TEHNICA PACIENTULUI SIMBOLIC

Elena-Carmen Ţuca

Atunci când vine vorba despre terapia cu adulţi, aceştia, de cele mai multe
ori, vin singuri să solicite ajutorul, însă, în terapia cu copii, cei mici sunt
aduşi de către părinţi. Motivele pentru care vin pot fi blocaje ale
comunicării, divorţul părinţilor, probleme de adaptare, stima de sine scăzută
şi exemplele pot continua. Nu de puţine ori, însă, în terapie ajung copii care
sunt catalogaţi de către părinţii lor mult prea timizi.
Unii ar spune că timiditatea nu ar fi ceva de speriat, aşa că te invit să vedem
ce înseamnă să fii timid şi de unde anume pragul timidităţii începe să fie un
neajuns pentu copil. Deci, o voi lua pas cu pas…
Etimologic vorbind, timiditatea vine de la cuvântul grecesc timeios care
înseamnă emoţie sau trăire emoţională. De aici, se poate trage concluzia că
timiditatea este o emoţie sau mai bine zis un amestec de emoţii: frica şi
curiozitate, tensiune şi plăcere.
În dicţionarul explicativ al limbii române, se găseşte următoarea definiţie:
Timiditatea este însuşirea de a fi timid, lipsa încrederii, sfială, sfiiciune.
Wikipedia oferă următoarea explicaţie: Timiditatea (numită şi neîncredere în
sine) este un termen psihologic social folosit pentru a descrie sentimentul de
teamă, lipsă de încredere sau jenă atunci când o persoană se află în
imediata vecinătate, se apropie, sau este abordată de alte persoane, în
special în situaţii noi sau cu persoane nefamiliare.
Şi pentru că din punctul de vedere al definirii timidităţii, nu este nimic
neclar, voi merge mai departe.
Dacă ar fi să atribui un rol timidităţii, acesta ar fi acela de a ajuta la adaptare
în situaţii noi. Fiind într-un fel timid, copilul se poate retrage temporar şi
câştigă astfel un sentiment de control al situaţiei. În general, pe măsură ce
copii consideră că au capătat control în întâlnirile cu oameni care nu sunt
familiari, timiditatea dispare
Până aici, nimic ameninţător în privinţa timidităţii, aşa că voi merge mai în
profunzimea ei.
Timiditatea, pe de altă parte, este sentimentul predominant că, într-o acţiune
socială, am putea greşi sau ne-am putea „face de râs”. Aceasta se manifestă
în special în situaţiile noi, nefamiliare. Şi are la bază o neîncredere a
copilului în propriile lui forţe. Astfel, se poate vorbi despre un compex de
inferioritate.
Dusă la extremă, timiditatea poate fi văzută ca anxietate socială sau fobie
socială. Conform acestor informaţii, timiditatea începe să devină
ameninţătoare, aşa că voi continua analiza.
Poate că te întrebi care sunt cauzele care pot duce la timiditate. Ei bine, în
ceea ce priveşte cauzele pentru care un copil poate fi mai timid decât ceilalţi,
acestea pot fi:
• criticarea sau pedepsirea copilului în public (atunci când copilul este
constant criticat de faţă cu alte persoane, acesta, din nevoia de a se proteja pe
sine, poate evita contactele cu celelate persoane);
• stima de sine scăzută (datorită criticii excesive venite din partea părinţilor
sau a persoanelor pe care micuţul le investeşte ca fiind importante, copilul
poate înţelege că nu este valoros, că nu contează, ceea ce duce la scăderea
stimei de sine);
• hiperprotectivitate din partea părinţilor (atunci când copilul nu este lăsat să
îşi dobândească autonomia şi părinţii fac lucrurile în locul lui, din dorinţa de
a-l proteja, mai târziu acestuia îi va lipsi curajul necesar de a lua decizii de
unul singur);
• îngrijire părintească neadecvată (dacă copilul este lăsat în mod constant să
facă ce vrea, în ideea de a învăţa să fie independent, acesta poate crede că nu
este demn de atenţia părinţilor sau că parinţii nu sunt interesaţi de el, că nu îl
iubesc);
• învăţarea timidităţii (copilul învaţă prin exemplu, de aceea părinţii care
sunt timizi au şanse mult mai mari să aibă copii timizi).
Dacă ar fi să mă refer la semnificaţia din punct de vedere psihologic, pentru
unii copii, timiditatea este manifestarea unor probleme ce ţin de lumea lor
interioară. Un copil se ascunde după prototipul de copil timid pentru a nu
trebui să se dezvăluie pe el însuşi. Experienţa l-a învăţat că e mai sigur să nu
spui nimic, aşa că el se retrage într-un mediu protectiv.
Atunci când relaţiile sociale anterioare l-au lezat pe copil sub forma
respingerii sau l-au pus în situaţii jenante, ruşionoase, a fi timid poate să
reprezinte şi o scuză pentru a nu dezvolta abilităţi sociale şi a nu le
experimenta. De asemenea, un copil nemotivat, poate folosi timiditatea ca un
apanaj de a rămâne la acelaşi nivel, evitând astfel să facă mai mult din ceea
ce l-ar aduce în prim plan. Văzută din aceste unghiuri, timiditatea este un
handicap, care nu face nimic altceva decât să întărească stima de sine
scăzută a copilului.
Pătrunzând în universal lui interior, constaţi că micuţul operează cu furie şi
teamă în locul liniştii interioare şi încrederii, furie şi teamă ce au la bază
motive foarte serioase.
Însă până când copilul va deschide o uşă spre universul lui interior, se ridică
întrebarea în rândul psihoterapeuţilor: Cum aş putea sparge gheaţa de la
prima şedinţă, atunci când în cabinet intra pentru prima dată un copil timid?
Răspunsul la această întrebare este dat de “Tehnica pacientului simbolic”. În
mod cert te întrebi în ce constă această tehnică şi care sunt paşii prin care
poate fi aplicată.
Ei bine, este cunoscut faptul că în terapia cu copii, păpuşile, jucăriile de pluş
şi jucăriile în general, au un rol foarte important. Motiv pentru care atunci
când micuţilor le este greu să exprime ce simt, ei proiectează experienţa lor
pe jucării. Astfel, ei dau voce păpuşilor şi acestea vorbesc pentru copii.
Pentru a aplica tehnica pacientului simbolic este nevoie de o jucărie de pluş
sau o păpuşă.
Astfel, atunci când un copil timid, intră pentru prima oară în cabinet,
observând că micuţul este temător şi că se simte stingher, terapeutul poate
introduce în scenă o jucărie. Astfel, specialistul îi arată micuţului jucăria şi îi
spune că aceasta este şi ea pentru prima dată în cabinet şi că şi ei îi este
teamă pentru că este într-un spaţiu nou. Şi că la un moment dat, cu toţii ne-
am simţit aşa când am fost puşi în faţă situaţiilor noi şi neaşteptate. Aşadar,
este o reacţie perfect normală.
Procedând astfel, terapeutul răspunde şi empatizează cu micuţul, se începe
participarea copilului la terapie şi se pun bazele dezvoltării unei relaţii
pozitive cu micuţul.
Apoi, după ce jucăria este introdusă în cadru, copilul este rugat să îl ajute pe
terapeut să găsească diferite metode prin care păpuşa să se simtă în
siguranţă.
Prin această tehnică, rezistenţa copilului este înlăturată, pentru că în centrul
atenţiei este acum jucăria. Astfel, jucăria devine un obiect ce îi va conferi
micuţului siguranţă de-a lungul şedinţelor de terapie. Această tehnică poate
fi folosită cu copii între 4 şi 8 ani.

Deşi fiecare terapeut va aplica această tehnică în funcţie de stilul propriu şi

de particularităţile pacientului, în cele ce urmează, voi prezenta modul în
care am aplicat şi adaptat această tehnică în prima şedinţă de terapie cu un
copil timid.

Aida este o fetiţă de 6 ani care a fost adusă de către părinţii ei pentru că
este foarte timidă, nu are prieteni, nu răspunde la şcoală nici atunci când
este întrebată şi îi este foarte greu să interacţioneze cu copii în vreun fel.
Ştiind aceste lucruri, înainte de prima şedinţă am ales o păpuşă pe care am
aşezat-o separat de celelalte jucării. Astfel, pentru că singurul răspuns de la
Aida la orice îi ziceam era să se uite pe furiş la mine şi să îmi zâmbească,
am introdus-o în scenă pe păpuşa Rosie.

- Aida, ţi-o prezint pe Rosie, păpuşa care a venit astăzi pentru pentru prima
oară în cabinet. După cum observi, ea stă separat de celelalte jucării pentru
că este nouă şi îi este teamă să meargă să se alăture celorlalte. Din acest
motiv este un pic neliniştită… Vrei te rog să mă ajuţi să o liniştesc? (dă
timid din cap în semn afirmativ)
– Mă întreb oare ce să îi spunem… Ai vreo idee ce am putea să îi spunem?
(îmi face semn din cap că nu)… Haide totuşi să încercăm ceva… Vrei să îi
spui tu ceva? (arătă cu degetul înspre mine)… Bine… Rosie, înţeleg că eşti
speriată pentru că eşti pentru prima dată într-un loc nou şi nu ştii dacă
jucăriile vor fi prietenoase cu tine. Şi este perfect normal să îţi fie teamă,
pentru că tuturor ne este teamă la un moment dat de situaţiile noi, pentru că
nu ştim la ce să ne aşteptăm.
– Aida, oare s-a mai liniştit un pic Rosie? (îmi face semn din cap că da)
– Să încercăm oare să o ducem mai aproape de jucării? (îmi face semn că
da)
– Vrei să o duci tu? (arătă înspre mine).
– Bine, însă arată-mi tu, te rog, unde să o aşez. Îmi indică să o aşez înspre
marginea, locului cu jucării. O duc pe Rosie alături de celelalte păpuşi şi
animăluţe de pluş si apoi, întrebând-o dacă vrea să deseneze, îmi spune că
da (e primul răspuns verbalizat pe care îl dă).
După ce termină de desenat şi îmi povesteşte desenul, o întreb dacă vrea să
meargă să vedem ce mai face Rosie. Aşa că ne îndreptăm spre locul cu
jucării şi pentru că păpuşa era cu capul plecat, îi spun Aidei:
– Pare a fi încă tristă, ce să facem oare cu ea? Să o luăm şi pe ea pe fotolii?
– Da.
– Vrei să o iei tu? (Dă din cap că nu şi arătă înspre mine).
Iau păpuşa şi mergem înspre fotolii. Acolo, aşezăm păpuşa pe măsuţa
dinspre fotolii şi mângâind-o uşor pe cap, îi spun:
– Rosie, şi Aida e tot pentru prima oară aici, în cabinet. Însă ea va veni
săptămânal de acum înainte, aşa că ai în ea o prietenă de nădejde.
Apoi, fetiţa vrea să îi arate desenul pe care ea l-a făcut şi pentru că am
încheiat şedinţa cu o poveste, „Plăntuţa cea peresevrentă”, Rosie a fost
ţinută în braţe de fetiţă pe tot parcursul lecturii, timp în care Aida o
mângâia uşor pe cap.
Înainte să plece, Aida a dus-o înapoi între jucării, spunându-i că vine din
nou la ea săptămâna viitoare.