Regele Lear

W. Shakespeare

Un laborator condus de Daniele Salvo

Traducerea: Ana Afteni

LEAR, rege al Britaniei

REGELE FRANŢEI
DUCELE DE BURGUNDIA
DUCELE DE CORNWALL
DUCELE DE ALBANY
CONTELE DE KENT
CONTELE DE GLOUCESTER
EDGAR, fiul lui Gloucester
EDMUND, fiul nelegitim al lui Gloucester
CURAN, un curtean
BĂTRÂNUL, vasal al lui Gloucester
DOCTORUL
BUFONUL
OSWALD, intendentul Gonerilei
UN OFIŢER în slujba lui Edmund
UN CURTEAN din suita Cordeliei
UN HERALD
SLUJITORII lui Cornwall
GONERIL |
REGAN | fiicele lui Lear
CORDELIA |
Cavaleri din suita lui Lear, ofiţeri, ostaşi, soli şi curteni
Acţiunea se petrece în Britania.

1
 ACT I
SCENA I

LEAR: Aflaţi că îmi împart regatul în trei părţi! Vreau să-mi scutur de pe umerii bătrâni grijile şi
treburile.
Aici e nevoie de oameni tineri.
Aşa mă voi simţi un pic mai uşurat în drumul meu spre moarte.
Cornwall, Albany, ginerii mei, fiii mei. Eu vreau să las acum moştenirea fiicelor mele, pentru a
evita mai târziu discuţii şi certuri.
Regele Franţei şi Ducele de Burgundia, cei doi pretendenţi ai fiicei mele mezine, aşteaptă de mult
la curte, a venit timpul să le dăm un răspuns. Mă pregătesc să îmi las pământurile, puterea, statul,
totul. Fiicele mele, despre care dintre voi vom putea spune că mă iubeşte cel mai mult? Cu ea voi fi
mai generos.
Goneril, fata mea cea mare, vorbeşte tu prima.
GONERIL: – Maiestate, eu vă iubesc… Cuvintele nu sunt indeajuns…Îmi sunteţi mai drag decât
lumina ochilor, decât văzduhul, decât libertatea, mai presus de orice e scump şi rar. Eu vă iubesc
aşa cum se iubeşte viaţa, aşa cum se iubesc graţia, sănătatea, frumuseţea, onoarea. Vă iubesc aşa
cum nici un alt fiu a mai iubit, aşa cum nici un alt tată nu s-a mai simţit iubit. Îmi taie respiraţia
această dragoste, mă face să mă bâlbâi. Eu vă iubesc mai mult decât iubirea insăşi.
LEAR ( aratand harta) – De aici şi până aici este totul al tău. Păduri, câmpii, râuri, şesuri. Totul, pe
veci, al tău şi al fiilor tăi cu Albany.
Şi acum, ce ne spune a doua mea fiică, frumoasa Regan, soţia ducelui de Cornwall? Vorbeşte!
REGAN: – Sunt la fel ca sora mea, făcută după acelaşi tipar. şi deci la fel de valoroasă. Iar
dragostea mea este aceeaşi de care ea a vorbit. Doar că nu a mers prea departe. În ceea ce mă
priveşte, detest orice altă bucurie, chiar şi cele mai rafinate şi preţioase placeri. Unica, adevărata
mea bucurie este aceea de a vă iubi, Maiestate.
LEAR: –A ta şi a urmasilor tăi, pe veci, va fi o treime a frumosului nostru regat – mare şi bogată ca
cea pe care am dat-o surorii tale.(Cordeliei) Şi acum tu, bucuria mea, tu ultima dar nu cea mai puţin
importanta, tu farmec tânăr dorit de podgoriile Franţei şi de laptele Burgundiei, tu ce spui? Am
pentru tine o treime a regatului – cea mai bogată dintre toate – ce spui?
CORDELIA: – Nimic, stăpâne.
LEAR: – Cum nimic?
CORDELIA: – Nimic.
LEAR: – Nimic nu iese din nimic.Vorbeşte.
CORDELIA: – Sărmana de mine, că nu ştiu să exprim in cuvinte ceea ce am în inimă. Eu vă
iubesc, Maiestate, atât cât pot, atât cât se cuvine, nici mai mult, nici mai puţin.
LEAR: – Ce? Cordelia! Hai, vreau ceva mai bun. Nu îţi pune norocul la incercare.
CORDELIA: – Stăpâne, m-aţi adus pe lume, m-aţi hrănit, m-aţi iubit. Este drept ca eu să vă dau in
schimb aceleaşi lucruri: mă supun, vă iubesc, vă onorez. De ce surorile mele s-au măritat, dacă spun
că vă iubesc doar pe voi? Eu cred că atunci când mă voi căsători, soţul meu va avea doar jumătate
din dragostea mea, jumatate din obligaţiile şi grijile mele. Eu nu mă voi mărita ca ele, iubindu-l
doar pe tata.
LEAR: – Din inimă grăieşti?
CORDELIA: – Da, tată bun.
LEAR: – Atât de tânără şi-atât de rea!
CORDELIA: – Atât de tânără şi atât de sinceră.
LEAR: – Aşa să fie! Să ai sinceritatea ta ca zestre.

2
În faţa luminii sacre a soarelui, în faţa noptii, în faţa universului planetelor care ne fac să trăim şi să
murim, eu, aici, îmi reneg dragostea mea de tată şi sângele nostru comun. De acum incolo eşti o
străină pentru mine şi inima mea. Pe veci.
KENT: – Mărite rege...
LEAR: – Tăcere, Kent! Nu te pune între balaur şi mânia lui.
Pe ea o iubeam cel mai mult. Credeam că ea o sa aiba grijă de mine. (Cordeliei) Pleacă! Nu vreau să
te mai văd! Jur, pe odihna mea eterna, să îi smulg din piept inima mea de tată!
Albany, Cornwall, şi această treime de regat va intra în zestrea soţiilor voastre.
Cordelia să se mărite cu orgoliul – sau, cum îi spune ea, sinceritatea ei.
Pe voi doi, împreună, vă învestesc cu puterea mea, autoritatea mea, cu toate prerogativele coroanei.
Vreau o escortă de o sută de cavaleri, pe cheltuiala voastră. Voi locui în casele voastre pe rând, câte
o lună la fiecare. Îmi rămâne titlul de rege, şi onoarea care i se cuvine. Controlul, renta,
administrarea – totul e al vostru. Iată, împărţiţi-vă coroana.
KENT: – Rege Lear, ca rege al meu, te-am onorat, te-am iubit ca pe un tată…
LEAR: – Arcul este încordat. Fii atent la săgeată!
KENT: – Să vină săgeata aceasta iar vârful să-mi străpungă inima! Dacă Lear e nebun, Kent va fi
nesimţit. Ce vrei să faci, moşule? Crezi poate că datoriei ar trebui să-i fie frică să vorbească atunci
cand puterea se pleacă in faţa adularii? Onoarea e obligată să vorbească clar, dacă Regele dă semne
de nebunie.
Am să răspund cu viaţa, priveşte: fiica ta cea mica nu te iubeşte mai putin ca celelalte. Vorbele sale
umile nu răsuna intr-o inimă goală.
LEAR: – Kent, pe viaţa ta...
KENT: – Viaţa mea? E doar ceva ce am pus mereu la bătaie împotriva duşmanilor tăi, viaţa mea.
LEAR: – Să piei din ochii mei!
KENT: – Priveşte mai bine, Lear!
LEAR: – Acum gata, în numele zeilor!
KENT: – Nu blestema şi revocă-ţi decretul. Dacă nu, cât timp voi avea aer în plămâni îţi voi spune
că greşeşti.
LEAR: – Ascultă-mă, trădătorule. Trebuie să mă asculţi, trebuie! (Kent ingenunchează)
Îţi dau cinci zile. Foloseşte-le ca să cauţi un adăpost impotriva tuturor relelor lumii. În a şasea zi
spatele-ţi odios să i-l intorci regatului meu. În a zecea zi, dacă eşti prins pe aici, eşti mort. Pleacă!
Şi fii sigur, pe toti zeii, că nu îmi schimb hotărârea!
KENT: – Adio, Rege al meu. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că libertatea e in altă parte, iar aici
exilul. (Cordeliei) Zeii să te aibe in pază, pe tine care gândeşti şi vorbesti aşa de bine. Prinţii mei,
Kent vă spune adio tuturor. Vechiul său caracter şi-l duce într-o ţară nouă. (iese)

Pauză

LEAR: – Domn al Burgundiei, întâi tu. Eşti rivalul regelui Franţei la mâna fiicei mele. Care ar fi
zestrea minimă pe care ai accepta-o pentru a păstra în viaţă dorinţa ta de dragoste?
DUCELE DE BURGUNDIA: – Maiestate, eu nu cer mai mult decât aţi oferit - dar, sigur, nici mai
puţin nu vreau.
LEAR: – Vezi tu, Burgundia, aceea era valoarea ei pe vremea când o mai iubeam.
Dar acum preţul i-a scăzut. Iat-o acolo: dacă îţi convine ceva, sau totul, din acel lucruşor, adăugând
şi lipsa noastră de dragoste, iat-o acolo, e a ta.
DUCELE DE BURGUNDIA: – Vă cer iertare, Maiestate. În aceste condiţii nu am de ales.
LEAR: – Atunci las-o, în numele zeilor! Ti-am spus doar cât valorează, nici mai mult, nici mai
puţin.
(Către regele Franţei.)Nu vreau sa-ţi jignesc dragostea dându-ţi ceva ce eu urăsc. Îndrăgosteşte-te
de o femeie mai demnă. Uită aceasta fiinţă. Şi naturii ii e rusine că a adus-o pe lume!

3
REGELE FRANŢEI: – E ciudat. Până acum o clipa era fiinţa pe care o iubeaţi cel mai mult, era
cea mai bună, cea mai dragă. Şi dintr-o dată se comportă atât de groaznic incât o lăsaţi goală, fără
apărare, dezbrăcată de bunăvoinţa voastră. Înseamnă că s-a comportat ca un monstru.
CORDELIA: – Vă implor, Maiestate, spuneţi-le tuturor că eu nu am făcut nimic rău, nu am ucis pe
nimeni ca să îmi merit această ură. Sunt pierdută. Doar lipsa mă face mai bogată, lipsa limbii şi a
privirilor pe care nu le am, avide si imploratoare…
LEAR: – Mai bine nu te mai năşteai…
REGELE FRANŢEI: – Duce de Burgundia, ce-i spuneţi acestei doamne? O luaţi? Ea însăşi e o
zestre.
DUCELE DE BURGUNDIA: – Rege Lear, e de ajuns să îi daţi zestrea promisă şi eu o voi lua de
soţie. Cordelia, Ducesa de Burgundia.
LEAR: – Nimic! Am jurat. Nu îmi schimb ideea.
DUCELE DE BURGUNDIA: – Imi pare rău. Ai pierdut un tată, pierzi şi un barbat.
CORDELIA: – Fiţi linistit, Burgundia. Dacă iubirea voastră e iubire pentru bogăţii, eu nu vă voi fi
soţie.
REGELE FRANŢEI: –Frumoasă Cordelia. Eu te iau cu tot ce e al tău. E drept ca eu să culeg ceea
ce altul a aruncat. Am găsit-o întâmplător, Rege Lear, pe fiica ta cea fără zestre. Dar acum e regina
mea, a oamenilor mei, a frumoasei Franţe. Nici măcar ducii umedei Burgundii nu ar putea cumpăra
acest giuvaier pretios, această soţie a mea. Salută-i, Cordelia, chiar dacă nu merită. Aici ai pierdut,
vei câştiga in altă parte.
LEAR: – E a ta, Franţa. Tine-ţi-o. Nu e fiica mea. Nu vreau să-i mai vad faţa.

(Trâmbiţe. Ies Lear, ducele de Burgundia, Cornwall, Albany,

Gloucester şi suita.)
REGELE FRANŢEI: – Ia-ţi bun rămas de la surori.
CORDELIA: – Voi două, preferatele tatălui nostru…Eu vă cunosc. Şi-mi pare rău să le spun pe
nume defectelor voastre. Purtaţi-vă bine cu el. Il incredintez iubirii voastre declarate. Chiar dacă aş
prefera să îl ştiu mai in siguranţă. Adio.
REGAN: – Să nu ne spui tu ce-avem de făcut!
GONERIL: – Gândeşte-te mai degrabă la cum să îţi multumeşti soţul, care te-a luat de milă.
REGELE FRANŢEI: – Frumoasa mea Cordelia, să mergem.
(Ies regele Franţei şi Cordelia.)
GONERIL: – Trebuie să îţi vorbesc despre ceva important, ceva ce ne priveşte pe amândouă.
Tatăl nostru va pleca chiar în seara aceasta, nu-i aşa?
REGAN: – Desigur. Cu tine. Iar luna viitoare va veni la noi.
GONERIL: – Ai văzut cum se schimbă de la un moment la altul? E vârsta.
Iţi vine să crezi? A iubit-o mereu pe Cordelia mai mult decat pe noi – şi acum uite cum se poartă cu
ea. Începe să innebunească.
REGAN: –Bătrâneţea. De altfel a avut mereu un caracter groaznic.
GONERIL: – Da, chiar şi când era tânăr… brutalităţi si violenţe, nimic mai mult.
REGAN: – Ai văzut cum l-a gonit pe Kent? Să sperăm doar că într-o bună zi nu o să facă la fel şi
cu noi.
GONERIL: – Ar fi bine să ne inţelegem: dacă vrea să continuie să comande în aceste condiţii,
abdicarea lui ne va crea probleme.
REGAN: – Trebuie să ne gândim serios la treaba asta.
GONERIL: – Trebuie să facem ceva cât mai repede.
(Ies.)

4
 SCENA 2
O sală în castelul contelui de Gloucester.
Intră Edmund cu o scrisoare.
EDMUND: – Natură, tu eşti zeiţa mea. Legii tale mă supun.
Eu, Edmund, fiul lui Gloucester, ar trebui să fiu sclavul prejudecătilor, ar trebui să permit unei
turme de bârfitori să îmi ia ce e al meu doar pentru că m-am născut la câteva luni după fratele meu?
Eu bastard? De ce? Sunt frumos şi bine făcut, şi inteligent. Sunt ca oricare alt fiu de femeie cinstită.
Ce inseamnă bastard? De ce această pecete? Bastard! Bastard! Noi bastarzii! Cu pecetea injosirii
ne-au însemnat. Muşchii noştri şi forţa noastră ni le-am luat de la natură, de jos, din adâncurile ei,
din obscuritatea bogăţiei ei. Nu ca acele cupluri care în paturile lor obosite, obtuze, greoaie,
generează triburi de domnişori idioţi! Edgar cel legitim, eu vreau toate pământurile tale! Tatăl
nostru îl iubeşte pe Edmund bastardul la fel ca pe fiul legitim. Mare cuvânt, “legitim”! Deci, dragul
meu legitim, dacă această scrisoare îşi face datoria, Edmund cel bastard îl va elimina pe fiul legitim.
Eu devin mai puternic pe zi ce trece. Si mă simt şi mai sănătos. Zei, ţineţi cu bastarzii!

(Intră Gloucester.)

Scena 2 bis

EDMUND: – Ce lume proasta! Când ne merge rău, de cele mai multe ori vina e doar a noastră. Dar
noi dăm vina pe soare, pe lună si pe stele. Ca şi cum am face răul din inerţie, ca şi cum ne-am
comportă ca nebunii din cauza planetelor. Corupţi, hoţi şi trădatori din cauza influenţelor astrale,
noi, beţivi, mincinosi şi preacurvari pentru că trebuie să ne supunem unei influenţe planetare. Ca şi
cum tot răul pe care il avem in noi ar depinde de vointa zeilor. Dibace scuză pentru un patron de
bordel, să-şi pună meseria pe seama stelei lui! Tata şi-a făcut de lucru cu mama sub coada
Dragonului iar eu m-am născut in zodia Carului Mare. Aşa se explică de ce sunt atât de brutal şi
lasciv. Ce prostie! Şi zodia Fecioarei să fi strălucit pe cer în timpul generării mele de bastard, eu tot
aşa aş fi fost. Dar iată-l ca vine, punctual ca nenorocirile din vechile comedii!

Intra Edgar
Edgar! Frăţioare!
EDGAR: – Ce mai faci, Edmund? Nu-mi spune că şi tu meditezi?
EDMUND: – Mă gândeam la o prevestire… Am citit-o ieri. Era vorba de efectele acestei eclipse…
EDGAR: – Şi ţie îţi pasă de asta? Tocmai ţie?
EDMUND: – Din păcate se văd deja efectele …
EDGAR: – Nu-mi spune că acum te interesează astronomia.
EDMUND: – Vino, vino-ncoace; când l-ai văzut ultima dată pe tata?
EDGAR: – De ce? Noaptea trecută.
EDMUND: – A vorbit cu tine?
EDGAR: – Da, am stat impreuna vreo 2 ore.
EDMUND: – V-aţi despărţit în termeni buni? N-ai observat ceva neobişnuit în vorba sau în
purtarea lui?
EDGAR: – Nu, nimic.
EDMUND: – Încearcă să-ţi aduci aminte dacă ai făcut ceva care să-l fi jignit; după mine, ar fi mai
înţelept să-l ocoleşti câtăva vreme, măcar până îi trece. E aşa de furios pe tine ca ar putea sa te
rănească.
EDGAR: – Vreun mişel clevetitor şi-o fi vârât coada.
EDMUND: – De-asta mă tem şi eu. Uite cum facem, te ascunzi în camerele mele.

5
Am să fac în aşa fel încât să auzi ce spune despre tine. Ţine cheile. Dacă ieşi din casă, umblă
înarmat.
EDGAR: – Înarmat?
EDMUND: – Îti garantez că e un sfat bun. Ia-ţi o arma. Crede-mă, nu suflă un vânt bun pentru tine.
Acum pleacă, te rog.
EDGAR: – Anunţă-mă dacă afli ceva.
EDMUND: – O sa fac tot ce pot.
(Edgar iese.)
Un tată care crede orice şi un frate atât de lipsit de răutate încât să nu bănuiască nimic. Ce
sinceritate nebună! Voi face cu ea ceea ce vreau.
Gata, ştiu! Voi avea pământurile mele. Dacă nu ca moştenire, atunci prin şmecherii.
Orice mijloc e bun.
(Iese.)

SCENA 3
O încăpere în palatul ducelui de Albany.
Intră Goneril şi Oswald.
GONERIL: – Aşadar Lear l-a bătut pe un slujitor de-al meu pentru că i-a certat bufonul?
OSWALD: – Da, doamnă.
GONERIL: –Zi şi noapte nu face altceva decat să deranjeze. Face tot felul de prostii, ne aţâţă unul
împotriva celuilalt…Nu-l mai suport… pe el si pe scandalagii lui. Pentru orice fleac vine la mine să
protesteze.
Nu vreau să-l văd când se întoarce de la vânătoare. Spune-i că nu mă simt bine. Şi ar fi bine să nu
mai fii aşa de educat cu el. Daca zice ceva, am eu grijă.
Ignoraţi-l cât de mult puteţi, tu şi tovarăşii tăi. Nu-l mai băgaţi in seamă. Trebuie să se termine
situaţia asta. Dacă nu e mulţumit să se ducă la sora mea. Şi ea gândeşte la fel ca mine, suntem sătule
de prepotenţa lui. Moş nebun! Ne-a dat puterea şi acum pretinde să o folosească. Bătrânii sunt ca
nişte copii. Un pic de răsfaţ, câteva palme - aşa trebuie trataţi. Tine minte.
OSWALD: – Prea bine, doamnă.
GONERIL: – Şi uitaţi-va urât la oamenii lui. Spune-le şi celorlati. Aici trebuie să jucam cu cărţile
pe faţă. Vreau să-i scriu şi surorii mele, să facă şi ea la fel. Acum pregăteşte-mi cina.
(Ies.)

SCENA 4

(Intră bufonul.)
BUFONUL (intrând): – Vreau şi eu să-l plătesc. (Îi dă boneta
sa lui Kent.) Primeşte boneta mea de nebun.
LEAR: – Ei, baietel neastampărat,unde ai fost? ce mai faci?
BUFONUL: – Aş face mai bine dacă ţi-aş pune ţie tichia mea de nebun.
KENT: – De ce, nebunule?
BUFONUL (către Kent): – De ce? Pentru că iei partea cuiva care nu mai e la putere. Îl vezi pe
frumuşelul ăsta? Amicul ăsta şi-a surghiunit două fete şi-a binecuvântat-o pe a treia, fără să vrea.
Dacă-l slujeşti, e nevoie să-ti acoperi capul.
Unchiuletule! De-aş avea eu două tichii şi două fete!
LEAR: – De ce, băiete?
BUFONUL: – Le-aş da cadou fiicelor tot avutul meu, dar mi-aş păstra cele două tichii.
Una ţi-o dau eu, ia-o. Pe cealaltă cere-o de pomană la ele.
LEAR: – Ia seama la bici, băiete!
BUFONUL: – Adevărul e un câine care ar trebui să stea în cuşcă. Dat afară cu biciul! În timp ce ea,
doamna Târfa, stă înăuntru, la căldurică. Şi pute.
6
LEAR: – Ce scârbos!
BUFONUL: – Unchiuleţule, ştiţi să faceţi să rodească nimicul?
LEAR: – Nu, copile, nimic nu se poate face din nimic.
BUFONUL: – Vreau să-ţi tin un discurs.
LEAR: – Să auzim.
BUFONUL: – Pe acel om bun care te-a sfătuit să renunţi la pământurile tale – pune-l aici, lângă
mine. Să ne prefacem că tu eşti el. Îi vezi, pe cel bun şi pe cel rău?
Primul e imbrăcat ca un bufon. Acesta de aici e celălalt (il arata pe Lear)
LEAR: – Mă faci nebun, adică?
BUFONUL: – Ti-ai jucat la zaruri celelalte titluri. Pe ăsta îl ai din naştere.
KENT: – Nu e chiar aşa de nebun, stăpâne.
BUFONUL: – Unchiuleţule, dacă îmi dai un ou eu iţi dau două coroane.
LEAR: – Două coroane?
BUFONUL: – Sparg coaja chiar la mijloc, mănânc oul şi îmi rămân două coroane. Când ţi-ai spart
coroana în două şi ai dăruit jumătăţile, ai făcut tocmai ca ăla de-a luat măgarul în cârcă să-l treacă
şanţul. Tare puţin ţi-a mai rămas în tărtăcuţă de când ţi-ai dat coroana jos.
(Cântă) Ei plângeau de bucurie
iar eu îmi cântam durerea
văzându-l pe-al meu rege
jucându-se ca un copil.
Al meu rege nebun…
LEAR: – In viaţa ta nu ai cântat atât de mult.
BUFONUL: – Am început când ţi-ai transformat fetele in mame. Când le-ai pus biciul în mână şi
ţi-ai dat nădragii jos…
Te rog, unchiuleţule, angajează-mi un maestru, vreau să învăţ să mint.
Mi-ar plăcea mult.
LEAR: – Încearcă numai să minţi şi să vezi cum pun să te biciuiască.
BUFONUL: – Ce hal de familie sunteţi, tu şi fetele tale! Ele pun să mă bată cu biciul dacă spun
adevărul, tu dacă mint. Şi în plus sunt biciuit din când în când pentru că nu spun nimic. Aş vrea să
fiu orice altceva numai bufon nu. Dar numai în locul tău n-aş vrea să fiu, unchiuletule. Ţi-au tăiat
tărtăcuţa în două şi în mijloc nu a mai rămas nimic. Uite. Vine unul din chirurgii tăi.
(Intră Goneril.)
LEAR: – Ce faci, fata mea? De ce ai fruntea încruntată? Mi se pare ca eşti mereu în toane proaste.
BUFONUL: – Erai un băiat de viaţă când nu te interesau deloc toanele ei proaste. Acum eşti un
zero şi gata. Acum eu preţuiesc mai mult decât tine. Eu sunt bufon, iar tu nu eşti nimic. (Către
Goneril.) Da, da, ştiu, îmi ţin limba. Sst-sst!
(Către Lear.)
GONERIL: – Nu doar bufonul ăsta vorbeşte prea mult. Mulţi din alaiul vostru protestează mereu,
fac dezordine, scandal. E insuportabil. V-am spus – şi am crezut că o să se rezolve. Dar voi vă
comportaţi in asa fel… Încep să cred ca îi protejaţi.
BUFONUL: –Ştii unchiuleţule,
„Hrăni o vrabie-un cuc odată,
Dar fu de puii lui mâncată”.
Aşa a fost cu noaptea mare,
Când n-avuserăm lumânare...
LEAR: – Tu eşti fata mea,nu?
GONERIL: – Haideţi, domnule. Aş vrea să aveţi un pic de bun simţ. Încetaţi cu anumite
comportamente. În ultima vreme nu mai sunteţi voi inşivă.
LEAR: – Este cineva aici care ştie cine sunt? Asta nu e Lear. Aşa merge Lear? Aşa vorbeşte? Asta
nu e privirea lui.
E cineva aici care să-mi spună cine sunt?
7
BUFONUL: – Tu eşti umbra lui Lear.
LEAR: – Nu trebuie să uit asta.
Cum se numeşte această frumoasă doamnă?
GONERIL: – Cât sarcasm, Maiestate! Altă ciudaţenie de-a voastră.
Vă rog să fiţi atent la ce vă voi spune. Sunteţi bătrân, deci venerabil. Fiţi şi inţelept. Aveţi o escortă
de o sută de cavaleri şi slujitori – oameni depravaţi, violenţi, fără reguli. Asta nu mai e o Curte.
Uitaţi-vă în ce hal a ajuns palatul. O tavernă, un bordel. Ruşinea insăşi vă cere să găsiţi un leac.
Imediat. Acum e o cerere. După, va deveni un ordin. Reduceţi-vă escorta. Iar cei ce rămân, să fie
oameni potriviţi vârstei voastre, conştienţi de ei inşişi şi de voi.
LEAR: – Pe dracii beznei! Şeile pe cai! Chemaţi-mi oamenii! Bastardă degenerată!
Nu o să te mai deranjez. Mi-a mai rămas o fată!
GONERIL: – Mi-aţi bătut oamenii! Iar şleahta voastră de disperaţi îi tratează pe nobilii mei ca pe
nişte servitori.
(Intră Albany.)
LEAR: – Vai de acei ce se căiesc prea târziu!
(Către Albany.)
O, domnule, şi voi aici? Acestea sunt ordinele voastre?
(către Goneril): – Eşti o pasăre de pradă! Mincinoaso! Oamenii mei sunt nobili, îşi cunosc datoriile
şi îşi onorează numele pe care îl poartă. Când te gândeşti că mi s-a părut oribilă vina aia de nimic a
Cordeliei! O, Lear, Lear, Lear! (Se izbeşte cu pumnii în cap.) Bate aici, în uşa asta, care a lăsat să
intre nebunia. Şi care a dat afară raţiunea. Să plecăm, să plecăm! Ascultă-mă natură! Ascultă-mă,
ascultă-mă, divină zeiţă! Dacă aveai de gând să faci femeia asta să rodească, opreşte-te! Umple-i
pântecul cu sterilitate. Usucă-i-l! Ca din corpul ei degenerat să nu poată ieşi niciodată un fiu care să
o cinstească. Iar dacă totuşi o să nască, să-i fie fiul plin de fiere, să supravieţuiască şi să fie un
pervers, denaturat, şi să o chinuie! Să-i sape riduri pe chipu-i tânăr! Şi lacrimi să curgă pe obrajii ei.
Iar de bucuriile şi durerile ei de mamă, el să râdă cu dispreţ. Trebuie să simtă şi ea. A avea un fiu
nerecunoscator doare mai tare decat muşcătura de şarpe.
(Iese.)

Scena 5

În faţa castelului Ducelui de Albany.

Intră Lear şi Bufonul.
(Iese.)
BUFONUL: – Ai să vezi ce drăguţă o să fie şi asta. E adevărat ca seamănă între ele ca mărul acru
cu cel dulce. Dar eu spun numai ce pot.
LEAR: – Şi ce poţi să spui??
BUFONUL: – Gustul va fi acelaşi. Mărul acru.
Ştii de ce stă nasul în mijlocul feţei?
LEAR: – Nu.
BUFONUL: – E…pentru că ochii stau de o parte şi de alta a lui, şi atunci, chiar dacă nu simţi
mirosul, poţi oricând să te uiţi inăuntru.
LEAR: – Am fost nedrept cu Cordelia.
BUFONUL: – Ştii cum îşi fac scoicile cochilia?
LEAR: – Nu ştiu.
BUFONUL: – Nici eu. Dar iţi pot spune de ce melcul are casă.
LEAR: – De ce?
8
BUFONUL: – Ca să îşi bage capul inăuntru, şi nu ca să le-o dea fetelor lui .
LEAR: – Ce tată am mai fost!
BUFONUL: –Ştii de ce cele Şapte Pleiade nu sunt mai mult de şapte?
LEAR: – Pentru că nu sunt opt. Corect?
BUFONUL: – Bravo, ai stofă de bufon!
LEAR: – Am să-mi recuperez escorta! Ce monstru de nerecunoştinţă!
BUFONUL: – Dacă ai fi bufonul meu, unchiuletule, aş pune să te bată toată ziua pentru că ai
îmbătrânit prea repede.
LEAR: – Ce vrei să spui?
BUFONUL: – Ar fi trebuit să ai un pic mai mult bun simt.
LEAR: – Nu mă lăsaţi să-nnebunesc, o, zei!Ţineţi-mă, nu vreau să-nnebunesc!
(Intră un curtean.)
Sunt gata caii?
CURTEANUL: – Gata, milord.
LEAR: – Hai, băiete.

Act 2
Scena 1

O curte în castelul contelui de Gloucester.

Intră Edmund şi Curan, întâlnindu-se.
CURAN: – Domnule, ducele de Cornwall şi ducesa Regan, soţia lui, vor fi aici astă-seară.
EDMUND: – Cum aşa?
CURAN: – Nu aţi auzit zvonurile despre un posibil război între ducii de Cornwall şi Albany?
EDMUND: – Nici un cuvânt.
CURAN: – Veţi auzi, veţi auzi. Adio!
(Iese.)
EDMUND: – Ducele aici, diseară? Magnific! Vine exact la ţanc pentru planul meu. Tata a trimis
gărzile să-l aresteze pe fratele meu. Iar mie îmi rămâne de făcut un lucruşor destul de delicat. Cu un
pic de noroc termin repede. Edgar, am ceva să-ţi spun. Coboară!
(Intră Edgar.)
Tata te caută. Fugi. Au aflat că eşti aici. O să fie mai uşor pe întuneric. Ai spus cumva ceva
împotriva ducelui de Cornwell? Vine aici, în toiul nopţii, furios. E şi Regan cu el.
EDGAR: – N-am spus nici un cuvânt; sunt sigur.
EDMUND: – Auzi? E tata. Vine aici. Scuză-mă, dar trebuie să te amenint cu spada. Îti explic pe
urma. Scoate şi tu spada, prefă-te că te aperi. (Tipă) Predă-te! Fii curajos şi înfruntă-l pe tata!
Lumină, aici! (lui Edgar) Fugi, fugi! Aduceţi o torţă!
(Iese Edgar.)
Un pic de sânge o să-i convingă (Se taie la braţ.) că m-am luptat aprig. Am văzut beţivii făcând aşa
ca să se distreze. Tată! Tată! Prindeţi-l! Ajutor!
(Intră Gloucester şi slujitori, cu torţe.)
GLOUCESTER: – Ei, Edmund, unde-i blestematul ăla?
EDMUND: – Pe acolo (arata directia gresită) Când a văzut că nu reuşea în nici un fel…
GLOUCESTER: – Prindeţi-l!
(Ies câţiva slujitori.)
Ce nu reuşea?
EDMUND: – Să mă convingă să te omorâm… Când m-a văzut aşa de neclintit, şi fără apărare, m-a
atacat şi m-a rănit la braţ.
Apoi a fugit.

9
GLOUCESTER: – Să fugă cât vrea. E pe pământul meu, o să-l prindem. Şi-o dată prins s-a zis cu
el. Ducele, domnul si stăpânul meu, soseşte în noaptea asta. Voi pune să se dea sfoară în tară. Cine
îl prinde ca să fie spânzurat, va primi o recompensă. Cine il ascunde, moartea.
EDMUND: – L-am ameninţat că o să-l denunţ. El: “Bastardule, tu nu ai nimic! Tu esti un nimeni!
Al cui cuvânt o să-l creada tata, al meu sau al tău? Eu o sa neg totul. O să spun ca e un complot, o
urzeală a ta!”
GLOUCESTER: – Ce oroare! Nu e fiul meu!
(Trâmbiţe aproape.)Ducele.
Tu eşti leal, Edmund, şi afectuos. O să fac în aşa fel încât toate drepturile de proprietate ale
pământurilor mele să fie ale tale.
(Intră Cornwall, Regan şi suita.)

SCENA 3

Într-o pârloagă.
Intră Edgar.
EDGAR: – Am auzit când îmi strigau numele proscris la o răspântie. Noroc că am reuşit să mă
ascund în scorbura unui copac. Nu am nici o cale de fugă, nici un adăpost sigur. Gărzi peste tot,
drumuri blocate. Ce să fac?
Vreau să arăt ca săracul cel mai sărac – o fiară…îmi murdăresc faţa, câteva zdrenţe pe şolduri.
Nepieptănat, pe jumătate gol în bătaia vântului şi a ploii…Se văd pe toate drumurile oameni aşa
săraci. Cerşetorii ăia fugiţi de la ospiciu…care urlă în timp ce işi infig în braţele subţiri ace, cuie,
ţepi de lemn, până şi ramuri de rosmarin…După care pleacă să ceară de pomană. Trec pe lângă
bordeie, sate prăpădite, prin faţa ţarcurilor de oi, a morilor. Vorbesc mult, spun câte o
rugăciune…Tom! Tom! Sărmanule Tom! Tu încă mai eşti cineva. Eu, Edgar, nu sunt nimic.

SCENA 4

(Intră Cornwall, Regan, Gloucester şi slujitorii.)

LEAR: –Bună ziua amândurora!
CORNWALL: – Slavă ţie, Maiestate!
(Kent este pus în libertate.)
REGAN: – Mă bucur să vă văd, măria-ta.
LEAR: –Te cred, şi stiu şi de ce. Dacă nu te-ai fi bucurat, ar fi trebuit să mă despart de mormântul
mamei tale, crezând că m-a inşelat.
(Către Kent.)
Te-au eliberat în sfârşit. O să mai vorbim despre asta. Regan, sora ta e un diavol. Răutatea ei are
dinţii ascuţiţi. Mi s-a încleştat aici, ca un vultur (Îşi arată inima.) Aşa de nedreaptă…De necrezut!
O, Regan…

REGAN: – Nu-mi vine să cred că sora mea nu şi-a făcut datoria. Nu ştiu… Dar să spunem că a vrut
să oprească luptele dintre oamenii voştri. În cazul ăsta a avut dreptate.
LEAR: – Blestemata!
REGAN: – Sunteţi bătrân, domnul meu. În voi natura a ajuns la limită. Cineva ar trebui să vă
călăuzească, să vă spună regulile, cineva care să poată judeca starea voastră mai bine decât o puteţi
face voi. Vă rog să vă intoarceţi la sora mea. Şi cereţi-i iertare.
LEAR: – Niciodată, Regan! Are o limbă de şarpe – ştii – m-a muşcat chiar aici, pe inimă. Cădea-r-
ar pe ea toate răzbunările cereşti! Fulgerul să-i străpungă ochii! Distrusă să-i fie frumuseţea şi
umiliată să fie!
REGAN: – O, Doamne! Aceleaşi lucruri îmi vei spune şi mie la furie?

10
LEAR: – Nu, Regan, pentru tine n-am blesteme. Tu eşti aşa de dulce… Nu ai fi în stare să nu-mi
îndeplineşti dorinţele, să-mi tai din escortă. Tu nu ai fi în stare să-mi închizi uşa in faţă. Tu respecţi
legile naturii, legăturile care unesc fiii de părinţi, tu îţi plătesti datoria recunoştinţei. Şi sigur nu ai
uitat de jumătatea de regat pe care ţi-am dat-o.
REGAN: –A sosit sora mea.
(Intră Oswald.)
(Intră Goneril.)
(Către Goneril.) Nu-ţi crapă obrazul de ruşine să mă priveşti în faţă?! Şi tu, Regan,o iei de mână?
GONERIL: – De ce nu? Cine mă acuză? Doar un bătrân fără minte. Nici nu trebuie ascultat.
LEAR: – Îmi explodează inima.Cine mi-a pus trimisul în butuci?
CORNWALL: – Eu, domnul meu.
LEAR: – Tu! Tu!
REGAN: – Tată, aveţi nervii intinşi, daţi-vă seama. Duceţi-vă la sora mea până la sfârşitul lunii. Si
injumătăţiţi-vă escorta. Pe urmă veniţi la mine.
LEAR: – Să mă întorc la ea? Să-mi înjumătăţesc escorta? Nu. Mai degrabă mă duc să trăiesc ca un
vagabond, cu lupii, luptând împotriva naturii, pradă nevoilor.
GONERIL: – Cum vreţi, domnule.
LEAR: – Mă scoţi din minţi! Te rog opreşte-te. Acum ne vedem pentru ultima dată. Şi totuşi eşti
carne din carnea mea, sangele meu, fiica mea. Sau poate că nu eşti decât un rău din carnea mea. Al
meu, acest rău! O plagă, un cheag de venin in sângele meu corupt. Dar nu-ţi mai spun nimic. Eu pot
să stau cu Regan. Cu ai mei o sută de cavaleri.
REGAN: – Ce? Nu, nu. Eu nu vă aşteptam, nu sunt pregătită. Ascultaţi-o pe sora mea. Gândiţi-vă.
Chiar şi cei care încearcă să găsească o justificare pentru atacurile voastre de furie, ce ar mai putea
spune? Că sunteţi bătrân şi gata. Deci…Ascultaţi-mă, Goneril ştie ce face.
LEAR: – Da ce tot spui?
REGAN: – Am dreptate, credeţi-mă. Cincizeci de cavaleri. Nu e bine? Ce nevoie aveţi de o sută?
Şi cincizeci sunt prea mulţi, costă prea mult. Şi pe urmă cum or să se înţeleagă între ei soldaţii
conduşi de doi comandanţi, în acelaşi palat? E greu. Aproape imposibil.
GONERIL: – De ce nu vă folosiţi de oamenii mei, de cei ai surorii mele?
REGAN: – Desigur, domnule. De ce nu? Dacă se comportă urat, avem noi grijă. Când o să veniţi
acasă la mine…Incep să mă ingrijorez. Când o să veniţi acasă la mine, să veniţi cu douăzeci şi cinci
de oameni. Mai mulţi nu vreau. Si nici nu o să-i las să intre.
LEAR: – Eu v-am dat tot.
REGAN: – Era şi timpul.
LEAR: – V-am dat in grijă avutul meu şi pe mine. Mi-am păstrat doar dreptul de a avea o escortă
de o sută de oameni. De ce ar trebui să rămân doar cu douăzeci si cinci? Regan, aşa ai spus?
REGAN: – Da. Şi o repet: nu unul în plus.
LEAR: – (Către Goneril.) Vin cu tine. Cincizeci e dublul lui douăzeci si cinci. Asta înseamnă că
mă iubeşti de două ori mai mult decât ea.
GONERIL: – Ce nevoie aveţi de douăzeci şi cinci, sau zece, sau cinci oameni în escortă? Ştiţi bine
că în casa mea sunt atâţia oameni gata să vă slujească…
REGAN: – Sigur. Aş vrea şi eu să ştiu de ce aţi avea nevoie chiar şi de unul!
LEAR: – O, tu să nu vorbeşti despre nevoie! Chiar şi saracii cei mai saraci au nevoie de un nimic
de prisos. Dacă naturii nu i se dă ceva care să îi depăşească nevoia naturală, omul devine un animal.
Tu, care eşti o doamnă, spune, la ce îţi foloseşte toată eleganţa? Doar ca să îţi tină de cald? Cât
despre nevoie, adevărata nevoie…De răbdare am nevoie. Răbdare. O zei, priviţi-mă: un biet
moşneag impovărat de ani şi de durere. Dacă voi mi-aţi stârnit fetele împotriva mea, vă rog, nu mă
faceţi să-mi pierd minţile aşa de tare încât să suport fără să reacţionez.
Ah, vrăjitoare, spurcăciuni ale naturii, eu mă voi răzbuna. Voi face lucruri care… o să vedeţi… vor
spune toţi… Nu ştiu încă ce voi face. Lucruri ingrozitoare, da.
Credeţi că o să incep să plâng, nu-i aşa? Nu, nu o să plâng.
11
(Se aude tunând în depărtare.)
Deşi ar trebui să plang. Dar această inimă se va sparge în o mie de bucăţi inainte ca eu să plâng.
Nebunule, înnebunesc.
(Ies Lear, Gloucester, Kent şi Bufonul.)
ACTUL III

SCENA 4

EDGAR (dinăuntru): – O prăjină şi jumătate! O prăjină şi jumătate! Săracul Tom!

BUFONUL (ieşind repede din bordei): - Ajutor! Nu intra aici, unchiuleţule. E o fantomă!
KENT: – Dă-mi mâna... Cine-i acolo?
BUFONUL: – O fantomă! Un strigoi! Zice că-l cheamă Tom săracul.
KENT: – Hei, tu, cel care grohăi acolo-n paie. Arată-te la faţă.
(Intră Edgar, deghizat în fugar de la ospiciu.)
EDGAR: –Fugiţi! E diavolul aici, mă urmăreşte! Vânturi reci suflă printre ramurile de păducel…
Aşternuturile sunt reci. Bagă-te sub ele să te incălzeşti.
LEAR: – Şi tu le-ai dat totul fetelor tale? De asta ai ajuns aşa?
EDGAR: – Cine îi dă ceva bietului Tom? Diavolul l-a purtat prin foc şi pară, prin pâraie şi
bulboane, prin nisipuri mişcătoare şi mlaştini. I-a pus cuţite sub căpătâi şi funii sub scaun, ca să-şi ia
zilele, şi otravă de şoareci în oala cu ciorbă. L-a făcut şi îngâmfat…Binecuvântate fie toate
simţurile! Lui Tom i-e frig. Ddddd! Făceţi-vă pomană cu săracul Tom! Diavolul îl chinuie! Acum îl
prind! Uite-l acolo! Nu, acolo! Acolo, acolo!
(Furtuna continuă.)
LEAR: – Tot fetele l-au adus în halul ăsta, sărmanul. Nu ţi-ai păstrat nimic?
BUFONUL: – Nu vezi? Bine că şi-a păstrat o pătură, altfel…ce ruşine!
EDGAR: – Dddddd… Lui Tom îi e frig!
BUFONUL: – Înnebunim cu toţii pe frigul ăsta.
EDGAR: – Păzea, că vine demonul!. Ascultă de părinţi, ţine-te de cuvânt, nu blestema, nu te lega
de muierea altuia. Nu pune piciorul în bordel, nu băga mâna sub fuste, nu-ţi pune vârful peniţei pe
registrele cămătarilor. Si înfruntă demonul împuţit! Dar vântul rece tot mai suflă-n păducel şi zice
frr frrr, mmm, mmm, ehhh, ehh, nn… La galop, delfinul meu, la galop…
(Furtuna continuă.)
LEAR: –Ti-ar fi fost mai bine în coşciug, decât aici, aşa golaş cum eşti şi pe o vreme ca asta. Asta e
un om? Priviţi-l bine. Iată-l, omul în starea lui naturală. Iată-l, acest sărman animăluţ bifurcat şi gol!
Scoate-mi hainele! Aruncă-le!
BUFONUL: – Te rog, unchiuleţule, potoleşte-te. Noaptea asta nu-i bună de scăldat... Ştii cu ce ar
semăna un mic foc, aici, acum? Cu inima unui bătrân afemeiat. O scânteie în mijlocul gerului.
Uite: un foc umblător.
EDGAR: – E scârbosul demon Flibbertigibbet, iese în timpul asediului şi umblă hai-hui până la
primul cântat al cocoşului. “Babă Cloanţă cotoroanţă, du-te, du-te, du-te!”
KENT: – Cine e acolo? Pe cine căutaţi?
(Intră Gloucester cu o torţă.)
GLOUCESTER: – Voi cine sunteţi? Cum vă cheamă?
EDGAR: – Eu sunt sărmanulTom, care mănâncă broaştele vii, broaşte râioase, mormoloci, şopârle
şi salamandre de apă, care se înfruptă cu şobolanii bătrâni şi cu hoiturile de câini aruncate în şanţuri;
şi bea lintiţa de pe baltă. Păzea, frăţioare; taci, Smulkin! ptiu, drace blestemat.
GLOUCESTER: –Doamne, cu aşa oameni trebuie să staţi?
EDGAR: – Prinţul tenebrelor e un domn adevărat. I se spune… Mahu. Dddd…lui Tom îi e frig,
sărmanul Tom.
12
GLOUCESTER: – Veniţi cu mine la adăpost. Sunteţi Regele meu. Ordinele nemiloase ale fiicelor
voastre nu înseamnă nimic pentru mine. Am venit în căutarea voastră. V-am pregătit un foc şi cina.
LEAR: – Mai întâi trebuie să-i spun ceva profesorului.
KENT: – Maiestate, acceptaţi oferta. Să mergem la adăpost.
LEAR: – Aş vrea să vă vorbesc între patru ochi.
(Furtuna continuă.)
GLOUCESTER: – Domnul meu, vă rog…
LEAR: – Domnule profesor...
GLOUCESTER: – Gata cu vorbele! Să intrăm!
EDGAR: – Roland la Turnul Negru
A început a plânge,
Strigând: miroase-a sânge!...

SCENA 6
O încăpere în acareturile de pe lângă castel. Intră Lear, Kent, Bufonul şi Edgar.

BUFONUL ( canta) – Vine fata udă leoarcă,

Are-o crăpătură-n barcă;
Ba nu vine, că nu poate,
I-e ruşine să s-arate.
EDGAR: – Demonul cânta ca o privighetoare. Aşa îl chinuie pe sărmanul Tom. Si un alt drac îi
joacă in stomac. Ar vrea doi peştişori. Degeaba te vaiţi, înger negru. Nu e nimic de mâncare pentru
tine.
KENT: – Cum vă simţiţi, Maiestate? Calmaţi-vă, vă rog. Staţi jos. Nu vreţi să vă odihniti un pic?
Aici.
LEAR: – Întâi judecata. De asta avem nevoie. Imediat. Să intre cele două vulpi. Si martorii.
(Către Edgar.) Domnule judecător , luaţi loc.
(Către Bufon.) Domule grefier, aici, lângă el.
(Către Kent.) Şi dumneavoastra, domnule jurat – luaţi loc aici!
EDGAR: – Să judecăm cu dreptate: demonul e o pisică gri! Zât!
LEAR: – Să-ncepem cu ea judecata. Asta-i Goneril. Jur în faţa cinstitei curţi că l-a dat afară in
şuturi pe sărmanul rege, tatăl ei.
BUFONUL: – Apropiaţi-vă, doamna. Vă numiţi Goneril?
LEAR: – Nu poate să nege.
BUFONUL: – Vă rog să mă iertaţi. Credeam că sunteţi un scaun.
LEAR: – Acum, cealaltă. Ce faţă răutăcioasă. Se vede imediat din ce stofa e facuta inima ei. (Lear
priveste o gaina)
Sunteţi Regan? (alearga dupa gaina)…Prindeţi-o!
Fals tribunal, de ce-o lăsaţi să scape?
KENT: – Ce chin! O, rege, unde-ţi este-acum răbdarea cu care-atât de des te lăudai?
LEAR: – Până si caţeii mă latră acum pe la spate! Îi auziţi?
Trebuie să-i fac autopsia lui Regan. Trebuie să descoperim ce îi creşte pe inimă.
De ce natura a dat naştere unei inimi atât de impietrite?
KENT: – Acum, Maiestate, mergeţi în pat. Încercaţi să vă odihniţi.
LEAR: – Tăcere, tăcere; trageţi perdelele: aşa, aşa, aşa.
Iar mâine dimineaţă vom cina: aşa, aşa, aşa.
BUFONUL: – Iar eu voi merge în pat la prânz.
(Ies Kent, Gloucester şi Bufonul, ducându-l pe Lear.)
EDGAR (singur) – Când vezi acelor mari adâncă jale,
Mai mici îţi par şi chinurile tale,
Greul meu mai lesne-acum îmi pare,
13
Când văd a rigăi soartă schimbătoare,
Cum rătăceşte pedepsit de fată,
Precum şi eu sunt prigonit de tată.
La drum deci, Tom! Şi soarta ia-ţi-o-n mână,
La vreme dând minciunile-n vileag,
Şi cinstea ţi-o recapeţi mai cu drag.
Ce-o fi să fie; hai, te-avântă-n noapte,
De seamă-i doar ca regele să scape!
(Iese.)

SCENA 7

O încăpere în castelul lui Gloucester.

Intră Cornwall, Regan, Goneril, Edmund şi slujitori.
CORNWALL (către Goneril): – Trimiteţi cât mai repede soţului vostru această scrisoare... Armata
Franţei a debarcat...
(slujitorilor) Arestaţi-l pe trădătorul de Gloucester. (ies slujitorii)
(Intră Oswald.)
Unde este regele?
OSWALD: –Gloucester l-a ajutat să fugă. Acum îl duce la Dover. Se zvoneste că în Dover au
tovarăşi bine înarmaţi.
(servitorilor)Căutaţi-l pe trădătorul de Gloucester. Îl vreau aici. În lanţuri ca pe un hoţ.
(Ies alţi slujitori.)

REGAN: – Spânzură-l! Imediat!

GONERIL: Scoate-i ochii!
CORNWALL: – Lăsaţi-l pradă urii mele. Edmund, du-te cu Goneril. Acum trebuie să ne răzbunăm
pe trădatorul de taica-tu şi nu ar fi bine să vezi ce îi facem. Spune-i ducelui de Albany să işi
pregătească armata cât mai repede. Noi vom face la fel. Rămas bun, surioară. Rămas bun, Edmund.
Domn de Gloucester.
GONERIL: - Adio!
CORNWALL:- Adio!
(ies Goneril, Edmund si Oswald. Intra Servitorii cu Gloucester.)
REGAN: – Animal nerecunoscator!
CORNWALL: – Trageţi de sfoară. Legaţi-i bine braţele astea uscate.
GLOUCESTER: – Ce faceţi? Sunt gazda voastră.
CORNWALL: – Am spus, legaţi-l!
(Slujitorii îl leagă.)
REGAN: – Mai strâns, mai strâns!
CORNWALL: – Legaţi-l de-acest scaun!
(Regan îi smulge barba.)
REGAN: – Cu barbă albă şi ai avut curajul să trădezi!
GLOUCESTER: – Ce vreţi să-mi faceţi?
CORNWALL: – Haide – ştim că ai primit o scrisoare din Franţa.
Ce scria?
REGAN: – Vorbeşte clar. Stim deja totul.
Cui l-ai trimis pe regele nebun? Vorbeşte!
CORNWALL: – Pe rege unde l-ai trimis?
GLOUCESTER: – La Dover.
REGAN: – De ce la Dover? Nu te-am avertizat…
CORNWALL: – Aşteaptă. Lasă-l să răspundă.
14
De ce la Dover?
REGAN: – De ce la Dover?
GLOUCESTER: – Ca să nu văd cum îi smulgi cu unghiile sărmanii lui ochi de bătrân. Ca să nu
văd cum bestia care îţi este soră îşi infige ghearele în trupul lui sfinţit. Dar voi vedea răzbunarea
când vă va lovi.
CORNWALL: – Nu vei mai vedea nimic!...
Sub călcâi vreau să-i strivesc ochii!
GLOUCESTER: – Oh! Ajutaţi-mă! O! Zei!
(I se scoate un ochi lui Gloucester.)
REGAN: – Zici că jumătate de faţă îi face cu ochiul celeilalte. Smulgeţi-i-l şi pe celălalt!
CORNWALL: – Ti-am spus că nu vei mai vedea nimic!
ÎNTÂIUL SLUJITOR: – Opriţi-vă, stăpâne! Vă slujesc de când eram copil. Dar niciodată nu v-am
slujit mai bine ca acum, când vă spun să vă opriţi.
REGAN: – Ce vrea câine ăsta?
(Se dueleaza. Ducele de Cornwell e ranit)
REGAN: ( altui slujitor)– Dă-mi spada!
(Ia o sabie şi-l străpunge pe la spate.)
SLUJITORUL: – O!
(Moare.)
CORNWALL: – Si acum să scoatem gelatina asta strălucitoare!
(Cornwell ii smulge si celalalt ochi)
GLOUCESTER: – Ahh!!
CORNWALL: – Cum te simţi acum?
GLOUCESTER: – E întuneric. Mă doare. Unde e fiul meu? Unde e Edmund?
REGAN: – Nu-l striga pe Edmund. El te urăşte. El ţi-a dezvăluit trădarea.
GLOUCESTER: – Nebun ce-am fost! Deci, Edgar n-are vină!
Iertaţi-mă, zei, şi protejaţi-l pe el!
REGAN: – Aruncaţi-l afară! Incă mai vrei să ajungi la Dover? Adulmecă – de acum aşa o să-ţi
găseşti drumul.
(Iese un slujitor cu Gloucester.)
Ce ai păţit?
CORNWALL: – Regan, dă-mi braţul. Sunt rănit, sângerez. Am fost lovit.
(servitorilor) Aruncaţi-l în stradă pe orbul ăsta blestemat. Iar sclavul la gunoi.
Uite Regan, cât sânge! Tocmai acum… Regan…
Cornwell moare in fata lui Regan, impietrita.

ACTUL IV

SCENA 2

Dinaintea palatului ducelui de Albany.

Intră Goneril şi Edmund.
GONERIL: – Bine-ai venit la noi, milord. Nu inţeleg de ce soţul meu cel atât de educat nu ne-a
ieşit in întâmpinare.
(Intră Oswald.)
Unde iţi e stăpânul?
OSWALD: – E în casă, doamnă. Dar e incredibil de schimbat. I-am spus de debarcarea francezilor.
A zâmbit. I-am spus că aţi venit. A spus: ”Cu atât mai rău”. Si când i-am povestit de trădarea lui
Gloucester a zis că sunt prost. Se pare că îl satisface ceea ce nu trebuie. Iar veştile bune nu-i plac.
15
GONERIL (către Edmund): – Un laş, ăsta e. Ar inghiţi şi cele mai cumplite jigniri fără nici o
reacţie. Edmund, intoarce-te la cumnatul meu. Să-şi pună in mişcare armata, cu tine comandant.
Trebuie să inversăm rolurile în casa asta. De acum înainte imi voi pune soţul să toarcă lâna.
Poţi să ai încredere in omul meu (arata spre Oswald), vom ţine legătura prin el. Eşti destul de
curajos? Pentru că în curând ordine ca acestea ţi-ar putea fi date de o femeie indrăgostită. Uite (ii
pune la gat un lăntisor). Taci, nu spune nimic. Apleacă-ţi capul. Aşa. (Il saruta) Dacă sărutul acesta
ar putea vorbi, spiritul tău s-ar inalţa la cer iar tu ai putea înnebuni.
EDMUND: – Eu sunt al tău. Pe veci. Chiar şi de sub pământ, din oştirea morţilor, voi fi mereu al
tău!
GONERIL: – Pleacă acum, iubirea mea!
(Iese Edmund.)
Ce diferenţă de la un bărbat la altul. El mă face să mă simt ca sclava lui.
Celălalt doar imi uzurpă corpul.
OSWALD (ieşind): –Doamnă, vine ducele.
(Intră Albany.)
GONERIL: – Nu merit nici măcar să mă fluieri, ca pe câinii tai?
ALBANY: - Să meriţi? Tu nu meriţi nici măcar praful pe care vântul ţi-l suflă-n faţă. Mă
înspăimânţi.
GONERIL: – Termină cu prostiile!
ALBANY: – Ce aţi făcut? Tigroaice sunteţi, nu fiice! L-aţi înnebunit pe tatăl vostru. Două
degenerate, asta sunteţi! Cum a putut suporta aşa ceva fratele meu Cornwell? El, care a avut totul de
la Rege, totul!
GONERIL: – Ah, papă-lapte, om de paie! Cârpă!
Că nu ai ochi să faci deosebirea dintre onoare şi umilire!
Pune-ţi tobele să bată! Nu vezi că francezii îşi desfac steagurile pe un meleag tăcut? Te sfidează in
propriul tău regat şi tu îmi faci morală şi ţipi “De ce?”!
ALBANY: – Uită-te la tine! Parcă eşti un diavol!
GONERIL: – Spui numai prostii!
ALBANY: – Dacă mâinile mele s-ar supune furiei mele, bucăţi ţi-aş face corpul – carne şi oase.
Diavoliţo, mulţumeşte zeilor că ai chip de femeie!
GONERIL: – Mamă, ce virilitate! Miau...

ACTUL V
SCENA 3

(Intră Lear, purtând-o în braţe pe Cordelia moartă;Edgar, ofiţerul şi alţii.)

LEAR: – Urlaţi! Urlaţi! Urlaţi! Sunteţi de piatră?
Dac-aş avea eu ochii, glasul vostru, aş sparge bolta cerească. O, fata mea s-a dus. S-a dus de-a
pururi. Eu ştiu cum e când mori şi când eşti viu. Ea e moartă ca o bucată de pământ. Daţi-mi o
oglindă! Dacă se abureşte inseamnă că e vie.
KENT: – Acesta e sfârşitul? Sfârşitul care ne-a fost promis?
LEAR: – Aţi văzut fulgul? S-a mişcat! Trăieşte! Ce mai contează acum tot ce am pătimit?
KENT (îngenunchind): – Maiestate!
16
LEAR: – Pleacă, te rog.
EDGAR: – E Kent. E un prieten.
LEAR: – Blestemaţilor! O haită de trădatori, de asasini, asta sunteţi! Puteam să o salvez. Şi acum
s-a dus pentru totdeauna! Cordelia, Cordelia! Mai stai un pic aici.
Ai spus ceva? Avea o voce suavă, dulce… Abia se auzea. Aşa cum se cuvine unei femei. Ştii că
l-am omorât pe sclavul care te sugruma? Nu-i aşa că l-am omorât?
Cine eşti? Ochii mei nu mai văd aşa de bine. Aşteaptă, iţi spun eu acum cine eşti. Nu eşti Kent?
KENT: – Servitorul vostru, Kent.
LEAR: – Bun băiat. Dar acum e mort şi ingropat.
KENT: – Nu, stăpâne. Eu sunt.
În ghinionul vostru eu v-am insoţit. Pas cu pas…
LEAR: – Atunci fii binevenit.
ALBANY: – Nu ştie ce spune. E inutil, nu ne recunoaşte.
LEAR: – Au spânzurat-o pe prostuţa mea! E fără viaţă, fără viaţă! Cum? Până şi un caine e viu, un
cal, un sobolan. Şi tu nu mai respiri? Tu nu te mai întorci nicicând! Nicicând! Nicicând! Te rog,
descheie-mă aici. Îţi multumesc. Vezi? Priveşte. Priveşte-i buzele. Priveşte, îţi spun! Priveşte!
(Moare)
EDGAR: – Stăpâne! Stăpâne!
KENT: – Inimă, de ce nu te sfărâmi?
EDGAR: – Măria-ta,deschide ochii!
KENT: – Lăsaţi-i spiritul în pace! Lăsaţi-l să moară! Doar cine îl urăşte ar vrea să îl mai poată ţine
pe lumea asta oribilă.
EDGAR: – Da, s-a stins.
KENT: – E un miracol că a trăit atât.
ALBANY: –(Către Kent şi Edgar.) Sunteţi prietenii mei cei mai dragi. Vă incredintez conducerea
regatului meu. Trebuie vindecată această ţară acoperită de sânge.
KENT: – Eu am un drum de făcut, stăpâne. În curând. Regele meu mă cheamă şi nu îi pot spune
nu.
EDGAR: –Cade pe noi povara acestor timpuri triste.
Şi trebuie să spunem ceea ce simţim,
nu ceea ce suntem obligaţi.
Cel mai bătrân dintre noi a suferit.
Noi, care suntem tineri
nu vom vedea niciodată atât de multe lucruri
şi nici nu vom trăi atât de mult.

17