Olanda Tipul şi structura Parlamentului, Prag electoral, Modul în care votează alegătorul,

Modul în care se stabilesc rezultatele şi se atribuie mandatele

Există un număr relativ mare de ţări (Austria, Belgia, Cehia, Cipru, Danemarca, Letonia,
Olanda, Slovacia, Suedia), în care alegătorul are de votat o „listă închisă”. Această listă are o
componenţă şi o ordine a candidaţilor pre-determinată de partidul care o propune, alegătorul
avand însă posibilitatea de a modifica ordinea respectivă prin voturile preferenţiale pe care le
poate exprima pentru candidaţii favoriţi sau chiar prin acordarea de „voturi negative”
candidaţilor pe care doreşte să-i elimine din cursa electorală (Letonia)
Parlamentul bicameral este tradiţional în Europa, el fiind determinat de diversitatea socio-
teritorială şi de existenţa unor puternice comunităţi regionale care au impus necesitatea unei
duble reprezentări (una naţională şi una regională) şi a unei proceduri care să implice
participarea a două camere drept garanţii ale protecţiei minorităţilor.
Olanda este una din cele doua ţări din lume (alături de Israel) cu alegeri directe şi cu un
sistem RP pur pentru Camera inferioară. Sistemul RP pur este considerat acel tip de
transformare a voturilor în locuri care permite partidelor să obţină un procent similar al
voturilor şi locurilor astfel încât să nu existe practic disproporţionalitate.
Olanda este o monarhie constitutională ereditară, cu un sistem de guvernare parlamentar,
conform constituţiei intrate in vigoare la 17.02.1983
Tipul de sistem electoral folosit
Este utilizat un sistem de reprezentare proporţională, cu scrutin de listă şi vot preferenţial
organizat la nivelul unei singure circumscripţii (întreaga ţară). La alegerile pentru Camera
Reprezentanților (mai importantă decât cealaltă, prin prisma faptului că este singura care
poate iniţia legi), fiecare alegător are dreptul să voteze o listă de candidaţi, putând acorda, de
asemenea, un vot preferenţial unuia dintre candidaţii de pe lista respectivă. Alegerea
Senatului este indirectă, fiind realizată de către Consiliile celor 12 provincii ale Olandei.
Parlamentul Olandei este bicameral, fiind format din Twedee Kamer (a doua Cameră ) care
are 150 de membri şi Eerste Kamer (prima Camer ) care are 75 de membri. Mandatele, în
cazul ambelor Camere, au o durată de patru ani. Pentru alegerea Camerei inferioare (mai
importantă decât cealaltă, prin prisma faptului că este singura care poate iniţia legi), se
foloseşte un sistem de reprezentare proporţională, cu scrutin de listă şi vot preferenţial
organizat la nivelul unei singure circumscripţii (care este teritoriul ţării). Membrii Camerei
superioare sunt aleşi în mod indirect, de către un corp de electori format din reprezentanţii
consiliilor regionale, folosindu-se acelaşi sistem proporţional cu scrutin de listă şi vot
preferenţial. locurile sunt distribuite la nivel naţional între diferitele liste sau grupuri de liste
care au obţinut un minimum de 0.67%; fiecare prime te atâtea locuri cât num rul de ori de
care num rul de voturi primite este multiplu al normei de reprezentare stabilite la nivel
naţional (num rul de voturi valabil exprimate în întreaga ţar împ rţit la num rul de locuri 150
care trebuie distribuite). În cadrul fiec rei liste locurile sunt alocate între candidaţi corespunz
tor ordinii în care apar în aceasta. alocarea restului de mandate r mase nedistribuite se
realizeaz prin metoda d'Hondt. Pentru Camera inferioară există un prag de 0,67% din voturile
valabil exprimate (procent corespunzător voturilor necesare pentru alegerea unui candidat).
La alegerile pentru Camera Inferioară, fiecare alegător are dreptul să voteze o listă de
candidaţi, putând acorda, de asemenea, un vot (preferenţial) unuia dintre candidaţii de pe lista
respectivă Pentru Camera inferioară, mandatele sunt atribuite la nivel naţional între diferitele
liste care au atins pragul de
0.67% din voturile valabil exprimate. Pentru aceasta, numărul de voturi primit de fiecare listă
se divide cu 0,67%, de aici rezultînd un prim rând de mandate care revine fiecărei liste.
Pentru ceea ce rămâne, se procedează în felul următor: dacă numărul de mandate care mai
sunt de atribuit este cel puţin egal cu 19, se foloseşte metoda celei mai mari medii (d'Hondt):
restul rămas pentru fiecare listă după operaţia de împărţire menţionată mai sus se divide cu un
număr de divizori (1, 2, 3, ...) egal cu numărul de mandate care mai sunt de atribuit, câturile
astfel obţinute pentru toate listele fiind dispuse în ordine descrescătoare, fiecăruia urmând să-
i corespudă, în această ordine, câte un mandat până când sunt epuizate toate mandatele; dacă
numărul de mandate este mai mic de 19, se foloseşte metoda celui mai mare rest: resturile
operaţiei de împărţire menţionate mai sus sunt dispuse în ordine descrescătoare, fiecăruia
urmând să-i corespudă, în această ordine, câte un mandat până când sunt epuizate toate
mandatele. Odată stabilit numărul de mandate care revin fiecărei liste, acestea sunt atribuite
candidaţilor, în general, în ordinea în care aceştia sunt poziţionaţi pe lista respectivă. Totuşi,
dacă un candidat obţine un număr de voturi preferenţiale cel puţin egal cu un sfert din pragul
electoral, el este declarat ales chiar înaintea candidaţilor situaţi pe poziţii superioare pe lista
pe care figurează şi el (şi care nu obţin, la rândul lor, acest barem).
Olanda este o monarhie constituțională, iar regele (sau regina) este șeful oficial al statului.
Există patru straturi de guvernare în Țările de Jos: consiliile locale, consiliile provinciale,
camera inferioară a parlamentului sau camera tweede și camera superioară a parlamentului
sau senatului. Placile de apă sunt, de asemenea, alese direct ca un fel de pas înainte, precum
și Parlamentul European. Există 150 de deputați în casa inferioară sau în parlament și sunt
aleși la fiecare patru ani sau mai devreme dacă guvernul se prăbușește (ceea ce se întâmplă
destul de des). Misiunea lor este de a face noi legi și de a ține cont de ceea ce au făcut
miniștrii. Cele 75 de membri ai Senatului sunt aleși la fiecare patru ani - din etapa doi ani cu
casa inferioară - de către membrii celor 12 consilii provinciale. Funcția senatului este de a
"reflecta" asupra implicațiilor unei noi legislații. Senatul nu poate modifica legislația - nu
poate decât să o accepte sau să o respingă. Un guvern care nu are sprijin majoritar în senat nu
poate fi sigur că politicile sale mai controversate vor fi aprobate. Guvernul aflat în exercițiu a
fost nevoit să colaboreze cu tot felul de coaliții politice pentru a lua unele dintre măsurile sale
în lege.
Cine poate vota? Pentru a vota în alegerile naționale, trebuie să fiți un cetățean olandez și în
vârstă de 18 ani sau mai mult. Oamenii care sunt eligibili să voteze primesc un card de vot cu
cel puțin 14 zile înainte de alegeri. De asemenea, trebuie să afișați id când mergeți să voteze.
Cetățenii non-olandezi pot vota în alegerile locale și europene și în consiliile de apă, cu
condiția să îndeplinească anumite condiții. Secțiile de votare sunt deschise între orele 7.30 -
21.00, dar unele sunt deschise mai devreme la cerere specială.

Cum funcționează votarea? Votarea în Țările de Jos se bazează pe o reprezentare

proporțională conform unei liste de candidați aprobate de partid. Cu câteva săptămâni înainte
de alegeri, partidele politice care s-au calificat pentru includerea pe buletinul de vot trebuie să
întocmească o listă cu deputații candidaților. (Pentru a se putea adăuga la buletinul de vot,
noile partide trebuie să plătească un depozit în valoare de 11 250 EUR și să adune un total de
580 de semnături distribuite în cele 19 circumscripții electorale din Olanda și în Antile - cele
mai multe persoane care doresc să facă acest lucru. liderul de partid conduce de obicei lista,
în timp ce numele de familie este adesea o figură cunoscută sau cunoscută de un fel care
dorește să-și arate sprijinul față de partid. Această poziție ceremonială este cunoscută sub
numele de lijstduwer. Pentru a vota, alegeți mai întâi petrecerea aleasă de dvs. și apoi
completați cercul de lângă deputatul ales cu un creion roșu. (Au existat tentative de
introducere a votului electronic în Olanda, dar acuzațiile de fraudă și de confidențialitate au
fost plătite.) Deputații sunt aleși în funcție de locul lor pe listă. Cu toate acestea, dacă un
deputat în partea inferioară a listei primește o mulțime de voturi de preferință - mai mult de
25% din cota electorală, pentru a fi tehnic în privința acestuia - el va susține lista și va câștiga
un loc în parlament împingând pe altcineva .
De îndată ce sondajele se închid, postul public de televiziune NOS și alții publică rezultatele
sondajului lor de ieșire. Aceasta dă o idee grosolană despre rezultatul alegerilor, dar într-un
concurs apropiat, ca și în acest an, se poate întâmpla orice. DutchNews.nl va rula un blog live
în seara alegerilor, astfel încât să puteți fi la curent cu cele mai recente întâmplări.
Ce se întâmplă în continuare? Zeci de partide pot apărea pe buletinul de vot, dar numai cei
care bate cota electorală vor ajunge la un deputat. Aceasta se calculează prin împărțirea
numărului total de voturi exprimate cu 150. În ultimele alegeri, care era de 62.828 - astfel
încât o partidă care a obținut mai multe voturi decât cea care era sigur de cel puțin un loc în
parlament. Orice vot rămas este împărțit în funcție de o formulă foarte complicată. Unele
părți sunt de acord să-și transfere voturile în exces unei alte părți, astfel încât să poată
beneficia de sprijinul suplimentar și să câștige un loc. Odată ce praful sa stabilit, parlamentul
- nou-aleși 150 de parlamentari - va organiza o dezbatere asupra rezultatelor și va selecta un
informator - un om de stat de rang înalt care analizează eventualele coaliții guvernamentale în
zilele după alegerile generale. Informatorul poartă discuții cu liderii partidelor pentru a le
exprima cu privire la potențialele parteneriate.
Acord După ce a fost identificată o potențială coaliție, informatoarea numește un formator,
de obicei liderul celui mai mare partid. El (și nici un lider mare de partid nu are un lider de
sex feminin) va ajunge apoi la piatra de zgomot a elaborării unui acord de coaliție. Acest
lucru poate dura luni, timp în care noii parlamentari trebuie să se ocupe cu miniștrii care sunt
în funcții de îngrijire. Deci nimic nu se face cu adevărat și țara pare să funcționeze perfect.
Odată ce noul guvern a fost finalizat, acesta va publica regeerakkoord - un document care
prezintă toate planurile pe care noul guvern a convenit-o. Aceasta este, de obicei, o mish-
mash de compromisuri politice plus o serie de politici noi pe care nimeni nu le-a votat, dar
care par să se potrivească noii dispoziții.

Fiecare cetățean olandez care a împlinit vârsta de 18 ani este eligibil să voteze (actief
kiesrecht) sau să candideze la alegeri ca membru al Camerei Reprezentanților (passie
kiesrecht). O excepție notabilă sunt alegerile locale, în care pot fi aleși persoane mai tinere de
18 ani, deși nu își pot lua locul până la împlinirea vârstei de 18 ani. De asemenea, pentru
alegerile municipale nu trebuie să fie olandeză; rezidenții care sunt cetățeni ai unei alte țări
UE sunt, de asemenea, eligibili să voteze, precum și cetățenii altor țări care au locuit (legal)
în Țările de Jos timp de cinci ani. Cineva poate fi lipsit de aceste drepturi dacă este incapabil
să facă o alegere întemeiată sau dacă și-a pierdut dreptul de vot prin sentință. Cu două
săptămâni înainte de alegeri, toți alegătorii primesc o carte, care este dovada că au dreptul de
a vota, iar acest card trebuie predat la secția de votare înainte de a vota. Votarea nu este
obligatorie. Votul obligatoriu a fost introdus odată cu votul universal în 1917, dar a fost anulat
în 1967.

Nu este necesar sau chiar posibil să se înregistreze în mod special ca alegător pentru alegeri
în Țările de Jos: fiecare locuitor rezident al Țărilor de Jos trebuie să se înregistreze ca atare în
municipiul în care trăiesc, iar aceste date (care include cetățenia și data de la naștere) este
baza de la care rezultă registrul electoral.
Cetățenii olandezi care trăiesc în străinătate (și s-au abrogat ca rezidenți olandezi) au voie să
voteze pentru Camera Reprezentanților și pentru Parlamentul European, însă nu pentru
alegerile municipale sau provinciale. Ei trebuie să se înregistreze ca alegători.

Pentru toate alegerile, sondajul este organizat pe baza municipalităților. În fiecare

municipalitate există mai multe posturi de votare, de obicei în clădiri comunale, cum ar fi
biserici, școli și, mai recent, stații de cale ferată. Există două sisteme diferite: utilizarea
cardului de apel (oproepkaart) sau a unui permis de vot (stempas). Cu oproepkaartul,
alegătorii pot vota, folosind acest card, numai la cea mai apropiată stație de vot sau, dacă este
pierdută, cartea de identitate. Cu un stempas, utilizatorii pot vota la orice stație din municipiul
lor, dar trebuie să aibă permisiunea cu ei. Dacă se pierde, poate fi cerută înlocuirea, dar numai
cu câteva zile înainte de alegeri. O stempas (de alt tip) poate fi, de asemenea, invitat să voteze
într-o altă municipalitate. Când sosesc la o secție de votare, alegătorii își înmânau cartea sau
trecuseră la unul dintre cei trei însoțitori ai secției de votare, care verificau cardul, îl anulau,
eliberează buletinele de vot ale alegătorului și îl conduceu la secția de votare . Cetățenii
olandezi care locuiesc în străinătate pot vota prin înregistrarea în avans și apoi prin votul prin
poștă. Rezultatele sunt numărate de municipalitatea Haga și sunt incluse în propriile rezultate.
În 2006, ei puteau vota prin internet prin intermediul sistemului de alegeri pe internet din
Rijnland, însă în 2008 preocupările legate de securitate au condus la o lege împotriva votării
pe internet [3]. Votarea se face într-unul din două moduri: marcarea manuală a buletinelor de
vot cu un creion roșu sau electronic, utilizând o mașină de vot. În 2005, aproape toate
municipalitățile au intenționat să renunțe la votul cu creioane. Cu toate acestea, au fost
ridicate îndoieli serioase cu privire la inviolabilitatea computerelor utilizate de manipularea
potențială a voturilor și interceptarea electronică [4]. [5] Acest lucru a condus la o alergare pe
mașinile de vot în străinătate și la reintroducerea creionului roșu în unele municipalități în
2006, ocazional prin utilizarea containerelor de transformare a deșeurilor medicale convertite
drept cutii de vot.

POST ELECTION
Electoratul din Olanda în ultimele alegeri generale din 2012 a fost de 12.689.810, dintre care
75% au votat, rezultând 9.462.223 voturi (din care 9.424.235 valabil valabil). Cu 150 de
locuri, înseamnă o cotă de 62.828 de voturi pe loc, așa-numita cotă Hare. Deoarece pragul
electoral este egal cu cota, acesta este și numărul de voturi necesare pentru a obține un loc în
Camera Reprezentanților. Cu toate acestea, modul în care sunt alocate locurile reziduale,
utilizând metoda D'Hondt, metoda cea mai mare medie, înseamnă că este puțin probabil ca
partidele mai mici să obțină un loc rezidual, în timp ce părțile mai mari au șanse mai mari de
a obține unul și chiar pot obține mai mult unu. În primul rând, numărul de locuri este
întotdeauna rotunjit, ceea ce înseamnă că există întotdeauna locuri rezidente, iar părțile care
nu au atins cota nu primesc locuri (nu participă la calculul următor). Apoi, numărul de voturi
este împărțit la numărul de locuri atribuite plus unu. Partida cu cel mai mare număr rezultat
obține un loc suplimentar. Apoi, procesul este repetat, iar partida care a primit noul loc de
participare din nou, deși cu un număr mai mare pentru că au un loc suplimentar (calculul
rămâne același pentru celelalte părți, care nu au avut niciun loc suplimentar). Dar, mai târziu
în acest proces, partidul poate primi un alt loc suplimentar. Și deoarece există multe partide în
Camera Reprezentanților, acest lucru nu este puțin probabil să se întâmple.
După ce locurile sunt alocate părților, oamenii trebuie să fie repartizați pe scaune. Olanda are
20 de circumscripții electorale, în fiecare dintre acestea o parte poate folosi diferite liste. În
teorie, o parte poate plasa diferiți candidați pe fiecare din cele 20 de liste diferite. Cu toate
acestea, este obișnuit ca cel puțin candidatul pe primul loc pe listă să fie aceeași persoană din
întreaga țară. Este chiar destul de comun ca părțile să folosească aceeași listă în fiecare
district sau să varieze numai ultimii cinci candidați pe fiecare raion. De obicei, acești cinci
candidați sunt politicieni bine cunoscuți la nivel local, partidele sperând să atragă voturi
suplimentare cu acești candidați. Cu toate acestea, datorită poziției lor scăzute pe listă, sunt
puține șanse ca acești candidați locali să fie aleși.

Primul pas în procesul de alocare a oamenilor pe scaune este calculul numărului de locuri pe
care fiecare dintre listele unei partide îl primește, adăugând numărul de voturi pe fiecare
dintre listele diferite. Dacă o parte folosea aceeași listă în mai multe circumscripții electorale,
aceste liste sunt văzute ca o singură listă. Alocarea locurilor în listele diferite se face utilizând
metoda cea mai mare rămasă.

Cel de-al doilea pas este calculul candidatului care a obținut mai multe voturi decât 25% din
cota electorală, prin adăugarea tuturor voturilor pentru un anumit candidat pe diferitele liste.
Acești candidați sunt declarați aleși în mod independent de ordinea listei și primesc unul
dintre locurile din listă în care au primit cele mai multe voturi. În cazul în care mai mulți
candidați sunt aleși pe o listă decât lista primită de locuri, candidatul cu cel mai mic număr
total de voturi este transferat pe listă unde a avut cel mai bun rezultat al doilea.

Ca al treilea pas, restul de locuri (dacă există) sunt atribuite celorlalți candidați, pe baza
ordinului lor din listă. Atunci când candidații sunt aleși pe mai multe liste în acest fel,
candidatul se află pe lista în care a obținut cele mai multe voturi. Aceasta este continuată până
când fiecare loc este atribuit. Dacă unul dintre acești candidați aleși decide mai târziu să
părăsească parlamentul, atunci locul lui este atribuit următoarei persoane pe lista districtului
pe care îl reprezintă.
O excepție de la cele de mai sus există sub formă de lijstduwer ("pushhers"), oameni celebri
(foști politicieni, dar și sportivi) care sunt înscriși pe lista candidaților, dar nu vor accepta un
loc atunci când obțin suficiente voturi pentru unul. În timpul alegerilor municipale din 2006,
profesorul Joop van Holstein a criticat această practică, spunând că cineva de pe o listă
candidată ar trebui să fie, de asemenea, un candidat serios. Această opinie este împărtășită de
alți politicieni, dar mai puțin de politicieni, care spun că lijstuporii sunt pe listă să nu fie aleși,
ci să demonstreze că susțin acea parte și că faptul că se află în partea de jos a listei o face
evidentă ele nu sunt destinate pentru a obține un loc. Totuși, scriitorul Ronald Giphart (1998)
și skater Hilbert van der Duim (1994) au primit un consiliu al orașului, pe care Giphart a
refuzat să-l umple. Profesorul Rudy Andeweg spune că acest lucru este aproape de fraudă,
deoarece legea impune ca cineva de pe lista candidaților să declare în scris că este dispus să
umple un loc
Un exemplu de la municipalitatea Oude IJsselstreek. Alegerile din consiliul municipal din
2010 au condus la un total de 17.852 de voturi valabile. Partidul CDA a obținut 4.440 de
voturi. Dintre cei treizeci de candidați CDA de pe listă, 22 au primit cel puțin un vot fiecare