Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Potrivit lui Lucian Ionescu, in fuinctie de relevanta lor, probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în
acest sens:
1. Probe disculpante - prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori (o urmă de
muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ produse de ghinturile ţevii);
2. Probe indicative – cele care indică producerea unei anumite fapte (acţiune, fenomen, proces) dar nu
indica şi autorul ei(ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe);
3. Probe coroborative - acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situatii numai daca sunt
coroborate cu alte probe, de alta natura (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezenţa ei intr-un
anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor);
4. Probe determinante – sunt cele care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi
autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei; ADN).
Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher1 a elementelor ce conferă valoare, urmele
(probele) materiale au ca însuşiri:
1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în
soluţionarea anchetei.
De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile
de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite urme de substanţe volatile (petrol) pe
unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul faptei.
Într-un caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica prezenţa unor fire de păr de pisică pe
pantaloni, iar victima avea două pisici.
3. Probele materiale (urmele) pot duce la identficarea certă a utorului unei fapte. ADN, urme papilare,
probe biologice, etc.
4. Probele materiale pot duce şi la exonerea unui bănuit.
O persoana acuzată de falsificrea unui scris, etc. Doi minori au auzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat.
Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi
ei au recunoscut ca acuzaţiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.
5. Probele materiale pot completa şi confirma mărturiile.
Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul unui bânuit cu
un cablu de nylon pe care l-a rupt şi abandonat pe terasa pe unde a reuşit sa fugă . La cercetarea locului faptei
cablul rupt a fost gasit în locul indicat de victimă.
6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declaraţii complete.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.
Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate
interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt
introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluţionarea cauzelor.
Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic.
1. Principiul legalităţii - principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate domeniului
dreptului. Acesta este înscris în Constituţia Romaniei şi în Codul penal , fără de care ne-am întoarce în
curând la dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drept.
Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreşte susţinerea
principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să nu fie
pedepsit pe nedrept.
2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice criminalistica asigură
descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în
cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar şi
realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.
Aflarea adevărului este deci consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi împrejurărilor
concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul ştiinţific al criminalisticii se pun la dispoziţia
justiţiei date cu un conţinut ştiinţific, cu grad înalt de precizie în determinare.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Această prezumţie guvernează întreaga desfăşurare a procesului
penal, dovedirea vinovăţiei cazând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond, administrarea probelor cu
sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăţia cât şi pe cele privind nevinovăţia.
Cum vom arăta şi în cuprinsul cursului, recunoaşterea nu este ,,regina probelor”, ea trebuie susţinută de un
probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva
criminalisticii un conţinut ştiinţific complex.
Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunţată hotărârea organului judiciar, trebuie fundamentată
pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înţelegerea lor de natură amplă, pluri-disciplinară, aptă a
reflecta adevărul.
4. Săvârşirea unei infracţiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul înconjurător.
Toate faptele omului, activităţile şi acţiunile sale se reflectă în mediu ca interacţiuni cauzale. Ceccaldi
spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracţiune fără urme”. Aşa-numitele „crime perfecte”
sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea mare între faptă şi descoperirea ei, insuficientei
calificări profesionale a investigatorilor, lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greşelilor de lucru, etc.
5. Principiul identităţii. Ca principiu fundamental al gândirii - ,,starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-
şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuşi.”2 Astfel, în marea
diversitate şi unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic şi identificabil. Acest
principiu va fi valorificat şi dezvoltat în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea
anumitor trăsături specifice şi stabilirea exactă a faptelor şi împrejurărilor într-o cauză penală dată.
6. Principiul operativităţii în investigare şi în soluţionare. O regulă cu caracter practic în consonanţă cu
principiul celerităţii în soluţionarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea infractorului.”3
De la prima clipă a sesizării despre săvârşirea unei fapte şi până la definitiva soluţie a cauzei, activitatea
celor chemaţi să o cerceteze şi soluţioneze este guvernată de acest principiu. Sensul său nu înseamnă
,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă preocupare pentru aflarea adevărului.
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faţa locului, cu atât urmele sunt ,,mai calde”, proaspete, clare,
neatinse - infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele relaţii
clare, martorii îşi amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credinţă îngreunează cercetările din neştiinţă: fac curat după un furt, mută
sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.
Mai mult - trecerea timpului între momentul faptei şi ridicarea obiectelor suspecte va aduce unele deformări
ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor pantofi ) ale imaginilor
reţinute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei
maşini implicate anterior în accident).
În sens larg - urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei şi care este utilă din
punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).
În sens restrâns - urma este reproducerea construcţiei exterioare a unui obiect pe suprafaţa
unui alt obiect cu care a venit în contact.
Dat fiind caracterul ştiinţific al metodelor utilizate de criminalişti, activitatea de identificare trebuie să se
fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale4:
1. Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (de identificat) şi obiecte mijloc (care servesc la
identificare).
Această dihotomie este practic o consecinţă a modului în care se realizează compararea. Are o deosebită
importanţă înţelegerea corectă a noţiunilor de ,,identitate” şi ,,asemănare” pe care, destul de des, unii
practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noţiuni este, la rândul său, o consecinţă a
confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtător de urmă şi utilizat în aprecierea
comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara cu semnăturile executate la cererea
instanţei sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu
pantofii bănuitului ş.a.m.d.).
Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă, întrucât ,,a susţine că
urma lăsată de încălţămintea infractorului este identică cu încălţămintea care a creat-o” este la fel de absurd
ca şi a susţine că ,,fotografia unei peroane este identică cu persoana însăşi”, cum preciza Camil Suciu5.
2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile şi elemente variabile. Dinamica
existenţei, continua mişcare a realităţii este un fapt de necontestat. Schimbarea se manifestă la nivelul
obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări, îmbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu
sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi posibil.
Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilităţii totale. Ea trebuie înţeleasă
prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire şi examinare, în sensul înţelegerii faptului că trăsăturile
caracteristice ale obiectului identificării (fenomen, persoană, obiect) la momentul săvârşirii unei anumite
fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al
criminalisticii.
Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile şi cele stabile ale obiectului de
identificat.
Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine
obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi
aparţine”.6
Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcţia, forma, (tipul şi marca armei, tipul şi marca
autovehicolului), structura internă, însuşirile anatomice, psihice etc. Atunci când sunt reţinute anumite
caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă,
având şi însuşirea constanţei. Deosebirile esenţiale conduc la stabilirea incompatibilităţii, deci la excluderea
fenomenului, obiectului, fiinţei din genul respectiv.
Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma incriminată –
înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de acelaşi
gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”7
Pornind de la categoriile de necesitate şi întâmplare, identificarea individuală valorifică legătura complexă
dintre acestea. Rezultată din esenţa lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul intern. Întâmplarea este
semnul unor însuşiri şi raporturi de natură externă. În mod necesar un anumit corp va produce o anumită
urmă, în mod întâmplător, intervenţia unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt
fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia lui în condiţii de rulare cu viteză şi sub
sarcină mare.
1. Observarea este utilizată în scopul surpinderii caracteristicilor generale şi specifice şi a reflectării lor în
obiectul de identificat. Metoda observării serveşte la diferenţierea pe genuri, subgrupe, categorii etc.,
precum şi la pătrunderea în domeniul specificului, al înţelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit
obiect, fenomen, fiinţă.
2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale chimică
(cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge), prin examinări
traseologice, de balistică ş.a.
Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarităţii urmelor în funcţie de natura obiectului
mijloc. Realitatea există şi evoluează ca o contopire complexă a variabilităţii şi stabilităţii. Foarte adesea –
aşa cum se va vedea la examinarea scrisurilor şi în special a semnăturilor – asemănarea până la perfecta
suprapunere trebuie privită cu circumspecţie. În sens contrar, prezenţa unor elemente de relativă variabilitate
încadrate în firescul scrierii şi în limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identităţii de autor.
3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind şi extrem de accesibilă. Ea este un
mijloc de lucru atât tehnic cât şi un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate mijloace optice (microscoape
comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea imaginilor şi examinarea minuţioasă a
detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanţei unor elemente, frecvenţa prezenţei (repetiţiei) lor
a concordanţei sau neconcordanţei detaliilor, însuţirilor ş.a.m.d.
4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuităţii liniare, utilizat de exemplu la identificarea armelor de
foc după striaţiile lăsate de ghinturile ţevii pe proiectile sau la identificarea obiectului crestor al unei urme
(identificarea unui topor după striaţiile din lemnul arborilor tăiaţi cu acesta). Procedeul este extrem de
eficace, dar presupune corecta folosire a aparaturii şi acurateţe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând
interveni excluderi eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.
5. Suprapunerea – serveşte la relevarea asemănărilor şi deosebirilor dintre diferite obiecte, prin suprapunerea
imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ţine seama de uzura în timp a obiectelor, de modul şi locul de
realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al urmei de comparaţie. Finalul examinării criminalistice,
fundametată pe examinarea comparativă, pe surprinderea şi aprecierea asemănărilor şi deosebirilor îl
constituie formularea concluziilor.
9. traseologie - toate clasificarile, in special cele de reproducere , dupa modul de actiune si gradul de
plasticitate
CLASIFICAREA URMELOR
Există diverse criterii şi modalităţi de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată
clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:
1. urme de reproducere;
2. urme formate din obiecte şi substanţe;
3. urme rezultate din explozii, incendii.
1. Urme de reproducere
- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa
celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).
2. Urme formate din obiecte şi substanţe
- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.;
obiecte abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de
substanţe (sânge, vopsea etc.);
- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.
3. Urmele de incendiu
- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt
parţial distruse. Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc.
Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii
auto - pt. mascare omor ...).
Şi acum o tratare mai pe larg.
1) Urmele de reproducere
- se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preia din
caracteristicile celuilalt pe suprafaţa sau în volumul său
Este vorba deci, de existenţa a două tipuri de obiecte:
a) un obiect creator de urmă - trebuie să fie capabil să creeze o urmă;
b) un obiect primitor de urmă - care trebuie să fie plastic, deformabil şi să reţină în masa sa
urme (exemplu: parchetul lustruit reţine urme de tălpi de noroi, praf ş.a. pe o durată apreciabilă).
Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:
1. După modul de acţiune:
2. După gradul de plasticitate:
adâncime;
– stratificare;
5. După vizibilitate:
- pot fi imediat şi uşor descoperite, fară intervenţia unor aparate sau substanţe
speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;
- evidenţierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat
(observare) şi substanţe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri
lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecţie la acte - fire, reţele, marcaj
electromagnetic).33
1) După modul de acţiune al obiectului creator putem deosebi:
a) urme statice - sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să
se producă o deplasare (ex. - urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui
autovehicul în mers constant).
33 în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de ,,urme pozitionale” - vizând schimbarile
produse în
pozitia unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte răvăşite ş.a.m.d.)
Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând
uneori duce la chiar la identificarea individuală.
ex. - identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).
b) urmele dinamice - sunt rezultatul alunecării celor două suprafeţte de contact – ex.,
urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.
Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor
două suprafeţe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiţii detaliile
specifice - de exemplu - ciobituri pe tăişul unui topor cu care s-a tăiat un arbore - vor putea permite
identificarea obiectului creator.
2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor:
a) urmele de adâncime - când obiectul primitor este mai puţin consistent decât cel
creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul
obiectului primitor.
ex. - obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi
- striaţiile create de ghinturi pe cămaşa glonţului
Fineţea granulării substanţei obiectului primitor influenţează calitatea reproducerii.
b) urmele de suprafata. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul din
ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanţă de pe obiectul creator pe obiectul purtător
(ex. - transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi şi de pe obiectul purtător pe obiectul creator.
I. Urma de stratificare - se creează în general la locul faptei (ex. - de pe mâini), dar poate fi
produsă şi prin desprinderea de substanţe depuse în alte ocazii (ex. - noroi de pe talpă - în casă el
poate indica traseul).
Pot fi - vizibile;
- latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanţe de
marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanţă, de culoare sau
substanţă depusă este transparentă).
II. Urme de destratificare - se creează prin detaşarea de substanţă de pe suprafaţa obiectului
primitor şi aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. - urme de pe obiectul vopsit pe hainele sau
corpul omului).
3. Urme locale sau periferice
a) Urme locale - formate prin modificarea suprafeţei sau volumului obiectului primitor
pe locul de contact (A. Golunski) - în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a
caracteristicilor obiectului creator.
ex. - urma unui radiator pe un alt vehicol
- urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală - după viol s-a
simulat o aruncare de la etaj.
b) Urme periferice (de contur) - sunt rezultatul modificării de suprafaţă a obiectului
primitor prin depunere de substanţă în afara limitelor obiectului creator.
ex. - sânge care împroaşcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziţia agresorului
- nisip, praf etc.
Promotor şi susţinător al importanţei acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu
Andrei, care le-a şi utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluţionării unor cauze complexe în
care a anchetat.
10. la portretul vorbit sa invete mai tot, aici eventual ar intra identificarea dupa semnele distinctive
(semnele particulare)
Prin semne particulare in sens criminalistic se inteleg acele defecte anatomice84 care
ajuta la identificarea unei persoane. Aceste trasaturi speciale sunt deosebit de importante in crearea
unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile85, se memoreaza mai usor, sunt redate cu mai
mare certitudine si precizie, cateva dintre ele ajungand pentru identificarea individului, pe cand
caracteristicele generale sunt mai comune si deci mai putin batatoare la ochi, din care cauza se
retin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare trebuie redate cat mai
multe elemente.
Pentru ca trasaturile speciale sa aiba valoare certa, trebuie sa le notam denumirea, forma,
marimea, culoarea si asezarea lor. Numai respectand aceste conditii vor putea fi folosite la
identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul si ridurile, dar mai
putem include in aceasta categorie si culoarea pielii, petele, negii, alunitele, efectul anumitor boli86,
piercingurile sau operatiile estetice.
Cicatricile pot fi de natura traumatica, datorita unor plagi care afecteaza stratul dermic al
pielii, a unor accidente mecanice (sectionare partiala), fizice (arsuri, degeraturi), chimice (contact
cu acizi, baze) sau pot aprea chiar ca rezultat al unor interventii chirurgicale.
Acestea vor fi descrise tinand seama de culoare, forma, marime, amplasare. Dupa marime
pot fi mici, mijlocii sau mari; dupa forma ovale, semiovale, liniare si semicirculare; iar dupa
culoare87 pot fi fie rosii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.
Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind mentionat de o serie de texte grecesti si latine.
Tatuajul se imparte in: tatuaj involuntar si voluntar. Tatuajul involuntar poate fi accidental,
reprezentat de incrustatii de pulbere in epiderma (ca urmare a patrunderii glontului in corpul
omenesc) si medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimarii pe anumite parti ale corpului88
prin introducerea sub piele a anumitor substante a unor imagini. Acesta poate fi mistic, patriotic,
afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.
Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a indeparta aceste tatuaje, procedeu care
va lasa in urma cicatrici mai mult sau mai putin vizibile.
Tot in aceasta caregorie am putea include si piercing-urile, care pot apara si ele in variate
locuri pe corpul uman si cele vizibile pot fi si ele extrem de utile pentru crearea unui portret robot.
Marimea semnelor particulare de mai sus trebuie redata in centimetri. Pozitia lor trebuie
deasemnea precizata. Pe langa acestea se mai fac referiri la culoare si subiect89.
Ridurile fetei sunt trasaturi speciale statice care se descriu din punct de vedere al asezarii,
numarului, formei si intensitatii lor. Ele sunt impartite in mai multe grupe. Astfel avem:
- Ridurile fruntii, asezate de regula transversal, sunt in numar diferit de la o persoana la
alta, avand o linie serpuita sau paralela intre ele;
- Ridurile ochilor incep de la varful unghiului exterior al ochilor si se prelungesc pana spre
tample, variind ca numar si intensitate de la persoana la persoana;
- Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei in forma liniara sau verticala pe
fata;
- Ridurile naso-labiene pornesc de la nas, fiind in continuarea santurilor care marginesc
narile si merg spre colturile gurii, pe care uneori o si depasesc;
- Ridurile gurii pornesc din colturile gurii, prelungindu-se in forma de arc pana in zona
obrajilor;
- Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pometi, ajungand pana la limita maxilarului
inferior.
Tot la aceste trasaturi mentionam si pilozitatea corporala si faciala, care poate fi redusa sau
abundenta.
Culoarea pielii (tenul) prezinta diferentieri de la o rasa la alta, dar si in cadrul aceleiasi
rase. Culori palide (galben, galben cenusiu) se intalnesc la hepatici, coloratia rosie a nasului sau a
obrazului este specifica alcoolicilor. Coloratii diferite de restul pielii pot fi urmarea actiunii unor
agenti externi de natura chimica sau termica.
Petele, negii, alunitele sau alte semne din nastere sunt elemente valoroase pentru
identificarea persoanelor descriindu-se dupa pozitie, marime, culoare, forma.
Tot in acest subcapitol consideram ca trebuie sa tratam si problema operatiilor estetice.
Acestea, fi ca au fost facute in scopul de a eluda justitia fie ca nu90, pot intra si ele in categoria
semnelor distinctive. Acestea in cazul in care intervin duc la modificarea infatisarii unei persoane,
modificari ce pot schimba fie fizionomia fie pot crea o imagine eronata despre varsta unei
persoane. Aceste operatii lasa uneori semne pe corpul sau pe fata persoanei.
Relieful papilar este prezent atât pe palme cât şi pe talpa piciorului (pe suprafaţa plantară),
dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă şi cea mai elocventă abordare
criminalistică.
Palma umană este împărţită convenţional în următoarele zone: zona digitală, digito-palmară,
tenară şi hipotenară.
Degetele sunt împărţite pe segmente, în:
Clasificarea reliefului papilar de pe falangete:
- criteriul principal este delta (prezenţa, nr., poziţia).
(1) Reliefuri adeltice
- crestele lor sunt orientate aproape paralel cu şanţul flexor - uneori au uşoare denivelări.
Pot fi: - simple - toate crestele au poziţie paralelă cu flexorul;
- piniforme - în partea centrală o creastă îşi schimbă direcţia ascendent;
- cu confluenţă - dreapta sau stânga, ca şi cele simple, dar crestele îşi schimbă direcţia
spre stânga sau dreapta;
- cu laţ dreapta / stânga;
- cu laţuri opuse;
- cu început de spirală.
(2) Reliefuri - dextrodeltice;
- sinistrodeltice.
a) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu laţuri simple;
- au regiunea centrală din laţuri succesive unul în altul;
b) dextrodeltice / sinistrodeltice - cu rachetă;
- laţurile se unesc şi dispărtreptat.
(3) Reliefuri bideltice
1) cu spirală – dextrogire;
2) cu vârtej;
3) cu cercuri concentrice;
4) elipsoidale, ovoidale;
5) cu laţuri încârligate.
(4) Reliefuri trideltice
(5) Reliefuri cu 4 delte - mai rare
(6) Reliefuri amorfe - danteliforme
Identificarea dactiloscopică - cele 12 puncte de coincidenţă
- prin - indicare
- îmbucşare
- geometrie
1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forța de
expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;
2. arme de foc scurte - arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime totală nu depășește
60 cm;
3. arme de foc lungi - arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor
de foc scurte;
4. arme de foc automate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat și trag o serie de
mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot
trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
6. arme de foc cu repetiție - arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe
țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;
7. arme de foc cu o singură lovitură - arma de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin
introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un lăcaș special prevăzut la intrarea în
țeavă.
14. urmele, la balistica trebuie sa cunoasca foarte bine partea de urme, pot veni subiecte diverse. in
special vin chestii gen: enumerarea urmelor principale, sau enumerati urmele principale si analizati
1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ŢEVII ARMEI PE PROIECTIL
Procedeul de identificare al armei după glonț se face prin compararea caracteristicilor generale și particulare
a urmelor pe care țeava armei le crează pe suprafața exterioară a glonțului.
Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care au fost realizate.
Aceste urme apărsub formă de striații pe toată lungimea țevii și au dimensiuni microscopice, cu un desen
unic pentru fiecare țeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate consecutiv cu aceași sculă de
prelucrare. Aceste striații sunt asemăntoare la același tip, lot și fabricant de țevi, dar cu cât armele sunt
folosite mai mult și funcție de locul de depozitare, mediul în care se execută tragerile și muniția folosită, cu
atât aceste striații se individualizează și capătă un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile
dintre ghinturi a unor striații carcteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.
26. la toate referitoare la ascultare sa se invete etapele si particularitatile specifice - de obicei la un rand vine
ascultarea partii vatamata la alt rand vine martorul (de ex)
3. Urmele latente
URMA este o modificare creată la locul faptei şi în procesul savârşirii ei, prin mişcările şi acţiunea persoanei
implicate, ori generate de alte fiinţe, de obiecte sau fenomene care prin aspect, caracteristici, poziţie, conţinut,
este utilă cercetării criminalistice
Urmele latente sunt parte a clasificarii urmelor după vizibilitate, in urme vizibile si latente. Ele sunt mai
greu de identificat fata de cele vizibile si pot fi descoperite doar cu ajutorul unor aparaturi specializate, prin
folosirea unor mijloace de iluminat si substante de prafuire penru marcare (ex. raze ultraviolete, laser, capcana
chimica la mita etc.)
3. Factorii secundari ai tragerii și dezvoltați subiectul urmelor create de interiorul țevei armei pe
proiectil.
În momentul producerii împuşcăturii, pe lângă proiectil, pe ţeavă mai ies şi alte produse din încărcătura
cartuşului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet şi pulbere nearsă.
Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor creea o serie de urme caracteristice
şi anume:
- rupturile provocate de presiunea gazelor;
- arsurile provocate de flacără şi de temperatura înaltă a gazelor;
- afumările create de pulberea arsă;
- tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;
- inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) şi uneori pe canal,
a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);
- inelul de metalizare, format prin desprinderea unor particule fine din compoziţia
proiectilului (cămaşă) şi depunerea lor pe orificiul de intrare. La pătrunderea în corpul uman, inelul de
metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului în oase;
- inelul de imprimare relevă gura ţevii şi îl întâlnim la tragerile cu ţeava lipită, datorită
acţiunii reculuilui.
6. De câte feluri sunt urmele în funcție de modul de acțiune al obiectului creator asupra obiectului
primitor.
Prin percheziţie se înţelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire penală şi
tactică criminalistică, destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă urme ale unor
infracţiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar şi care pot
servi la aflarea adevărului.
Identificarea după memorie este o modalitate de identificare bazată pe valorificarea percepţiilor anterioare ale
unor persoane în funcţie de calitatea percepţiei şi memorării realizate în anumite condiţii de timp, loc, stare
psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepţiei
respective pentru a putea efectua o comparare.
Memorarea percepţiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de
deplasare etc.), cât şi a unor elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific etc.).
În funcţie de modul în care un anumit fenomen, obiect, fiinţă s-a reflectat în lumea materială producând anumite
urme se conturează şi ceea ce îndeobşte constituie domeniul identificării în criminalistică.
12. Arătati care sunt etapele cercetării locului faptei și dezvoltați subiectul ridicarea obiectelor și a
documentelor.
Sunt explicaţii probabile asupra unei fapte în integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia,
întemeiate pe informaţiile existente la un moment dat în cercetarea cauzei.
Clasificarea versiunilor:
- versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură penală.
- versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe plan
secund, cum ar fi anumite acţiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot servi mai apoi la
stabilirea mobilului faptei.
19. Fazele procesului de identificare (în ce constă identificarea după descrierea trăsăturilor
esențiale – arătati etapele). / tipurile identificare: după trăsături esențiale, după memorie etc
Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se constituie ca
premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică şi identificarea individuală.
Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine
obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi
aparţine”
Identificarea individuală consta in ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma
incriminată – înseamnă a determina şi a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de
acelaşi gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”
Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale - când sunt folosite percepţiile anterioare ale altor
persoane privind aspectul, locul, modul de acţiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. În acest
mod sunt identificaţi infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor
cu elementele de care se dispune.
(pg. 97)
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală şi de tactică
criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată asigură obiectele
şi documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea se constituie într-o activitate de sine
stătătoare, deşi vizează acelaşi scop ca şi percheziţia, respectiv căutarea, ridicarea şi fixarea mijloacelor de
probă.
De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la domiciliul
persoanei care le deţine, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După ce se legitimează, va
arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.
La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezenţa posesorului sau a membrilor familiei
sale, iar în cazul instituţiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau obiecte. De asemenea este
obligatorie prezenţa a doi martori asistenţi.
Există situaţii în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în care se
procedează la ridicarea lor silită.
Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor se găsesc şi alte obiecte sau înscrisuri care
interesează cauza respectivă, dar nu au fost menţionate în ordonanţa de ridicare, se va face cât mai urgent
completarea acesteia.
1. urme de reproducere;
2. urme formate din obiecte şi substanţe;
3. urme rezultate din explozii, incendii.
1. Urme de reproducere
- sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafaţa celuilalt
urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).
2. Urme formate din obiecte şi substanţe
- variate ca provenienţă – ex.: accident auto: părţi din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ş.a.; obiecte
abandonate de infractor (dălţi, cuţit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de substanţe (sânge,
vopsea etc.);
- aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.
3. Urmele de incendiu
- se deosebesc de 1) şi 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt parţial distruse.
Apoi, în general, intervenţia pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc. Dar pot fi utile (ex.
incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente şi incendii auto - pt. mascare omor ...).
La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieşire mai mare decât cel de intrare,
datorită faptului că împinge înainte aşchii din material sticlos. Baza conului rezultat prin perforarea sticlei
este orificiul de ieşire.
34. Arătați în ce constă aserțiunea că probele materiale pot fi mai folositoare ca și probele testimoniale
Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin
valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, conversații, sunete, poziții de
obiecte persoane, a aspectului, a trăsăturilor, etc.
Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și
interpretării lor.
Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.
Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar factorul
subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt
exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost
receptate. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.
Probele materiale pot duce și la exonerea unui bănuit.
O persoana acuzată de falsificarea unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i-ar
fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în
organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzațiile au fost inventate întrucât
îl urau pe bănuit.
Probele materiale pot completa și confirma mărturiile.
Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul
unui bănuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt și abandonat pe terasa pe unde a reușit sa fugă .
La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.
Un suspect pus în fața probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar declarații
complete.
35. De câte feluri este identificarea criminalistică (în funcție de tipul contactului)?
Identificare se poate face, prin contact direct nemijlocit cu obiectul care trebuie
identificat.
Identificarea se poate face și fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul
care trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:
Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale
Identificarea după memorie
Identificarea după urmele lăsate
42. Rupturile
Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcție
de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor le
întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10 cm), iar mărimea acestora este
în funcție de armamentul și muniția folosită.
Acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la mică distanță sau cu gura țevii lipită de corp
produc sfârtecarea marginilor orificiului de intrare141. Acestea se numesc rupturi și sunt provocate
de gazele care intrând subcutanat produc o răsfrângere dinspre interior spre exterior a țesutului.
Ele apar atunci când stratul de țesut este subțire, gazele pătrunzând până la os, jupuind țesutul de
pe acesta și creând un balon de țesut. Odată ce țesutul își depășește limita elasticității sale se va
rupe, în forme specifice.
Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură de
pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea gazelor
este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanță – în principiu
– de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.
O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.
La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte,
în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere a
marginilor rupturii în direcția inversă sensului de deplasare a proiectilului.
Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund ușor prin articolele textile, prin
orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat ele revin producând ruptura
materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului penetrării
proiectilului.
Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund
sub piele însă la contactul cu țesutul osos revin și produc ruptura țesutului cutanat și răsfrângerea
marginilor acestuia în sensul arătat.
Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare
cu acela de ieșire. Prezența urmelor de funingine și a arsurilor create de flacără indică însă cu
certitudine că este vorba de un orificiu de intrare și nu de ieșire.
43. Arsurile
Sunt urme secundare care sunt create de acțiunea flăcării și se prezintă la marginile
orificiului de intrare. Factorii care contribuie la formarea arsurile sunt: distanța de la care se trage,
felul pulberii folosite, vechimea acesteia și felul țevii armei142.
Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde
complet în canalul țevii așa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.
În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă
va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea
țevii.
Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe
solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste
substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din țeavă
ele se răcesc, ca la o distanță de 10-20 cm flacăra să dispară.
De remarcat este că în cazul revolverelor arsurile se pot produce și în cazul în care o
persoană este la mică distanță de butoiașul revolverului.
Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălțăminte, particulele
incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect pergamentos,
de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel și articolele de îmbrăcăminte din
lână.
Bumbacul și alte țesături se pot aprinde fie parțial, fie total.
Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că
împușcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.
În cazul împușcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează
temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le întâlnim la tragerile efectuate cu o armă
automată (deoarece sunt trase mai multe cartușe succesiv) și în cazul cartușelor vechi, deoarece
punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura țevii, fiindcă pulberea arde
neregulat.
44. Afumările
Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea
pulberii.
Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică
după cum pulberea este cu fum sau fără fum.
Nitroglicerina și piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea fără
fum conține totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivați ai ureei, săruri de bariu
etc.). Aceste substanțe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de intrare,
formând un cerc a cărui consistență depinde de distanța de la care s-a tras.
Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai
mică decât a celei cu fum și de o colorație mai deschisă (cenușiu și foarte rar verde).
Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de
intrare, de culoare neagră datorită conținutului mare de cărbune.
Distanța de zbor a funinginii este, de obicei, până la 30 cm. Distanța variază în funcție
de mai mulți factori însă unul important este lungimea țevii armei. Astfel, într-un experiment cu
pistoale de calibru .38 Special cu țevi de lungimi diferite s-a demonstrat că distanța maximă de
afumare se poate obține atunci când se folosește o țeavă cât mai lungă.
Funinginea nu poate produce în mod obișnuit leziuni mecanice datorită greutății foarte
reduse a particulelor sale.
Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și
unul extern mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se pot
deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porțiune liberă, neaferentă de
funingine.
La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică
sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine
pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereții săi interiori.
Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii.
Astfel, dacă direcția din care s-a tras formează cu suprafața pielii un unghi ascuțit, se va forma
un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.
În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune întrun
cerc închis, ci sub formă de raze.
Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoșează; în acest caz ea se depune
pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ține arma). Această urmă se relevă cu ajutorul
lupei cu lampă U.V. și este importantă pentru stabilirea distanței de la care s-a tras, pe de-o parte,
iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.
Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele
particule de funingine), ci și prin acțiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafața sa
datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.
Uneori, afumarea nu apare la suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafața
unui al doilea strat care urmează.
Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza inițială a
proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafețe
suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui
inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) și numai pe al doilea strat,
aflat la o distanță între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.
48. Documentele
Deși, în general noțiunea folosită este cea de act179 sau înscris, considerăm mai adecvată
în terminologia examinării criminalistice utilizarea noțiunii de document. Pe de o parte, această
noțiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai complexă decât cea
de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl servește, acela de a fi
,,expresia grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a unei atestări a unui fapt”,
redând prin conținut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă
anumite consecințe juridice.180
În același timp, noțiunea de document este concordantă și cu definiția ei criminalistică
prin care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se
atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară ori profesională, încheierea de
diferite contracte, felurite declarații, precum și bilete de călătorie, timbre etc.”
49. Principiile planificării urmăririi penale
Individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are
complexitatea și situația sa particulară, impunând tratarea în funcție de detaliile sale concrete.
Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:
necesitatea operativității în cercetare și descoperire;
capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situațiile care
apar în cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura administrării
probatoriului).
I. Principiul legalității
Nu este contradictoriu cu principiul libertății persoanei.
Mijloacele de probe deținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.
II. Principiul aflării adevărului
III. Principiul prezumției de nevinovăție
IV. Săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul
înconjurător
V. Principiul identității - principiu fundamental al gândirii logico-deductive
VI. Principiul operativității în investigare și în soluționare
Celeritate nu înseamnă grabă și superficialitate
După numărul perchezițiilor efectuate asupra aceluiași loc sau persoane se disting:
- Percheziții primare
- Percheziții repetate
62.