CAPITOLUL IV

FONDUL DE COMERŢ

1. Definiţia fondului de comerţ

În art.1 alin. c) din Legea Nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, modificată, se defineşte legal noţiunea de fond
de comerţ: ,,constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi
imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea
desfăşurării activităţii sale”.
Într-o opinie, pe care o împărtăşim, definiţia nu este
completă.1
Definiţia acceptată în doctrina de drept comercial, până la
momentul definirii legale a fondului de comerţ, conţinea şi scopul
fondului de comerţ: atragerea clientelei. Este o condiţie sine qua non a
fondului de comerţ: comerciantul, prin bunurile afectate desfăşurării
comerţului şi care alcătuiesc fondul de comerţ, îşi propune atragerea
unui număr cât mai mare de clienţi, şi astfel, obţinerea unui câştig mai
mare.
Care ar fi interesul practic al stabilirii noţiunii de “ fond de
comerţ ” ?
- fondul de comerţ odată stabilit, se bucură de un regim
juridic propriu şi implicit comerciantul poate să-l apere prin mijloace
juridice;
- delimitarea noţiunii de fond de comerţ de noţiunea de
patrimoniu asigură protecţia juridică a creditorilor comerciantului, în
sensul că aceştia cunosc cu precizie ce bunuri constituie gajul lor
general.
Fondul de comerţ are o natură juridică proprie, distinctă de
natura juridică proprie a elementelor ce o compun.
Elementele componente ale fondului de comerţ – bunuri şi
drepturi - deşi eterogene, formează o masă distinctă, ca urmare a

1
Prof. Univ. dr. Smaranda Angheni, op. citată, pag. 77.
159
voinţei comerciantului care le dă o anumită destinaţie, să servească
exclusiv comerţului, atragerii clientelei şi în final obţinerii unui câştig.
Aşadar, fondul de comerţ este un bun distinct de elementele
corporale şi incorporale care îl alcătuiesc. Din punct de vedere
contabil, se admite că valoarea economică a fondului de comerţ nu
este suma aritmetică a elementelor componente, este o valoare
superioară.
Fondul de comerţ ca bun distinct subzistă (are aceeaşi valoare
contabilă) chiar dacă elementele sale componente suferă modificări
(clientela scade sau creşte , produsele obţinute sau cumpărate circulă
mai greu, se încheie noi contracte etc.).
Fiind bun distinct şi unitar, fondul de comerţ intră în circuitul
comercial şi poate fi vândut, donat, închiriat şi gajat. De aceea, unii
autori, consideră fondul de comerţ ca fiind un drept de proprietate
incorporală, ca de exemplu dreptul de autor.2
Fondul de comerţ este apreciat ca fiind mobil un bun deoarece
majoritatea elementelor sale componente sunt bunuri mobile.
Fondul de comerţ este un bun incorporal, deoarece
majoritatea elementelor sale componente sunt bunuri incorporale.
În concluzie, fondul de comerţ este un bun distinct şi unitar,
mobil, incorporal ce conferă comerciantului un drept de proprietate
incorporal. Acest drept poate face obiectul şi a unui drept de uzufruct
(exemplu: comerciantul acordă uzufructul fondului de comerţ). Deşi
fondul de comerţ este un bun mobil, el nu se bucură de particularitatea
bunurilor mobile, şi anume de a deveni proprietatea dobânditorului
prin faptul posesiunii exercitate cu buna-credinţă.

2. Delimitarea ,,fondului de comerţ” de alte noţiuni

Fondul de comerţ şi patrimoniul
Patrimoniul este o universalitate de drept, reglementat de lege.
Fondul de comerţ fiind o universalitate de fapt este alcătuit prin voinţa
comerciantului, care pune la dispoziţia activităţii comerciale sau
industriale anumite bunuri.
Noţiunea de patrimoniu are o cuprindere mai largă: el este
definit ca o totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale aparţinând

2
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, pag.108.
160
unei persoane fizice sau juridice determinate, privite ca o sumă de
valori active şi pasive, strâns legate între ele. 3
Fondul de comerţ este alcătuit numai din activ (bunuri si
drepturi).
Orice subiect de drept, persoană fizică sau juridică are un
patrimoniu. Numai comerciantul are fond de comerţ. Patrimoniul nu
poate fi înstrăinat în totalitatea sa, ci numai parţi din acesta.
Dimpotrivă, fondul de comerţ ca bun distinct poate fi obiectul
donaţiei, vânzării, închirierii sau gajării, în integralitatea sa. De aceea,
pentru comerciant, fondul de comerţ are un interes deosebit.
Patrimoniul, în totalitate, nu poate face obiectul actelor juridice.
Fondul de comerţ prin această particularitate (se poate transmite ca
întreg) satisface conjunctural comerciantul, care obţine astfel un
echivalent bănesc.4
Fondul de comerţ şi întreprinderea
Întreprinderea comercială combină factorii de producţie
(capital, muncă şi elemente ale naturii) pe riscul întreprinzătorului,
pentru obţinerea unui produs destinat schimbului, în scopul obţinerii
unui câştig.
S-a susţinut că noţiunea de întreprindere comercială este
sinonimă cu noţiunea de fond de comerţ, care nu conţine printre
elementele sale capitalul şi munca. Ambele presupun un complex de
elemente economice, materiale şi imateriale, care sunt ţinute la un loc
de voinţa comerciantului pentru exerciţiul unei industrii sau al unui
comerţ.
Întreprinderea este o organizare sistematică de către
comerciant a factorilor de producţie printre care şi bunurile afectate
comerţului. Organizarea vizează şi capitalul şi munca, elemente ce nu
se regăsesc în fondul de comerţ.5
Aşadar, fondul de comerţ este o instituţie a dreptului
comercial distinctă de noţiunea de întreprindere comercială, numai şi
pentru faptul că în conţinut, capitalul şi munca nu fac parte din fondul
de comerţ.
3
Vasile Pătulea, Patrimoniul societaţiilor comerciale, Dreptul nr.12/1995,
pag. 5.
4
Prof. Univ. Dr Liviu Pop. Dreptul de proprietate şi dezmambramintele sale,
Lumina Lex, Bucureşti 1996.
5
Dan Ciobanu, Drept comercial român, vol.I., Fascicula 1, Bucureşti, 1991.
161
 Fondul de comerţ este considerat forma statică a
întreprinderii, pe când întreprinderea este fondul de comerţ în starea
dinamică de funcţionare.6

3. Structura fondului de comerţ

Fondul de comerţ este alcătuit, potrivit legii, din bunuri
mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme,
brevete de invenţie, vad comercial) . Pe timpul exercitării comerţului,
aceste elemente pot cunoaşte modificări, creşteri valorice, uneori
înstrăinări, dar fondul de comerţ continuă să subziste, să aibă aceeaşi
valoare economică. Fiecare element al fondului de comerţ are
propriul regim juridic, cum tot un regim juridic propriu are şi fondul
de comerţ.

a)Elemente corporale ale fondului de comerţ

Bunuri imobile
Comerciantul, în activitatea comercială se foloseşte de bunuri
imobile, prin natura lor (de exemplu, clădirea în care comerciantul îşi
exercită comerţul, terenul unde se amplasează întreprinderea de
fabrică, etc.), dar şi prin destinaţia lor (utilaje, instalaţii, agregate).
O precizare: bunurile imobile nu fac obiectul circuitului
juridic comercial. Actele juridice ce au ca obiect imobilele se supun
regulilor civile şi nu comerciale.
În ipoteza în care fondul de comerţ cuprinde bunuri imobile
contopite în masa fondului de comerţ, acestea fac obiectul actelor
juridice de donaţie, vânzare, închiriere, gaj şi se supun legii
comerciale.
În dreptul nostru vânzările de imobile sunt acte de natură,
civile, iar nu comerciale, chiar atunci când intervin, între părţi care
sunt comercianţi, deoarece art. 3 C. com., în enumerarea faptelor de
comerţ, nu prevede şi aceste contracte. Numai când imobilele vândute
fac parte dintr-un fond de comerţ, vândut în totalitatea lui, vânzarea
poate avea un caracter comercial şi atunci numai din cauză că

6
O. Căpăţână, op cit. Dreptul 9-12/1990, pag. 23.

162
operaţiunea intervenind asupra unui fond comercial, este de natură
comercială, independent de persoanele între care a intervenit. 7
Prin decizia nr. 10/2.02.1994, Curtea Supremă de Justiţie a
statuat caracterul comercial al operaţiunilor făcute asupra imobilelor,
care fac parte din fondul de comerţ.
Imobilele proprietate de stat devin elemente ale fondului de
comerţ prin:
a) contract de închiriere
Dreptul de folosinţă dobândit de comerciant din contractul de
închiriere al localului unde îşi desfăşoară activitatea nu este
reglementat expres în dreptul românesc.
Există reguli speciale în materia vânzării şi închirierii spaţiilor
comerciale proprietate de stat aparţinând administraţiei centrale şi
locale, regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital majoritar
de stat. Potrivit art. 30 şi 31 din Legea Nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale şi Legea Nr. 213/1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia, suprafeţele locative cu destinaţie
comercială se închiriază având în vedere criterii comerciale, pe baza
concurenţei, prin licitaţie organizată de organul de stat sau persoana
juridică care are spaţiul comercial în patrimoniu.
Contractul prin care comerciantul a închiriat imobilul unde se
desfăşoară activitatea comercială este element al fondului de comerţ în
calitatea lui de bun mobil corporal.
b) contract de concesiune
Ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, precum şi consiliile locale sau instituţiile publice de
interes local, potrivit art. 5 din Legea Nr. 219/1998 privind regimul
concesiunilor, în calitate de concedent pot concesiona bunuri
proprietate publică sau privată a statului ori activităţi şi servicii
publice de interes naţional respectiv de interes local, oricărei persoane
fizice sau juridice de drept privat, română sau străină (concesionar).
Prin contractul de concesiune, concesionarul dobândeşte dreptul de a
exploata anumite bunuri sau servicii publice ale statului pe o perioadă

7
Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, decizia nr. 183/1939, în
“Practica judiciară în materie comercială”, op. cit., pag. 180-181.
163
de cel mult 49 de ani, în schimbul unor beneficii - redevenţă - care
revine bugetului statului sau bugetelor locale.
Concesiunea se acordă prin licitaţie publică sau prin negociere
directă. Concesionarul nu poate subconcesiona bunul concesionat.
c) contractul de locaţie a gestiunii
Contractul de locaţie a gestiunii poate fi încheiat numai de
către regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat,
având ca obiect gestiunea secţiilor, uzinelor, fabricilor şi a altor
subunităţi din structura lor (art.32 din Legea Nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi
societăţi comerciale). Se face prin licitaţie publică sau negociere
directă, potrivit regulilor specifice stabilite prin H.G..

Bunuri mobile
Fac parte din fondul de comerţ:
- bunurile mobile care servesc la exploatarea fondului de comerţ ca de
exemplu: mobilierul, utilaje, instalaţii, echipamente, maşini etc.;
- bunurile achiziţionate în vederea prelucrării şi obţinerii de noi
produse destinate schimbului;
- mărfurile cumpărate în vederea revânzării.
Un autor le consideră elemente ale fondului de comerţ, numai
în măsura în care pot atrage clientela. Aceasta înseamnă că ele trebuie
să fie foarte specializate, să prezinte noutate sau să funcţioneze foarte
bine ori alte particularităţi prin care ar putea să atragă clientela. 8

b) Elemente incorporale ale fondului de comerţ

Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt enumerate
limitativ: mărci, firma, emblema, brevete de invenţii, vad comercial.

Firma
Noţiunea de firmă are mai multe sensuri:
- numele, respectiv denumirea sub care un comerciant,
persoană fizică respectiv persoană juridică, îşi exercită comerţul şi sub
care semnează. Este înţelesul stabilit în art. 30 din Legea Nr. 26/1990
privind registrul comerţului, care se foloseşte în dreptul comercial;

8
Prof. univ. dr. Smaranda Angheni, op. citată, pg. 87.
164
 - de societate comercială, de întreprindere, de instituţie
publică, etc., termen general folosit în limbajul curent pentru a denumi
un loc de muncă, de exemplu, mă duc la firmă, firma îmi dă un salariu
bun, etc.;
- de suport material (placă, panou, zid, etc.) pe care se înscrie
firma fabricantului sau negustorului, adică a comerciantului.

Funcţiile firmei
Firma are funcţia de atragere a clientelei. Calitatea
produselor, a lucrărilor sau a serviciilor oferite, raportul preţ-calitate a
produselor sunt factorii ce asigură buna reputaţie a firmei, implicit
prosperitatea comerciantului. Sub acest aspect, firma are şi o valoare
economică.
Firma are şi funcţia de credit. Prestigiul pe piaţă a unei firme
poate constitui o garanţie pentru acordarea de credite comerciantului.
Firma mai are şi funcţia de garanţie a calităţii produselor,
lucrărilor şi a serviciilor realizate. Firmele de top sunt căutate şi pentru
calitatea produselor oferite, calitate garantată de prestigiul firmei. Nu
rareori firma se înregistrează ca şi marcă.

Firma persoanei fizice comerciant

Firma unui comerciant, persoană fizică se compune din
numele comerciantului scris în întregime (numele şi prenumele
acestuia) sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia.
Precizarea “scris în întregime” din art. 31 Legea 26/1990
privind Registrul comerţului modificata, este în spiritul prevederilor
art. 12 din Decretul 31/1954 privind persoana fizică şi persoana
juridică. Prin nume, în sens larg, se înţelege numele de familie alăturat
prenumelui persoanei.
Pentru a se arăta mai precis persoana comerciantului sau felul
comerţului său ”se vor putea face menţiuni”. De ex. : Popescu Ioan –
angrosist.
Nu se poate adăuga firmei nici o menţiune care ar putea
induce în eroare asupra naturii sau întinderii comerţului ori situaţiei
comerciantului.

165
 Firma unei asociaţii familiale
Firma unei asociaţii familiale trebuie să cuprindă numele
membrului de familie la iniţiativa căruia se înfiinţează asociaţia
familială, cu menţiunea “asociaţie familială”, scrisă în întregime.

Firma persoanei juridice comerciant

La societatea în nume colectiv (S.N.C.) firma cuprinde
numele cel puţin a unuia dintre asociaţi, cu menţiunea ”societate în
nume colectiv”, scrisă în întregime.
La societatea în comandită simplă (S.C.S) firma “trebuie să
cuprindă numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu
menţiunea “societate în comandită“, scrisă în întregime” (art. 33
Legea 26/1990 privind Registrul comerţului, modificată).
O observaţie privind firma în cazul S.N.C şi S.C.S.: noţiunea
de “numele” credem că trebuie utilizată în sensul său larg, adică atât
numele de familie cât şi prenumele alăturate (art. 12 Decretul 31/1954
privind persoana fizică şi juridică) chiar dacă legiuitorul precizează în
art. 32 şi 33 din Legea Nr. 26/1990 privind Registrul comerţului,
modificata doar “numele” a cel puţin unuia dintre asociaţi.
Pentru identificarea firmei este necesară şi precizarea
prenumelui, îndeosebi în cazul societăţilor de persoane alcătuite din
membrii aceleiaşi familii.
Dacă numele unei persoane străine de societatea în nume
colectiv sau societatea în comandită simplă figurează cu
consimţământul său în firmă, persoana răspunde nelimitat şi solidar de
toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi soluţie şi când comanditarul
acceptă ca numele său să figureze în firma unei societăţi în comandită
simplă.
La societatea pe acţiuni (S.A.) şi societatea în comandită pe
acţiuni (S.C.A.) firma se compune dintr-o denumire proprie de natură
a o deosebi de firma altor societăţi.
În perioada interbelică, firma la S.A. şi S.C.A. urmărea să
sugereze sau chiar să redea obiectul de activitate. De exemplu: Fabrica
de parchete şi cherestea Braşov S.A.; Fabrica de postav
“Transilvania” S.A.;
Azi, foarte multe firme la S.A. nu mai reflectă obiectul de
activitate, acest lucru din cauza obiectului de activitate prea extins, în
ciuda prevederilor art. 7 si 8 din Legea 31/1990 privind societăţile
166
comerciale modificată şi republicată: “actul constitutiv să cuprindă
obiectul de activitate al societăţii cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale.”
La societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) firma se
compune dintr-o denumire proprie la care se poate adăuga numele
unuia sau al mai multor asociaţi şi va fi însoţită de menţiunea înscrisă
în întregime “societate cu răspundere limitată” sau S.R.L.
Legiuitorul a optat pentru “denumire proprie” evitând să
ceară (ca la apariţia Legii 31/1990) precizarea obiectului societăţii.
Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond şi
de formă.
Condiţiile de fond ale firmei:
Potrivit art. 25, alin. 2 din Norma metodologică privind
modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a
înregistrărilor nr. 608/1998 firma trebuie să îndeplinească cumulativ,
trei condiţii, şi anume, să fie:
- disponibilă;
- distinctivă;
- licită.
 firma este disponibilă, înseamnă că ea este susceptibilă de
a fi apropiată de un comerciant (poate deveni proprietatea unui
comerciant). Acest lucru presupune că firma nu aparţine altui
comerciant, prin înregistrarea ei anterioară în registrul comerţului,
pentru acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie teritorială de
activitate.
 firma să fie distinctivă, este condiţia care se realizează
atunci când constă dintr-o denumire care nu este identică sau similară
cu alte firme înregistrate anterior în registrul comerţului, pentru
acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie teritorială de activitate.
Noutatea firmelor se apreciază numai în raport cu firmele
comercianţilor concurenţi.
Condiţia propune două criterii prin care o firmă este
distinctivă:
Criteriul aceluiaşi obiect social. Obiectul de activitate poate
diferenţia două firme. De exemplu, firma propusă pentru înregistrare
“Mitică Popescu - frizer” este distinctă de firma înregistrată “Mitică
Popescu - cofetar”.

167
 Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se
adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin
desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de
comerţ exercitat sau în orice alt mod.
Exemple de menţiuni prin care se desemnează mai precis
persoana comerciantului: “Popescu Emil jr”; “Popescu Emil
(Reghin)” etc.
Exemple de menţiuni prin care se identifică mai bine felul
comerţului exercitat: “Popescu Emil – comerciant de delicatese”;
“Popescu Emil – comerţ cu ridicata” etc.
Alte menţiuni prin care se diferenţiază firmele comercianţilor
“La Mitică”; “Halba rece” etc.
Criteriul ariei teritoriale de activitate. Potrivit criteriului ariei
teritoriale de activitate (art. 25, alin. 4 din Norma metodologică
privind modul de ţinere a registrelor comerţului nr. 608/1998) se
verifică firmele înregistrate anterior în acelaşi registru al comerţului,
deci aria teritorială de activitate priveşte întinderea judeţului. Astfel,
firma S.C. “Café Bar” S.R.L. de pe str. N. Iorga, nr. 13 din municipiul
Tg.-Mureş nu poate crea confuzii cu firma S.C. “Cafe Bar” S.R.L. de
pe str. Pârâul Rece, nr. 6 din Tg. Mureş.
Potrivit art. 39 alin. 1 din Legea Nr. 26/1990, republicată,
,,Oficiul registrului comerţului va refuza înscrierea unei firme care,
fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu
alte firme înregistrate”.
Pentru realizarea condiţiei, legiuitorul în alin 2 din art. 39 din
Legea 26/1990, precum şi în art. 16 din Legea 31/1990 cere:
”verificarea disponibilităţii firmei şi a emblemei se face de către
registrul comerţului, înainte de întocmirea actelor constitutive sau
după caz, de modificarea firmei şi/sau emblemei”.
La autentificarea actului constitutiv, notarul public solicită
comerciantului dovada eliberată de Oficiul registrului comerţului
privind disponibilitatea firmei.
Verificarea disponibilităţii firmei constă în:
- se verifică dacă firma a cărei înregistrare se cere nu este deja
înscrisă în registrul comerţului;
- se verifică dacă, în ipoteza că firma este deja înregistrată, nu
se produc confuzii între firma înregistrată anterior şi firma a cărei
înregistrare se cere.
168
 În legislaţie nu se fac precizări privind teritoriul geografic în
care se verifică disponibilitatea firmei: la nivelul firmelor înregistrate
în toată ţara sau la nivelul firmelor înscrise în acelaşi registru al
comerţului.
Se apreciază şi ne raliem acestei opinii că ,,se va verifica
disponibilitatea firmelor înscrise în registrul comerţului din acelaşi
judeţ”.9
Ca si celelalte condiţii: firma să fie licită, înseamnă în virtutea
principiilor generale, că nu se poate înregistra o firmă care ar încălca o
dispoziţie imperativă a legii privind ordinea publică sau bunele
moravuri şi, în general, limitele concurenţei loiale.
În următoarele situaţii prin dispoziţii imperative,
comerciantului i se interzice libera alegere a firmei, din considerente
de ordine publică:
art. 39 (1), Legea Nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
modificată. În cazul în care se solicită înmatricularea unei firme care
prin cuvintele sau sintagmele folosite, precum “naţional”, “român”,
“institut” este de natură să imprime persoanei juridice respective
caracterul de instituţie publică ori de interes public, naţional sau local,
este necesar acordul pentru folosirea denumirii din partea autorităţii
administraţiei publice centrale în a cărei sferă de competenţă îşi
desfăşoară activitatea . Autoritatea competentă este obligată să
răspundă în termen de 3 zile de la primirea solicitării;
art. 40, Legea Nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
modificată. Nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire
întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.

Condiţiile de formă ale firmei

Condiţiile de formă ale firmei sunt următoarele:
- firmele vor fi scrise în primul rând în limba română;
- mărimea literelor firmei, când ea este dublată de o
emblemă ce conţine o denumire, este de cel puţin jumătate din cea a
literelor cu care este scrisă emblema. Se asigură scoaterea în evidenţă
a emblemei, semn distinctiv suplimentar de identificare a
comerciantului.

9
Ibidem, pag. 91.
169
 Firma oferă comerciantului, din momentul înscrierii în
Registrul comerţului, dreptul de folosinţă exclusivă asupra ei.
Prioritatea de înregistrare este ocrotită faţă de un comerciant ulterior.
Acest drept se încadrează în categoria drepturilor de proprietate
industrială: dreptul de marcă de fabrică, de comerţ, brevetele de
invenţie, desenele şi modelele industriale.
Firma poate da naştere unor drepturi patrimoniale.

Înregistrarea firmei
Firma se înregistrează în momentul înregistrării
comerciantului în Registrul comerţului.
Oficiul registrului comerţului verifică dacă firma îndeplineşte
condiţiile de fond ale firmei înainte de întocmirea actului constitutiv
sau, după caz de modificarea firmei. Cercetarea disponibilităţii firmei
se face în raport cu firmele anterior înregistrate la oficiul registrului
comerţului din judeţul la care s-a depus cererea de verificare.
Dacă se solicită verificarea şi rezervarea firmei pe raza mai
multor judeţe sau la nivel naţional, cererea se soluţionează de către
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
În cazul în care firma pentru care s-a solicitat verificarea
disponibilităţii îndeplineşte condiţiile legii, oficiul registrului
comerţului eliberează dovada rezervării acesteia, valabilă pe o
perioadă de cel mult 3 luni de la data înregistrării cererii.
Cercetarea disponibilităţii firmei, efectuată de oficiul
registrului comerţului prin personalul său, are caracter administrativ şi
pregătitor. Asupra legalităţii firmei se va pronunţa judecătorul delegat,
prin încheiere, sau după caz, directorul oficiului registrului
comerţului, prin rezoluţie.

Transmiterea firmei
Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la
care este întrebuinţată (art.42 din Legea Nr.26/1990 privind registrul
comerţului, modificată).
Din punctul de vedere al firmei, dobânditorul acesteia are trei
posibilităţi:
a) continuă comerţul sub o nouă firmă;
b) dobânditorul cu orice titlu a unei firme va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui
170
comerciant persoană fizică sau al unui asociat al unei asociaţii
familiale, S.N.C. ori S.C.S., cu acordul expres al titularului precedent
sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de menţionare în
cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor;
c) în cazul S.A., S.C.A. şi S.R.L. se permite păstrarea firmei
precedente fără cerinţa menţionării raportului de succesor, dar şi
posibilitatea de a alege altă firmă.
În cazul în care firma unui S.R.L cuprinde pe lângă o
denumire proprie şi numele unuia sau mai multor asociaţi se aplică
soluţia de la ipoteza b).

Protecţia legală a firmei

Mijloacele legale de protecţie a firmei sunt următoarele:
a) acţiunea în radiere. Orice persoană fizică sau juridică
prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în
registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării
păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale
acesteia10. Dreptul de a cere radierea se exercită numai dacă printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă au fost desfiinţate în tot sau în
parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire
la care se solicită radierea. Cererea se depune şi se menţionează în
registrul comerţului la care s-a făcut înmatricularea comerciantului. În
termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerţului
înaintează cererea tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul
comerciantului.
Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului
registrului comerţului şi a comerciantului.
Hotărârea judecătorească de soluţionarea cererii poate fi
atacată numai cu recurs, iar termenul de recurs curge de la
pronunţarea, pentru părţile prevăzute, şi de la comunicare, pentru
părţile lipsă.
Oficiul registrului comerţului va afecta radierea şi va publica
hotărârea judecătorească irevocabilă în monitorul Oficial al României,
Partea IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea. În acest scop,

10
S.A. Serghie, Ana Călin, Denumirea firmei, Evitarea Confuziei,
Admisibilitatea cererii de radiere, Revista de drept comercial Nr. 4/1998,
pag.106-108.
171
instanţa va comunica oficiului registrului comerţului hotărârea
judecătorească, în copie legalizată, cu menţiunea rămânerii
irevocabile.
b) acţiunea în anularea firmei. Firma stabilită prin încălcarea
condiţiilor de valabilitate poate fi anulată la cererea comerciantului
căruia i s-a încălcat dreptul de folosinţă exclusivă a firmei. Tribunalul
de la sediul societăţii comerciale are competenţa soluţionării cererii;
c) acţiunea în contrafacere. Acţiunea specifică împotriva
folosirii unei firme nedisponibile este acţiunea în contrafacere, bazată
pe încălcarea dreptului de folosinţă exclusivă a firmei. Obiectul
acţiunii îl constituie anularea firmei prin care s-a uzurpat acest drept.
Uzurparea poate consta fie în reproducerea servilă sau cvasiservilă a
unei firme anterior înregistrată, fie imitarea ei frauduloasă. Pârâtul în
acţiunea de contrafacere poate opune reclamantului nulitatea firmei
înregistrate anterior şi pretins uzurpate.
În materie de contrafacere nu este necesară dovada relei-
credinţe şi nici să se fi produs confuzia, fiind suficient ca ea să fie
posibilă.
d) acţiunea în răspundere civilă. Comerciantul prejudiciat
prin înregistrarea unei firme, are împotriva concurentului, cu
respectarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, o acţiune în
răspundere civilă, întemeiată pe art. 998 Cod civil;
e) acţiunea în răspundere penală se întemeiază pe
următoarele dispoziţii legale:
 art. 301 C pen., infracţiunea de concurenţă neloială care
constă în folosirea unor nume comerciale sau denumirilor
organizaţiilor de comerţ ori industriale (folosirea firmei, n.a.) în scop
de a induce în eroare pe beneficiari se pedepsesc cu închisoare de la 1
lună la 2 ani sau amendă;
 art. 5, lit. a) din Legea Nr. 11/1990 privind combaterea
concurenţei neloiale, modificată, fapta de a folosi firma în scop de a
produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă de la 25
milioane la 50 milioane;
 art. 5, lit. g) din Legea Nr. 11/1990 privind combaterea
concurenţei neloiale, modificată, potrivit căruia constituie infracţiune
de concurenţă neloială fapta de a produce în orice mod, importul,
exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor
172
mărfuri/servicii purtând menţiuni false privind numele producătorului
sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi
comercianţi şi pe beneficiari, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 2 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 50.000.000 lei.
f) acţiuni în protejarea dreptului la marcă. Reputaţia firmei,
onorabilitatea acesteia, permite comerciantului, potrivit dispoziţiilor
Legii Nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale, să ceară Oficiului de stat pentru invenţii şi mărci
înregistrarea desenului, emblemei şi denumirea firmei. Astfel, firma,
fiind înregistrată ca şi marcă se bucură de mijloacele juridice de
protecţie ale mărcii.

Emblema
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de un altul de acelaşi gen. De ex., trei fabricanţi se
deosebesc, în circuitul comercial, prin numele comercial pe care îl
poartă (firma): Dacia, Elvila şi Conel, dar trei fabricanţi de
autoturisme se deosebesc între ei şi printr-un semn distinctiv
suplimentar numit emblemă: un semn grafic ce reprezintă la Dacia o
pajură, litera W la Volkswagen sau un semn grafic ce reprezintă leul la
Peugeot.
După momentul individualizării comerciantului în circuitul
comercial prin firmă, urmează individualizarea comerciantului, dacă
este cazul, de un altul de acelaşi gen, prin emblemă.
În opinia noastră, potrivit dispoziţiilor art.30 alin.2 din Legea
Nr. 26/1990 privind registrul comerţului, modificată, în ipoteza
apariţiei unui alt comerciant de acelaşi gen, acesta pentru a se deosebi
de comerciantul existent, are obligaţia să apeleze la emblemă. În acest
sens emblema este obligatorie. Dacă pe piaţă nu mai există nici un
comerciant de acelaşi gen, emblema este facultativă.
Potrivit unei opinii, spre deosebire de firmă, care este un
element obligatoriu pentru individualizarea comerciantului, emblema
are un caracter facultativ.11
De asemenea, prevederile art. 39 alin 2 din Legea 26/1990
privind registrul comerţului, modificată, “verificarea disponibilităţii

11
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti,
1998, pag.112.
173
emblemei se face de către oficiul comerţului, înainte de întocmirea
actelor constitutive sau după caz, de modificarea firmei şi/sau
emblemei”, reprezintă un alt argument în sprijinul opiniei noastre.
Emblema constă într-un semn sau într-o denumire.
Semnul poate fi un desen grafic ce reprezintă un utilaj, un
animal, o formă geometrică etc.
Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu. 12

Condiţii de fond ale emblemei:

Condiţiile de validitate a firmei, se aplică, în mod
corespunzător şi emblemei.
- să fie disponibilă;
- să fie distinctivă.
Disponibilitatea emblemei este cerută de art. 39 al 2 Legea
26/1990 privind registrul comerţului, modificată.
Emblema să fie distinctivă. În art.43 alin 1 Legea 26/1990
privind registrul comerţului, modificată, emblema este distinctivă dacă
întruneşte cumulativ două condiţii:
- să o deosebească de emblemele înscrise în acelaşi registru al
comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ;
- să o deosebească de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde
comerciantul îşi desfăşoară activitatea.

Condiţiile de formă ale emblemei :

- emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română;
- emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi
aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe şi
în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma
comerciantului;
- dacă emblema cuprinde o denumire, mărimea literelor va fi mai mare
decât mărimea literelor firmei.
Emblema, la fel ca si firma, oferă comerciantului, din
momentul înscrierii în registrul comerţului dreptul de folosinţă
exclusivă asupra ei. De asemenea, ea poate avea şi o valoare
economică proprie.

12
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti,
1998.
174
 Protecţia legala a emblemei este identica cu protecţia legală a
firmei.
Înregistrarea emblemei se face în condiţiile înregistrării
firmei.
Dacă se solicită verificarea/rezervarea disponibilităţii
emblemei, cererea va conţine o scurtă descriere a elementelor
emblemei (conţinut, formă, culoare etc.) şi se va depune macheta
emblemei în 3 exemplare (pentru comerciant, pentru cererea de
rezervare şi al 3-lea pentru transmitere la Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului, pentru clasarea în registru pe ţară). Oficiile
registrului comerţului vor ţine evidenţa emblemelor în catalogul
emblemelor (clasificate după diverse criterii: figuri, vorbe etc.).

Transmiterea emblemei:
Legea 26/1990 privind registrul comerţului, modificată nu
reglementează transmiterea emblemei. Prin interpretare per a
contrario, emblema poate fi înstrăinată fie împreună cu fondul de
comerţ, fie separat. Este consecinţa dreptului de folosinţă exclusivă a
comerciantului asupra emblemei, precum şi a valorii sale economice
proprii.

Vadul comercial
Atragerea clientelei este scopul principal al comerciantului.
Acapararea clientelei de un comerciant înseamnă câştig, şi în acelaşi
timp pierdere pentru comerciantul concurent.
Relaţiile între comercianţi şi clientelă sunt guvernate de legi
obiective, precum şi de norme juridice exprese, care le ocrotesc.
Noţiunea de clientelă este strâns legată de noţiunea de vad
comercial. Noţiunile sunt mult discutate în doctrina şi practica
judiciară. Se acceptă rolul important al clientelei în prosperitatea
comerciantului.
În art.1 lit. c) din Legea Nr. 11/1991, privind combaterea
concurenţei neloiale, modificată prin Legea Nr. 298/2001, printre
elementele fondului de comerţ se enumeră şi vadul comercial, fără să
se facă nici o precizare în legătură cu noţiunea de clientelă.

175
 Unii autori privesc cele două noţiuni ca fiind unul şi acelaşi
lucru.13
Într-o opinie contrară, clientela şi vadul comercial sunt
noţiuni distincte aflate într-o relaţie specială 14. Clientela are un dublu
aspect:
- aspect uman: este grupul de persoane care apelează frecvent la
serviciile unui comerciant, la fondul de comerţ al acestuia. Factorii ce
favorizează acest lucru sunt: personalitatea comerciantului,
comportamentul acestuia cu clienţii, modul de prezentare a mărfii etc.
- aspect obiectiv: clientela este atrasă de vadul comercial, reprezintă
aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul, care este
influenţată de: locul de amplasare a vadului comercial, apropierea de
mijloacele de transport şi comunicaţie, de locul de muncă, de casă etc.
Sub aspect obiectiv nu se poate neglija preţul convenabil al mărfurilor
şi calitatea acestora.15
Într-o lucrare de referinţă de drept comercial, Prof. I.N.
Fintescu arăta: “clientela constituie o valoare economică, datorită
relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi aceste
persoane, care îşi procură mărfurile şi serviciile de la comerciantul
respectiv”.16
S-a apreciat că între clientelă şi vadul comercial există două
categorii de relaţii:
- o relaţie interdependentă: clientela există numai prin vadul
comercial şi invers, vadul comercial există numai prin clientelă;
- o relaţie reciprocă: clientela scade sau creşte numeric în
raport de calităţile şi deficienţele vadului comercial.
Majoritatea autorilor acceptă că numai împreună clientela şi
vadul comercial fac parte din elementele incorporale ale fondului de
comerţ.
Într-o opinie pertinentă izvorâtă din practica comercială, se
poate recunoaşte clientelei calitatea de scop determinant, urmărit de
orice comerciant. Toate celelalte elemente ale fondului de comerţ
13
Cas. III, decembrie Nr. 509/1998, în Practica judiciară în materie
comercială, vol. I pag. 229.
14
Stanciu D. Cărpenaru, op. citită, pag. 114.
15
Prof. Dr. Octavian Căpătână, Cleintela comercială, în revista ,,Dreptul” Nr.
5/1998, pag. 5-14.
16
I.N. Fintescu, Curs de drept comercial, vol I Bucureşti, 1929, pag.167.
176
constituie mijloace de a atrage, de a păstra şi de a extinde clientela.
Componentele care alcătuiesc fondul de comerţ acţionează ca suporţi
materiali ai clientelei.17
Într-o opinie, s-a apreciat că titularul fondului de comerţ are
un adevărat “drept de clientelă”, lucru ce implică obligaţia celorlalţi
comercianţi de a-l respecta. În condiţiile concurenţei, un asemenea
drept nu poate fi recunoscut. Este adevărat, prevederile Legii 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale este un mijloc juridic de
protejare a comerciantului, căruia i se sustrage clientela în mod ilicit.
De aici, nu se poate concluziona asupra existenţei acestui ”drept la
clientelă”.
Clientela nu poate fi ataşată unui bun (fondului de comerţ),
clientela nu aparţine nimănui, este atrasă de mărfurile şi serviciile de o
calitate mai bună şi un preţ mai mic, se afirmă într-o opinie.
Apărarea clientelei se realizează prin dispoziţiile Legii
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, unde în art. 4, lit. b)
şi h) se sancţionează contravenţional faptele de acaparare a clientelei
prin oferirea unor avantaje. Preventiv, părţile pot prin convenţiile
încheiate privind înstrăinarea fondului de comerţ să stabilească în
sarcina înstrăinătorului obligaţia de a nu începe un comerţ similar, în
zona respectivă, pe o durata de timp determinată.
Vadul comercial este un element incorporal al fondului de
comerţ şi constă în aptitudinea acestuia de a atrage clientela.
Factorii care influenţează vadul comercial sunt:
- factorii obiectivi: locul de amplasare al magazinului unde
comerciantul îşi desfăşoară activitatea, a fabricii în raport de căile de
comunicaţie, de zonele de aprovizionare, preţul şi calitatea mărfurilor,
etc.;
- factorii subiectivi: calitatea personalului, modul de
comportare faţă de clienţi, solicitudine, publicitate, etc.

Vadul comercial este un element distinct al fondului de comerţ

chiar dacă este într-o legătură strânsă cu clientela, formează un
ansamblu.
Într-o opinie, vadul comercial determină clientela, o atrage,
motiv pentru care se poate spune că este mai important.

17
I. Turcu, op.citată, pag. 237.
177
 Brevetele de invenţii
Comerciantul este obligat în exercitarea comerţului să ceară
registrului comerţului înregistrarea menţiunilor referitoare la
drepturile de proprietate industrială - art. 21 Legea 26/90 (brevete de
invenţii, mărcile de fabrică, comerţ şi servicii, denumirile de origine,
indicaţiile de provenienţă), elemente incorporale ale fondului de
comerţ.
Drepturile de proprietate industrială conferă titularului, în
condiţiile legii, drepturi patrimoniale, care sporesc valoarea
economică a fondului de comerţ. De aceea, legiuitorul impune
obligaţia efectuării de menţiuni privind evoluţia drepturilor de
proprietate industrială din cadrul fondului de comerţ.
Brevetele de invenţii sunt reglementate de Legea
64/4.octombrie 1991 privind brevetele de invenţii şi regulamentul de
aplicare a legii aprobat prin HG nr. 152/27 martie 1992.
Brevetul de invenţie este titlul de protecţie al invenţiei. El
conferă titularului un drept exclusiv de exploatare, pe durata de
valabilitate a brevetului, de 20 de ani.
Invenţia este brevetabilă, când îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
- este nouă;
- rezultă dintr-o activitate inventivă (nu este rezultatul
cunoştinţelor cuprinse în stadiul tehnicii existente);
- este susceptibilă de aplicare industrială.
Obiectul invenţiei îl constituie un produs, un procedeu sau o
metodă (art. 7 si 9 din Legea 64/91 privind brevetele de invenţii).
Cererea de brevet se adresează Oficiului de stat pentru
invenţii şi mărci (O.S.I.M.), care hotărăşte acordarea brevetului de
invenţie. Brevetele se înscriu în Registrul naţional al brevetelor de
invenţie (art. 31 din Legea 64/91).
Titularul brevetului de invenţie este şi titularul:
- dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei;
- dreptului de a interzice terţilor, folosirea invenţiei, fără
autorizaţia sa.

178
 Drepturile patrimoniale cuvenite inventatorului se stabilesc pe
baza de contract. Contractul se încheie între titularul brevetului de
invenţie (inventator) şi unitate unde a realizat invenţia:
- pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de
muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit;
- pentru invenţiile realizate de un salariat în exercitarea funcţiei sale,
în domeniul de activitate al unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea
tehnicii ori mijloacelor specifice ale unităţii sau a datelor existente în
unitate, cu ajutorul material al acesteia;
- când unitatea a comandat cererea.
Contractul se încheie între titularul brevetului de invenţie şi
beneficiarul invenţiei , pentru invenţiile realizate în afara unităţii.
Drepturile patrimoniale ale titularului de brevet se transmit
prin contract de cesiune şi contract de licenţă.

Marca
Este semnul distinctiv ce diferenţiază produsele, lucrările şi
serviciile unui comerciant, de cele identice sau similare ale altor
comercianţi.
Marca, în condiţiile legii, formează obiectul unui drept
exclusiv de folosinţă.
Funcţiile mărcii, au evoluat în timp: iniţial, funcţia de
diferenţiere a produselor, apoi de concurenţă (consumatorul alege
produsele de o anumită marcă aparţinând producătorilor care şi-au
câştigat o reputaţie), de garanţie (pentru consumatori, marca devine o
garanţie a unei anume calităţi a produsului, fără semnificaţie juridică.
Este o garanţie morală cu o sancţiune specifică: renunţarea la produsul
unui comerciant.).
“Aşa se explică de ce marca a început să aibă o valoare de
sine stătătoare, să devină independentă de produs şi să se vândă
singură”.18
Principalele semne care pot fi înregistrate ca mărci sunt:
cuvinte, litere, cifre, reprezentări grafice, combinaţii ale acestor
elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau a
ambalajului, prezentarea sonoră.

18
Yolanda Eminescu, Regimul juridic al mărcilor, Lumina Lex, Bucureşti,
1996, pag.12.
179
 Marca nu se confundă cu numele comercial. De exemplu:
marca de autoturism Dacia Nova nu se confundă cu numele comercial
(firma) al producătorului S.C Dacia S.A. În timp ce marca este un
mijloc de individualizare a produsului (ex. Dacia 1310, Dacia 1400,
Dacia Nova), numele comercial (firma) individualizează un
comerciant (ex. fabricantul, întreprinzătorul unei întreprinderi de
fabrici), de un alt comerciant.
Reglementarea mărcii este stabilită prin Legea nr.84/1998
privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Marca se dobândeşte ca urmare a procedurii înregistrării la
Oficiul de stat pentru invenţii şi mărci. Ea se bucură de protecţie timp
de 10 ani, de la data constituirii depozitului (înregistrarea cererii la
O.S.I.M.).
Marca este un bun mobil, incorporal, care poate fi protejat la
infinit prin reînnoire succesivă. Marca poate avea o valoare economică
proprie.
Dreptul la marcă conferă titularului:
- dreptul exclusiv de a folosi şi exploata semnul ales ca marcă;
- dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţi
comercianţi.
Dreptul la marcă este un drept de proprietate industrială şi
poate fi transmis de titular, fie parţial, fie total, cu sau fără bunul de
care este legat, printr-un contract de cesiune.
Dreptul de marcă este apărat:
- prin mijloace specifice:
 contestaţia împotriva hotărârii O.S.I.M. de acordare a
dreptului la marcă;
 acţiunea în anulare a mărcii;
 acţiunea în contrafacere a mărcii.
- prin mijloace juridice:
 acţiunea civilă, în cazul în care s-a produs un prejudiciu prin
folosirea ilegală a mărcii;
concurenţa neloială (art. 5 lit. a din Legea 11/1991).

180
 Mărcile de fabrică individualizează fabricanţii în domeniul
activităţii industriale. Ea se află pe produsele industriale.
Marca a apărut exclusiv ca un semn al producătorului,
devenind la un moment dat obiect al protecţiei juridice. Ulterior
devine un semn de individualizare al produselor fabricantului.

Mărcile de comerţ sunt semnele distinctive ce individua-

lizează pe distribuitorii produselor. Sunt susceptibile de apărare prin
mijloace juridice. Protecţia mărcilor de comerţ este o etapă ulterioară
în evoluţia mărcii, prin care s-a urmărit dezvoltarea comerţului în
condiţii similare dezvoltării industriale.

Mărcile de servicii sunt menite să distingă serviciile prestate

de o anumită întreprindere de cele prestate de alte întreprinderi. Ele se
aplică serviciilor, de exemplu, pe autovehiculele folosite pentru
prestarea serviciilor (taxiuri, camioane etc.), pe bunurile ce fac
obiectul serviciilor (ex. veselă în cazul închirierii) etc.
Potrivit dispoziţiunilor art.21 lit.c. din legea nr.26/1990
privind Registrul comerţului, modificată în registrul comerţului se vor
înregistra menţiuni referitoare la denumirile de origine, indicaţiile de
provenienţă şi alte semne distinctive asupra cărora comercianţii au un
drept.

Indicaţiile geografice
Indicaţiile geografice sunt denumiri date unor produse în
vederea identificării lor, originare dintr-o ţară, regiune sau localitate
dintr-un stat. Produsele se disting prin anumite calităţi specifice ariei
geografice de origine. De regulă produsele astfel identificate sunt de
natură alimentară, vinuri, ape minerale, brânzeturi (vin de Jidvei,
Cotnari, Tokay, caşcaval de Moieciu, Rucăr, apa minerală Borsec,
Tuşnad etc.).
Indicativele geografice se protejează numai dacă s-au
înregistrat la Oficiul de Stat pentru invenţii şi mărci (O.S.I.M.) potrivit
Legii nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Lista indicaţiilor geografice protejate în România se înscrie în
Registrul naţional al indicaţiilor geografice.

181
 Asociaţiile de producători care desfăşoară o activitate de
producţie într-o zona geografică, pot solicita O.S.I.M. înregistrarea
unei indicaţii geografice.
Persoanele autorizate să folosească indicaţia geografică pentru
anumite produse pot să o aplice numai pe aceste produse, pe
documente însoţitoare, pe reclame, prospecte.
Beneficiarii indicaţiilor geografice au dreptul să ceară
interzicerea folosirii, imitării de către persoane neautorizate.
Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice este de 10 ani cu
posibilitatea reînnoirii nelimitate. Acest drept nu poate face obiectul
unei transmiteri.
În art.83 lit. c) din Legea nr.84/1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice se sancţionează penal faptul de a pune în
circulaţie produse purtând indicaţii geografice care indică sau
sugerează că produsul în cauză este originar dintr-o regiune
geografică, alta decât locul adevărat de origine, în scopul inducerii în
eroare a publicului cu privire la originea geografică a produsului.
Eventualele prejudicii cauzate se pot repara prin aplicarea
regulilor răspunderii civile delictuale.

Indicaţiile de provenienţă
Indicaţiile geografice sunt o specie a indicaţiilor de
provenienţă.
Indicaţiile de provenienţă sunt menţiuni cu privire la locul
unde anumite bunuri au fost produse. Ele nu constituie o garanţie a
calităţii produsului, ca în cazul indicaţiilor geografice.
Orice denumire de ţară, de regiune, de localitate şi de regulă,
de un loc cunoscut poate constitui o indicaţie de provenienţă, când
producătorul are efectiv întreprinderea la locul indicat.
Indicaţiile de provenienţă se pot folosi pentru orice fel de
produs industrial sau natural. În acest mod se urmăreşte interzicerea
intrării în ţară, în mod fraudulos, a unor mărfuri străine.
Acest drept asupra indicaţiilor de provenienţă este un drept sui
- generis, colectiv, inalienabil şi imprescriptibil, dar un exclusiv. El
aparţine oricărui fabricant dintr-un stat, regiune, localitate. Indicaţia se
poate aplica pe orice produs.
În Codul penal se sancţionează folosirea sau punerea în
circulaţie de produse care poartă indicaţii false de provenienţă. Se
182
protejează astfel cumpărătorii, producătorii şi comercianţii împotriva
concurenţei neloiale.

4. Actele juridice privind fondul de comerţ

În art. 21 litera a) din Legea 26/1990 privind registrul
comerţului, modificată sunt arătate actele juridice ce privesc fondul de
comerţ: donaţia, vânzarea, locaţiunea şi gajul, care se menţionează în
mod obligatoriu în Registrul comerţului.

a) Donaţia fondului de comerţ

Comerciantul poate dispune de bunurile sale cu titlu gratuit.
Donaţia este un contract cu titlu gratuit “prin care donatorul dă
irevocabil un lucru donatarului, care-l primeşte”. (art. 801 C. civ.)
Obiectul donaţiei îl poate constitui orice lucru (aşadar şi
fondul de comerţ).
Donaţia este un act solemn, potrivit art. 813 Cod Civil: “toate
donaţiile se fac prin act autentic”.
Donatarul poate pretinde de la donator sau moştenitorii
acestuia predarea fondului de comerţ.

b)Vânzarea fondului de comerţ

Fondul de comerţ fiind un bun mobil, unitar şi distinct de
elementele sale componente, cu o anumită valoare economică, poate fi
vândut. S-a statuat că vânzarea fondului de comerţ cuprinde şi
vânzarea bunurilor imobile din componenţa sa.
O precizare: deşi vânzarea fondului de comerţ ce conţine
bunuri imobile se supune legii comerciale, bunului imobil vândut ca
urmare a înstrăinării fondului de comerţ i se vor aplica regulile
dreptului comun.
Potrivit unei opinii, vânzătorul fondului de comerţ are o
obligaţie specială: “obligaţia de a nu face concurenţă
cumparătorului”.19 Apreciem că justificarea restricţiei rezultă din
prevederile art. 2 Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale ce definesc concurenţa neloială ca fiind: ”orice act sau fapt

19
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti,
1998, pag 118.

183
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială”.
În ipoteza când vânzătorul fondului de comerţ, deci inclusiv a
clientelei şi vadului comercial, ar deschide un nou comerţ de acelaşi
gen în apropierea fostului fond de comerţ, ar proceda necinstit faţă de
cumpărător, pentru că vechea clientelă, cunoscându-l, îl va prefera.
Legea nr. 58/1991 cu privire la privatizarea societăţilor
comerciale este o aplicaţie practică a contractului de vânzare-
cumpărare a fondului de comerţ.
Activele societăţii comerciale, adică unităţile ce pot fi
organizate şi pot funcţiona independent (de ex.: o hală cu un anumit
profil industrial, un atelier, o unitate distinctă a societăţii comerciale
cum ar fi unitatea energetică , de transport, de aprovizionare etc.),
practic sunt fracţiuni (de fapt, fonduri de comerţ) ce compun fondul
de comerţ aparţinând societăţii comerciale supuse privatizării. Ele
pot fi vândute, pe bază de licitaţie publică sau licitaţie în plic, cu
adjudecarea la cel mai ridicat preţ. Plata integrală a preţului se face în
cel mult 30 de zile de la data încheierii contractului de adjudecare.
În condiţiile legii, şi elementele componente ale fondului de
comerţ pot fi vândute. Prin interpretare ,,per a contrario” a art. 42
Legea 26/1990 s-a admis posibilitatea înstrăinării separate a emblemei
faţă de fondul de comerţ.
Aceeaşi soluţie şi în cazul vânzării drepturilor de proprietate
industrială (brevete de invenţii, mărci de fabrică, comerţ şi servicii
etc.) şi a drepturilor de autor.
Nu se pot înstrăina separat de fondul de comerţ:
- firma: art. 42 Legea 26/1990 interzice înstrăinarea firmei separat de
fondul de comerţ;
- clientela şi vadul comercial fiind aptitudini ale fondului de comerţ de
a atrage publicul consumator nu pot avea o existenţă independentă de
fondul de comerţ. De aceea nu pot fi separate de acesta.

c) Locaţiunea fondului de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar şi distinct de elementele ce-l
compun, poate face obiectul contractului de locaţiune.
Contractul de locaţiune este contractul prin care o persoană,
numită locator (proprietarul fondului de comerţ), pune la dispoziţia
altei persoane , numită locatar, folosinţa unui lucru neconsumptibil

184
individual determinat (fondul de comerţ), pe o perioadă determinată
de timp, în schimbul unei sume de bani numită chirie.
Particularităţile locaţiunii fondului de comerţ
Se pot închiria fie fondul de comerţ în totalitatea sa, fie
elementele componente, în condiţiile legii.
Locatarul (având obligaţia generală prevăzută în articolul
1429 Cod Civil “ trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat…ca un bun
proprietar şi numai la destinaţia determinată prin contract”), în cazul
fondului de comerţ, trebuie să-i respecte destinaţia (de ex. să continue
producţia sau comerţul început de locator).
Aceleaşi considerente expuse la vânzarea-cumpărarea
fondului de comerţ, ne determină să credem că este întemeiată opinia
conform căreia locatorul este obligat să nu facă concurenţă neloială
locatarului.
Locatarul fondului de comerţ, din punct de vedere al firmei,
poate opta pentru una din cele trei posibilităţi menţionate la
,,Transmiterea firmei “.

d) Gajul fondului de comerţ

Contractul de gaj este contractul prin care debitorul sau o terţă
persoană remite creditorului sau unui terţ un bun mobil, corporal sau
incorporal, în vederea garantării executării unei obligaţii.
Comerciantul, de exemplu, debitor a obligaţiei de restituire a
unui împrumut bancar, sau o persoană apropiată acestuia (între
comerciant şi terţ există fie raporturi personale deosebite, fie un raport
juridic anterior) poate garanta executarea obligaţiei de a da (restitui
împrumutul) prin predarea la împrumutător (bancă) a fondului de
comerţ, cu titlul de gaj.
Gajul este un contract real, pentru că se încheie în mod valabil
numai prin remiterea bunului (art. 1685 Cod Civil: ”amanetul (gajul)
este un contract prin care datornicul remite creditorului său un lucru
mobil spre siguranţa datoriei”).
Remiterea obiectelor gajate trebuie să fie reală şi efectivă,
debitorul fiind lipsit de posibilitatea de a le mai utiliza.
S-a apreciat că şi în ipoteza în care bunul gajat se află în
mâinile unui terţ, ales de comun acord de către debitor şi creditor în
acest scop, creditorul este în posesia efectivă a bunului gajat.

185
 Prin excepţie de la principiul general, în art. 480 alin. 4 C.
com., s-a instituit gajul fără deposedare. Acesta are ca obiect numai
bunurile expres prevăzute de legiuitor. Astfel, gajul asupra produselor
solului prinse prin rădăcini sau deja culese, precum şi asupra
materiilor prime şi materiale în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi
aflate în fabrici şi depozitate, se consideră constituit ca efect al
încheierii contractului de gaj fără deposedare, de la data actului, fără
ca să se ia din posesia debitorului.
S-a apreciat că şi gajul fondului de comerţ este gaj fără
deposedare.20
Între argumentele invocate se subliniază că ”remiterea
fondului de comerţ către creditor ar avea drept consecinţă
imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul debitor…
ar echivala cu încetarea activităţii comerciale a debitorului”, precum şi
“ interesul economic pledează pentru continuarea comerţului de către
comerciantul debitor”.
Apreciem, că argumentele invocate nu pot să adauge la lege.
Gajul fără deposedare nu poate fi extins asupra altor bunuri în
afara celor precizate în art. 480 alin 4 C. com. 21
Raţiunile ce ne călăuzesc spre această soluţie sunt cele legale:
- scopul contractului de gaj, “ spre siguranţa datoriei”, are
prioritate în faţa oricărui alt argument. Creditorul grijuliu impune
încheierea contractului de gaj. Nimic nu-l obligă pe debitor la aceasta.
Când consimte, este firesc ca acest mijloc eficient de garantare a
executării obligaţiei să nu fie alterat. Creditorul comercial are nevoie
de suma împrumutată la termenul convenit, nu la termenul la care s-
ar valorifica fondul de comerţ.
- Codul Comercial stabileşte limitativ bunurile ce pot forma
obiectul gajului fără deposedare. Fondul de comerţ nu figurează
printre acestea.

20
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti,
1998, pag. 120.
21
Curtea de Apel Bucureşti , IV, decizia nr 32 din 14 mai 1941, Pandectele
Române, 1941, III, pag.243.
186
e) Fondul de comerţ, aport în societatea comercială
Aportul constă în obligaţia asumată în mod liber de asociat de
a aduce la societate un bun, o valoare patrimonială. Aportul constă ,
într-un sens, în însuşi bunul adus la constituirea societăţii comerciale.
Obiect al aportului îl poate constitui orice bun, mobil, imobil,
corporal, incorporal, necesar realizării activităţii viitoarei societăţi
comerciale.
Fondul de comerţ este un bun mobil, incorporal.
În legislaţie se arată operaţiile juridice la care poate fi supus
fondul de comerţ, fără a se preciza dacă fondul de comerţ poate fi şi
obiectul aportului adus de asociat la societatea comercială.
Se admite că obiect al aportului în natură îl poate constitui şi
fondul de comerţ.22 Fondul de comerţ constituit ca aport în societate,
devine în lipsa de stipulaţie contrarie (asociaţii pot stabili ca titularul
să transmită numai dreptul de folosinţă asupra bunului) proprietatea
acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului.
În schimbul fondului de comerţ, comerciantul primeşte părţi
de interes, părţi sociale sau acţiuni.
Modul de aducere la capitalul social a aportului ce are ca
obiect fondul de comerţ îl vom analiza la capitolul privind constituirea
societăţilor comerciale.

f) Mijloace juridice de protejare a fondului de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun distinct şi unitar, poate fi apărat prin
mijloace comune răspunderii juridice: răspunderea contravenţională,
civilă, penală.
Nu există mijloace specifice de apărare a fondului de comerţ.
Elementele componente ale fondului de comerţ sunt apărate
prin mijloace arătate la firmă, emblemă, clientelă şi vad comercial,
drept de proprietate industrială şi drept de autor.
Astfel, cade sub incidenţa răspunderii administrative şi a
răspunderii civile nesocotirea regimului legal privitor la firmă,
emblemă, drepturile de proprietate industrială şi de autor.

22
Dr. Gh. Vâlceanu, Societatea comercială: constituire, funcţionare;
1998,”Impress” 1998 pg.54 ; Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român,
Editura ALL, Bucureşti, 1998 pag.119.
187
 Răspunderea penală este atrasă prin săvârşirea infracţiunilor
de concurenţă neloială prevăzute în art.5 din Legea 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale.

188