Seara,​ ​într-un​ ​foișor​ ​din​ ​grădină,​ ​se​ ​aude​ ​muzică​ ​rusească​ ​și​ ​oameni​ ​discutând,​ ​mâncând.

​ ​O
tânără​ ​de​ ​18​ ​ani,​ ​Zoia​ ​Andreevna,​ ​stă​ ​pe​ ​o​ ​canapea,​ ​parcă​ ​așteptând​ ​ceva.​ ​Un​ ​bărbat​ ​de
40-50​ ​de​ ​ani​ ​și​ ​un​ ​tânăr​ ​de​ ​aproximativ​ ​25​ ​de​ ​ani​ ​beau​ ​punch.

Bărbatul​ ​se​ ​ridică​ ​vrând​ ​să​ ​iasă​ ​din​ ​foișor​ ​și​ ​îl​ ​bate​ ​pe​ ​spate​ ​pe​ ​fiul​ ​său.

Tatăl​ ​(șoptindu-i​ ​Fiului)​ ​:​ ​Dă-i​ ​drumul!​ ​Nu​ ​te​ ​sfii!

Fiul​ ​(șoptind​ ​și​ ​el)​ ​:​ ​Dar​ ​cum​ ​să-i​ ​fac​ ​declarații​ ​de​ ​dragoste​ ​dacă​ ​n-o​ ​iubesc?
Tatăl​ ​(enervat):​ ​Nu-i​ ​treaba​ ​ta…​ ​Ești​ ​un​ ​nătărău,​ ​nu​ ​pricepi​ ​nimic…

Iese​ ​Tatăl
O​ ​mână​ ​se​ ​strecoară​ ​prin​ ​deschizătura​ ​ușii,​ ​ia​ ​lumânarea​ ​de​ ​pe​ ​masă​ ​și​ ​închide​ ​ușa.
Aproape​ ​beznă.
Fiul​ ​își​ ​drege​ ​glasul.

Fiul​ ​:​ ​Împrejurările​ ​îmi​ ​sunt​ ​prielnice,​ ​Zoia​ ​Andreevna.​ ​Suntem,​ ​în​ ​sfârșit,​ ​singuri​ ​și​ ​întunericul
mă​ ​ajută,​ ​fiindcă​ ​ascunde​ ​rușinea​ ​care-mi​ ​împurpurează​ ​obrazul…​ ​Această​ ​rușine​ ​se
datorează​ ​sentimentelor​ ​care​ ​mă​ ​mistuie…

Fiul​ ​se​ ​oprește​ ​pentru​ ​că​ ​vede​ ​cât​ ​de​ ​tare​ ​tremură​ ​Zoia​ ​Andreevna.

Fiul:​ ​Hai​ ​să​ ​deschidem​ ​un​ ​geam.​ ​Aci​ ​aerul​ ​e​ ​înăbușitor…

Fiul​ ​se​ ​ridică​ ​și​ ​deschide​ ​geamul,​ ​se​ ​mai​ ​luminează​ ​camera.

Fiul​ ​:​ ​Privighetoarea​ ​cântă​ ​și-l​ ​desfată​ ​pe​ ​alesul​ ​inimii​ ​ei…​ ​Dar​ ​eu​ ​pe​ ​cine​ ​aș​ ​putea​ ​desfăta,
singur​ ​cum​ ​sunt?

Zoia​ ​lasă​ ​privirea​ ​în​ ​pământ,​ ​și​ ​zâmbind​ ​forțat​ ​se​ ​ridică,​ ​se​ ​duce​ ​într-un​ ​colț​ ​al​ ​camerei,
scoate​ ​o​ ​poză​ ​mică​ ​din​ ​geantă​ ​și​ ​o​ ​mototolește.​ ​ ​Fiul​ ​vede​ ​că​ ​este​ ​poza​ ​lui​ ​Bolnițân.

Fiul​ ​(întristat,​ ​puțin​ ​agitat):​ ​Toată​ ​fericirea​ ​mea​ ​atârnă​ ​de-o​ ​singură​ ​ființă.​ ​Nutresc​ ​pentru
această​ ​ființă​ ​sentimente​ ​de​ ​amor…​ ​O​ ​iubesc​ ​și​ ​dacă​ ​ea​ ​nu​ ​mă​ ​iubește,​ ​înseamnă​ ​că​ ​sunt
pierdut…​ ​mort…​ ​Această​ ​ființă​ ​ești​ ​dumneata…​ ​Poți​ ​să​ ​mă​ ​iubești?​ ​Spune?​ ​Mă​ ​iubești?

Zoia​ ​(încet,​ ​începând​ ​să​ ​plângă):​ ​Te​ ​iubesc.​ ​Te​ ​iubesc!

Fiul​ ​(tremurând):​ ​Asta​ ​nu​ ​se​ ​poate!​ ​Oare-i​ ​cu​ ​putință?​ ​Nu​ ​mă​ ​crede,​ ​Zoia​ ​Andreevna,​ ​draga
mea,​ ​zău,​ ​nu​ ​mă​ ​crede.​ ​Nu​ ​te​ ​iubesc!​ ​Fire-aș​ ​să​ ​fiu​ ​afurisit,​ ​dacă​ ​te​ ​iubesc!​ ​Și​ ​nici​ ​dumneata
nu​ ​mă​ ​iubești!​ ​Toate​ ​astea​ ​sunt​ ​mofturi…

Fiul​ ​începe​ ​să​ ​se​ ​agite​ ​prin​ ​cameră.

Fiul:​ ​Nu​ ​trebuie​ ​să​ ​faci​ ​una​ ​ca​ ​asta!​ ​Toate​ ​astea​ ​nu-s​ ​decât​ ​o​ ​comedie!​ ​Părinții​ ​vor​ ​să​ ​ne
căsătorească​ ​cu​ ​de-a​ ​sila,​ ​Zoia​ ​Andreevna,​ ​din​ ​pricina​ ​averii;​ ​nici​ ​vorbă​ ​de​ ​dragoste!​ ​Mai
ușor​ ​mi-ar​ ​veni​ ​să​ ​mi​ ​se​ ​lege​ ​o​ ​piatră​ ​de​ ​gât,​ ​ca​ ​unui​ ​măgar,​ ​decât​ ​să​ ​te​ ​iau​ ​pe​ ​dumneata;
asta-i!​ ​Ce​ ​dracu!​ ​Cu​ ​ce​ ​drept​ ​suveran​ ​fac​ ​ei​ ​așa​ ​ceva?​ ​Ce​ ​suntem​ ​noi​ ​pentru​ ​ei?​ ​Robi?
Câini?​ ​Să​ ​nu​ ​ne​ ​căsătorim!​ ​Să​ ​le​ ​facem​ ​în​ ​ciudă!​ ​Tiranii!​ ​Destul​ ​le-am​ ​făcut​ ​pe​ ​plac!​ ​Mă​ ​duc
chiar​ ​acum​ ​să​ ​le​ ​spun​ ​că​ ​nu​ ​vreau​ ​să​ ​te​ ​iau​ ​de​ ​nevastă​ ​și​ ​basta!

Zoia​ ​s-a​ ​oprit​ ​din​ ​plâns.

Fiul:​ ​Mă​ ​duc​ ​chiar​ ​acum​ ​să​ ​le​ ​spun.​ ​Și​ ​dumneata​ ​ai​ ​să​ ​le​ ​spui​ ​la​ ​fel.​ ​Ai​ ​să​ ​le​ ​spui​ ​că​ ​nu​ ​mă
iubești​ ​deloc​ ​și​ ​că-l​ ​iubești​ ​pe​ ​Bolnițân…​ ​Știi​ ​cât​ ​de​ ​mult​ ​ții​ ​la​ ​el!

Fiul​ ​îi​ ​scoate​ ​din​ ​geantă​ ​poza​ ​și​ ​râde.​ ​Zoia​ ​râde​ ​de​ ​bucurie.

Zoia:​ ​Dar​ ​și​ ​dumneata​ ​iubești​ ​pe​ ​alta.​ ​O​ ​iubești​ ​pe​ ​mademoiselle​ ​Debe.

Fiul:​ ​Da,​ ​pe​ ​mademoiselle​ ​Debe.​ ​Cu​ ​toate​ ​că​ ​nu-i​ ​pravoslavnică​ ​și​ ​nu-i​ ​bogată,​ ​o​ ​iubesc
pentru​ ​mintea​ ​ei​ ​și​ ​pentru​ ​sufletul​ ​ei​ ​plin​ ​de​ ​calități…​ ​N-au​ ​decât​ ​să​ ​mă​ ​blesteme,​ ​dar​ ​am​ ​s-o
iau​ ​de​ ​nevastă.​ ​Țin​ ​la​ ​ea​ ​poate​ ​mai​ ​mult​ ​decât​ ​la​ ​propria-mi​ ​viață!​ ​Nu​ ​pot​ ​să​ ​trăiesc​ ​fără​ ​ea!
Dacă​ ​nu​ ​mă​ ​însor​ ​cu​ ​dânsa,​ ​nici​ ​nu​ ​mai​ ​am​ ​pentru​ ​ce​ ​să​ ​trăiesc!​ ​Chiar​ ​acum​ ​mă​ ​duc…​ ​Hai
să​ ​mergem​ ​să​ ​le​ ​vorbim​ ​de​ ​la​ ​obraz​ ​caraghioșilor​ ​ăstora…​ ​Îți​ ​mulțumesc​ ​draga​ ​mea…​ ​Nici
nu​ ​știi​ ​ce​ ​piatră​ ​mi-ai​ ​luat​ ​de​ ​pe​ ​inimă.

Zoia:​ ​Eu​ ​îți​ ​mulțumesc.

Zoia​ ​și​ ​Fiul​ ​își​ ​sărută​ ​mâinile​ ​unul​ ​altuia​ ​și​ ​se​ ​îmbrățișează.

Fiul:​ ​N-au​ ​decât​ ​să​ ​ne​ ​ocărască,​ ​să​ ​ne​ ​bată,​ ​să​ ​ne​ ​alunge​ ​de-acasă;​ ​în​ ​schimb,​ ​o​ ​să​ ​fim
fericiți.

Ies​ ​amândoi.​ ​Se​ ​aud​ ​urale​ ​și​ ​o​ ​șampanie​ ​deschizându-se.​ ​Apoi,​ ​Zoia​ ​și​ ​Fiul​ ​țipând​ ​și
protestând.​ ​Tărăboi.​ ​Apoi​ ​liniște.​ ​Zoia​ ​intră​ ​în​ ​scenă​ ​plângând,​ ​găsește​ ​poza​ ​pe​ ​canapea​ ​și​ ​o
pune​ ​în​ ​geantă.​ ​Se​ ​așează.

HEBLU

Maria-Luiza​ ​Mihăilescu