unificării europene;
g) Această producţie va fi oferită întregi lumi fără discriminare și fără nici o
excludere, pentru a contribui la ridicarea nivelului de viață și la progresul, păcii,
precum și ca o obligație esențiale a sa, la dezvoltarea continentului african;
h) Astfel se va realiza o fuzionare a intereselor, indispensabilă pentru creare unei
comu-niuni mai largi și mai profunde între țări mult timp opuse prin divizări
sîngeroase;
i) Prin punerea în comun a producției de bază și instituirea unei Înalte Autorități noi,
în care vor fi luate deciziile comune ale Franței, Germaniei și ale țărilor care vor
aderă, se vor concretiza primele realizări ale unei federații Europene
indispensabile menţinerii păcii.
Pornind de la aceste considerații, Declarația lui Schuman continua cu poziția Guvernului
francez privind bazele negocierilor în asigurarea misiunii imparțiale a Înaltei Autorități într-un
termen cît mai scurt, pentru a se atinge următoarele obiective:
 Modernizarea producției și ameliorarea calității sale;
 Crearea condițiilor identice pentru cărbune și oțel pe piața franceză și pe cea germană, cît
și pe cele ale țărilor care vor aderă;
 Dezvoltarea exportului comun către alte țări;
 Egalitate în îmbunătăţirea condițiilor de viață a lucrărilor din aceste industrii.
 Pentru a se putea atinge aceste obiective în condiții atît de disparate în care sunt plasate
producțiile celor două țări, se vor pune în aplicare, cu titlu tranzitoriu, dispoziţii cu privire la:
aplicarea unui plan de producţie și de investiții; instituirea mecanismelor de ajustare a prețurilo;
crearea fondurilor de reconversie care să faciliteze raționalitatea producției.
j) circulația cărbunelui și oțelului între țările care vor aderă va fi imediat eliberată de dreptul de
vamă și nu va putea fi afectată de tarife de transport diferențiate; progresiv, se vaa asigura
repartiția cea mai rațională a producției la nivelul de productivitate cel mai ridicat;
k) organizarea fuzionării piețelor și expansiunea producției, ca o măsură împotriva unui
evantual cartel internațional care să împartă și să exploateze piețele naționale prin practici
restrictive și prin mentținerea profiturilor ridicate.
Principiile și angajamentele, astfel prezentate de Schuman în celebra sa Declarație, urmau să
facă obiectul unui tratat semnat între Franța, Germania și alte state occidentale. Înalta Autoritae
comună însărcinată cu funcționarea acestui sistem urma să fie alcătuită din personalităţii
independente, desemnate pe o bază paritară de către guverne; de asemenea, urma să fie ales de
comun acord, un președinte și însărcinat un reprezentant al Națiunilor Unite pe lîngă Înalta
Autoitate, care să întocmească, de două ori pe an, un raport cu privire la funcționarea noului
organism, mai ales cu privire la realizarea scopurilor sale de menținere a păcii.
Ziua în care Robert Schuman a prezentat declarația inspirată de Monnet – 9 mai 1950 – mo-
ment al declanşării procesului de unificare europeană, chiar dacă primul tratat a fost semnat un
an mai tîrziu, a fost declarată „Ziua Europei”.
 VII. Metode propuse pentru construcția europeană.
Metoda interguvernamentală. Denumită şi diplomatică, ea constă în colaborarea
internaţională tradiţională dinte state. În organizaţiile internaţionale clasice, organul de conducere
reuneşte reprezentanţii statelor participante şi hotărăşte în unanimitate. Statele îşi păstrează
întreaga suveranitate. Nu se ajunge la integrare.
Exemple: Consiliul Europei, NATO, OSCE şi celelalte organizaţii internaţionale. Metoda este
astăzi folosită în pilonii 2 (PESC) şi 3 (cooperarea poliţienească şi judiciara în materie penală) ai
Uniunii Europene, în care rolul principal aparţine statelor membre, şi nu instituţiilor comunitare.
Metoda federalistă. Sistemul federal este supranațional. Deciziile se iau cu majoritate de
voturi, ceea ce implică o limitare esenţială a suveranităţii naţionale, deoarece un stat membru al
federaţiei nu mai poate bloca decizia prin veto. În trecut, federaliştii europeni doreau adoptarea
unei constituţii federale, după modelul SUA. Astăzi, obiectivele lor sunt mai puţin ambiţioase.
Cu toată diluarea în timp a conţinutului său, noţiunea de „federal” a constituit o nesfârşită sursă
de dispute între oamenii de stat europeni. Unii continuă să o considere o ameninţare la adresa
suveranităţii naţionale. Astfel, s-a încercat inserarea termenului de „federal” atât în Tratatul UE,
cât şi în proiectul de Constituţie, dar formularea nu a mai fost reţinută în versiunile finale, din
cauza împotrivirii britanice.
Metoda funcţionalistă a lui Jean Monnet. Realizarea dintr-o dată a unei federaţii
europene nu era posibilă în climatul postbelic. Au dovedit-o disputele de la Congresul de la Haga,
precum şi negocierile dificile de la înfiinţarea primelor organizaţii europene de cooperare.
Căutând o soluţie de durată pentru gravele probleme ale Europei, Monnet a evaluat situaţia cu
ochii practicianului. Condiţia pentru asigurarea păcii era includerea Germaniei în acordurile
europene, cu un statut egal cu al celorlalţi participanţi. Pe de altă parte, el vedea în bazinul
carbonifer din Europa de Vest un întreg pe care naţiunile l-au divizat artificial, prin numeroase
frontiere.
În spirit funcționalist, Jean Monnet a pornit de la nevoile comune ale statelor. Ideea lui era că,
dacă Europa unită nu se poate realiza dintr-o dată, ea se poate clădi pas cu pas, integrând statele
mai întâi pe un sector de activitate îngust, dar vital. Legăturile economice vor crea solidarităţi de
fapt, concrete, declanşându-se un proces ce va cuprinde, prin angrenări succesive, şi alte domenii.
Se va ajunge la o uniune economică şi în final la integrarea politică.
Integrarea înlocuieşte vechea formă de cooperare dintre state. Organizaţia economică proiectată
de Monnet are un caracter puternic supranațional. Statele transferă esenţialul capacităţii de decizie
unei Înalte Autorităţi independente, ale cărei acte sunt obligatorii pentru state şi pentru
întreprinderi. Pentru rezolvarea oricăror litigii izvorâte din activitatea comună, se instituie o Curte
de Justiţie ale cărei decizii au putere de lucru judecat.
Pentru Jean Monnet, crearea unei comunităţi cu profil economic, aşadar integrarea economică,
reprezintă numai un mijloc de a birui inerţia statelor, o cale spre realizarea scopului principal, care
este uniunea politică (federaţia europeană).
Metoda comunitară. După eşecul Comunităţii Europene de Apărare, ideea unei structuri cu un
pronunţat caracter supranațional nu mai era de actualitate. Pe de altă parte, relansarea proiectului
european prin Tratatul C.E.E. s-a făcut pe o scară mult mai extinsă decât sectorul îngust în care s-
a experimentat C.E.C.O., iar statele nu puteau concepe renunţarea la atributele suveranităţii pe o
arie atât de largă.
 Soluţia practică pentru C.E.E. a constat în compromisul dintre elementul supranațional, într-o
formă atenuată față de sistemul C.E.C.O. şi elementul interguvernamental, reintrodus. S-a
diminuat rolul Comisiei, care a primit în special monopolul puterii de propunere, în timp ce
esenţialul puterii de decizie a fost transferat Consiliului de Miniştri, instituţie cu caracter
interguvernamental.
În prima fază de existenţă a CEE, mecanismul de decizie era următorul: Consiliul decidea la
propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului.
Interesele statelor sunt apărate de Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţii statelor
membre, care hotărăşte în unanimitate sau cu majoritate calificată. Interesele generale ale
Comunităţii sunt apărate în primul rând de Comisie. Adunarea (viitorul Parlament European) este
expresia legitimităţii democratice, în timp ce Curtea de Jusiţie a Comunităţilor Europene realizează
funcţia de control jurisdicțional.
 Concluzii:
Construcția europeană, ca process declanşat după cel e al II-lea Război Mondial, a fost
precedată de manifestarea în plan ideatic a mai multor concepții de-a lungu istoriei, începînd cu
secolele XIII-XIV. Aceste concepții sau doar simple idei nu erau altceva decît efectele dorinței
de refacere a unităţii europene.
Organizațiilor de cooperare clasică, înființate în Europa occidental la sfîrșitul anilor ’50,
cu scopul realizării unei unităţi mai strînse a statelor membre, li se adăuga, la începutul acelorași
ani, cîteva organizații de tip nou, comunității Europene, prin care s-a declanşat efectiv, pe baza
unei noi viziuni, de tip federal, construcția Europei unite.
Încă de la început, comunitățile europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului (CECO); Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) și
Comunitatea Economică Europeană(CEE). – au avut ca scop realizarea unei cooperări mai
puternice decît cea realizată în cadrul organizațiilor de cooperari mai puternice.
Din cele trei comunități care au apărut la inițiativa Franșței Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) este prima. La 10 iunie 1950 s-au deschis negocierile, la Paris,
pentru adoptarea unui tratat constitutive al primei comunități economice europene, la baza
acestorastînd un document de lucru elaborate de delegația franceză. La 20 iunie 1950 a avut loc o
conferință interguvernamen-tală convocată de Franța și prezidată de Jean Monnet, la care au
participat țările Beneluxului și Italia, cu scopul elaborării și adoptării acestui tratat. La 18 aprilie
1951 a fost încheiat și s-a semnat de către cei șase Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului, pe o perioadă de 50 de ani.
Tratatele instituind CEE și CEEA au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957, în aceeași
zi fiind semnată și Convenția cu privire la instituţiile comune (Adunarea parlamentară și Curtea
de Justiție). Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Ambele tratate creează comunități asemănătoare principal cu CECA toate împreună
urmărind realizarea unei uniuni mai strînse între popoarele Europene. O bună perioadă, sistemele
institutionale ale celor trei comunități au existat în paralel, chiar dacă de la început s-a avut în
vedere reunirea acestora, dar acest lucru se va realiza abia în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles,
instituindu-se o Comisie unică și un Consiliu unic.
La construcția comunităților europene au fost identificate metode specifice:
Metoda interguvernamentală. Denumită şi diplomatică, ea constă în colaborarea
internaţională tradiţională dinte state. În organizaţiile internaţionale clasice, organul de
conducere reuneşte reprezentanţii statelor participante şi hotărăşte în unanimitate. Statele îşi
păstrează întreaga suveranitate; Metoda federalistă. Sistemul federal este supranațional. Deciziile
se iau cu majoritate de voturi, ceea ce implică o limitare esenţială a suveranităţii naţionale,
deoarece un stat membru al federaţiei nu mai poate bloca decizia prin veto. În trecut, federaliştii
europeni doreau adoptarea unei constituţii federale, după modelul SUA;
Metoda funcţionalistă a lui Jean Monnet .În spirit funcționalist, Jean Monnet a pornit de
la nevoile comune ale statelor. Ideea lui era că, dacă Europa unită nu se poate realiza dintr-o
dată, ea se poate clădi pas cu pas, integrând statele mai întâi pe un sector de activitate îngust, dar
vital. Legăturile economice vor crea solidarităţi de fapt, concrete, declanşându-se un proces ce va
cuprinde, prin angrenări succesive, şi alte domenii. Se va ajunge la o uniune economică şi în
final la integrarea politică. Metoda comunitară.Soluţia practică pentru C.E.E. a constat în
compromisul dintre elementul supranațional, într-o formă atenuată față de sistemul C.E.C.O. şi
elementul interguvernamental, reintrodus. S-a diminuat rolul Comisiei, care a primit în special
monopolul puterii de propunere, în timp ce esenţialul puterii de decizie a fost transferat
Consiliului de Miniştri, instituţie cu caracter interguvernamental.