1.Formele generalizate de salmoneloză. Etiologie. Patogenie. Tablou clinic.

Diagnostic.Tratament.
2.Amigdalitele în patologia infecţioasă. Etiologie. Patogenie. Tablou clinic.
Diagnostic. Tratament.
3.Diagnosticul diferențial al meningitei enterovirale și meningitei herpetice.

1. Formele generalizate de salmoneloza. Etiologia. Patogenia. Tabloul clinic. Diagnosticul. Principii de

tratament.

Salmoneloza constituie o boală infecţioasă acută, comună omului şi animalelor, cauzată de

bacilii facultativ anaerobi gramnegativi din familia Entero-bacteriaceae, tribul Echerichieae,
genul Salmonella, transmisă în majoritatea cazurilor prin alimente contaminate şi caracterizată
prin lezarea predominantă a tubului digestiv, mai rar cu evoluţie tifoidă sau septicopioemică.
Etiologic Morfologic salmonelele sînt bacili gramnegativi cu dimensiunile 2—4X0,5 u.. Toate
bacteriile, cu rare excepţii, sînt mobile, datorită unor cili peritrichi, şi facultativ aerobe.
Salmonelele cresc uşor pe medii uzuale. Limitele termice de creştere sînt între 6 şi 46°C
(temperatura optimă constituind 37°C). Limitele pH-ului, favorabile pentru multiplicarea lor,
oscilează între 4,5 şi 9,0 (optim este intervalul 7,2—7,4).
în baza deosebirilor în caracterele enzimatice salmonelele sînt divizate în 4 subgenuri.
Salmonelele conţin trei complexe antigenice principale : antigen somatic O (termostabil), antigen
flagelar H (termolabil) şi antigen superficial K (sau capsular). Antigenele.O şi H au structură foarte
complexă şi conţin cîţiva receptori diferiţi.
în conformitate cu structura antigenelor somatice O salmonelele sînt sub-divizate în grupuri O,
fiecare din acestea posedînd serotipuri — variante serologice (serovars), care se disting între ele
prin structura antigenului flagelar H. Apartenenţa salmonelelor la o anumită variantă serologică se
poate stabili urmărind structura lor antigenică conform schemei lui White-Kauff-mann.
Salmonelele rezistă un timp îndelungat în mediul extern. în apa bazinelor degajate şi cea
potabilă samonelele persistă 11 —120 zile; în carne şi saramuri — 60—130 zile ; în carnea
congelată — pînă la 13 luni ; în laptele ţinut la rece — pînă la 20 zile ; în unt — 52—128 zile ; în
ouă şi brînzeturi — cea 13 luni ; în găinaţ şi fecale — de la 80 zile pînă la 4 ani. Vom menţioana
că în lapte, carne tocată, pulbere de ouă şi în alte produse salmonelele nu numai că supravieţuiesc,
ci şi se multiplică. Ele supravieţuiesc timp îndelungat la frig, însă la temperaturi ce depăşesc 46°C
se distrug rapid, iar la 100°C pier imediat.
Toate serotipurile cunoscute de salmonele, cu excepţia 5. typhi şi 5. paratyphi A, pot cauza
boală atît la om, cît şi la animale:
Epidemiologie. Salmoneloza se înregistrează atît sub formă de cazuri sporadice, cît şi de
izbucniri epidemice. Morbiditatea prin salmoneloza pe parcursul anului se menţine la nivel înalt,
cu incidenţa maximă în sezonul cald.
Rezervorul principal al infecţiei este, în cea mai mare parte, extrauman (variate mamifere şi
păsări domestice bolnave de salmoneloza) şi uman (purtătorii asimptomatici de salmonele).
Calea cea mai frecventă de transmitere este cea alimentară — consumul de produse contaminate
(carnea de animale, peşte, broaşte, ouăle şi produsele de ouă, fructele etc.). în calitate de factor
direct sau mijlocitor în vehicularea infecţiei poate servi apa. 19 ///. Stare de eliminare bacilară
1. Acută
2. Cronică
3. Tranzitorie
Forma generalizată a salmonelozei poate realiza două variante evolutive : tipul tifoidic şi tipul
septicopioemic.
Debutul în tipul tifoidic poate fi similar cu cel în formele gastrointestinale, dar nu se încheie
peste 3—7 zile, ci îmbracă trăsături asemănătoare cu febra tifoidă. Febra de tip ondulant sau
neregulat atinge 38—39°C şi persistă timp de 10—14 zile. Progresează slăbiciunea, adinamia,
insomnia, cefaleea, meteorismul. Sînt stabile hepato- şi splenomegalia, apare bradicar-die.
Leucocitoza alternează deseori cu leucopenie, însă persistă devierea formulei leucocitare spre
stînga. Alteori maladia poate debuta cu semne de intoxicaţie : cefalee, febră, frison, astenie.
Sindromul gastroenteritic este slab pronunţat sau lipseşte. Bolnavul este indolent, cu ten pal, sclere
injectate, uneori subicterice. Pe pielea toracelui şi abdomenului uneori apar erupţii rozeolice.
Ficatul şi splina manifestă exces de volum.
Tipul septicopioemic reprezintă, în fond, o septicemie de etiologie salmone-lozică. După o
scurtă perioadă incipientă cu evoluţie de tip gastroenteritic, se conturează tabloul clinic al
septicopioemiei cu febră hectică, cefalee şi dureri în muşchii picioarelor, frisoane, sudorări,
tahicardie, uneori delir şi excitaţie.
Tegumentele sînt pale, uneori de nuanţă galbenă-verzuie, acoperite cu erupţii peteşiale sau
hemoragice. Sînt caracteristice focare septicopioemi-ce secundare de diferită localizare
(pneumonii, pleurezie, endocardită, abcese, flegmoane în ţesuturile moi, pielite, cistite, periostite,
artrite, osteomie-lite, irite, iridociclite etc.), hepato- şi splenomegalie. Tipul septicopioemic poate
îmbrăca de asemenea evoluţie de croniosepticemie cu leziuni locale la nivel de organe.
Suportarea salmonelozei poate fi urmată de excretare acută sau cronică de bacili.
Cel mai frecvent se înregistrează eliminarea acută de bacili, care se poate instala în cazurile în
care după vindecarea clinică eliminarea germenilor continuă de la 15 zile la 3 luni.
Dacă emisiile bacilare continuă peste 3 luni după vindecare, procesul se consideră stare cronică
de excretor. Pentru confirmarea diagnosticului de stare cronică de excretor este necesară o
supraveghere de cel puţin 6 luni asupra bolnavului la dispensar, realizînd examene bacteriologice
repetate ale urinei şi excrementelor. Precizarea diagnosticului este facilitată de cercetările
conţinutului duodenal şi testul serologic (RHAI cu determinarea anticorpilor de natură chimică şi
fizică variată).
Despre starea tranzitorie de excretor se poate vorbi în cazurile în care este prezent următorul
ansamblu de semne : a) lipsa simptomelor clinice de boală la momentul dat şi în decursul a trei
luni precedente ; b) una sau două emisii bacilare urmate de triplu rezultat negativ al examenului
bacteriologic al urinei şi fecalelor ; c) rezultate negative pentru testele sero-logice executate în
dinamică.
Diagnostic şi diagnostic diferenţial. Diagnosticul infecţiei cu salmonele se stabileşte în baza
semnelor clinice caracteristice ale afecţiunii confirmate prin datele examenului de laborator. De
mult folos în acest sens este anamneză epidemiologică minuţioasă şi interpretată adecvat.
Salmoneloza debutează acut cu frison, nausee, vomă, dureri epigastrice sau paraombilicale,
ceva mai tîrziu se asociază un scaun apos abundent de culoare brună-închisă sau verzuie cu miros
foarte neplăcut.
Din datele epidemiologice sînt de mare importanţă caracterul de grup al afecţiunii, legătura ei
cu consumul unor anumite produse.
în cazul îmbolnăvirilor sporadice diagnosticul de salmoneloza este valabil doar în prezenţa
întregului complex de date clinice şi epidemiologice caracteristice, confirmate prin examene de
laborator. Dintre metodele de laborator cele mai valoroase sînt testele bacteriologice şi serologice.
Examenului bacteriologic pot fi supuse fecalele bolnavului, masele vomitive, apele de spălaturi
gastrice, urina, sîngele, bila, puroiul din focarele inflamatorii, alimentele suspecte. Din metodele
serologice se montează reacţia de aglutinare (RA) şi de hemaglutinare indirectă (RHAI), precum
şi testele pentru detectarea antigenelor specifice în sîngele şi urina bolnavilor.
Salmoneloza necesită diferenţiere cu un mare grup de boli infecţioase (toxiinfecţii alimentare
de altă origine, dizenterie acută, holeră, gastroenterită virală, febră tifoidă, gripă, meningite),
interne şi chirurgicale (infarct miocardic, apendicită acută, colecistită, hemoragii
subarahnoidiene), precum şi cu intoxicaţiile cu substanţe otrăvitoare şi săruri de metale grele.
Tratament.
în formele generalizate de salmoneloza, de rînd cu terapia patogenetică (dezintoxicare,
desensibilizare, întreţinerea hemodinamicii), este necesară aplicarea remediilor antibacteriene
(levomicetină, ampicilina). Pentru tipul tifoid levomicetină se administrează cîte 0,5 gX4/zi timp
de 10—12 zile. Se va prefera administrarea de levomicetină succinat calculînd cîte 30—50
mg/kilo-corp/24 ore. Ampicilina se administrează în serie de aceeaşi durată, perorai cîte 0,5—1;0
gX3/zi sau intramuscular cîte 500—1000 mgX4/zi. în caz de evoluţie septicemică a bolii
ampicilina se administrează calculînd cîte 200— 300 mg/kilocorp/24 ore, iar doza de levomicetină
succinat se măreşte pînă la 70—100 mg/kilocorp.
Salubrizarea excretorilor cronici de salmonele constituie un complex de măsuri curative.
Administrarea preparatelor antibacteriene nu asigură un efect stabil, din care cauză se vor folosi
în primul rînd remediile cu efect asupra reactivităţii generale a organismului : derivaţi ai
pirimidinei (pentoxil şi me-tiluracil), autohemoterapie, tratamentul patologiilor asociate ale
tubului digestiv.
Externarea din staţionar se face după vindecarea clinică în cazul rezultatului negativ al
coproculturii (examenul de control al persoanelor din grupurile decretate de populaţie se repetă de
2 ori).
Profilaxia salmonelozei este complexă şi pluriaspectuală, necesitînd eforturi comune şi
corelate ale specialiştilor de diferit profil : medici, veterinari, specialişti în sanitaria veterinară etc.
Din măsurile profilactice de primă importanţă pentru combaterea salmonelozei fac parte : buna
organizare a expertizelor sanitaro-veterinare efectuate la abatoare ; stricta respectare a regulilor
igienice pentru tehnologiile de prelucrare a produselor la combinatele de carne, complexele
avicole, fabricile de produse lactate etc. ; controlul bacteriologic regulat al produselor animaliere
atît de producţie autohtonă, cît şi cele de import la toate etapele de prelucrare a lor ; exploatarea
corectă a bazinelor de apă stagnată sau cu scurgere slabă pentru creşterea păsărilor acvatice,
respectarea riguroasă a regimului sanitaro-epidemiologic în staţionarele pentru copii, maternităţi
etc.

2 slidul 62-63 din cartea mircea chiotan

3. Meningita cu virus herpetic reprezinta pana la 3 % din totalul cazurilor de meningita aseptica
(meningita la care nu au fost izolate tulpini bacteriene).
Meningita cu virus herpetic este cea mai frecventa cauza a meningitei recurente limfocitare denumita
si meningita Mollaret.

De obicei meningita cu virus herpetic are o evolutie autolimitata, cu febra, cefalee, fotofobie si care
dureaza aproximativ o saptamana. Spre deosebire de encefalita herpetica, meningita herpetica
determina foarte rar complicatii neurologice.
Cel mai frecvent, meningita herpetica se asociaza cu infectie genitala primara.

Diagnosticul se pune prin:

• demonstrarea ADN viral in lichidul cefalorahidian al pacientului prin reactia de polimerizare in lant
(PCR)
• prezenta anticorpilor anti virus herpetic in lichidul cefalorahidian.

Tratamentul se face cu acyclovir, care este administrat intravenos.

Meningita seroasă s-a dovedit a fi o formă mai frecventă de infecţie enterovirală.

Infecţia enterovirală poate să mai decurgă sub formă de infecţie respiratorie acută

(cu sindrom de rinită, rinofaringită, laringită).Gastroenterita enterovirală se

manifestă printr-un debut acut cu o temperatură pînă la 380C, cu dureri

abdominale sub formă de colică, vomă repetată, scaun lichid, frecvent spumos, de

culoare verzue, uneori cu mucus. Se întîlneşte mai des la copiii de 1-3 ani.

Pericolul scăldatului în bazinele neautorizate ( temperaturile înalte facilitează

poluarea microbiană a apei bazinelor), deoarece în majoritata cazurilor calitatea

apei nu corespunde cerinţelor în vigoare.

În caz de îmbolnăvire este necesar de a chema medicul de familie la domiciliu, iar

persoana suspectată trebue izolată de alţi membri ai familiei.

Diagnosticul şi tratamentul infecţiei enterovirale se efectuează în secţiile de boli

infecţioase sau în condiţii de policlinică.

Măsurile de profilaxie prevăd:

1. Rspectarea regulilor de igienă personală: spălarea mâinilor cu apă şi

cu săpun, obligatoriu înainte de masă şi după folosirea veceului2. Consumarea apei din fîntîni, izvoare
numai după ferbere; pe timp de

vară e de preferinţă utilizarea apei îmbuteliate.

3. Păstrarea alimentelor uşor alterabile la temperatura frigiderului cu

ambalarea şi cu separarea producţiei prime de bucate finite.

4. Protejarea alimentelor de muşte, gândaci, furnici, rozătoare.

5. Respectarea igienei personale la prepararea bucatelor (spălarea

mâinilor, după terminarea şi înainte de începerea altui proces tehnologic).

6. Spălarea minuţioasă a veselei de bucătărie şi de sufragerie, cu

utilizarea detergenţilor şi clătirea ulterioară a lor în apă ferbinte.

7. Evitarea scăldatului în lacurile neamenajate sau în locurile interzise