TEORIA OFERTEI ŞI A

COSTURILOR

Proiect realizat de: Beda Mădălina

Crețu Larisa
Cojocariu Ionela
Matieș Mădălina
Anul: III
Specializarea: PCM
2
 II. TEORIA COSTURILOR

Costul prezintă o mare importanţă pentru activitatea fiecărei firme. Costul este elementul
de bază al studiului de marketing şi trebuie cunoscut şi stăpânit atât pe perioada fabricării lui, cât
şi pe întreaga viaţă a produsului.

Potrivit dimensiunii câmpului de aplicare costul se calculează asupra:

 unei funcţiuni economice a întreprinderii (aprovizionare, producţie, desfacere);
 unui mijloc de exploatare (unei maşini, loc de muncă);
 unei activităţi;
 unei grupe de produse, unui produs;
 unui centru de responsabilitate.

Costul de producţie se defineşte ca valoarea input-urilor folosite în producţia unei

cantităţi determinate de out-put. Cuantificarea costurilor se realizează prin metoda contabilă şi
metoda economică.
Costurile contabile, explicite sau istorice sunt cele care corespund plăţii factorilor de
producţie pe care firma îi cumpără şi cele legate de obligaţiile sale fiscale. Acestea sunt
întotdeauna costuri explicite şi se calculează asupra facturilor plătite de întreprindere. Cuprind:
plata salariilor, materiilor prime, materialelor, energiei, chiriei, telefon, impozite, etc. Această
categorie de costuri cuprinde cheltuielile pe care le face firma pentru achiziţionarea factorilor
productivi de la alţi agenţi economici.
Costul desfacerii (distribuţiei), cuprinde cheltuieli aferente depozitării, transportului,
desfacerii, publicitate.
Costul administraţiei include cheltuielile serviciilor funcţionale, cercetare, secretariat,
management general. Dacă luăm în calcul existenţa elementelor stocabile, avem două costuri:
costul produsului şi costul perioadei.
Costul produsului cuprinde toate cheltuielile asociate cu bunurile achiziţionate sau
produsele fabricate în scopul vânzării (revânzării), sau consumului intern.
Costurile economice sunt mai cuprinzătoare decât cele contabile şi corespund
cheltuielilor efectuate de firmă în legătură cu producţia unei cantităţi de out-put. Costurile
economice cuprind atât costurile contabile, explicite cât şi cele implicite sau imputabile
producţiei. Costurile de producţie corespunzătoare resurselor proprii ale întreprinderii constituie
costurile implicite.
Costurile implicite sau imputabile reflectă consumul factorilor pe care îi posedă firma,
pământul şi diferitele construcţii, capitalul propriu, munca proprietarilor, riscul pe care-l
presupune activitatea economică a întreprinderii. Cea mai dificilă problemă, care se pune în
legătură cu costurile implicite sau imputabile, constă în evaluarea riscului. Cu cât riscul pe care-l
presupune o activitate este mai mare, cu atât mai mare va fi şi remuneraţia care se speră a fi
obţinută din investiţie. Asumarea riscului unei activităţi productive este un element important al
producţiei.
Riscul este un serviciu pe care cineva trebuie să-l plătească pentru ca întreprinderea să-şi

3
desfăşoare activitatea productivă. Dacă nu se iau în calcul costurile implicite, întreprinderea
poate ajunge fie la supraevaluarea profitului fie la subevaluarea pierderilor, ceea ce are ca
urmare, alocarea necorespunzătoare a resurselor în economie.
În general, firmele nu iau în considerare, în deciziilor lor economice, decât costurile
private, pe care le suportă în totalitate şi nu costurile sau dezeconomiile externe, determinate de
funcţionarea necorespunzătoare a activităţii lor, suportate de alte firme, indivizi, mediu şi nici
beneficiile (economiile externe) care pot rezulta din activitatea lor cu efecte asupra firmelor,
consumatorilor şi mediului.
Costul social se obţine luând în considerare şi acestea efecte pozitive sau negative.
Cunoscând costul privat al unei firme, pentru a calcula costul social trebuie să se adauge
dezeconomiile externe şi să se scadă economiile externe aferente activităţii sale. Costul social
reprezintă costul activităţii firmei la nivel societal şi nu exclusiv pentru ea.
În analiza economică trebuie avute în vedere atât costurile implicite, explicite, sociale dar
şi costul de oportunitate.
Costul de oportunitate al unei acţiuni reprezintă valoarea şansei alternative care trebuie
sacrificate în vederea realizării acţiunii respective, deci preţul acestei renunţări.

Funcţia costurilor

Funcţia costurilor arată modul în care variază cantitatea unuia din input-uri în vederea
obţinerii out-put-ului. Dacă firma dispune de informaţii privind preţul fiecărui input, atunci poate
să determine modul în care se vor modifica costurile, crescând sau diminuând nivelul său de
producţie.
Relaţia dintre costuri şi out-put se numeşte funcţia costului şi are forma:

C = f(P1X1, P2X2, P3X3 ...PnXn)

C= reprezintă costurile totale

P1,....Pn = preţurile factorilor de producţie
X1...Xn = cantităţile din factorii de producţie.

Cu cât costurile firmei sunt mai mici cu atât profitul va fi mai mare. Dacă întreprinderea
cunoaşte cantitatea de out-put pe care doreşte să o obţină în fiecare perioadă de timp, relaţia
fizică între out-put-uri şi input-uri şi preţul acestora, atunci ea va analiza diferitele alternative
care i se oferă şi o va alege pe cea care minimizează costul de producţie.
Firmele trebuie să aibă în vedere consecinţele deciziilor lor nu doar pe termen scurt ci şi
pe termen mediu şi lung; o metodă de producţie poate fi eficientă pentru producerea unei
cantităţi determinate de out-put într-o perioadă de timp scurtă dar poate fi ineficientă pentru a
produce aceeaşi cantitate pe termen lung. În luarea deciziilor, firma trebuie să estimeze evoluţia
preţurilor factorilor de producţie, să prevadă corect volumul optim al producţiei şi relaţia tehnică
între out-put-uri şi input-uri.

Mărimea şi tipologia costurilor

4
 Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea
şi distribuţia de bunuri economice la un moment dat. În sens general, este vorba despre cheltuieli
materiale de producţie şi cheltuieli salariale, corespunzătoare consumului de resurse materiale şi
consumului de forţă de muncă.
Elementele componente ale costurilor sunt: cheltuieli cu materii prime, materiale
auxiliare, combustibili, piese de schimb, energie, amortizarea capitalului fix, salarii, cheltuieli de
reparaţii, întreţinere, iluminat, încălzit, administraţie, de depozitare, chirii, dobânzi, cheltuieli cu
caracter accidental – amenzi, penalizări plătite, etc.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) Pe unitate de produs – pe tonă de grâu, pe m3 de gaz metan, pe maşină-unealtă, etc.
b) Pe întreaga producţie omogenă, realizată de o firmă sau alta
c) Pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprinderi.
Mărimea costului este diferită:
a) De la un produs la altul, în funcţie de consumul factorilor de producţie
b) La unul şi acelaşi produs, de la un producător la altul, în funcţie de înzestrarea cu factori
de producţie şi nivelul eficienţei economice
c) La unul şi acelaşi producător, de la o perioadă la alta, în funcţie de modificările în dotarea
tehnică, nivelul de calificare, organizare, conducere, etc.
Tipuri de cost
A.COSTUL GLOBAL– ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de
producţie dat dintr-un bun economic.
În cadrul lui se disting:
1.Costul fix CF - reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt sunt
indepedente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile
personalului administrativ, cheltuieli cu întreţinerea, dobânzi, etc.
2.Costul variabil CV – exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de
volumul producţiei CV = f(Q): cheltuieli cu materii prime, materiale, combustibili, energie,
salarii directe.
3.Costul total CT – suma costului fix şi a celui variabil
CT = CF + CV = CF +f(Q)

B.COSTUL MEDIU SAU UNITAR exprimă costurile globale pe unitatea de produs sau
rezultat

CM= =
1.Costul fix mediu - costul fix pe unitatea de produs. Se diminuează pe măsura creşterii
producţiei firmei, devenind neglijabil când Q este suficient de mare.

CFM=

2.Costul variabil mediu – costul variabil pe unitatea de produs

5
 CVM = = =

3.Costul total mediu exprimă costul global total pe unitatea de produs

CTM= = CFM + CVM

C.COSTUL MARGINAL Cmg exprimă sporul de cost total Δ CT necesar pentru
obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie

Cmg=

Minimizarea costului. Relaţia cost-productivitate

Costul mediu nu este o mărime constantă. Factorii de care depinde evoluţia costului
mediu sunt:
a) Consumul de factori de producţie/unitate de produs
b) Nivelul productivităţii
c) Preţul factorilor de producţie utilizaţi, format pe piaţă.
La un nivel dat al consumului de factori pe unitatea de produs, scăderea preţului de
achiziţie a factorilor duce la micşorarea costului mediu şi invers. Mărimea costului pe unitatea de
produs este influenţată şi de schimbarea caracteristicilor şi calităţii produsului, etc.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de
producţie pe unitatea de produs obţinut.
Acest obiectiv are ca determinare:
-caracterul limitat al resurselor de materii prime, energie, conduce la raţionalitatea în alocare şi
utilizare, fără a afecta calitatea, performanţa;
-de minimizarea costului depinde obţinerea de preţuri competitive şi avantaje de cost în raport cu
concurenţa;
-costul de producţie, de fapt, costul marginal influenţează oferta de bunuri.
În condiţii optimale, producătorul alege acel nivel al producţiei la care profitul este cel
mai ridicat;
-comprimarea costurilor pe unitatea de produs în interiorul ţării este unul dintre
factorii principali de care depinde competitivitatea produselor şi realizarea unor schimburi
economice eficiente pe piaţa internaţională.
Relaţia cost-productivitate evidenţiază:
a) Creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal iar scăderii
producţiei marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi
corespunde scăderea costului mediu iar scăderii productivităţii îi corespunde creşterea costului
mediu;

6
 b) Curbele costului marginal şi a costului mediu se intersectează în punctul în care costul
mediu are cel mai scăzut nivel, iar curba productivităţii marginale şi a celei medii se
intersectează în punctul în care productivitatea medie are cel mai ridicat nivel.
c) Nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii
iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
În vederea optimizării volumului producţiei şi maximizării profitului, venitul
marginal trebuie egalat cu costul marginal, deoarece în acest caz se obţine o diferenţă maximă
între totalul încasărilor şi totalul cheltuielilor.

Pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii indică volumul de producţie

sau cifra de afaceri de la care pornind, producătorul poate obţine profit. În acest punct, încasările
totale sunt egale cu costul total iar profitul este egal cu = 0.