ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr.

1 39
ELEMENT FINIT
CÂMP ELECTROMAGNETIC
TRANSFORMATOR TRIFAZAT

Aplicarea metodei elementului finit pentru determinarea câmpului

electromagnetic dintr-un transformator electric trifazat
AUREL-IONUŢ CHIRILĂ, IOAN-DRAGOŞ DEACONU, CONSTANTIN GHIŢĂ, VALENTIN NĂVRĂPESCU∗

Finite element analysis for the electromagnetic field of a three-phase power transformer

The paper presents a manner to determine the electromagnetic field by using the finite element method. All the steps
that have to be followed in order to reach the final solution are minutely shown. The theoretical section of the paper is
completed by a three phase power transformer study case in which Infolytica’s simulation software MagNet have
been used.

1. Suportul matematic şi fizic

Analiza câmpului electromagnetic se realizează prin intermediul ecuaţiilor lui Maxwell. Operaţiile matematice
efectuate utilizează operatorii nabla, gradient, divergenţă şi rotor [1].
Programul utilizat pentru analiza fenomenelor electromagnetice din cadrul transformatorului trifazat de
putere permite studiul următoarelor tipuri de regimuri atât în două dimensiuni (2D), cât şi în trei dimensiuni (3D):
- regim armonic (cvasistaţionar magnetic, armonic permanent);
- regim tranzitoriu (cvasistaţionar tranzitoriu pentru medii imobile).
În continuare, se prezintă pe scurt legile electromagnetismului (forma locală/diferenţială), care se aplică
pentru cele două regimuri. Aceste legi reprezintă suportul fizic al metodei de rezolvare. Mărimile şi proprietăţile
fizice de material ce intervin în cadrul acestor legi sunt prezentate în Tab. 1.
Tab. 1.

Mărimi locale Proprietăţi fizice de material

r
E - intensitatea câmpului electric µ = µ 0 ⋅ µ r - permeabilitatea magnetică absolută
r
H - intensitatea câmpului magnetic
r µ r / µ 0 - permeabilitatea magnetică relativă a vidului
D - inducţia câmpului electric
r ε = ε 0 ⋅ ε r - permitivitatea electrică absolută
B - inducţia câmpului magnetic
r ε r / ε 0 - permitivitatea electrică relativă a vidului
J - densitatea curentului electric

Tab. 2.
r r r
Legea lui Faraday ∇ × E = − jω B Legea lui Gauss (mg) ∇⋅B = 0
r r r r r r
Legea lui Ampère ∇ × H = J total Legea de material B =µ⋅H , D = ε⋅E
r r r r r
Legea lui Gauss (el.) ∇ ⋅D = 0 Legea lui Ohm J = σ⋅ E , E = ρ⋅ J

Tab. 3.
r r Legea lui Gauss r
Legea lui Faraday ∇ × E = − ∂B ∂t ∇⋅B =0
(mg)
r r Legea de r r r r
Legea lui Ampère ∇×H = J B =µ⋅H , D = ε⋅E
material
r r r r r
Legea lui Gauss (el.) ∇⋅D =0 Legea lui Ohm J = σ⋅ E , E = ρ⋅ J

Regimul armonic al câmpului electromagnetic. Se numărului complex reprezintă valoarea efectivă,

presupune că, în acest regim, toate mărimile variază respectiv faza mărimii sinusoidale. Regimul armonic
sinusoidal, fiind astfel posibilă scrierea relaţiilor în include: efectul produs de curenţii turbionari, efectul
complex simplificat. Astfel, modulul şi argumentul de refulare a densităţii curentului (efectul pelicular sau

∗
Ing. Chirilă Aurel-Ionuţ, ing. Deaconu Ioan-Dragoş, dr. ing. Ghiţă Constantin, dr. ing. Năvrăpescu Valentin - Facultatea de Inginerie
Electrică, Universitatea Politehnica Bucureşti.
40 ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr. 1
skin), efectul de crestătură (efectul field), efectul de Discretizarea domeniului problemei este obţinută
proximitate, efectul de buclă, efectul de levitaţie prin împărţirea acestuia în elemente finite de diverse
magnetică. Din punct de vedere al proprietăţilor forme geometrice, în funcţie de numărul de dimensiuni
materialelor, acestea pot fi izotrope sau anizotrope, ale problemei analizate (unidimensională – 1D;
însă neapărat liniare. Legile ce caracterizează acest bidimensională – 2D; tridimensională – 3D).
regim sunt prezentate în Tab. 2 [2]. Pentru cazul 1D, singurul element de discretizare
Regimul tranzitoriu. Acest regim caracterizează este segmentul de linie (dreaptă sau curbă). În cazul
trecerea câmpului electromagnetic între două regimuri 2D, se utilizează triunghiuri sau dreptunghiuri, iar în
permanente (statice, staţionare sau armonice). cazul 3D tetraedre, piramide, prisme, cuburi sau
Curenţii de deplasare şi undele electromagnetice sunt hexaedre. În Fig. 1, sunt reprezentate aceste
neglijate; aşadar, este un caz particular al regimului elemente geometrice.
cvasistaţionar anelectric. Sunt considerate toate
variaţiile mărimilor câmpului electromagnetic (cu
excepţia celor menţionate anterior), fără însă a exista
corpuri, suprafeţe sau contururi în mişcare. O altă
caracteristică este aceea că se ţine seama de
condiţiile iniţiale ale mărimilor variabile. Toate efectele
prezentate anterior pot fi analizate şi în regim
tranzitoriu. Materialele pot fi izotrope sau anizotrope,
liniare sau neliniare. Legile ce caracterizează acest
regim sunt prezentate în Tab. 3.

2. Metoda elementului finit

Fig. 1. Formele geometrice uzuale ale
Metoda elementului finit este o metodă numerică elementelor de discretizare.
de analiză, aplicabilă în orice domeniu ingineresc
Pentru problemele de câmp electromagnetic, se
(fiind introdusă spre finalul anilor ’70 şi în studiul
utilizează, deseori, triunghiuri pentru cazul
câmpurilor magnetice din maşinile electrice), care
bidimensional, respectiv tetraedre pentru cazul
furnizează o soluţie aproximativă pentru problema
tridimensional. Elemente triunghiulare, respectiv
dată. Există, deseori, situaţii în care soluţia analitică a
tetraedre sunt cele mai des întâlnite, deoarece pot
problemei este dificil de obţinut, mai ales dacă sunt
discretiza orice geometrie, iar din punct de vedere
condiţii neuniforme pe frontiere, în aceste cazuri fiind
matematic sunt suficient de simple, fără a deteriora
preferată rezolvarea problemei prin aplicarea metodei
precizia soluţiei aproximative [3].
elementului finit.
Pentru aproximarea valorilor soluţiei (câmpului) în
Metoda elementului finit permite transformarea
punctele din interiorul elementelor de discretizare, se
problemelor definite prin ecuaţii cu derivate parţiale
utilizează funcţii de interpolare. Aceste funcţii sunt
într-o formă descrisă printr-un sistem de ecuaţii,
regăsite în literatura de specialitate şi sub denumirea
implementabilă pe un sistem de calcul. Aceste
de funcţii de formă (shape functions). Tipul acestor
probleme se regăsesc şi sub denumirea de probleme
funcţii se alege ţinând cont de genul problemei
de câmp. Mai exact, sunt probleme matematice pentru
studiate, de elementul de discretizare ales, de precizia
care una sau mai multe variabile trebuie să satisfacă o
dorită etc.
ecuaţie diferenţială (cu derivate parţiale) pe tot
Dacă se notează cu φ o mărime scalară a
domeniul de definiţie al problemei şi, totodată, să
respecte condiţiile impuse pe frontiera domeniului de câmpului ce trebuie determinat pe tot cuprinsul
r
definiţie. elementului de discretizare şi cu φ o mărime
Prin metoda elementului finit, soluţia problemei vectorială a câmpului ce trebuie determinat pe tot
este aproximată. Eroarea de calcul este impusă prin cuprinsul elementului de discretizare, atunci se poate
intermediul toleranţelor din cadrul algoritmului iterativ scrie:
de rezolvare a sistemului de ecuaţii. Paşii tipici care
trebuie urmaţi sunt: pre-procesarea, rezolvarea p r l r
problemei şi post-procesarea. φ= ∑ N i ⋅ φ i respectiv φ = ∑N i ⋅ φ t,i (1)
Pre-procesarea este etapa în care se desenează i =1 i =1

propriu-zis modelul (geometria tuturor componentelor), r

se asociază proprietăţile fizice (de material) pentru
fiecare item al modelului geometric în parte, se impun
condiţiile pe frontierele corespunzătoare, se stabilesc
sursele de excitaţie şi se configurează modul în care
se va discretiza domeniul problemei. Urmează
partiţionarea propriu-zisă a domeniului în subdomenii
disjuncte, numite elemente finite, în general de
aceeaşi formă (dar nu neapărat), operaţia de divizare
şi de identificare fiind programabilă.
unde: N i , N i – funcţii de formă (de interpolare); φ i –
mărimea scalară cunoscută în nodul i; p – numărul
total de puncte (noduri) în care se cunoaşte mărimea
scalară; φ t,i – componenta tangenţială a mărimii
vectoriale cunoscute pentru latura i; l – numărul total
de laturi.
Funcţiile de formă N i sunt, de obicei, polinoame
baricentrice de interpolare, care înseamnă o variantă
 ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr. 1 41
a polinoamelor de interpolare Lagrange [4]. Acestea În simulările ce vor fi prezentate, a fost analizat,
sunt alcătuite, la rândul lor, din alte funcţii de rezolvând o problemă 3D, câmpul electromagnetic
interpolare denumite funcţii triale (funcţii de dintr-un transformator electric trifazat.
coordonate sau funcţii de bază), care sunt polinoame Ţinând cont de acest lucru, în continuare se
al căror grad este egal cu ordinul elementului de prezintă, pe scurt elementul de discretizare utilizat şi
discretizare, iar numărul de variabile polinomiale este anume tetraedrul – bazat pe laturi (de ordinul 1).
egal cu numărul de dimensiuni al problemei analizate. Se consideră elementul tetraedric din Fig. 2.
Cu alte cuvine, mărimea scalară pe tot domeniul Fiecărei laturi a tetraedrului i se asociază un versor şi
elementului de discretizare se obţine ca o combinaţie o lungime. Vectorul câmpului în punctul P( x , y ) se
liniară între funcţiile triale. Numărul funcţiilor triale este determină cu ajutorul funcţiilor de formă asociate
egal cu ordinul elementului plus unu. De asemenea, acestui element. În Tab. 4, se prezintă caracteristicile
funcţiile triale sunt alese, de obicei astfel încât să acestui tip de element.
formeze o bază ortonormată. Funcţiile de formă
Tab. 4.
scalare N i sunt funcţii vectoriale şi sunt exemplificate
în continuare (3). Capetele laturii
Aşadar, elementele de discretizare pe baza cărora Latură Versor Lungime
(noduri)
se poate obţine un câmp scalar sunt denumite r
1-2 1 e1 l1
elemente bazate pe noduri (node-based elements), r
deoarece se cunosc valorile scalare (modulele) în 1-3 2 e2 l2
nodurile elementului, valori pe care se bazează r
1-4 3 e3 l3
funcţiile de interpolare. Elementele de discretizare pe r
baza cărora se poate obţine un câmp vectorial se 2-3 4 e4 l4
numesc elemente bazate pe laturi (edge-based r
4-2 5 e5 l5
elements), deoarece se cunosc componentele r
tangenţiale ale câmpului pentru fiecare latură a 3-4 6 e6 l6
elementului de discretizare, componente care,
bineînţeles, intervin în funcţiile de interpolare. Primele Funcţiile de formă se vor exprima în coordonate
funcţii de interpolare utilizate în metoda elementului baricentrice L1 , L2 , L3 , şi , L4 :
finit pentru studiul câmpului electromagnetic au fost
cele bazate pe nodurile elementelor. Cu timpul însă, υ P 234
acestea s-au dovedit a fi problematice mai ales în L1 ( x , y , z ) =
υ
zonele de discontinuitate, la graniţa dintre două
materiale cu proprietăţi fizice diferite. Astfel, avantajul υ
L2 ( x , y , z ) = P134
elementelor bazate pe laturi (denumite şi elemente υ
Whitney) este acela că asigură întotdeauna, pe toată (2)
υ P124
suprafaţa de interfaţă, conservarea (continuitatea) L3 ( x , y , z ) =
componentei tangenţiale, în timp ce componenta υ
normală poate fi sau nu continuă. Acest υ
comportament este în concordanţă cu comportamentul L4 ( x , y , z ) = P123
υ
câmpului electromagnetic.
unde: υ Pijk este volumul subtetraedrului determinat
x1 y1 z1 1
1 x2 y2 z2 1
de nodurile P, i , j , k , iar υ = det
6 x3 y3 z3 1
x4 y4 z4 1
este volumul tetraedrului.
Dacă laturile elementului sunt notate conform
Tab. 4, atunci funcţiile de formă ale elementului
tetraedric de ordinul 1 sunt definite astfel:
r
N 1 = l1 ⋅ L1∇L2
r
N 2 = l 2 ⋅ L1∇L3
r
N 3 = l 3 ⋅ L1∇L4
r (3)
N 4 = l 4 ⋅ L 2 ∇ L3
r
N 5 = l 5 ⋅ L 4 ∇L 2
r
Fig. 2. Element tetraedric bazat pe laturi (de ordinul 1). N 6 = l 6 ⋅ L3 ∇ L 4
42 ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr. 1
r
în care N k reprezintă funcţiile de bază ale laturii k ,
iar l i = l ij este lungimea laturii determinate de
nodurile i şi j ale tetraedrului.
Câmpul în interiorul elementului se determină cu
relaţia:
r 6 r r r de discretizare în parte, prin intermediul unor funcţii de
φ= ∑N k ⋅ φ t, k = N 1 ⋅ φ t,1 + N 2 ⋅ φ t,2 +
(4)
r
k =1
r r r necunoscuţi. Aceste funcţii sunt în strânsă legătură cu
+ N 3 ⋅ φ t,3 + N 4 ⋅ φ t,4 + N 5 ⋅ φ t,5 + N 6 ⋅ φ t,6
în care φ t, k reprezintă componenta tangenţială după
latura k [5].
Algoritmul de discretizare. Procesul de discretizare
este procesul prin care domeniul problemei de
analizat este convertit într-o reţea de elemente
bidimensionale sau tridimensionale, după caz,
elemente care sunt alcătuite din noduri, muchii şi feţe.
Pentru generarea automată (de către sistemul de
calcul) a discretizării domeniului, cel mai utilizat
algoritm este cel denumit Delaunay, popularizat la
mijlocul anilor ’80. Acesta constă în afinarea
(îndesirea) progresivă a reţelei de discretizare, prin
introducerea de noi noduri şi, implicit, de elemente de
discretizare.
În cazul problemelor bidimensionale, elementul de
discretizare obţinut este triunghiul, fapt pentru care,
această împărţire a domeniului în triunghiuri se
regăseşte în literatura de specialitate sub denumirea
de triangulaţie, denumire păstrată şi pentru cazul
tridimensional, deşi elementul de discretizare obţinut
este tetraedrul. Algoritmul Delaunay generează
triunghiuri cvasiechilaterale, aceasta fiind triangulaţia
cea mai convenabilă pentru asigurarea preciziei
soluţiei metodei elementului finit [6], dimensiunea
optimă pentru unghiurile triunghiurilor fiind mai mare
o
de sau egală cu 30 [7].
Există diferite implementări ale algoritmului
Delaunay, însă principiul metodei este următorul. Se
porneşte de la o triangulaţie iniţială, iar apoi se
îndeseşte reţeaua prin adăugarea de noi noduri. Dacă
aceste noduri sunt plasate în interiorul triunghiurilor
deja existente, atunci, prin unirea vârfurilor unui
triunghi cu acest nou nod, se obţin alte trei noi
triunghiuri. Dacă noul nod este plasat pe latura
comună a două triunghiuri, atunci aceste două
triunghiuri adiacente sunt înlocuite cu altele patru
formate prin unirea vârfurilor cu acest nou nod. În
cazul în care nodul este plasat chiar pe o latură a unui
triunghi coincidentă cu frontiera domeniului problemei,
atunci triunghiul se înlocuieşte cu altele două
determinate de vârfurile vechiului triunghi şi acest nou
nod.
Condiţia ce trebuie îndeplinită de triunghiurile
introduse este aşa-numitul criteriu al cercului: cercul
circumscris triunghiului nou nu trebuie să conţină în
interiorul său niciun alt nod al altor triunghiuri.
Pentru problemele tridimensionale, elementul de
discretizare considerat este tetraedrul [8]. În această
situaţie, algoritmii sunt mai complecşi, cercul fiind
înlocuit de sferă. Astfel, condiţia care trebuie
îndeplinită de tetraedrele reţelei de discretizare este
că sfera circumscrisă unui tetraedru nu trebuie să
cuprindă niciun nod al altor tetraedre (adiacente sau
nu).
Procesarea (rezolvarea) problemei semnifică
aproximarea câmpului studiat pentru fiecare element
interpolare (de obicei, polinoame) care au coeficienţi
muchiile şi nodurile elementelor de discretizare ale
domeniului problemei. Aproximarea soluţiei se face
astfel încât funcţiile de interpolare pentru fiecare
element de discretizare să conducă la o funcţie
continuă pe frontiera dintre oricare două elemente de
discretizare adiacente. Satisfacerea condiţiilor pe
frontiera elementelor este simplu de îndeplinit,
deoarece, în general, frontierele sunt linii poligonale.
Cu ajutorul acestor funcţii, sunt generate ecuaţiile
corespunzătoare pentru fiecare element în parte.
Următorul pas constă în asamblarea tuturor ecuaţiilor
într-un singur sistem, implementat sub formă
matricială, rezolvat pe cale numerică. Soluţia
sistemului formează coeficienţii funcţiilor de
interpolare.
Rezolvarea problemei presupune, în primă etapă,
deducerea ecuaţiei corespunzătoare regimului
considerat. Odată dedusă ecuaţia care descrie
regimul analizat, unicitatea soluţiei acesteia este
asigurată prin impunerea unor condiţii pe frontierele
domeniului problemei. Aceste condiţii pot fi de mai
multe tipuri:
- condiţii Dirichlet, care presupun ca şi câmpul
magnetic să fie tangent la o anumită suprafaţă;
- condiţii Neumann, care presupun ca şi câmpul
magnetic să fie normal la o anumită suprafaţă;
- condiţii Robin, care sunt condiţii mixte Dirichlet-
Neumann, permiţând impunerea unei anumite
impedanţe suprafeţelor.
După stabilirea condiţiilor, ecuaţia se
particularizează pentru fiecare element de discretizare
al reţelei în parte, urmând ca toate aceste ecuaţii să
fie asamblate într-un singur sistem. Astfel, se obţine o
ecuaţie matricială de forma:
A⋅ x =b (5)
în care: A – matricea coeficienţilor; x – matricea
necunoscutelor (potenţialelor câmpului studiat); b –
matricea termenilor liberi (aici, se regăsesc condiţiile
impuse).
În cazul celor mai multe probleme, materialele au
caracteristici neliniare, ceea ce complică situaţia,
deoarece şi matricea A ajunge neliniară, ecuaţia (5)
devenind:
A(x ) ⋅ x = b (6)
În acest caz, se impune liniarizarea matricei A .
Algoritmul de liniarizare este Newton-Raphson, care
provine din algoritmul lui Newton de determinare a
rădăcinilor unui polinom.
 ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr. 1 43
Avantajul acestui algoritm este că are o Tab. 5.
convergenţă rapidă (pentru funcţiile monotone, durata de acţionare: frecvenţa nominală:
convergenţa este pătratică). 100% fn = 50 Hz
Dezavantajele lui sunt: algoritmul poate fi divergent mod de răcire: tensiunile nominale:
pentru unele funcţii, este sigur divergent în punctele NL U1n/U2n = 10000 V/400 V
de inflexiune, se pot obţine împărţiri la 0, alegerea puterea nominală: curenţii nominali:
soluţiei iniţiale aproape de soluţia reală poate produce Sn = 630 kVA I1n/I2n = 36,35 A/910,4 A
obţinerea într-un final a unei alte soluţii corecte, tensiunea nominală de
prezintă oscilaţii în jurul punctelor de maxim sau de grupa de conexiuni:
scurtcircuit:
minim. Dy0, 5
uk = 5,58 %
După liniarizarea sistemului, adică obţinerea unor
numere în matricea A , se trece la rezolvarea propriu- Tab. 6.
zisă a acestuia prin metoda gradientului conjugat.
Metoda este aplicată mai ales sistemelor în care treapta 1 190 × 35 mm
matricea A este mare şi cu multe zerouri în treapta 2 178 × 19 mm
detrimentul metodei eliminării lui Gauss. treapta 3 169 × 10 mm
Dacă matricea A este n-dimensională, atunci treapta 4 150 × 14 mm
algoritmul gradientului conjugat asigură convergenţa treapta 5 132 × 10 mm
sigur în maximum n iteraţii. treapta 6 109 × 9 mm
Pentru a fi convergent, totuşi matricea A trebuie treapta 7 93 × 5 mm
să fie bine definită, adică să nu aibă elemente diferite treapta 8 55 × 8 mm
de zero singulare. De aceea, de multe ori, se face o
precondiţionare a acesteia. Dimensiunile principale ale transformatorului sunt
După finalizarea acestui algoritm, se obţine prezentate în Fig. 3. În Fig. 4, se prezintă
intensitatea câmpului magnetic în nodurile tetraedrelor caracteristica magnetică a materialului atribuit miezului
sau pe laturile acestora, în funcţie de tipul de feromagnetic din modelul final.
elemente de discretizare utilizate. Celelalte câmpuri
(inducţia magnetică, densitatea de curent) se deduc
cu ajutorul ecuaţiilor prezentate anterior la regimul
armonic şi tranzitoriu.
Pentru a finaliza complet rezolvarea, valorile
câmpurilor în punctele interioare elementelor de
discretizare sunt calculate cu ajutorul funcţiilor de
formă.
Post-procesarea reprezintă ultima şi cea mai utilă
etapă, deoarece, pe baza valorilor punctuale obţinute
la etapa anterioară pentru tot domeniul analizat, se pot
efectua diverse prelucrări pentru obţinerea unor
mărimi globale (forţe, cupluri, energii, inductivităţi etc.)
sau se poate analiza evoluţia în timp a mărimilor de Fig. 3. Secţiune longitudinală prin transformator pe treptele
interes [9, 10]. maxime de jug şi coloană (în mm).

3. Studiu de caz pentru un transformator

2.5
electric trifazat de putere
În acest capitol, se studiază, din punct de vedere 2
electromagnetic, un transformator electric trifazat de
1.5
putere. Pentru aceasta, se aplică metoda elementului
B [T]

finit adaptată la câmpul electromagnetic. 1

Caracteristicile transformatorului. Datele nominale 0.5

ale transformatorului electric trifazat de putere
considerat sunt prezentate în Tab. 5. 0
Secţiunea unei coloane a transformatorului este 0 2000 4000 6000 8000
realizată din mai multe pachete (trepte) (numărul de H [A/m]
trepte fiind în acest caz n t = 8 ), ce se înscriu în cercul
Fig. 4. Caracteristica magnetică B = f (H ) .
de diametru D = 193 mm .
În Tab. 6, sunt prezentate dimensiunile treptelor Suportul hardware şi software. Sistemul de calcul
(lungime × înălţime – dimensiunile fiind exprimate în utilizat este dotat cu un procesor Intel din familia Core
mm). 2 Duo, cu o frecvenţă de tact de 2 GHz şi are memoria
44 ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr. 1
RAM de 1 GB. Suportul software este concretizat prin
programul MagNet 6.24, realizat de compania
Infolytica. Acest program este specializat în analiza
câmpului electromagnetic prin intermediul metodei
elementului finit.
Elementele de discretizare implementate sunt cele
bazate pe laturi (elemente Whitney), funcţiile de
interpolare alese asigurând posibilitatea de ierarhizare
a acestor elemente.
Realizarea geometriei. Geometria miezului
magnetic este realizată cu ajutorul programului
AutoCAD 2002 al companiei Autodesk.
Avantajele acestui program sunt date de faptul că
permite o manipulare uşoară a obiectelor în spaţiul
tridimensional şi efectuarea operaţiilor de prelucrare a a
volumelor. Aceeaşi geometrie se poate obţine şi în
cadrul programului MagNet, însă cu un efort mai mare.
Deoarece există o compatibilitate între cele două
programe, modelul miezului feromagnetic al
transformatorului se construieşte în AutoCAD.
Primul pas în realizarea geometriei miezului
magnetic constă în desenarea secţiunii coloanei şi a
jugului, care, în acest caz, au fost identice. Apoi, se
construieşte în spaţiul tridimensional (pas cu pas)
fiecare treaptă a coloanei, respectiv a jugului.
Pentru a obţine o geometrie cât mai simplă, zonele
în care treptele coloanei se intersectează cu treptele
jugului sunt înlăturate, obţinându-se astfel o îmbinare
o
la 45 . După obţinerea colţului transformatorului se
trece la construcţia coloanei mediane, pentru a obţine
un sfert din transformatorul final. Aceşti paşi de
desenare a miezului magnetic sunt descrişi în Fig. 5.
Spre deosebire de miezul feromagnetic,
înfăşurările transformatorului sunt realizate direct în
programul MagNet. Pe baza dimensiunilor din Fig. 3
se desenează două dreptunghiuri care reprezintă
secţiunea transversală a înfăşurărilor. Aceste secţiuni
o
sunt rotite apoi 360 , obţinându-se astfel înfăşurările
transformatorului.
În Fig. 6, se prezintă toate cele şase înfăşurări ale
b
transformatorului (înaltă şi joasă tensiune) alături de
miezul feromagnetic.
Alegerea materialelor. După finalizarea construcţiei
transformatorului în programul MagNet, se trece la Fig. 5. Miezul feromagnetic al transformatorului – (a) în
selectarea tipului de material pentru fiecare dintre AutoCAD; (b) în MagNet.
componentele modelului. Programul permite stabilirea
unei serii largi de proprietăţi specifice materialelor,
cum ar fi: permeabilitatea magnetică, pierderile
specifice în fier, rezistivitatea electrică, permitivitatea
electrică, conductivitatea termică, densitatea de masă
etc. De asemenea, se poate stabili dacă aceste
materiale sunt liniare, neliniare, izotrope sau
anizotrope.
Rezolvarea problemei. Pentru rezolvarea
problemei, utilizatorul poate selecta metoda de
liniarizare a matricei A (în acest caz, se foloseşte Fig. 6. Transformatorul trifazat în MagNet.
algoritmul Newton-Raphson), toleranţele din cadrul
algoritmului iterativ de rezolvare a sistemului de Reţeaua de discretizare. Din motive de simetrie,
ecuaţii, ordinul elementelor de discretizare utilizate (în s-a implementat propriu-zis pentru rezolvare doar un
acest caz, au fost folosite elemente de ordinul 1) etc. sfert din transformator, micşorând astfel timpul de
 ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr. 1 45
calcul. Reţeaua de discretizare este prezentată în
Fig. 7.

r
Fig. 9. Harta intensităţii câmpului magnetic H [A m] .
Fig. 7. Reţeaua de discretizare.

Schema electrică. În programul MagNet, a fost

introdus un circuit electric asociat construcţiei grafice a
transformatorului. Astfel, în acest circuit, primarul
transformatorului (înfăşurările de înaltă tensiune din
Fig. 6) a fost alimentat cu tensiuni nominale, iar în
secundarul transformatorului (înfăşurările de joasă
tensiune din Fig. 6) a fost plasată o sarcină care
încarcă la nominal transformatorul. Programul MagNet
calculează, pe baza proprietăţilor de material şi a r
tensiunilor aplicate în circuitul primar al Fig. 10. Harta inducţiei magnetice B [T ] (surprinderea
transformatorului, densităţile de curent ce valorii maxime de 1,6T).
caracterizează fiecare bobină în parte şi intensitatea
câmpului magnetic în fiecare punct al
transformatorului (adică rezolvă problema de câmp).
Rezultatele obţinute. În continuare, se prezintă o
serie de rezultate obţinute în urma rezolvării problemei
de câmp cu ajutorul metodei elementului finit (utilizând
programul MagNet). În partea de post-procesare, au
fost calculate câteva mărimi de interes general, şi
anume: inducţia magnetică în fiecare punct din miezul
transformatorului (harta inducţiei magnetice) şi forţa
electromagnetică ce acţionează local asupra
înfăşurărilor transformatorului.

r r r
Fig. 11. Harta forţei electromagnetice f e = J × B N 3  .
 m 

În Fig. 11, înfăşurarea de înaltă tensiune de pe

r
Fig. 8. Harta densităţii de curent J A 2  .
 m 
În Fig. 8, se prezintă harta densităţii de curent ce
caracterizează bobinele transformatorului, iar în Fig. 9
se prezintă harta intensităţii câmpului magnetic ce
acţionează asupra transformatorului.
Fig. 10 prezintă harta inducţiei magnetice în miezul
transformatorului, iar Fig. 11 şi 12 arată modul în care
acţionează forţa electromagnetică asupra înfăşurărilor
transformatorului.
coloana din mijloc este omisă pentru a permite
vizualizarea variaţiei forţei pe volumul înfăşurării de
joasă tensiune. După cum este deja cunoscut,
înfăşurarea de lângă miezul feromagnetic este supusă
unei forţe radiale de compresiune, lucru confirmat de
orientarea vectorului forţei electromagnetice. De
asemenea, se poate observa faptul că, în partea
superioară a înfăşurării, există forţe axiale de
compresiune (o nouă confirmare a aspectelor teoretice
din literatura de specialitate). În partea inferioară a
înfăşurării, nu există componenta axială, deoarece în
cadrul simulării s-a utilizat doar jumătate din
transformator (în planul inferior al înfăşurării nu există
decât componenta axială a inducţiei magnetice şi,
implicit, numai componenta radială a forţei).
4. Concluzii
Lucrarea se axează pe prezentarea modului de
aplicare a metodei elementului finit în problemele de
câmp electromagnetic. Sunt prezentate toate
46 ELECTROTEHNICA, ELECTRONICA, AUTOMATICA, 55 (2007), Nr. 1
elementele teoretice necesare aplicării metodei în problemei până la analiza şi vizualizarea rezultatelor
cazul studierii în trei dimensiuni (3D) a regimurilor obţinute. Rezultatele obţinute pentru transformatorul
armonic sau tranzitoriu ale câmpului electromagnetic. ales în exemplu sunt înfăţişate în lucrare sub formă
Astfel, se prezintă: grafică, sporind astfel gradul de interes pe care autorii
- suportul matematic şi fizic reprezentat de doresc să îl transmită cititorului şi făcându-l pe acesta
operatori matematici şi de legile câmpului să înţeleagă mai uşor cât de puternică este această
electromagnetic ce se aplică în cazul celor două metodă de rezolvare a problemelor de câmp
regimuri; electromagnetic.
- paşii tipici care trebuie urmaţi în cadrul metodei
elementului finit (pre-procesarea, rezolvarea
problemei şi post-procesarea); Bibliografie
- modul în care se realizează discretizarea [1] http://en.wikipedia.org
domeniului ce urmează a fi analizat, precum şi [2] M. N. O. Sadiku, Elements Of Electromagnetics, Oxford
principalele elemente de discretizare ce se pot University Press, 2001.
[3] J.L. Volakis, A. Chatterjee, L.C. Kempel, Finite Element
utiliza; Method for Electromagnetics, Wiley – IEEE Press, 1998.
- condiţiile care se pot pune pe frontierele [4] web.comlab.ox.ac.uk/oucl/work/nick.trefethen/barycentric.pdf
domeniului problemei (Dirichlet, Neumann sau [5] Y. Zhu, A.C. Cangellaris, Multigrid Finite Element Methods for
Robin); Electromagnetic Field Modeling, Wiley – IEEE Press, 2006.
- algoritmul de liniarizare a sistemului de ecuaţii [6] electromagnetic,
G. Mîndru, M.M. Rădulescu, Analiza numerică a câmpului
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.
obţinut şi metoda de rezolvare a acestuia; [7] M.C. Rivara, N. Hitschfeld, B. Simpson, Terminal-edges
- modul în care pot fi analizate rezultatele obţinute Delaunay (small-angle based) algorithm for the quality
în urma aplicării metodei elementului finit. triangulation problem, Computer Aided Design Journal, vol. 33,
Deoarece se doreşte ca lucrarea să aibă şi un [8] nr. 3, Martie 2001, pg. 263-277.
G.L. Miller, D. Talmor, S.H. Teng, N. Walkington, A Delaunay
caracter didactic, în final, se prezintă un studiu de caz Based Numerical Method for Three Dimensions: generation,
în care se analizează, prin metoda elementului finit, un formulation, and partition, Proceedings of 27th Symposium on
transformator electric trifazat, utilizând programul de Theory of Computing, ACM, Mai 1995, pg. 683-692.
simulare MagNet al companiei Infolytica. Exemplul [9] calcul, C. Udrişte, V. Iftode, M. Postolache, Metode numerice de
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996.
cuprinde o scurtă descriere a etapelor prin care [10] C.I. Mocanu, Teoria câmpului electromagnetic, Ed. Didactică şi
trebuie să treacă utilizatorul de la formularea Pedagogică, Bucureşti, 1981.