Personalitati accentuate

Karl Leonhard înţelege prin trăsături accentuate ale firii omului, însuşirile personalităţii care detaşează
persoana de limitele normalului şi o situează în zona de trecere către maladaptare, mai ales în condiţii
defavorabile de viaţă, fără a fi vorba de personalităţi abnorme.

Pare complicat a defini normalul, la fel şi sănătatea mintală, aici fiind mai adevărată ca oriunde în altă parte
părerea că acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis. Dicţionarul de psihologie LAROUSSE
precizează că normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul şi în plus
face interesanta precizare că în medicină există tendinţa de a se asimila omul normal individului perfect
sănătos, individ care la drept vorbind nu există.

Trăsăturile accentuate sunt mult mai puţin numeroase decât cele ce prezintă variaţii. Este vorba tocmai de
acele însuşiri care manifestă tendinţa de a aluneca spre anormal. Câte ceva din trăsăturile isterice sau
paranoide există în fiecare om, dar atunci când există într-un grad redus, ele nu apar în mod manifest. Când,
însă, acestea ajung la o anumită intensitate, ele îşi pun amprenta pe personalitatea omului, iar când se
accentuează şi mai mult, ajung să perturbe structura personalităţii, ajung să fie anormale. Drept personalităţi
anormale, putem să calificăm numai pe acei oameni care se deosebesc într-o măsură atât de mare de
medie, încât au dificultăţi în a se adapta cerinţelor vieţii. Nu există însă o graniţă fixă între oamenii medii
obişnuiţi şi personalităţile accentuate.

Tipuri de personalităţi accentuate:

1.Personalitatea demonstrativă (sau isterică)

Se distinge prin capacitatea de a uita tot ce nu îşi doreşte să îşi amintească, deci de a minţi cu seninătate. Ei
refulează (inhibă) tot ce nu corespunde cu proiecţia lor despre sine, astfel încât ajung să performeze un rol
cu totul străin de ceea ce sunt ei de fapt. Lauda de sine se conjugă cu activitatea în sprijinul modului în care
ar dori să se definească, astfel încât pe termen scurt ei pot convinge anturajul despre autenticitatea rolului pe
care îl joacă. Adaptabilitatea excesivă precum şi tendinţa de autocompătimire sunt alte trăsături ale
personalităţii de acest tip.

Minciuna conştientă este asociată cu o conştiinţă încărcată şi cu teama ca nu cumva să se descopere adevărul:
individul se simte nesigur, jenat, poate avea reacţii fizice. Demonstrativii înlătură prin refulare inhibiţiile
prin care omul obişnuit le are când încearcă să se impună în detrimentul celorlalţi. Omul obişnuit nu se laudă
singur pentru că se teme de dezaprobarea celorlalţi, pe când personalitatea demonstrativă se bucură fără
rezerve de aureola pe care singură şi-o atribuie. Se consideră întotdeauna mai neîndreptăţit decât alţii, mai
lovit de soartă, atunci când se îmbolnăveşte se consideră mult mai grav bolnav decât alţii. De obicei se laudă
autocompătimindu-se. Datorită incapacităţii decizionale aceste persoane afirmă mereu că nu au noroc în
dragoste, în legăturile pe care le întemeiază. Explicaţia este dorinţa de a rezolva problema în prezent fără a
analiza consecinţele pe termen lung.

2. Personalitatea hiperexactă

Este reprezentativă pentru persoanele care doresc ca totul să se desfăşoare după o ordine anume. Ei
doresc ca totul să fie previzibil, logic, viaţa să nu aducă surprize. Sunt incapabili de a lua decizii pentru că vor
ca cele mai mici amănunte să fie luate în calcul (este metoda acestor indivizi de a controla anxietatea).
Dezvoltă adesea obsesii (exemplu: praful ca “inamic”, firele de păr ca primejdii potenţiale pentru sănătate,
microbii ca agenţi patogeni etc.). Meticulozitatea şi ataşamentul faţă de rutină, care în mediul casnic pot
deveni o povară, în organizaţii pot fi benefice pe anumite poziţii: hiperexacţii nu agreează schimbarea locului
de muncă, deci vor fi angajaţi fideli. Firile hiperexacte vor să chibzuiască totul până la cele mai îndepărtate
consecinţe, nu pot alunga din conştiinţă ideea că ar putea găsi o soluţie şi mai bună. Subiectul verifică tot ce a
făcut pentru a vedea dacă nu a uitat sau a greşit ceva, dacă lucrurile sunt suficient de bune. Revine asupra
lucrurilor perfecţionându-le cu meticulozitate, dar rămânând tot timpul în urmă. Ei nu pot accepta principiul
“merge şi aşa”.

3. Personalitatea hiperperseverentă

Se distinge prin perseverenţa anormală a afectelor. La personalităţile medii, afectele odată declanşate se
estompează: la hiperperseverenţi, ele se estompează mult mai încet, iar ecoul lor este mai profund.
Consecinţele vor fi susceptibilitatea extremă, capacitatea de a se simţi vizat sau jignit extrem de uşor. Ei vor fi
definiţi de cei din jur drept “ranchiunoşi”, “oameni care nu iartă şi nu uită”. Hiperperseverenţii sunt
dornici de prestigiu personal (prestigiul sau realizările grupului nu înseamnă mare lucru pentru ei, oricum nu
sunt personalităţi de grup). Afectele care persistă timp îndelungat pot ajunge să domine gândirea, astfel încât
duc la idei fixe obsesive. Evoluează uşor spre firea paranoidă care are tendinţa la idei prevalente şi idei fixe.

4. Personalitatea nestăpânită

Se manifestă prin dominarea anormală a comportamentelor de către impulsuri. Noţiunea de impuls în sens
general se referă la o dorinţă vie de descărcare nervoasă resimţită mai mult corporal decât psihic. Aceasta
determină o capacitate scăzută de adaptare la situaţiile sociale, o intensificare a conflictelor interpersonale
(atunci când apar) şi deci o istorie fluctuantă la locul de muncă. Aceste persoane reacţionează în mod
impulsiv: când nu le convine ceva nu caută posibilitatea unei medieri ci îşi manifestă nemulţumirea prin
mimică şi cuvinte. Gândirea lentă şi uşor greoaie, asociată cu vorbirea scăzută, face să nu fie găsiţi des în
funcţii înalte sau în poziţie socială bună. Se ceartă cu şefii şi colaboratorii, devin agresivi, nu se mai gândesc
la urmări, îşi dau demisia sau pleacă de la lucru fără să îşi reprezinte consecinţele negative ale
comportamentului lor. Totuşi, chiar dacă dispoziţiile sunt schimbătoare, relaţiile de cuplu tind să fie constante.
Unii din ei devin alcoolici cronici, beau fără să se gândească la prejudicii profesionale, familiale sau privind
sănătatea.

5. Personalitatea hipertimică

Hipertimicul priveşte viaţa numai sub latura ei plăcută, trece cu uşurinţă peste necazuri. Atât timp cât
au public hipertimicii vorbesc şi povestesc fără să devină plictisitori deoarece schimbă tot timpul subiectul,
aduc în discuţie teme noi, povestirile sunt pline de glume. Viaţa este privită sub latura ei pozitivă, iar un
hipertimic are mereu iniţiative în toate domeniile. Dacă firea hipertimică este excesiv de accentuată, veselia
devine o primejdie deoarece toate lucrurile sunt tratate extrem de superficial. Din cauza lipsei simţului
datoriei, se ajunge la abateri de la etică.

6. Personalitatea distimică

La un grad mai ridicat devine un temeperament subdepresiv. Aceşti oameni sunt serioşi şi afectaţi în
permanenţă în mare măsură doar de evenimentele triste ale vieţii; evenimentele zguduitoare le adâncesc
starea subdepresivă pe durate foarte lungi de timp. Iniţiativa de a acţiona este redusă, iar gândirea este mai
lentă decât a celorlalţi. Ţinuta etică este foarte serioasă, sunt retraşi, nu apreciază bucuriile obişnuite ale vieţii.
Au un randament în general redus prin lentoarea gândirii şi acţionism scăzut. Îşi iau obligaţiile în serios, toată
lumea îi consideră “persoane de încredere”. Lipsa de acţiune şi de atitudine activă îi împiedică să-şi
organizeze viaţa în mod raţional, cel mai adesea sunt persoane mediocre.

7. Personalitatea labilă

Pot fi observate alternări de stări hipertimice cu stări distimice. Când aceste stări sunt accentuate este vorba de
o fire ciclotimică. Evenimentele fericite declanşează întregul tablou al hipertimiei: bucurie, dorinţa de a
acţiona, de a vorbi; evenimentele nefericite declanşează întregul tablou al depresiei. Oscilaţiile de la un pol
la altul sunt declanşate nu doar de evenimente, ci şi de atmosfera generală din mediul înconjurător. Individul
cu fire labilă pare un cameleon care îşi schimbă dispoziţia conform mediului: într-o societate veselă devine cel
mai vesel, chiar centrul atenţiei; într-o societate sobră este cel mai sobru.

8. Personalitatea exaltată

Dacă ajunge la o dimensiune psihopată, poate fi denumit anxios-fericit, fiind caracterizat de oscilaţii ale
dispoziţiei. Aceşti indivizi reacţionează mult mai intens la întâmplările vieţii decât oamenii obişnuiţi. La
întâmplările îmbucurătoare reacţia este entuziasmul, iar la întâmplările triste reacţia este disperarea. Sunt
pasionaţi de: muzică, artă, natură, sport, religie până la extaz. Sunt suporteri fanatici, ecologişti neobosiţi,
practicanţi religioşi până la epuizare. Sunt profund nefericiţi pentru eşecuri care s-ar putea remedia uşor,
pentru decepţii care nu durează mai mult de o zi, pentru boli banale ale rudelor sau pentru mici pierderi
suferite de prieteni. Firea exaltată se întâlneşte adesea la artişti şi poeţi ilustrând destul de clar necesitatea
existenţei unui raport afectiv puternic între individ şi artă care face ca talentul să se transforme în operă.

9. Personalitatea anxioasă

Are modelul în copilărie, atunci când frica domină întreaga personalitate a copilului şi se referă la acei copii
care se tem de orice si nu îndrăznesc să se apere şi devin ţinta celorlalţi. La adulţi frica nu mai are o
influenţă atât de dominantă, nu sunt atât de slabi ca în copilărie, persistă totuşi incapacitatea de a se afirma în
cazul unor divergenţe de opinii cu alte persoane, dacă oponentul adoptă o atitudine energică, fricoşii dau
speriaţi înapoi. Sunt calificate drept persoane timide şi de aici o nuanţă de docilitate. Au o hiperiritabilitate a
sistemulul neurovegetativ, care nu face decât să sporească reacţia fiziologică la spaimă, în special în domeniul
cardiac şi să intensifice frica, astfel dezvoltă frecvent nevroze hipocondriace.

10. Personalitatea emotivă

Se caracterizează prin reacţii de mare sensibilitate, emotivii nu sunt impresionaţi de gesturi grosolane, ci de
cele spirituale. Ei nu reacţionează exaltat, ci sentimental. Sunt persoane miloase, care se înduioşează,
impresionabile de produse artistice sau de măreţia naturii. Le dau uşor lacrimile, de exemplu când urmăresc o
poveste tristă sau un film emoţionant. Unii copii sunt atât de sensibili încât nu li se pot spune basme deoarece
când lucrurile iau o întorsătură rea, izbucnesc în lacrimi şi foarte adesea nu mai vor să asculte. Mimica îi
trădează, orice reacţie afectivă li se poate citi pe faţă. Din cauza acestei sensibilităţi, o traumă poate duce
uşor la depresie.