1

CULTUL MORTILOR IN PALEOLITICUL SUPERIOR.

In aceasta etapa istorica, descoperirile arheologice atesta existenta unui intens cult
al mortilor. Foarte des constatandu-se ca trupurile mortilor nu fusesera parasite sau
aruncate la intamplare ci au fost asezate in morminte sapate, de diferite dimensiuni, precum
mormintele din grota Chapelle aux Saints, Tesik-Tas, Saroselie, Sanidar si de pe muntele
Carmel.
Mormintele erau individuale, duble, triple sau chiar colective. La Predmost s-a
descoperit un mormant cu 14 schelete. In jurul unor schelete erau asezate pietre si gramezi
de oase care aveau rolul sa sustina si sa protejeze anumite parti ale corpului; astfel de pietre
erau asezate de obicei sub capul defunctului sau in jurul lui. Uneori tot scheletul era
inconjurat cu bolovani. Aceste depuneri de pietre si oase aveau rolul de a pazi trupurile de
atacurile spiritelor malefice. Cadavrele barbatilor erau impodobite cu ornamente diferite,
din care puteam realiza ca exista ideea de nemurire, inteleasa sub forma a ceea ce s-a numit
cadavrul viu.
Persoanele decedate erau inmormantate in cadrul comunitatii sau in afara ei. Unii
cercetatori sunt de parere ca defunctii erau inmormantati in mod obisnuit in interiorul
locuintelor sub vatra, insa majoritatea cercetatorilor sunt de parere ca cel mai des erau
inmormantati in afara locuintei si doar accidental erau ingropati in interiorul locuintelor.
Descoperirile arheologice arata ca majoritatea cadavrelor nu erau orientate
intamplator ci in majoritatea timpului intins pe spate sau pe partea dreapta capul era aplecat
spre umar asezat spre rasarit, si cu membrele inferioare indoite de la genunchi, in pozitie
chircita. Mircea Eliade explica pozitionarea capului spre rasarit astfel:” Inhumarile
orientate spre rasarit marcau intentia de a lega destinul sufletului de traiectoria soarelui,
sugerandu-se astfel speranta in renastere.” Pozitia chircita ar vadi credinta renasterii intr-o
alta viata, sau imita pozitia omului adormit, moartea fiind conceputa ca un somn adanc,
reprezentand o revenire la starea de fat in pantecele mamei, ceea ce ar argumenta credinta
in invierea sufletului. Unii cercetatori sunt de parere ca aceasta pozitie a corpului era menita
sa-i faca pe cei morti inofensivi fata de cei vii, impiedicandu-i a le face rau.
Obiceiul pictarii cadavrelor cu ocru rosu in paleoliticul superior se leaga de ideea
de nemurire, culoarea rosie reprezentand viata la unele popoare. Acest rit avand scopul de
a da mortului puterile de viata ale sangelui. La Balnesti, jud Buzau a fost descoperit un
craniu uman vopsit cu ocru, acesta indicand posibila credinta a comunitatii respective ca
mentinerea craniului decedatului vopsit cu ocru ar asigura prosperitatea familiei. Vopsirea
accentuata a capului cu ocru rosu poate fi explicata prin considerarea craniului ca samanta
a vietii.
 2

EXPRESII ALE SACRULUI ÎN ARTA PARIETALĂ DIN PALEOLITICUL SUPERIOR

Pana in 1952, doar in Franta au fost descoperite 71 de picturi rupestre, iar in Spania
34 de grote, fiind cel mai des intalnite reprezentari animale insa si oameni cu forma
animala.Initial s-a crezut ca aceste picturi sunt rezultatul unor preocupari artistice, ulterior
acreditandu-se ideea ca desenele paleolitice au un sens magic, reprezentand o forma
naturala a magiei, bazata pe credinta ca o imagine poate substitui fiinta sau obiectul pe care
il reprezinta. Acest fel de magie este numit imitativa. Picturile rupestre paleolitice
constituie un mod de exprimare al credintei in puterile sacre, care pot fi conferite omului
prin tipul de magie imitativa, fiind gasite cel mai des in fundul grotelor, in galerii si locuri
greu accesibile sau intunecoase si nu la intrarea in grote sau pe peretii portiunilor locuite
din grote.
Vrajitorul dansator din pestera Trois Freres.
Desenul prezinta un personaj cu cap de cerb, coarne imense, ochi de bufnita, urechi
de lup, barba de tap si coada de cal, bratele terminandu-i-se in labe de urs. Numai pozitia
corpului, sexul si picioarele sunt de om. Mircea Eliade vede in aceasta pictura reprezentarea
unui Stapan al animalelor sau a unui vrajitor care il reprezinta. Aici pare a fi vorba de o
magie de vânătoare, șamanul primitiv încercand să domine toate animalele pe care trebuia
să le vâneze oferind omului o protecție față de eventualele pericole la care ar putea fi expus
omul primar.Prezența cerbului cu coarne din desenul expus implică magia simpatetică în
vederea asigurării necesarului de hrană. Reprezentarea bufniței este o încercare de a alunga
pasărea morții. Lupul, prezent și el, prin urechile șamanului, este animalul periculos pentru
membrii tribului, care prin dansul magic al șamanului trebuie ținut departe de comunitate.
Ursul este elementul puterii, de aceea laba de urs, reprezintă simbolic, forţa pe care trebuie
să o aibă luptătorul în bătălia cu sălbăticiunile pădurii. Sexul desenat în această pictură
rupestră ar fi invocarea forţei sexuale, in vederea reproducerii şi înmulţirii tribului.
Șamanul din grota de la Lascaux
Pictura reprezintă un bizon rănit, îndreptandu-şi coarnele spre un om în aparenţă
mort, a cărui armă (o ţepuşă) se află înfiptă în pieptul animalului. Scena a fost interpretată
cu superficialitate ca fiind „un accident de vânătoare”, dar tot aşa de bine pare a fi o şedinţă
şamanică, o magie imitativă, în care şamanul se află în transă in faţa animalului răpus –
Horst Kirschner. Pasărea de pe creangă ar fi, după modelul ancestral al şamanilor siberieni,
spiritul protector.
STATUETELE FEMININE DENUMITE GENERIC „VENUS”
Figuri de piatră sau de fildeş reprezentând femei şi foarte rar bărbaţi, descoperite în
multe locuri din sud-vestul Franţei până în regiunea lacului Baikal. Aceste figurine
feminine (5-25cm) au fost numite şi Venus; aveau organele sexuale redate foarte accentuat
(steatopigie). Ele reprezintă: zeiţe mame, idoli ai fecundităţii, reprezentări ale spiritelor
protectoare ale familiei. Figurinele feminine reprezintă întotdeauna femei mature-mame.
Se poate formula şi ipoteza existenţei unui cult al toporului în paleoliticul mijlociu. În
morminte au fost descoperite numeroase topoare simple sau cu tăiş dublu, unele dintre ele
pictate. Se pare că aceste topoare nu erau simple unelte ci constituiau obiecte de adoraţie
reprezentând simboluri ale puterii sau embleme ale fulgerului. Se pare că ele aveau un scop
religios.
 3

CULTUL MORTILOR IN MEZOLITIC

Mezoliticul este caracterizat de un cult al craniilor, deoarece in Europa s-au
descoperit depozite de cranii care prezentau urme de ocru rosu. Depozite au fost
descoperite in Offnet, Germania, constituind din 33 de cranii trofee, crezandu-se ca
detinerea lor va transfera o parte din calitatile sau chiar spiritul dusmanului, dovedind
credinta ca spiritul se afla in cap. Prin consumarea creierului se credea ca se poate asimila
elementul spiritual al victimei.
Dispunerea craniilor in cerc sau orientarea spre apus, releva ideea de renastere, iar
pe de alta parte folosirea craniilor drept cupe de baut, releva ideea transferarii de vitalitate
si insusiri ale defunctului celor vii. Totodata in aceasta perioada istorica apare cultul
mortilor, existand mai multe ritualuri precum: inmormantarea cu ocru rosu si
inmormantarea in pozitie chircita.
Aceste morminte conţin de asemenea un inventar (podoabe, unelte). Sunt amenajate
vetre funerare pe care se aduc ofrande. În zona mormintelor se organizează ospeţe funerare.
Diferenţa faţă de paleolitic este că în mezolitic înmormântările sunt mai frecvente. În mod
cert aceste ritualuri au fost practicate sistematic datorită închegării comunităţilor. Craniile
erau impregnate cu ocru roşu şi cu o serie de podoabe perforate, cochilii de scoici sau dinţi
de cerb. Tipul acesta de depunere ar mai indica o ipoteză, şi anume ereditatea.
În mezolitic se mai întâlneşte un ritual, cel al ciopârţirii cadavrelor. Acest ritual a
fost observat la un grup de morminte lângă Berlin, la Schmöckwitz. Legat de concepţia de
divinitate în mezolitic şi în legătură cu relaţia omului cu divinitatea, aceasta era
reprezentată sub forma unor idoli. Ahensburg-Hopfenbach, pe fundul unui lac a fost
descoperit un trunchi de salcie sculptat, reprezentare timpurie a divinităţii. Interpretat ca
idol, imaginea unei fiinţe supranaturale care era împlântat în mâlul lacului.
De asemenea avem o descoperire pe fundul lacului Stellmoor în Germania. Au fost
descoperite resturile a 12 reni cu pietre în pântece şi torace. Această descoperire a fost
interpretată ca o ofrandă de jertfire a primului vânat adusă unei divinităţi, probabil stăpânul
animalelor. Inventarul arheologic conţine (săgeţi de lemn, unelte de os, topoare din coarne
de ren). Tot la Stellmoor a fost descoperit un stâlp din lemn de pin cu un craniu de ren, care
era un stâlp cultual reprezentând un stâlp de ospeţe, craniile fiind aduse ofrandă unei
divinităţi.
 4

MONUMENTELE MEGALITICE
În legătură cu ritualul de înmormântare din neolitic trebuie puse ansamblurile
megalitice din Europa Occidentală (Franţa, Anglia, Irlanda, Danemarca, Suedia). Există
trei tipuri de megaliţi:
 Dolmenii (dol – masă; men – piatră, dialect breton) sunt monumente constituite
dintr-o lespede de piatră gigantică, așezată orizontal pe două sau mai multe blocuri
vertical; fiecare bloc de piatră orizontal era prevăzut cu câte un orificiu denumit
orificiul sufletului, care servea fie pentru a introduce hrană în mormânt, fie ca ușă
de intrare și ieșire a sufletului mortului.
 Menhirii ( men – piatră; hir – lung, dialect breton) sunt pietre ridicate şi înfipte
vertical în pământ.
 Cromlehii sunt menhiri dispuşi în formă de cerc sau semicerc, uneori au plantaţi în
mijloc un menhir.
Odată cu monumentele civilizaţiei megalitice, semnalăm locul unde au fost
înhumaţi strămoşii anumitor popoare. Megaliţii au fost consideraţi ca un substitut al celor
morţi, fiecare reprezentând un mormânt. Din punct de vedere mistic erau asociaţi blocurilor
de piatră, şi prin urmare devin puternici şi indestructibili asemenea stâncilor. Stânca
reprezintă simbolic, permanenţa, veşnicia, incoruptibilitatea, cu alte cuvinte un mod de
existenţă independent, de devenire a timpului.
Megaliţii pot fi un indiciu al locului unde s-a produs o hierofanie (revelare a
sacrului).Acestea pot fi locuri cratofanice (cratos – putere, fanio – arătare, manifestare),
unde strămoşii considerau că divinitatea îşi arăta puterea, energiile sale pozitive.
Cultul megalitic sugerează comuniunea rituală cu strămoşii, sugerează
supravieţuirea sufletului după moarte, şi încredinţarea în puterea strămoşilor de a-i proteja
pe cei în viaţă.Găurile sufletului (orificiile) relevă ideea comunicării cu morţii.
 5

IDEOLOGIA DE BAZĂ A CULTULUI ÎN MESOPOTAMIA

Orice sistem religios cuprinde o parte speculativă (crezul) și una practică (cultul).
Cele două părți se completează și se legitimează reciproc, chiar mai mult se alimentează
reciproc.
Baza ideologică a cultului în Mesopotamia, nu numai la sumerieni, ci și la akkadieni
și asiro-babilonieni este cea conform căreia omul a fost creat pentru a munci în locul zeilor,
mai concret, pentru a-i sluji prin actele lor de cult, considerând, pe baze antropomorfe că
aceștia au nevoie să se hrănească zilnic, asemenea oamenilor.
În religia mesopotamiană, locurile sacre – templele și casele de cult – beneficiau de
o importanță deosebită. Aici se considera că locuiește divinitatea care era mai dispusă să-
și asculte credincioșii, acolo decât oriunde altundeva. Această idee explică foarte bine
termenul sumerian pentru templu -é- căruia îi corespunde akkadianul bitu(m) care are
sensul de casă. Acest lucru indică în mod clar ideea umană de locuință a uneia sau a mai
multor divinități.
De asemenea, este foarte important să ținem cont de faptul că, în faza cea mai veche
atestată a civilizaței sumeriene, templul constituia un întreg cu toată cetatea, din moment
ce atât puterea religioasă, cât și cea politică erau concentrate în mâna marelui preot, en. În
cazul Mesopotamiei avem de a face cu o societate teocratică, numită pe bună dreptate
cetatea-templu. Templul devine centrul în jurul căruia gravitează întreaga viață a orașului.
De-a lungul întregii perioade a istoriei mesopotamiene, regele în calitate de
reprezentant sau vicar al divinității s-a bucurat mereu de un respect deosebit. În cele mai
vechi timpuri sumeriene, capul politic și religios se identificau în aceeași persoană, en.
Termenul en are o dublă semnificație – stăpân și mare preot. Astfel, orașele sumeriene erau
cetăți-state, dar în același timp erau și cetăți-temple.
Prin urmare apare fenomenul divinizării post-mortem a unor suverani, dintre care
se evidențiază figura lui Ghilgameș, cel care, potrivit tăbliței a XII-a din poemul akkadian
sinonim a devenit Judecător divin în Infern.
Mai târziu, în timpul regatului semitic de la Akkad (2334-2154 î. Hr.) s-a ajuns la
divinizarea regelui încă din timpul vieții. Numele regelui începe să fie precedat în scris, ca
în cazul zeilor propriu-ziși, de determinativul divin (dingir, în sumeriană și ilum, în
akkadiană). Primul rege divinizat încă din timpul vieții a fost Naram-Sin (2254-2218 î.
Hr.). Desigur, nu este vorba de o divinizare în sensul că regele ar avea o natură divină
identică cu aceea a zeilor propriu-ziși, fiind clar mai ales faptul că până și un asemenea
rege era supus morții. Este, în schimb vorba despre o venerație cultuală care îi atribuia
suveranului onorurile și ofrandele cuvenite unui zeu. Prin divinizare se intenționa întărirea
respectului datorat regelui ca figură excepțională și ca reprezentant al divinității. Practica
divinizării regelui a trecut, prin imitație, de la suveranii dinastiei akkadiene la cei ai
dinastiei a III-a din Ur (2112-2003 î. Hr.), iar mai apoi a început să se atenueze treptat,
până la dispariția totală în timpul regelui Hammurabi (1792-1750 î. Hr.).
 6

HIERATISM ȘI SACRUL ÎN ARHITECTURA DE CULT.

TEMPLUL MESOPOTAMIAN
Templele mesopotamiene erau formate dintr-un loc de cult propriu-zis împreună cu
un complex auxiliar, constituit din locuințele preoților, diferite sacristii și alte încăperi. În
interiorul marilor complexe templiere, precum cele de la Ur, Uruk, Eridu, Nippur, Babilon,
existau în mod obișnuit și edubba al căror scop principal era de pregătire a personalului
sacerdotal pentru exercitarea propriilor funcții. De multe ori, aceste școli devin mari centre
ale meditației teologice și ale înțelepciunii religioase sau profane, reunind tot mecanismul
ritualic, economic și social.
Pe de altă parte, templul era considerat locuința divinității, iar statuia zeului din
incinta sanctuarului era receptată ca prezență a divinității însăși. Statuia era considerată una
cu divinitatea pe care o reprezenta. Averile depozitate în temple erau privite ca bunuri
intrate în proprietatea ființelor invizibile.
Planul templelor mesopotamiene este în general dreptunghiular. Cel mai vechi
templu din Mesopotamia a fost descoperit în cetatea Eridu.
Templul de la Eridu – oraș patronat de zeul apelor Enkidu – era alcătuit dintr-o
sală dreptunghiulară împărțită în două de pereți interiori. În interiorul templului se află
două blocuri de cărămidă arsă care indică zonele de cult. În absidă se află soclul pentru
statuia zeului, iar în sală altarul pentru ofrande.
Textele sumeriene evocă reședința divinității – locul unde zeii depozitează formele
tuturor lucrurilor. Conform acestor credințe, toate lucrurile de pe pământ aveau un prototip
ideal în cer. Din acest motiv, procesul de construcție al edificiilor lua aspectul unui autentic
ritual sacru.
În perioada akkadiană a sporit numărul edificiilor de cult. Primul rege akkadian a
fost Sargon I (2350-2300 î. Hr.). La Uruk au fost descoperite urmele unui mic templu
închinat lui Anu, zeul cerului. Templul lui Anu reflectă progresul conștiinței omului
religios: acesta nu se mai mulțumea cu simpla invocare a zeilor; el dorea să faciliteze
ființelor divine posibilitatea de a coborî în lume.
Un alt aspect semnificativ îl constituie decorarea fațadei exterioare a templelor. De
exemplu, templul închinat Innanei avea nișele fațade exterioare împodobite cu figuri
alternative de zei și zeițe. Acestea din urmă poartă în mâini vase cu apa vieții, care se
revărsa prelungindu-se de-a lungul veșmintelor. Aceste imagini au un caracter hieratic. Ele
sunt expresii simbolice ale fecundității, fenomen generat de zeița Innana.
Un alt templu foarte important este templul lui Ur-nammu din Ur, construit în
timpul dinastiei a III-a din Ur (2050-1950). În cazul acestui templu se disting cele cinci
terase inegale (una chiar incompletă) cu cele trei rampe de acces și tetrapilonul (intrare cu
patru deschideri), precum și capela hierogamiei, constituind ultimul nivel. În capela
hierogamiei se consuma căsătoria sacră, unirea fizică dintre bărbat și femeie constituia
unica modalitate prin care omul se împlinea spiritual și ajungea la cunoașterea divinului.
Acest ritual era consacrat zeiței Innana/Iștar, fiind considerat unica punte de legătură a
cerului cu pământul.
Templele din epoca babiloniană aveau mai multe curți interioare în jurul cărora se
derulau toate serviciile cultuale și publice. Fațada templelor era desemnată ca preasfântă
 7

(e-mah), la fel ca poarta templului și zona centrală a templului, astfel încât credincioșilor
le era indusă ideea că, participând la ceremonialul sacru, parcurgeau trei grade de sfințire
pe traseul de la poarta de intrare până la Sfânta Sfintelor.
Edificiile sacre babiloniene se caracterizează prin prezența ziguratelor, turnuri înalte
care atingeau 91m la Khorsabada și Babilon. Majoritatea specialiștilor sunt de părere că
aceste construcții impresionante erau destinate cercetărilor astronomice. De asemenea, este
posibil ca etajele turnurilor, (în număr de șapte) să fi reprezentat cele șapte ceruri planetare
sau muntele cosmic.
Templele asiriene erau încadrate în incinta palatului regal. Sălile de ceremonie erau
încadrate în jurul curții interioare. În mijlocul curții se înălța ziguratul. Peste tot existau
reliefuri, reprezentând viața model a regelui, cu toate faptele lui importante. Fiecare dintre
aceste imagini avea o funcție educativă.
Și obiectele de cult erau considerate sacre. Obiectele erau împărțite în două
categorii: obiecte de cult calificate ca mah (preasfinte) și obiecte sfinte. Cele dintâi se aflau
în templul principal, iar obiectele sfinte erau utilizate atât în templul principal, cât și în alte
încăperi din incinta lui. Dintre obiectele sfinte amintim masa sacră, destinată banchetelor
zeilor și patul sacru dedicat actului hierogamic. Obiectele folosite pentru încoronarea
regelui erau considerate sacre.
 8

IDEEA DE SUFLET LA EGIPTENI: nu se poate vorbi de o concepţie unitară. Acest

fapt se datorează evoluţiei religiei egiptene. Este incontestabil că pentru egipteni, ceva din
fiinţa omului continua să existe şi după moarte. Dovada o reprezintă piramidele şi mumiile
care atestă ideea continuării vieţii după moarte. Este important de spus cum îşi reprezentau
sufletul. Sufletul la egipteni este scindat în subdiviziuni, sau principii spirituale. În
concepţia egiptenilor, omul nu este o realitate simplă, ci o serie de caracteristici şi naturi
diverse. Omul are un trup care poate fi un complex organic activ sau un cadavru, în acelaşi
timp fiind înzestrat cu 5 principii spirituale:
 akh: semnificaţia sa nu e clară. Se pare că el reprezenta imaginea sufletului
individualizat, orientat valoric în sensul că akh era sediul tuturor activităţilor bune
sau rele ale sufletului. Confirmarea unei alte interpretări, akh – strălucire. Se pare
că e mortul care a ajuns să aibă natură celestă.
 ba: este tradus prin suflet, reprezentat ca o pasăre cu cap de om. Sub acest aspect
defunctul poate părăsi mormântul, garantând participarea la o viaţă exterioară într-
o formă diferită, revenind întotdeauna în mormânt.
 ka: tradus prin dublul, principiu vital, strâns legat de trup. Este energia vitală. Spre
deosebire de ba, ka nu-şi ia zborul din mormânt, ci coboară în mormânt păstrându-
se atâta timp cât se păstrează defunctul. Este o substanţă de origine divină, care
apărea la naşterea omului însoţindu-l de-a lungul vieţii ca un geniu păzitor. După
moarte, ka îl urma pe om în lumea de dincolo. Ka, deoarece era invizibil nu era
reprezentat niciodată plastic (pictură, sculptură) doar pe monumentele faraonilor.
 ib: memorie şi voinţă, elementul decizional al fiinţei umane tradus prin inima
omului.
 ren/ran: tradus prin numele omului, principiu vital având autoritate. În concepţia
egiptenilor avea un fel de realitate, trebuind să rămână cât mai mult timp pe pământ.
Moartea constituie actul prin care erau puse în valoare aceste 5 principii spirituale.
 9

CONCEPŢIILE EGIPTENILOR DESPRE LUMEA DE APOI: este foarte

probabil că la început a existat o concepţie destul de rudimentară despre lumea de apoi.
Locul de veci era mormântul. Descoperirile arheologice arată că în epoca preistorică,
egiptenii îşi îngropau morţii pe o parte, în poziţie chircită având şi un inventar funerar.
Mortului i se aducea hrana la mormânt. În jurul mormântului se oficia cultul morţilor.
În timpul dinastiei 4 apare credinţa că sufletul defunctului poate pleca din mormânt
pentru un timp mai lung sau mai scurt, sau că-şi poate alege o locuinţă mai plăcută. Tot
acum s-a putut forma credinţa despre o lume îndepărtată a morţilor în care se ajungea mai
greu având un drum plin de peripeţii şi primejdii.
Pentru a călăuzi mortul s-au compus cărţile morţilor, ghid în lumea de apoi.
Localizarea lumii de apoi este greu de precizat, deoarece informaţiile sunt contradictorii.
Sursele provenite din centrele religioase ale Egiptului ne furnizează informaţii referitoare
la geografia lumii de apoi având teme eshatologice.
La Memfis se credea că sufletele morţilor merg într-un loc trist spre apus, în
deşertul Libiei unde îşi avea reşedinţa Sokoris. Pe acest tărâm trist defuncţii îşi continuă
existenţa în mod nefericit. Sokoris este un zeu funerar, mai târziu fiind asociat cu Ptah şi
Osiris.
La Heliopolis se credea că sufletele călătoresc fericite împreună cu Ra pe barca
acestuia, în timpul acestei călătorii, în timpul nopţii, barca trecea printr-un loc întunecos
numit Duat.
La Abidos intrarea în lumea de apoi era situată la apus de oraş, pe acolo pe unde
barca solară se strecura în fiecare seară în împărăţia morţilor printr-o crăpătură a muntelui.
Cea mai răspândită concepţie eshatologică este versiunea osiriană. Călătoria
sufletului după moarte avea ca ţintă împărăţia lui Osiris, câmpiile lui Iaru sau Amenti,
situate la apus unde sufletele duceau o viaţă fericită servindu-l pe Osiris, la fel cum l-au
servit pe faraon. Cele mai vechi credinţe egiptene situează lumea morţilor în subteran, fapt
confirmat de mitul lui Osiris.
 10

HIERATISM ȘI SACRU ÎN ARHITECTURA DE CULT. TEMPLUL EGIPTEAN

Perioada Imperiului Nou (aprox. 1562-1085) cu capitala la Teba constituie apogeul politic
și cultural al Egiptului antic. Cele mai importante temple construite în această perioadă și
care dau măsura arhitecturii egiptene sunt templele de la Karnak, Luxor, Medinet Habu și
Abu Simbel.
Templul din epoca Noului Imperiu cuprinde în esență trei părți:
 Curtea templului, adesea împrejmuită de portice, în care putea intra oricine;
 Sala hipostilă, al cărui plafon ajurat este susținut de un număr variabil de coloane;
această sală este deschisă numai preoților și înalților slujbași
 Sanctuarul aflat în întregime în întuneric și conținând statuia zeului sau barca
solară și în care nu poate intra decât faraonul și reprezentantul său, Marele Preot;Intrarea
în curtea templului se făcea printr-o poartă fortificată cu două turnuri numită pilon. La
templu se ajungea pe o alee străjuită de o parte și de alta de sfincși. Intrarea în templu era
precedată de două obeliscuri monolitice, uneori foarte înalte și acoperite cu inscripții.
 Obeliscul este un alt element arhitectural original egiptean. Originar din epoca
predinastică, obeliscul este un bloc de granit plantat vertical. Pe vârful obeliscului apărea
soarele la răsărit. În timpul Imperiului Nou, obeliscurile erau fasonate prismatic ca o
piramidă foarte prelungită, având vîrful poleit sau placat cu aur. Ele erau amplasate, câte
două, în fața pilonilor, la intrarea în temple. Obeliscurile erau edificate din granit roz de
Assuan. Obeliscurile avertizau pe credincioși asupra specificului cratofanic al mediului
sacral.
 Sanctuarul este lăcașul misterios al zeului. El este triplu: camera mediană este
rezervată zeului creator și iluminator. Această cameră mediană este mărginită la dreapta de
o cameră destinată, conform tradiției, zeiței-mamă sau apusului astrului solar, iar la stânga
de o cameră în care renaște zeul-fiu sau soarele.
 Sala hipostilă reprezintă bolta cerului pe care se înalță zeul-fiu asimilat soarelui. Ea
poartă numele de marea sală a răsăritului, și în ea, urcând parcă spre zenit, după ce a părăsit
misterul sanctuarului, apare în fața credincioșilor săi, în barca sa purtată de preoți, zeul.
În curte, publicul se alătura cortegiului, alcătuind procesiunile interioare.
Construcția templelor egiptene a fost realizată în așa fel încât să întărească sentimentul de
mister care înconjura ritualurile.
În această perioadă coloana este suportul cel mai utilizat pentru susținerea
plafonului. Apariția arhitecturii coloanelor în Egipt nu a fost determinată de rațiuni tehnice
(de rezistență) sau estetice, ci mai degrabă de rațiuni hieratice. Coloanele prin modulațiile
și capitelurile lor în forma florii de lotus sugerează un mănunchi de tulpini pe care se
sprijinea inflorescența, adică tavanul pictat cu stele și felurite păsări. La rândul său,
pardoseala care susține coloanele imită un râu cu plante acvatice și pești.
Privită în ansamblu, întreaga construcție este o reproducere în miniatură a
cosmosului, o imagine comprimată a universului.
 11

HIERATISM ȘI SACRU ÎN ARHITECTURA FUNERARĂ A EGIPTULUI ANTIC

Mormintele egiptene au evoluat odată cu speculațiile teologilor pe marginea
fenomenului mortalității.Mormintele regale și ale nobililor (mastabaua) au avut o
arhitectură aparte. Mastabaua s-a dezvoltat la începutul Imperiului Vechi, constand dintr-
un bloc paralelipipedic din piatră sau din cărămidă, în formă de prismă trapezoidală,
construit pe pământ deasupra unui puț în fundul căruia se afla depus trupul unui membru
al aristocrației din anturajul faraonului.
Mastabaua includea serdabul sau camera statuilor și capela funerară prevăzută cu
o intrare precedată de un mic portic. Mumia era așezată în subsolul capelei. Cele două
spații comunicau printr-un mic orificiu; fanta permitea sufletului mortului (Ka), întrupat în
statuie să se bucure de ofrandele și parfumurile aduse în camera funerară. Edificiul funerar
era orientat spre răsărit, iar cei care aduceau ofrande în memoria decedatului se așezau cu
fața spre apus, direcție în care se credea că se află împărăția lui Osiris.
Piramidele au fost construite din blocuri de piatră, având patru fețe triunghiulare și
o bază patrulateră. În vecinătatea fiecărei piramide a fost zidit un templu în care se oficiau
acte de cult în memoria faraonului defunct. Prima piramidă funerară a fost clădită la
Saqarah pentru faraonul Djeser (aprox. 2800 î. Hr.), fondatorul dinastiei a II-a, de către
arhitectul Imhotep. Construcția a fost realizată în trepte, prin supraetajarea a șapte
mastabale, treptat restrânse. Ideea lui Imhotep a fost în primul rând aceea de a separa
funcțiile pe care le reunea mastabaua, lăsându-le pe cele destinate cultului – cum este
capela – pentru alte locuri special construite. Piramida lui Djeser simbolizează călătoria
sufletului faraonului spre cer și destinul credincioșilor săi. În jurul piramidei sunt grupate
o serie de construcții, iar întregul ansamblu arhitectural se întinde pe o suprafață de 15
hectare, fiind împrejmuit de un zid, odinioară înalt de mai bine de 10 m.
Piramida lui Djeser a constituit modelul pentru cele 30 de piramide construite în
timpul Imperiului Vechi. Cele mai importante piramide sunt cele de la Giseh aparținând
faraonilor Keops, Kefren și Mikerinos.
Semnificația sacră a piramidelor
Cercetătorii au emis mai multe ipoteze privind semnificația piramidelor. După unii
exegeți, piramidele ar reprezenta cortul care adăpostește sufletul în timpul călătoriei sale
spre lumea lui Osiris și ar avea ca substrat simbolic imaginea cortului-habitat utilizat de
către triburile egiptene în perioada protoistorică.
Potrivit părerii altor cercetători, piramidele ar reda imaginea movilei de nisip din
epoca predinastică, înălțată cu scopul de a proteja cadavrul defunctului. Conform unor alte
păreri, baza pătrată a piramidei ar putea reprezenta elementele constitutive ale cosmosului:
aerul, apa, focul și pământul. Piramida ar simboliza axa lumii ori scara pe care zeii coboară
pe pământ sau raporturi numerice cu o funcție ezoterică.
Pe lângă aceste piramide ansamblul de la Giseh mai cuprindea două temple,
piramide mai mici, Sfinxul şi Obeliscul.
Sfinxul: se găseşte în faţa piramidei lui Kefren, coafat cu o perucă, corpul Sfinxului
şi labele sunt ale unui leu. Monumentul a fost sculptat la sugestia faraonului, fiind acoperit
cu un obiect de îmbrăcăminte numite menes. Potrivit egiptologilor, Sfinxul ar simboliza
 12

fie frumuseţea divină, fie imaginea regelui care admiră răsăritul soarelui, fie expresia
surâsului etern sau al tăcerii enigmatice, fie un paznic al mormântului.
În perioada Imperiului mijlociu s-a renunţat la construcţiile funerare de tip
piramidal, suveranii acestei perioade preferând să-şi sape mormintele în stâncă, în celebra
Valea Regilor în Teba. Faţă de monumentele funerare vizibile cu capele de cult,
mormântul şi locurile pentru ofrande nu mai coincid, mormântul fiind foarte ascuns, astfel
încât mortul imitând traseul soarelui la apus. Pe pereţii acestei galerii sunt scrise texte care
reiau motive apărute la piramide. Mormântul dobândeşte o valoare cosmică. Din punct de
vedere tematic se disting două serii de scene:
 Scene cu semnificaţie simbolică: primirea decedatului între zei, aşa numita
psihostasia, judecarea faptelor defunctului, călătoria sufletului, harta cerească.
 Scene care redau viaţa celui decedat: prezintă statutul, rolul său în societate.
Aceste imagini erau destinate eternităţii.
Aceste scene aveau un caracter educativ, urmărind să arate ce trebuia să facă omul
pentru a se transforma într-o fiinţă nemuritoare.
Credinţa în viaţa de apoi a făcut ca pământul Egiptului să fie presărat cu monumente
funerare, deoarece egipteanul antic considera viaţa pe pământ o anticameră a vieţii ce va
urma.