Colegiul Național de Comerț al ASEM

Catedra: “Comerț, Merceologie, Tehnologie”

Studiu individual
la disciplina „Psihologia și deontologia profesională”

Tema: Metode de rezolvare a conflictului prin Arbitraj

A efectuat: Negruța Constantin

grupa MER-141

A verificat:
Hîrcîială Oxana
profesor CNC al ASEM

Chișinău, 2017
 Metode de rezolvare a conflictului. Arbitrajul
Arbitrajul este acea metodă de soluționare a conflictului, ce presupune apelul la o a
terța parte pentru a ajunge la o soluționare optimă. Această metodă este cel mai des folosită în
organizații dar nu numai. Este considerată a fi cea mai nesatisfacatoare soluție pentru părțile
implicate și se folosește de obicei atunci când demersul spre cooperare este imposibil sau
distructiv, iar părțile au adâncit conflicul într-o manieră ce nu mai poate fi remediată. Drept
urmare, societatea intervine cu această metodă pentru a regla aspectul funcțional. În cazul
organizațiilor, unde conflictele sunt formale sau informale, o instanță exterioară investită
social, ia hotărârile, care ulterior devin obligatorii pentru părțile aflate în conflict.Spre
deosebire de mediere, unde persoana desemnată ca mediator nu este preocupată și de
conținutul conflictului, în cazul arbitrajului, lucrurile stau diferit iar conținutul conflictului
reprezintă o parte componentă în procesul rezolvării. Arbitrul/ a terța parte are datoria de a
evalua – asemenea unui judecător probele și argumentele fiecărei părți iar în urma acestei
evaluări trebuie să ajungă la o decizie pe care o consideră corectă, dreaptă și echitabilă.
Tipurile predominante de conflict ce sunt trimise spre arbitraj sunt cel mai adesea cele
apărute în anumite :

medii de
organizați instituții
muncă.

În anumite țări , legislația chiar prevede anumite tipuri de cnflict ce trebuie trimise spre
arbitraj. În cazul acestora se obișnuiește ca în contractele comerciale să fie stipulată o clauză
conform căreia în cazul unei dispute conflictuale, să se recurgă mai întâi la mediere sau
arbitraj, evitându-se pe cât posibil litigiul în instanța judecătorească.
În procesul de arbitraj, terții pot contribui la soluționarea conflictelor prin tehnici
variate, pornind de la reducerea tensiunii, controlarea numărului de probleme, îmbunătățirea
comunicării, stabilirea unor teme comune, până la sublinierea anumitor tipuri de decizie
pentru a le face cât mai atractive pentu părțile aflate în conflict. Atâta timp cât părțile reușesc
să-și dispute în mod direct și într-o manieră constructivă neînțelegerile, nu este necesară
intervenția unei a treia persoane. Când disputa ajunge însă într-un impas major, intervenția
unui arbitru rămâne deseori singura soluție. O astfel de intervenție totuși, trebuie evitată până
când părțile aflate în conflict reușesc să se descurce și fără ajutor, în limite de timp și resurse.
Intervenția terților poate fi dorită și acceptată de părțile implicate sau poate fi impusă din
exterior prin reguli, legi și obiceiuri stabilite într-o organizație.
În cazul apelării la arbitraj, părțile vor avea un nivel scăzut sau practic inexistent al
controlului asupra rezultatelor soluționării disputei dar în același timp, arbitrajul menține un
control ridicat asupra modului de desfășurare a procesului negocierii.
Arbitrajul este probabil, forma cea mai comună și frecventă a intervenției terților.
Terțul sau arbitrul are rolul de a asculta ambele părți și de a decide modul în care se va
rezolva în cele din urmă disputa. Tot el poate decide asupra unei singure probleme aflate în
dispută sau asupra mai multor probleme.

Condițiile arbitrajului:
Conflictele indicate pentru arbitraj fac parte dintr-o gamă destul de variată. De la conflicte
contracuale sau malpractice, până la conflicte familiale. Câteva exemple în care se regăsesc
acestea, sunt:

Probleme de interpretare legală; conflictele de partajare a unei

propietăți;

Conflicte vechi, în care există o ruptură ireconciliabilă între părți;

Partajarea averii în cazul unui divorț;

Conflicte comerciale;

Există însă și un alt tip de conflicte, neadecvate arbitrajului,

precum:

Conflicte bazate exclusiv pe sentimente, valori și relații interpersonale;

Conflicte între persoane care doresc menținerea unei relații stabile și de

durată după rezolvarea acestora ( implicarea unei a treia persoane poate
fi considerată părinitoare);

Dispute provocate din cauze care nu pot fi eliminate legal;

Cauze în care nu există dovezi clare, obiective în sprijinul cel puțin al

uneia dintre părți;
 Caracteristici:

Arbitrajul
permite Arbitrajul are
Arbitrajele au avantajul de a Contrar
două avantaje ambelor părți
aflate în În procesul de menține medierii,
clare: oferă o obiectivitatea arbitrajul nu se
soluţie clară conflic să își arbitrare, nici
procesului pe tot confruntă cu Arbitrajul este
pentru exprime una dintre
parcusrusul problema de a un proces
punctele de părțile
soluţionarea vedere și desfășurării sale prin necesita voința finit, care are
implicate nu
unui conflict argumentele, poate face prisma faptului că de a rezolva un termen de
şi ajută părţile iar decizia presiuni ignoră sentimentele conflictul, încheiere
să evite finală este asupra persoanei fără a le încredere prestabilit.
costurile unei lua în calcul, îi reciprocă sau
luată de o a celeilalte.
prelungiri a treia persoană minimalizează rolul cooperarea
disputei. acesteia și se axează părților.
imparțială, în
mod obiectiv. numai pe soluții,
nicidecum pe relație.

Un minus al arbitrajului îl constituie faptul că relațiile interpersonale pot fi periclitate în

ceea ce privește părțile implicate dtorită faptului că acest proces nu este interesat de
componenta emoțională a conflictului.
Arbitrul trebuie de asemenea să aibă anumite calități/ abilități precum corecitudinea,
imparțialitatea, echitatea. Fără aceste trei trăsături majore, un proces de arbitraj ar fi pus în
pericol și susceptibil de a nu fi obiectiv.
Procesul de arbitrare are anumite etape ce trebuie respectate și până la un anumit
punct, ele sunt similare cu cele ale medierii:

Ultima etapă este

permisă numai
Colectarea arbitrului, aceea
Discuția informațiilor și a de luare a
preliminară probelor ambelor deciziei, care
Acordul părților referitoare la părți dar și ulterior este
privind arbitrajul natura discuției și răspunsuri la prezentată părților
la rolul pe care îl întrebări pe care fie într-o manieră
va avea arbitrul mediatorul le succintă, fie
decide însoțită de
explicații și
motivații
 Variante ale arbitrajului:
 Varianta deumită „Judecata privată” sau „Judecătorul închiriat” / „Judecătorul
privat”. Această formă este foare răspândită în SUA, Europa și Australia și presupune
ca arbitrul să aibă experiența de judecător iar decizia pe care acesta o ia să aibă valoare
consultativă sau, dacă părțile semnează un contract, valoarea poate fi obligatorie.
Această variantă este preferată deoarece are avantajul de a compărea în fața unei curți
însă fără costuri mari, amânări și expunere publică.
 O a doua formă a arbitrajului o constituie „mini-procesul” în care părțile își prezintă
cazurile pe care le-ar prezenta unui proces în instanță iar uneori se poate ajunge la un
fel de acord mutual între părți. Acestă formă a arbitrajului poate fi folosită în
combinație cu cea descrisă anterior, numită „Judecata privată”.
 O a treia formă este numită „Arbitrajul oferei finale” și este o formă ce presupune
investigații minime din parea arbitrului dar este și o metodă rapidă. Aceasta presupune
ca părțile să îi prezinte și argumenteze arbitrului soluția finală a fiecăreia, iar el să
aleagă una dintre acestea fără a o mai putea modifica ulterior. Metod acesta însă are
dezavantajul de a fi rigidă deoarece chiar dacă arbitrul vede o variantă mai bună decât
cele două prezentate de părți, el nu are voie să o propună.
 Ultima formă a arbitrajului este și cea mai recentă, răspândită de curând în SUA, sub
denumirea de „med-arb” , adică mediator-arbitru. În această metodă arbitrul poate
prelua rolul unui arbitru în caz că medierea nu decurge constructiv și nu duce la nici o
soluționare sau își poate îndruma clienții către arbitraj în cazul unei medieri eșuate.