ticuri

Specialistul nostru Iulia Stoian psiholog psihoterapeut Cauzele apariţiei ticurilor la adulţi sunt stresul, lipsa
somnului sau experienţele traumatice. Ticurile sunt legate de diferite tulburări de natură psihologică:
anxietate, agorafobie, tendinţe obsesiv-compulsive. Unele sunt congenitale şi se transmit din generaţie în
generaţie. Se întâmplă chiar ca unele infecţii virale să declanşeze ticuri. De exemplu, unele infecţii
streptococice au fost asociate cu dezvoltarea de comportamente obsesiv-compulsive şi de ticuri. Principalele
tehnici ale terapiei cognitiv-comportamentale în lucrul cu ticurile sunt: automonitorizarea, învăţarea de tehnici
de relaxare, prescrierea simptomului (repetarea comportamentului în mod conştient într-o perioadă de timp
stabilită). Importantă este conştientizarea situaţiilor care le declanşează şi lucrul cu eventualele cauze ale
ticurilor: anxietate, stres etc. În cazul copiilor cu autism, corecţia constă, în principal, în oprirea
comportamentului de fiecare dată când apare şi în înlocuirea lui cu o altă acţiune. Tratament Metodele de
relaxare şi psihoterapia sunt măsurile necesare în controlarea ticurilor.

Tratarea anxietăţii, un prim pas Majoritatea persoanelor au ticuri sau au avut anumite perioade din viaţă în
care s-au confruntat cu acest fenomen. De obicei, ticurile trec doar prin efortul celor afectaţi dacă aceştia
devin conştienţi de existenţa lor şi îi deranjează. În unele cazuri, doar înlocuim un tic mai vechi cu unul mai
nou. Acest lucru se întâmplă pentru că, de fapt, ticurile nu sunt inutile persoanei, aşa cum pot părea, ci o ajută
în viaţa de zi cu zi. Mai exact, specialiştii spun că ele sunt un truc de care ne folosim pentru a diminua din
disconfortul emoţional şi uneori chiar din disconfortul fizic resimţit în anumite situaţii. Ticurile funcţionează
ca un fel de „autohipnoză" şi le folosim pentru a evada dintr-o realitate inconfortabilă. Tocmai din acest motiv
ele sunt mai evidente şi au o frecvenţă mai mare când persoana predispusă la ticuri trece printr-o perioadă mai
dificilă din punct de vedere emoţional sau este mai stresată decât în mod obişnuit. Persoanele anxioase
prezintă mai des decât celelalte diferite ticuri, iar tratarea anxietăţii reprezintă şi soluţia pentru eliminarea lor.

Aşa-numitele ticuri psihogene sunt cauzate de un conflict interior, o traumă sau o situaţie stresantă cu care se
confruntă copilul. Există insă şi ticuri de origine neurologică, cauzate de leziuni la nivel cerebral sau de
metabolizarea deficitară a unor neurotransmiţători. Sindromul Gilles de la Tourette sau "boala ticurilor" se
manifestă atăt prin ticuri motorii, căt şi verbale, acestea din urmă fiind intotdeauna insoţite de pronunţia unor
cuvinte obscene.

Ticurile psihogene se deosebesc de alte tipuri de mişcări prin anumite caracteristici. Ticurile dispar in somn,
nu pot fi controlate, se accentuează in momente de tensiune, stări de anxietate. Din fericire, ticurile apărute pe
fond psihologic sunt de obicei tranzitorii. Survin in jurul vărstei de 5-7 ani şi se pot remite spontan după 12
luni.

Ticurile nu apar ca manifestări izolate in comportamentul copilului. Ele sunt insoţite şi de alte atitudini.
Oricum, un copil cu ticuri atrage atenţia fie printr-o atitudine de supunere (incearcă să execute tot ce i se cere
chiar dacă nu poate sau nu e de acord), fie printr-o stare de nervozitate, de agresivitate şi de revoltă. Acest
copil poate avea dificultăţi de concentrare, este instabil din punct de vedere emoţional, plănge uşor, se
enervează rapid.

Ticul reprezintă o modalitate de eliberare a unor tensiuni familiale sau frustrări afective ale copilului, in
condiţiile unei schimbări legate de şcoală, grădiniţă sau familie (naşterea unui frăţior sau a unei surioare,
rivalitate intre fraţi, deces, divorţ), in condiţiile unei atitudini hiperprotectoare sau, dimpotrivă, rigide a
părinţilor. In astfel de situaţii, copilul nu poate ascunde suferinţa interioară, dar nici nu poate să o exprime.
Ticul apare aşadar ca o manifestare inconştientă a suferinţei interioare.

Cum tratam ticurile?

,,O persoană cu ticuri nervoase nu trebuie certată, ridiculizată, pentru că problemele se pot agrava. Cei care au
ticuri nu sunt mai puţin inteligenţi şi nici altfel decât ceilalti. În cazul copiilor, recompensele şi pedepsele nu
au efect, pentru ca ei nici macar nu percep ticul ca pe o problema”, spune psihoterapeutul Monica Burcea care
recomandă trei tipuri de tratament:

Psihoterapia este eficientă deoarece ajută la descoperirea cauzelor care au condus la declanşarea
ticurilor.Aici poate fi vorba de anxietate,stres, agorofobie (teama de spaţii deschise), sau orice altă cauză de
natură psihologică. Strategia este eficientă deoarece creşte gradul de conştientizare a situaţiilor pe care le
declanşează. Persoanele anxioase prezintă mai des decât celelalte diferite ticuri, iar tratarea anxietăţii
reprezintă şi soluţia pentru eliminarea lor.

Automonitorizarea: persoana înregistrează în scris cât mai multe dintre momentele în care prezintă
ticuri. Prin conştientizarea comportamentului poate scădea frecvenţa acestora şi acest lucru este valabil în
special la copii. Tehnica distragerii atenţiei îi poate ajuta să reziste necesităţii senzoriale şi să capete un
anumit control asupra impulsurilor comportamentale.

Relaxarea şi diminuarea stresului: Exercitiile fiyicem, yoga şi meditaţia pot fi de folos pentru
diminuarea stresului care poate agrava ticurile. Frecvent, acestea dispar într-un mediu caracterizat prin suport,
susţinere, în care condiţia celui afectat este înţeleasă.

Tratarea acestei tulburari comportamentale necesita o abordare holistica si variaza in functie de gravitate si
efectul pe care il are asupra activitatilor sociale ale pacientului. Tratamentul trebuie sa includa educarea
parintilor si / sau a familiei cu privire la aspectele afectiunii, teste pentru stabilirea diagnosticului,
autoevalarea pacientului, metode de observatie directa, evaluarea capacitatilor cognitive, perceptiei,
aptitudinilor motorii si comportamentului pacientului, colaborarea cu personalul scolar, psihoterapii (cel
mai adesea psihoterapie cognitiv - comportamentala) si, daca este necesar, terapie medicamentoasa. De
cele mai multe ori ticurile tranzitorii nu necesita tratament, daca acestea nu sunt frecvente, sunt moderate
si nu interfereaza cu activitatea scolara sau sociala.

• Psihoterapia comportamentala si cognitiv - comportamentala: Tratamentele psihologice cum ar fi

consilierea sau invatarea unor tehnici de relaxare sunt recomandate persoanelor care au ticuri foarte
frecvente sau grave, ce le pot produce traume emotionale. Psihoterapia cognitiv - comportamentala
incearca schimbarea unui comportament prin schimbarea modului de a privi anumite situatii, in special
asteptarile nerealiste ale copiilor.

Metoda modelarii este tehnica cea mai utilizata in tratamentul ticurilor la copii. Pacientul este rugat sa
repete comportamentul in mod voit in mod voit, pentru anumite perioade de timp, intercalate cu perioade
scurte de pauza, pana cand se ajunge la un anumit grad de oboseala. Pacientii au aratat o scadere a
frecventei ticurilor, insa beneficiile pe termen lung nu sunt concludente.

Tehnica stingerii comportamentelor nedorite este un alt tip de terapie comportamentala, bazat pe
incurajare pozitiva, venita de obicei din partea parintilor. Copiii sunt laudati si recompensati pentru
nerepetarea ticurilor si pentru inlocuirea acestora cu un comportament alternativ. Utilizarea acestei terapii
este insa limitata in afara scolii.

Prin automonitorizare pacientul inregistreaza in scris momentele in care prezinta ticuri. Prin
constientizarea comportamentului poate scadea frecventa acestora - acest lucru este valabil in special la
copii. Tehnica distragerii atentiei ii poate ajuta pe unii pacienti sa reziste necesitatii senzoriale si sa capete
un anumit control asupra impulsurilor comportamentale.

Copiii cu ticuri sunt in general mai sensibili, hiperemotivi, sau au o labilitate psihoafectiva mai mare.
Ticurile devin o problema si trebuie aduse in atentia medicului in momentul in care acestea sunt tot mai
frecvente si mai regulate, produc probleme emotionale sau disconfort fizic, sau sunt insotite de un
 comportament ingrijorator - de ex. furie, depresie, automutilare. Membrii familiei joaca un rol foarte
important atat in mentinerea, cat si in destructurarea ticului. Parintii trebuie sa creeze un mediu care sa
ofere sprijin emotional copilului, atat acasa cat si la scoala, in care ticurile sa fie acceptate si nu criticate.

• Alegerea unui tratament medicamentos pentru ticuri depinde de tipul simptomelor problematice,
gravitatea acestora, importanta acestui tratament pentru pacient si riscul efectelor secundare.
Medicamentele utilizate in tratarea acestei tulburari comportamentale includ agonisti de dopamina,
agonisti alfa-2 adrenergici, benzodiazepine si inhibitori selectivi ai recaptarii serotoninei.

Psihoterapia Ipohondriei. Studiu de caz

Ipohondria este o preocupare excesiva a unei persoane de starea sanatatii sale. Observandu-se fara ragaz,
individul ipohondric, egocentric, asemeni lui Argan, bolnavul inchipuit al lui Moliere, pare sa stea la panda
pentru a surpride cea mai mica senzatie neplacuta a corpului sau, senzatie care angoaseaza persoana.
Ipohondrul cauta in mod anxios un medic dorind ca acesta sa-i gaseasca o boala, sa-i puna un diagnostic
prin care „bolnavul ” ar putea sa beneficieze de o ingrijire atenta, profesionista. Astfel, el ar putea fi inteles
fara a se simti culpabilizat si poate avea beneficii secundare ale simptomului: scapa de anumite
responsabilitati. Trebuintele unui astfel de bolnav sunt acelea de a i se recunoaste boala localizata la un
organ, bine definit si, de a fi recunoscut el drept un om bolnav.
Nume: C
Varsta: 34 ani
Profesie: Instalator sanitar
Stare civila: Casatorit
Studii: Scoala Profesionala

Sedinta I
Anamneza: La varsta de 18 ani , pacientul a fost intr-o discoteca cu baietii de varsta lui unde s-au distrat, au
baut si au fumat, ca de obicei. La intoarcerea in camin, a simtit un junghi intercostal, palpitatii ale inimii si
… teama. S-a speriat tare si a doua zi a fost la medic primind ingrijiri pentru raceala. Pacientul si-a amintit
ca a facut dus inainte de discoteca si s-a gandit ca poate a racit, anotimpul fiind iarna. In urma administrarii
medicamentelor prescrise, simptomele au disparut. Dupa doi ani, in alte imprejurari a avut aceleasi
simptome si de atunci si pana acum a consultat o multime de medici: generalisti, neurologi, cardiologi si
psihiatri, dar nici unul nu i-a pus un diagnostic clar si, mai ales, nu si-a gasit remediul. Locuieste cu familia
de origine si sotia sa. Mama si sotia sunt foarte intelegatoare, dar cu tata are conflicte deseori, mai ales ca
acesta obisnuieste sa consume bauturi alcoolice. De multe ori in timpul somnului are impresia ca moare si de
aceea se trezeste transpirat de emotii si-si trezeste sotia cu care ar dori sa stea de vorba si sa-l linisteasca.
Doreste sa fie insotit pe strada de mama, sotie sau colegi, altfel nu are incredere sa iasa singur in spatiul
social, se teme de o eventuala cadere, criza …
Si-a formulat ca obiectiv intarirea personalitatii prin a avea mai multa incredere in el, siguranta.
Intrebandu-l cam de cate sedinte considera ca ar avea nevoie spre a se reechilibra mi-a raspuns ca se
gandeste initial la sase sedinte.

Sedinta II:
Aplicarea Chestionarului STI a evidentiat: Tendinte depresive-hipocondriace, accentuate si Instabilitate
psihica, tendinte accentuate.
Interviul psihologic structurat a pus in evidenta aceleasi tendinte.
Psihoterapia a urmat calea nondirectiva rogersiana imbinata cu sugestii pozitive de intarire a Eului.

Sedinta III
Testarea sugestibilitatii prin metoda catalepsiei bratului. Pacientul a raspuns pozitiv. Am utilizat aceasta
procedura pentru a vedea daca pacientul dispune de aptitudinile necesare unei vindecari mai directe prin
hipnoza ericksoniana deoarece am observat ca pacientul se motiva pentru a-si scurta suferinta. Deoarece a
raspuns poztiv, am urmat pasii relaxarii prin hipnoza ericksoniana administrandu-i scenariul “Calatorie la o
stanca”. Prin aceasta am intentionat ca pacientul sa se elibereze de traume, suferinte, insuccese. La
revenirea din transa, mi-a declarat ca se simte mult mai bine si mai in siguranta.

Sedinta IV
Am verificat mentinerea obiectivului si reformularea lui in termeni pozitivi. O parte dorea continuarea si alta
se opunea. Am dorit sa stiu care era motivul opunerii si am aflat ca avea benefiicii secundare de pe urama
simptomelor, astfel el isi mentinea dependenta de mama, sotie, prieteni, atunci cand se simtea rau, acestia il
inconjurau cu dragostea lor. De asemenea se gandea ca poate daca va fi foarte sanatos, sotia va dori un copil
deoarece amanasera mereu aducerea pe lume a unui copil din cauza suferintei lui si a neputintei de a-si
asuma responsabilitatea. Am colaborat si a fost de acord sa discutam cu cele doua parti in conflict (Abordare
NLP). Prin integrarea partilor aflate in conflict, pacientul s-a simtit in final linistit, impacat cu el insusi,
intreg (armonios).

Sedinta V
L-am rugat sa-si defineasca problema cu care se confrunta si s-o imparta in subprobleme pe care le-am
etichetat, astfel:
1. Altii
2. Fapte din trecut
3. Eu
A decis cum au contribuit alti oameni prin comportamentele lor la problema lui si a concluzionat ca el nu
poate sa-i schimbe pe “altii’, acestia se vor schimba doar daca se vor motiva ei. Faptele din trecut nu mai
puteau fi schimbate, putea doar sa le priveasca din alt unghi de vedere si sa-si ia lectia. In schimb, in ceea ce
priveste EU, aici el, pacientul, decide ce, cum si cand sa schimbe. Chiar din acel moment a decis sa traiasca
in prezent, sa faca mici iesiri in mediul social singur, sa le repete zilnic si sa continue sa-si asume
resposabilitati prin constientizare si invatare.
I-am pus intrebarea de cand va incepe? Mi-a raspuns ca isi va asuma schimbarea chiar din acel moment. L-
am intrebat ce altceva diferit va face pana la sedinta urmatoare. Pacientul mi-a raspuns ca atunci cand va
deveni anxios isi va spune in gand ca emotiile se vor consuma in cateva secunde, le va lasa sa se desfasoare
gandind pozitiv ca, dupa aceea, totul va fi bine … sotia sa va putea sa doarma neantrerupt deoarece el a
invatat sa-si gestioneze trairile. Altceva, l-am intrebat eu? Mi-a raspuns ca va merge si la magazine singur
pentru a face aprovizionarea.

Sedinta VI
Pacientul mi-a relatat ca a pus in practica tot ceea ce si-a propus, reusise si era foarte sigur si mandru de el.
Am lucrat un scenariu legat de Linia Timpului in hipnoza. A raspuns pozitiv sugestiilor si a declarat dupa
iesirea din transa ca s-a vazut in viitor alaturi de sotia sa si un copil pe care il vizualizase in timp ce isi
celebra ziua de nastere, zi festiva la care participa intreaga familie si prietenii lor.
Evaluarea psihologica prin instrumentele specifice psihoterapiei si psihologiei clinice, au evidentiat scaderea
simtitoare a manifestarilor depresive-hipocondriace si a instabilitatii psihice.
El mi-a spus ca are multa incredere in el, mi-a multumit pentru activitatea terapeutica si si-a luat ramas bun.
Am convenit sa ma sune din cand in cand pentru a-mi vorbi despre succesele lui. De atunci au trecut sase luni
si mi-a telefonat in cateva randuri spunandu-mi ca se simte din ce in ce mai bine

Psihoterapia fobiei sociale – O abordare integrativa. Studiu caz

Numele: Z
Varsta: 32 ani
Profesie: Contabila
Stare civila: Casatorita, un baiat
Studii: Medii

Sedinta I
Anamneza: a lucrat inca de la incheierea studiilor pe functia de contabila si a fost bine cotata in profesia sa. A
intrerupt serviciul pentru cresterea copilului, acum baiatul e la scoala elementara si pacienta se gandeste sa-si
reia serviciul, dar nu poate din cauza fobiei sociale, sustine aceasta. Sotul lucreaza in constructii, este sef de
echipa si este bine remunerat. Face naveta dintr-un oras mai mic in Municipiul Constanta zilnic. Ei locuiesc
intr-un apartament confortabil impreuna cu parintii pacientei. Mama o ajuta foarte mult la intretinerea
gospodariei, dar ii face si reprosuri pentru faptul ca se trateaza de multa vreme(5ani) si nu-si gaseste remediul.
Mama pacientei crede ca fiica sa isi cauta scuze si ca nu e bolnava cu adevarat, ci o bolnava inchipuita.
Pacienta nu iese din casa singura, nu a fost nici la scoala la sedinta cu parintii pentru baiatul ei, elev in clasa I.
Desi mama o ajuta foarte mult, aceasta este in varsta si ingrijeste in acelasi timp si pe sotul ei care este bolnav
si imobilizat la pat. Pacienta mai are o sora care este casatorita in acelasi oras ca si ea, se inteleg bine
amandoua. Uneori sora ei vine si o ia din casa pentru a se plimba.
Pacienta sustine ca i se face rau pe strada, in piata sau in magazine. De aceea nu iese singura. A fost si la
medici si la vrajitoare, dar nu si-a rezolvat starile de fobie sociala.
Trimiterea la psiholog a fost facuta de medicul de familie.
Scala de anxietate Hemilton a indicat tendinte accentuate de anxietate.
Obiectivul: recastigarea increderii in ea prin diminuarea anxietatii.
Sedinta II:
Verificarea scopului: I-am pus intrebarea daca doreste intr-adevar sa-si recastige increderea?. Raspunsul a fost
afirmativ, dar simte ca inca ceva o opreste. Am intrebat-o ce va pierde atunci cand va redobandi incredera? A
fost foarte surprinsa, dar dupa o vreme mi-a raspuns ca va pierde ajutorul celorlalti. Apoi, am intrebat-o ce va
castiga? Reflectand, mi-a raspuns ca va castiga autonomia, increderea in ea insasi.
Am lucrat pe integrarea partilor aflate in conflict: partea care dorea vindecarea si cea care se opunea.
Sedinta III :
Testarea sugestibilitatii prin catalepsia pleoapelor; pacienta a raspuns pozitiv sugestiei de relaxare. Am
efectuat apoi relaxarea si hipnoza prin metoda clasica prin care i-am indus sugestii de intarire a Eului.
Sedinta IV:
Am adancit hipnoza, apoi am mers pe imagerie creand un scenariu “Magazinul” ce se plia pe dificultatile
pacientei.
Sedinta V:
S-a desfasurat in contextul social asistand-o la cumparaturi alaturi de o persoana apropiata ei.
Sedinta VI:
I-am trasat ca sarcina sa efectueze singura cumparaturile, persoana apropiata ei sa stea la o oarecrea distanta.
Pacienta s-a descurcat, chiar daca a avut o anumita anixetate.
Sedinta VII: Iesirea in oras cu cineva care sa-i fie aproape pentru a efectua o plimbare si a face cumparaturi de
la Magazinul central.
Sedinta VIII:
Repetarea aceleiasi activitati pentru intarirea comportamentului si castigarea increderii in sine.
SedintaIX:
Iesirea in oras cu un membru al familiei care sa stea in umbra sa si sa intervina doar daca pacienta ii solicita
sprijinul
SedintaX:
Cumparaturi de la Magazinul Central, dar persoana sa stea in umbra.
Sedinta XI:
Iesirea in oras singura si notarea anxietatii pe o scala de la 1 la 10. Pacienta a marturisit ca anxietatea s-a
sitauat la 3, dar a reusit sa o constientizeze si gestioneze usor.
Sedinta XII:
Continuarea intaririi comportamentului anterior si mersul de asemenea la scoala pentru a participa la sedinta
cu parintii.
Pacienta s-a decis sa mearga si la scoala la sedinta cu parintii si a fost foarte mandra de rezultatele ei si de
modul in care fiul sau invata.

Psihoterapia depresiei prin hipnoză ericksoniană.

Studiu de caz. Divorţul, o problemă sau soluţia la problemă?

Consemnată de mai bine de 2500 de ani, depresia continuă să fie una dintre cele mai răspândite probleme cu
care se confruntă condiţia umană. Tulburarea depresivă este o boală cu multiple cauze. Factorii exteriori,
educaţia joacă un rol important, la fel ca şi genetica şi personalitatea subiectului. Depresia este reacţia la un
context anume şi dacă la unele persoane, ea se poate declanşa, există şi alte persoane care în contexte identice
îşi păstrează echilibrul psihic. Atunci când depresia se declanşează intră în funcţiune “releul agravant intern”,
corespunzător dezvoltării dispoziţiilor negative, gândurilor negre şi comportamentelor depresogene (Cungi,
Note, 2002).

Dar boala nu trebuie văzută doar ca suferinţă ci şi ca şansă de schimbare a drumului de viaţă al pacientului
permiţând o recadrare a evenimentelor, recadrarea fiind un instrument foarte puternic al psihoterapiei în
general, şi hipnoterapiei, în special (Dafinoiu, 2003). Recadrarea aduce o schimbare de atitudine faţă de
simptome şi terapeutul manifestă grijă deosebită pentru asigurarea condiţiilor schimbării.

Contemporană primului act terapeutic, psihoterapia a însoţit, în mod elocvent sau implicit, medicina în cursul
istorie sale. Ea a fost prezentă şi dincolo de ariile acesteia, oriunde omul avea nevoie de sprijinul moral al
omului (Ionescu, 1995).

Iniţial, psihologia s-a constituit în arta de a alina suferinţa umană şi a influenţat comportamentul uman, dar
astăzi, ea îşi asumă rolul de tehnică şi a evoluat şi evoluează continuu spre linia unui profesionalism declarat
fiind exercitat cu succes de către aceia care au disponibilităţi, aptitudini în acest sens.

Psihoterapia implică ştiinţă, artă, creativitate. Ea are în vedere omul tulburat, care dezvoltă într-o manieră
singulară, particulară boala şi prin urmare, tot într-o manieră singulară, individuală va fi abordat clientul
(pacientul).

Arta influenţării şi alinării suferinţelor corporale şi a durerilor morale are origini preistorice, dar istoria
ştiinţifică a psihoterapiei a fost scrisă recent şi este contemporană cu noţiunile care o desemnează. Termenul
de “psihoterapie” a apărut în Anglia şi el aparţine lui D.H. Tuke, care a scris lucrarea „Ilustrări ale influenţei
minţii asupra corpului, în stare de sănătate şi boală” în 1872.

Noţiunea de psihoterapie a fost consacrată în Franţa, odată cu studiul lui Bernheim:”Hipnotism, sugestie,
psihoterapie”. În Franţa, termenul de psihoterapie a fost preluat nu doar de medici ci şi de scriitori ca M.
Barres şi Ştefan Zweig. Zweig menţiona, atunci când se referea la psihoterapie, de “vindecarea spiritului prin
spirit” şi de vindecarea “corpului prin spirit”.

J. M Charcot a fost autorul ecuaţiei, după el axiomatice: “ Pentru boală psihică, tratament psihic”. Un alt elev
al Şcolii de la Salpetriere, Alfred Binet, preconizează extinderea sugestiei şi în general, a psihoterapiei în
domenii extramedicale şi mai ales, în domeniul psihopedagogiei, sociologiei, eticii, filosofiei.

Metoda terapeutică în esenţa sa medicală, prin scopul său declarat: asigurarea sănătăţii mentale, psihoterapia
este în fapt o expresie a culturii şi include în cadrul tehnicilor sale reguli de conduită, valori morale, care, la
rândul lor, descind din norme şi modele culturale.

Marea maladie a timpului prezent, cu implicaţii în toate problemele noastre şi care ne afectează la nivel
individual şi social, este “ lipsa sufletului”. Când ne neglijăm sufletul, apar simptomele, care se pot manifesta
prin sentimentul de neîmplinire, obsesii, vicii, boli psihosomatice. Interesul pentru suflet este mai mult decât
încercarea de a eradica simptomele (Moore, 1966).

A da o definiţie precisă sufletului este o întreprindere intelectuală; sufletul a preferat din totdeauna imaginaţia.
Adesea sufletul se dezvăluie într-o conversaţie plăcută, în ataşament, în dragoste, în prietenia sinceră, în
planul intimităţii, al introspecţiei.

Psihoterapiile sugerează adesea cum oamenii ar putea învăţa asertivitatea, iubirea, iertarea, toleranţa,
exprimarea directă a gândurilor şi sentimentelor, exersarea meditaţiei. Jung, unul din terapeuţii sufletului
spunea ca “Orice problemă de natură psihologică este până la urmă o chestiune de religie”.
Tradiţia ne învaţă că sufletul se află undeva pe la mijlocul drumului între înţelegere şi inconştient, şi că
instrumentul său de acţiune nu este nici mintea nici trupul, ci imaginaţia. Aducerea imaginaţiei în zonele care
au suferit din cauza absenţei acesteia, poate aduce echilibrul acestora.

Milton Erickson a denumit uneori hipnoza sa hipnoză naturală, el considera oamenii ca posedând abilităţi
naturale. Erickson iubea cu adevărat natura şi a considerat că oamenii dispun de o mulţime de abilităţi
naturale demne de respect cum ar fi: intrarea în transă şi abilităţi de a experimenta fenomenul transei. De
asemenea, Erickson considera că inducţia transei nu trebuie să fie un lucru atât de formalizat: “veţi privi
ceasul” sau de ritualizat; ea poate fi o conversaţie naturală. În hipnoză, Erickson nu încerca să-i înveţe pe
oameni lucruri ce vin din exteriorul lor, ci îi provoca să evoce unele experienţe din interiorul lor. Nu-şi
impunea propriile idei şi credinţe, spunând în consecinţă: “Aceasta este calea de a rezolva problema” sau
“Uite, ia această nouă credinţă care-ţi este mult mai folositoare decât cea pe care ai avut-o.” Evocarea
experienţelor naturale din interiorul oamenilor, extinderea şi direcţionarea lor, reprezintă travaliul terapeutic
dorind influenţarea oamenilor şi direcţionarea lor spre evocarea propriilor experienţe pe care să le utilizeze în
scopul atingerii propriilor lor obiective.

Hipnoza facilitează pătrunderea în propria minte pentru (re)accesarea unor reprezentări interioare fiind
absorbiţi de anumite evenimente, concentrând atenţia asupra lor în timp ce interesul pentru ceea ce se
întâmplă în exterior, scade. În permanenţă facem acest lucru şi aşa ne explicăm cum înţelegem ceea ce ne
spun ceilalţi în vreme ce noi sunt preocupaţi de cu totul altceva. Nu există nici-o deprindere sau abilitate de
care să fim capabili în transă şi de care să nu fim apţi şi în starea de veghe.

Finalitatea actului psihoterapeutic este dobândirea capacităţii de a acţiona coerent în faţa complexităţii vieţii
ancorându-ne în mod flexibil pe o bază actuală fiind pregătiţi pentru a atrage şansele pe măsură ce se ivesc, de
partea noastră. Dobândirea simţului personal al direcţiei, a congruenţei între scop şi acţiune, gestionarea
schimbării, sunt transformări fundamentale ale personalităţii angrenate în împlinirea propriului scenariu de
viaţă. Drumul pe care îl parcurgem nu este întotdeauna uşor şi lipsit de sinuozităţi, dar putem constata adesea
că este mult mai simplu decât ne permitem să credem. Trăim într-o lume grăbită, instabilă, haotică şi nu ne
mai putem permite să aşteptăm să construiască alte persoane scenariul vieţii pentru noi şi să ne conducă. Este
timpul să ştim cine suntem, ce dorim, încotro mergem, care ne sunt scopurile de viaţă, convingerile şi valorile
şi să învăţăm CUM să devenim proactivi şi să aducem VIEŢII provocări punându-ne întrebări în legătură cu
acele aspecte ale personalităţii noastre pe care dorim să le schimbăm, să construim planul nostru de viaţă şi să
facem pas cu pas pentru atingerea scopurilor, a misiunii.

Studiu de caz. Divortul

La cabinet s-a prezentat o pacientă cu depresie, trimiterea la psiholog a fost făcută de medicul psihiatru.

Anamneza

Pacienta în vârstă de 28 ani, diagnosticată cu depresie, a urmat un tratament indicat de medicul psihiatru, dar
nu a reuşit să se reechilibreze încă.

Este căsătorită, are un copil, lucrează ca asistentă medicală, este studentă, locuieşte într-un apartament
împreună cu soţul şi copilul. Părinţii locuiesc la ţară, în oraş mai are un frate cu care se vizitează rar. Depresia
i-a afectat relaţia de cuplu, relaţia cu părinţii, parţial relaţiile interpersonale profesionale şi situaţia la facultate
prin diminuarea concentrării având impresia ca nu mai face faţă, că a diminuat memoria şi încrederea în sine.
Interviul şi anamneza au evidenţiat suferinţele pacientei, care a crescut într-o familie unde tata era autoritar, îi
plăcea să bea şi adesea stârnea conflicte. Mai are un frate cu care se înţelege bine. A avut o copilărie tristă,
pacienta îşi aminteşte că ar fi dorit să plece de acasă de multe ori din cauza conflictelor, dar nu a avut unde. A
fost o elevă bună şi acum îşi continuă studiile cu foarte bune rezultate. S-a îndrăgostit de un medic şi susţine
că a înşelat-o de multe ori, dar nu l-a surprins cu niciuna din iubitele lui; faptul că a fost înşelată a îndurerat-o
foarte mult şi deşi a fost primul ei prieten, nu s-a simţit cu adevărat bine cu el niciodată. Într-o bună zi, a
cunoscut un bărbat deosebit şi chiar dacă era conştientă că nu e bine să încalce normele morale, l-a înşelat pe
prietenul ei. Ea nu regretă relaţia pe care a avut-o deoarece s-a simţit minunat în compania acestui bărbat, el a
făcut-o să se simtă bine cu ea însăşi, a simţit că într-adevăr este femeie şi încă una valoroasă, a trăit clipe
magice cu acest bărbat căsătorit cu o altă femeie. Regretă faptul că prietenul ei şi-a dat seama şi a descoperit
noua ei relaţie. Cu toate acestea, prietenul pacientei în speţă, nu a dorit să se despartă, ci dimpotrivă, a cerut-o
în căsătorie. Au împreuna un copil, dar a şantajat-o mereu că îi va spune mamei ei despre aventura cu celălalt
bărbat. Aceasta a înrăutăţit relaţia lor, mai ales ca îi scoate în evidenţă doar defectele, o jigneşte şi o face să se
simtă foarte vinovată atât pentru adulter cât şi din punct de vedere religios spunându-i că are de ”plătit”.
Pacienta se plânge că este disperată şi că are momente grele de deznădejde. S-a gândit să divorţeze, dar ştie că
mama ei va suferi, nu este sigură dacă îşi va putea permite să crească copilul şi se teme că acesta va suferi
foarte mult pentru că îşi iubeşte nespus, tatăl. A fost la medic si biserică, a urmat toate indicaţiile, însă starea
ei de sănătate nu s-a îmbunătăţit, conflictul intrapsihic persistă şi nu poate lua decizia de separare.

Obiectivele psihoterapiei

Am plecat de la premisa că fixarea obiectivelor împreună cu pacienta şi testarea ecologică a acestora de către
subiect, angajarea autentică în procesul reechilibrării personalităţii, reprezintă condiţiile unui act
psihoterapeutic de succes. Obiectivele au fost fixate de comun acord cu pacienta:

1. Liniştirea pacientei;

2. Integrarea părţilor aflate în conflict;

3. Deculpabilizarea;

4. Întărirea eului, creşterea încrederii;

5. Creşterea concentrării atenţiei în plan profesional şi şcolar;

6. Restructurarea convingerilor (credinţelor) de viaţă prin schimbarea unor convingeri vechi ce-i sabotau
personalitatea;

7. Puterea de a face alegeri responsabile prin testarea mentală a efectelor.

Examenul psihologic a evidenţiat o imagine de sine scăzută, devalorizare, agresivitate şi tendinţe depresive,
hipocondriace, coeficientul de inteligenţă = 116 (peste medie).

Psihoterapia a cuprins douăsprezece şedinţe şi a integrat tehnici din hipnoză şi NLP (integrarea părţilor aflate
în conflict prin sublinierea intenţiei pozitive a celor două părţi, cea care îi spune să divorţeze şi cea care
doreşte să rămână în relaţie), reframingul, scenariile, metaforele şi poveştile terapeutice spuse în transă,
strategiile cognitiv comportamentale, convorbirea nondirectivă, artterapia.

Efectele psihoterapiei
 Câştigarea stării de linişte, pace interioară prin liniştirea copilului interior, împăcarea cu sine
 Augmentarea încrederii în sine
 Trăirea sentimentului de reunificare, unitate
 Învăţarea lecţiilor de viaţă din experienţele trecute, care nu mai pot fi schimbate
  Creşterea interesului pentru studii
 O bună concentrare şi îmbunătăţirea memoriei
 Încheierea cu succes a studiilor superioare
 Sentimentul creşterii valorii personale
 Implicarea în practicarea noii profesii
 Câştigarea unui nou statut profesional
 Îmbunătăţirea stilului de interacţiune, dezvoltarea relaţiilor interpersonale
 Creşterea resurselor financiare şi prin urmare a calităţii vieţii
 Câştigarea sentimentului de libertate
 Puterea de a lua decizii responsabile
 Înlocuirea convingerilor de viaţă disfuncţionale cu convingeri realiste

Am primit un telefon de la pacientă şi m-a felicitat cu ocazia Sărbătorilor Pascale şi mi-a transmis că se simte
bine. Pacienta m-a vizitat la cabinet, era o persona împăcată cu sine, divorţase, se liniştise şi se simţea foarte
sigură de sine. A încheiat facultatea, acum avea două slujbe, muncea mai mult, dar se simţea liberă şi
puternică. A fost însoţită de copil, a solicitat o evaluare a acestuia. Instrumentele psihodiagnostice au
evidenţiat o dezvoltare echilibrată a copilului. A plecat împăcată cu ea însăşi şi cu noua sa viaţă pe care a decis
să şi-o aleagă. A plecat împăcată cu ea însăşi şi cu noua sa viaţă pe care a decis să şi-o aleagă înţelegând că
boala nu trebuie văzută doar ca impas existenţial, ca suferinţă, ci şi ca şansă de schimbare a drumului de viaţă
prin lărgirea sferei conştiinţei şi ridicarea la alt nivel al înţelegerii. Dacă la începutul conflictului cu ex-soţul,
divorţul părea o problemă, la finalul psihoterapiei, divorţul a reprezentat pentru pacientă soluţia la problemă.