Noţiunea de turism

Termenul de “turism” apare în urma unei tradiţii englezeşti; după

terminarea studiilor, tinerii efectuau o călătorie prin Europa, adică un “tur” pe care-
l denumeau “the great tour”.
Deci, cuvântul “turism provine de la englezescul “to tour” ( to tour a
country = a face turul unei ţari) şi este derivat din franţuzescul “le tour” (plimbare,
raită= faire un tour en ville). Termenul franţuzesc provine la rândul lui din
grecescul “turos” şi latinescul “tournus”. La această rădăcină „tour” s-a adăugat
terminaţia “isme”, astfel, în dicţionarul limbii române turismul este definit astfel:
“activitate cu caracter sportiv constând în parcurgerea pe jos a unor regiuni
pitoreşti sau interesante din punct de vedere ştiinţific”; iar excursiile, “plimbare sau
călătorie (în grup) făcută pe jos au cu un mijloc de transport, în scop educativ,
sportiv, sau distractiv”.
Desigur, în momentul de faţă turismul nu înseamnă doar “parcurgerea pe
jos a unor regiuni pitoreşti”; astăzi se face turism şi cu avionul, cu trenul, cu
automobilul etc.
Trebuie menţionat că dicţionarele stabilesc că “turistul” este o persoană
care călătoreşte din „plăcere”, fără obligaţii profesionale ( geologi, militari,
naturalişti etc. ) sau utilitare (vânători, pescari şi alţii). De altfel, această cerinţă
este definită şi de dicţionarul Larousse: “action de voyager pour son agrement”. O
sinteză a diferitelor propuneri cât mai cuprinzătoare s-ar formula astfel: “ansamblul
activităţilor care îi permit omului, pe de o parte, petrecerea timpului liber în
activităţi de agrement, odihnă, tratament în staţiunile balneoclimaterice,
îmbogăţirea orizontului cunoştinţelor generale etc. şi, pe de altă parte, activitatea
multilaterală desfăşurată de sistemul instituţional adecvat pentru asigurarea tuturor
serviciilor şi bunurilor materiale puse la îndemâna turiştilor pe o perioadă de timp
limitată”
Dintre numeroasele criterii de clasificare a turismului, rămâne cel mai
important acela referitor la “mijlocul de deplasare”: pedestru, cicloturism, auto- şi
moto turism, turism nautic etc. Drumeţia, adică mersul pe jos, încadrează în mod
evident turismul ca mijloc al educaţie fizice.
Ca fenomen social, turismul implică două trăsături importante: factorul
cultural şi factorul privind la exerciţiul fizic. Actul cultural se realizează fie prin
documentarea călătorului asupra zonei geografice de străbătut, fie direct, pe teren,
în urma constatării unor fenomene naturale. Călătoria pe munte beneficiază de
efectele pozitive ale efortului fizic, desfăşurat în aer liber. Numărul mare al celor
pasionaţi să cutreiere munţii situează pe primul loc turismul de munte - în ţara
noastră – în raport cu celelalte forme de turism. Deci, rezumând, prin practicarea
turismului se acumulează cunoştinţe noi, îndeosebi prin contactul direct cu natura.

1
Alături de însuşirea elementelor de cultură, turismul se încadrează în domeniul
educaţiei fizice, mişcarea ocupând un loc predominant.
Turismul de munte. Denumirea de „turism de munte” este cea mai
corectă, termenul “turism montan” considerându-l forţat, cu rezonanţă străină. Cei
către practică “turismul de munte” se numesc în mod evident „turişti de munte”.
Există tendinţa de răspândire a termenului “montaniard”, cu înţelesul de “iubitor al
muntelui” sau chiar “turist de munte”. În realitate, franţuzescul “montagnard”
defineşte pe localnicul din zona de munte, ceea ce în româneşte corespunde
cuvântului “muntean” sau, folosind regionalismele, “mocan” sau chiar
„momârlan”.
Muntele. Sub aspect geografic, munţii constituie regiuni ale suprafeţei
pământului cu forme de relief pozitive, care ating altitudini maxime, cu apreciabile
diferenţe de nivel între vârf şi vale şi cu structuri geologice diferite, fiind alcătuiţi
din roci dure, în măsură să suporte acţiunea de distrugere a agenţilor externi (apă,
atmosferă etc.).
Lupta omului pentru a cucerii înălţimile munţilor. Întotdeauna, înălţimile
munţilor au reprezentat pentru om obstacole greu de învins. În anul 1786, în urma
iniţiativei lui Benedic de Saussure, medicul M.G. Paccard şi Jaques Balmat au
reuşit să cucerească vârful cel mai înalt din Europa: Mont Blanc (4807 m). În urma
acestui eveniment deosebit s-a creat un nou sport: alpinismul. Prin definiţie,
alpinismul este sportul de ascensiune în munte. Denumirea provine de la munţii
Alpi, locul unde s-a înfăptuit prima mare ascensiune încununată cu succes. Scopul
alpinismului este de a atinge vârfurile cele mai semeţe. În munţii de mare altitudine
apar, de pildă, primejdia alunecării în crevase, cât şi riscurile condiţiilor climatice
extrem de aspre (vânt cu viteze peste 100 km/oră şi ger cu temperaturi de sub
-40°C). Tehnica de deplasare se realizează prin manevre speciale, pe gheată şi pe
zăpadă şi mai puţin pe stâncă. De obicei, pentru a ajunge la poalele munţilor situaţi
la latitudini mai apropiate de ecuator se străbate mai întâi o regiune cu climă foarte
caldă şi apoi se pătrunde, prin ascensiune, în zona zăpezilor perene.
Paralelă între alpinism şi turism de munte. În munţii din ţara noastră
există, însă, alte particularităţi: altitudini maximale de-abia de 2500 m şi situarea
lor în preajma paralelei de 45°C, încât zăpezile perene nu sunt prezente (la această
altitudine ele nu se păstrează permanent decât la altitudini ce depăşesc 3000 m).
Totodată, culmile domoale ale Carpaţilor Româneşti cu întinse păşuni alpine, fără
obstacole dificile, oferă turiştilor pasionaţi posibilitatea străbaterii unora dintre ele
aproape în orice perioadă a anului.
Din păcate, mai sunt persoane care confundă turismul de munte cu
alpinismul; alpinismul presupune însă, escaladarea pe stâncă cu ajutorul unor
materiale speciale (corzi, pitoane, carabiniere etc. Există şi persoane care au
interpretat rigid că “alpinismul este sportul de ascensiune în munte”, fără să se ţină

2
seama de particularităţile munţilor noştri. Datorită particularităţilor Carpaţilor
Româneşti (climă şi relief), alpinismul se practică diferenţiindu-se alpinismul de
iarnă (străbaterea crestelor înzăpezite, înnoptând în cort) de alpinismul de vară
(escalada liberă pe stâncă sau cu ajutorul corzii şi mijloacelor tehnice alpine).
Turismul ca mijloc al educaţiei fizice. Înainte de orice, deplasarea pe
munte reprezintă o acţiune turistică cu preponderenţa activităţii motrice. Se ştie
doar că împotriva sedentarismului se recomandă, în primul rând, mişcarea fizică.
Pe munte, atât la urcuş, cât şi la coborâş, aparatul locomotor este solicitat intens, pe
o perioadă lungă. În urma travaliului muscular, respiraţia se intensifică, iar
circulaţia este stimulată în acelaşi timp. Pe măsura desfăşurării unui efort susţinut
se îmbunătăţeşte treptat şi starea de pregătire fizică generală; totodată, se obţin o
serie de calităţi ca: forţa, coordonarea, supleţea, echilibru, etc.
Deşi activitatea turistică asigură o dezvoltare complexă a deprinderilor
motrice şi solicită o bună pregătire fizică, totuşi nu poate fi asemănată cu
practicarea sporturilor. Cu toate că unele exerciţii fizice (cum ar fi mersul şi
alergarea) sunt asemănătoare atât în sport, cât şi în turism, păstrându-şi caracterele
generale, există totuşi diferenţe esenţiale din punctul de vedere al conţinutului şi
formei. Acestea nu pot fi determinate de exerciţiul fizic ca atare, ci de mijloacele şi
condiţiile folosite, astfel că practicarea turismului poate fi plasată în domeniul
educaţiei fizice, fără a fi un sport în adevăratul sens al cuvântului.
Turismul ca sport. În pofida faptului că turismul nu poate fi considerat
un sport, există totuşi şi forme cu caracter competiţional; de pildă, “turismul
sportiv”, care este reprezentat , la noi, îndeosebi prin concursul de orientare
(supranumit şi “spotul pădurii”). Aceste concursuri având ca elemente principale
întrecerea, durata şi intensitatea efortului fizic, contribuie la asigurarea unei
“formule sportive” a practicării turismului.
Influenţa binefăcătoare a turismului de munte asupra organismului se
datorează totodată schimbării mediului. Climatul specific muntelui contribuie la
îmbunătăţirea sănătăţii. În acest sens principalii factorii care acţionează sunt: aerul
curat, radiaţiile solare mai bogate în raze ultraviolete, influenţa telurică (a solului),
ionizarea atmosferei, umiditatea aerului etc. Totodată turismul reprezintă un
important factor de realizare a odihnei active. Există persoane care consideră că
repausul pasiv este cel mai indicat, atât în viaţa cotidiană, cât şi în perioada
concediilor de odihnă. Principiul odihnei active se bazează pe fenomenul dinamicii
celor două procese fundamentale - excitaţia şi inhibiţia - repartizat succesiv în alte
zone ale scoarţei cerebrale. Activitatea musculară desfăşurată în excursii solicită şi
alte grupe de muşchi decât cele cu care se lucrează în viaţa de zi cu zi. Frumuseţea
şi noutatea peisajelor, schimbarea preocupărilor, întâmplările din timpul
excursiilor, (uneori adevărate aventuri) determină ca scoarţa cerebrală să modifice
dispoziţia obişnuită proceselor nervoase. După o zi petrecută la munte, omul se

3
simte mai înviorat, capabil să realizeze rezultate mai bune în cursul săptămânii, de
aceea, consider că practicarea turismului în mediul muntos reprezintă un mijloc de
îndeplinire a cerinţelor igienei intelectuale şi fizice.
România este o ţară ideală pentru turism. Spre deosebire de crestele
ascuţite din alte ţări, munţii ţării noastre au culmi domoale, uşurând accesul
omului.
Rareori întâlnim porţiuni mai dificile, ca de pildă segmente de creastă
din Piatra Craiului sau Făgăraş. Altitudinea relativ modestă (în jur de 2.500 m) şi
prezenţa unei vegetaţii bogate conferă peisajului un aspect particular, încât
teritoriul muntos al României constituie un adevărat patrimoniu naţional încadrat,
în mod figurat, în “spaţiul mioritic”.

Turismul montan în unele ţările U.E. şi în România

Statele care fac parte din VE şi au pe teritoriul lor masive montane sunt:
Franţa, Italia, Germania, Austria, Spania, Portugalia, Grecia, Norvegia şi Suedia.
Dintre acestea cea mai mare dezvoltare a fenomenului turistic montan se
întâlneşte în ţările din zona munţilor Alpi, adică Franţa, Austria, Italia, Germania,
la care nu trebuie să omitem Elveţia, care nu face parte din VE, precum şi în
Spania, posesoarea unui spaţiu montan vast, din care se distinge masivul Pirinei.
În capitolul de faţă ne vom îndrepta atenţia asupra ţărilor din Uniunea
Europeană care au în componenţa reliefului propriu o anumită suprafaţă a munţilor
Alpi.
Turismul montan, un adevărat fenomen social în aceste ţări, prezintă
foarte multe similitudini, în privinţa potenţialului, al traseelor turistice, al vechilor
şi mai noilor practici montane de turism şi recreere, cât şi al spaţiilor de cazare şi
agrement.
În acest sens, am considerat că nu este necesar să tratăm separat turismul
montan în fiecare din aceste ţări, ci să surprindem elementele esenţiale, comune pe
care le găsim în tot acest spaţiu european.

Munţii Alpi, leagănul turismului european

De o formă arcuită, desfăşuraţi între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică,
munţii Alpi au o lungime de peste 1200 km. şi o lăţime care variază între 125 şi
265 km.
Înălţimea maximă este de 4810 m altitudine în vârful Mont Blanc, situat
între Franţa şi Italia. Alte înălţimi mari sunt: Monte Rosa – 4634 m, Matterhom -
4505 m, situate între Elveţia şi Italia, etc.
Munţii Alpi s-au format în timpul orogenezei alpine, din era terţiară, sunt

4
aşadar munţii tineri, cam de aceeaşi vârstă cu Carpaţii.
Datorită altitudinii mari şi a umidităţii persistente, aici s-a menţinut o
zonă glaciară extinsă, limita zăpezilor persistente fiind de la 3200 m altitudine în
sus. Gheţarii actuali se află în masivele Oisans, Mont Blanc, Matterhom, Monte
Rosa, Jungfrau, precum şi în cele cuprinse între Bemina şi Hohe Tauem.
Acest fapt favorizează practicarea sporturilor şi a turismului de iarnă în
toate cele patru sezoane, fiind amenajate pârtii de schi sau snowboard, dotate cu
instalaţii de transport pe cablu moderne, cum ar fi cele de pe gheţarul Girose,
Mantel, de lângă staţiunea Deux Alpes, sau gheţarul Sarenne, de lângă staţiunea
Alpe d'Huez, cu cea mai lungă pârtie de schi din lume (16 km).
Munţii Alpi sunt împărţiţi în două mari grupe: Alpii de vest, cei mai
înalţi, cu multe vârfuri peste 4000 m şi Alpii de est, ceva mai mici, cu altitudinea
maximă în vârful Gross Glockner (3797 m).
Spaţiul alpin se află pe teritoriul a 6 state, cu ponderi diferite ca
suprafaţă, altitudine, amenajări turistice: Elveţia, Austria, Franţa, Italia şi ceva mai
puţin Germania şi Slovenia.
Alpii prezintă numeroase trecători, fapt care a facilitat circulaţia
turistică, unele situate la peste 2000 m altitudine. Amintim aici două dintre cele
mai importante, Pasul Marele Saint-Bernard, între Elveţia şi Italia (2469 m. alt.) şi
Micul Saint-Bernard, între Franţa şi Italia (2188 m. alt.).
Pe teritoriul Alpilor sunt numeroase lacuri, de tip glaciar, cele mai mici
se găsesc pe văile glaciare centrale, iar cele mai mari şi mai adânci, la periferia
masivului. Consemnăm aici lacurile: Geneva, Neuchatel, Lacul Celor Patru
Cantoane, Maggiore, Como, Boden, sau Zurich.
Se poate spune că teritoriul munţilor Alpi reprezintă leagănul turismului
de munte din Europa. Aici s-au întreprins primele excursii, drumeţii, în scop de
cunoaştere şi studiu, de către unii intelectuali burghezi din Anglia, la sfârşitul
secolului XIX.
Mai apoi, în primele decenii ale secolului XX, turismul se dezvoltă
vertiginos în ţările alpine, în special datorită expansiunii sporturilor de iarnă şi a
construirii de cabane şi staţiuni montane.
Deci sporturile de iarnă, în particular schiul a fost motorul acestei
dezvoltări. Vorbind despre schi, puţini ştiu faptul că schiul în Alpi a fost consemnat
pentru prima dată în Slovenia, în regiunea Bloke, de către eruditul Johann
Valvasor, în anul 1689 („La grande histoire du schi”, 1994).
Acesta descrie ,,O invenţie rară, niciodată văzută în altă ţară, ţărani care
iarna, când este zăpadă, coboară, cu o viteză incredibilă, din munţii înalţi, în vale".
În Franţa, primul om care a coborât cu schiurile în munţii Alpi, a fost
Henri Duhamel, de pe masivul Chamrousse, de lângă Grenoble.
De atunci, turismul montan s-a dezvoltat aproape continuu în spaţiul

5
alpin, cu întreruperi pe perioada celor două conflagraţii mondiale, dar cu perioade
de însemnate salturi, concretizate în amenajări masive ale zonelor de altitudine,
pentru activităţi turistice şi sportive, tradiţionale sau din "noul val". Vorbind de
aceste amenajări, care după cum am arătat, au dat un puternic impuls dezvoltării
turismului, prezentăm câteva cifre semnificative din unele ţări alpine: Austria are
un domeniu schiabil de 9500 km de pârtii, precum şi 3696 de teleferice (Bran, F.,
Marin, D., 1998);
- în Franţa sunt aproximativ 2.990 km. de piste alpine şi 2.500 km.
pentru schi fond (Glăvan, V., 2000) şi 3.033 de teleferice (Bran, F., Marin, D.,
1998);
- în Italia se găsesc circa 2.200 de teleferice, iar în Elveţia un număr de
1.500;
- ţările europene din "grupul alpin" deţin aproximativ 67% din totalul
instalaţiilor de transport pe cablu din Europa şi 49% din cele care există în lume.
Se poate lesne observa din aceste date amploarea dezvoltării turismului
sportiv dar şi de recreere activă din spaţiul munţilor Alpi. În ultimii 20 de ani s-a
remarcat o diversificare a activităţilor turistice, prin apariţia unor practici noi sau
înnoirea unora din cele vechi. În capitolul care urmează dorim să prezentăm câteva
din aceste îndeletniciri, care au luat un avânt deosebit mai ales în rândul tinerilor.

Noi practici sportive în spaţiul montan european

Aspiraţiile şi comportamentul vis-a-vis de timpul liber şi de modul de
utilizare a spaţiului în acest timp liber, s-au schimbat profund în ultimii ani.
Anii '80 au fost marcaţi de un dublu fenomen: apariţia şi dezvoltarea
rapidă a "noilor" practici sportive în plină natură, şi conştientizarea faptului că
spaţiul natural este purtător de sensuri, de identitate şi totodată un "bun" fragil.
Astăzi, foarte multe persoane (în Franţa peste un milion) "invadează" natura cu
practici sportive variate: VTT, escaladă, sporturi de ape repezi, zbor liber, etc. Se
pot număra peste 20 de activităţi cu caracter turistico-sportiv, desfăşurate în cadrul
montan (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Interesul articular al practicilor sportive în natură este de a propune în
acelaşi timp (Dienot, J., Theiller, D., 1999):
- un spaţiu purificator, capabil de a ne învăţa despre virtuţile efortului şi
ale disciplinei;
- un refugiu privilegiat, propice dezvoltării personale, graţie strategiilor
satisfacţiilor originale;
- o promisiune de aventură "modelabilă", într-un mediu relativ nesigur,
cu posibilităţi variate de investire, care îi asigură succesul.
Aşadar, timpul şi spaţiile de loisir reprezintă ocazia descoperirii unui alt
adevăr, prin acţiune a proprie şi experimentarea unor noi raporturi cu sine, cu

6
ceilalţi şi cu mediul înconjurător. Aceste practici sportive naturale s-au născut din
dorinţa oamenilor de a căuta şi găsi activităţi mai puţin banale decât activităţile
tradiţionale, de a le da o notă de spectaculozitate celor vechi, dar şi din dorinţa
practicării sportului de plăcere, în locul celui de efort.
Practicanţii fac din aceste activităţi de loisir şi mai ales din turismul
montan, un câmp de experimentare.
În momentul de faţă, muntele nu mai este un spaţiu privilegiat, rezervat
unei minorităţi. El devine un vast teren de joc, prin multitudinea noilor activităţi.
Practicile sportive legate de natură şi munte se sprijină pe o puternică şi
lungă tradiţie pentru activităţile fizice în plină natură. În timp ce practicile sportive
vechi (randonnee, caiac-canoe, etc.) tind să evolueze, apar şi se dezvoltă practici
mult mai recente cum ar fi rafting-ul, VTT-ul, parapanta, snowboard-ul etc. Unul
din punctele comune ale noilor practici sportive este acela că majoritatea sunt
sporturi în plină natură, individuale, implică riscuri mai mult sau mai puţin
importante cu un grad mai mic sau mai mare de aventură.
Cultul efortului a lăsat loc cultului plăcerii. Ceea ce caută mai întâi
majoritatea acestor practicanţi este "inconciliabilul" şi anume: frisonul rară risc,
schimbarea obişnuinţelor, aventura în paturi confortabile şi mâncare abundentă,
dacă ar fi posibil (Dienot, J., Theiller, D., 1999).

VTT- Mountain bite

Este o activitate turistică, sportivă şi de loisir, în care se foloseşte o
bicicletă construită anume pentru condiţiile din zona montană, apărută în anul 1985
în Europa şi importată apoi de Statele Unite.
În zona munţilor Alpi este o activitate fără întoarcere, născută din
preocupările de a descoperi noi spaţii de recreere.
Cu toată robusteţea sa şi în pofida unor transformări, acest vehicul
presupune anumite calităţi fizice şi coordinative: rezistenţă, forţă-anduranţă,
echilibru, etc.
Este folosită de majoritatea practicanţilor pe drumuri forestiere şi rurale,
pe piste de schi-fond, pe unele drumuri de munte care permit acest lucru sau pur şi
simplu pe şosea.
Din punct de vedere tehnic, un VTT posedă în medie 3 plăci şi şapte
pinioane, ceea ce înseamnă 21 de raporturi. Acestea, împreună cu furca telescopică
şi frânele supradimensionate, permit o mai bună reglare a efortului precum şi
accesul aproape peste tot.
Dexteritatea în timpul deplasării şi anticiparea înlocuiesc adesea forţa
fizică şi măresc limitele eforturilor necesare ascensiunii. Spre deosebire de ciclo-
cross, echilibrul este mai important decât forţa şi de asemenea, nu se penalizează
punerea piciorului pe sol (Dienot, J, Theiller, D., 1999).

7
 Piaţa comercială a VTT-ului s-a relansat, chiar dacă majoritatea
cumpărătorilor o utilizează în oraş.
Este de remarcat faptul că piaţa mondială a VTT sportiv este mai
importantă decât cea a schiului şi snowbord-ului la un loc: 10 milioane contra 5,4
milioane echipamente de schi. Aceste cifre nu cuprind VTT de loisir.
În Franţa, 28% din populaţie practică VTT, adică 13,2 milioane de
persoane, dintre care 40000 sunt legitimaţi la Federaţia Franceză de Cicloturism
(Bouchet, E., 2000).
În zona montană, VTT-ul este prezent în 99% din staţiuni, iar lungimea
circuitelor măsoară deja 10000 km.
Această activitate sportivă şi de loisir este, după drumeţia montană,
activitatea de bază la munte în sezonul estival, cele două activităţi
întrepătrunzându-se astfel încât 74% dintre VTT -işti practică şi drumeţia , iar 50%
dintre turiştii pedeştri practică şi VTT -ul (Bouchet, E., 2000).
Escalada
La origini, escalada nu se distingea de alpinism, ea constituind o
pregătire, un antrenament pentru acesta. Pe la mijlocul anilor 1970, căţărătorii
inventează escalada liberă, slobozită de greutăţile alpinismului tradiţional al cărui
teritoriu este în munţii de mare altitudine şi punând în valoare estetica gestului.
Cu câteva individualităţi bine mediatizate, acest sport nou cunoaşte
apogeul în cursul anilor 80. Se escaladează blocuri stâncoase, roci mari, faleze,
echipate sau neechipate tehnic, la munte sau la câmpie. Structurile artificiale de
escaladă (SAE), se înmulţesc în şcoli, licee, universităţi, pieţe ale oraşelor sau în
staţiuni. Competiţii de înalt nivel se organizează regulat, constituind un spectacol
bine apreciat de fani şi nu numai.
În Franţa, în anul 1992 erau aproximativ 250.000 de practicanţi regulaţi
ai escaladei , precum şi circa 550 000 ocazionali. Tot atunci au fost recenzate 1.300
de locuri de escaladă, descrise în topo-ghiduri, care facilitează accesul la ele
(CEDAET, 1996). În afară de aceste locuri naturale de escaladă, mai sunt
consemnate încă circa 1100 de locuri unde sunt amenajate structuri artificiale. În
regiunile turistice, escalada face parte din activităţile pe care fiecare staţiune
trebuie să le propună oaspeţilor săi.
Locurile de escaladă sunt clasificate de Federaţia Franceză a Muntelui şi
de Escaladă după nivelul lor de dificultate, gradul de echipare şi publicul vizat.
Traseele echipate sunt cotate de la gradul 3 la gradul 8+ de dificultate. Criteriile de
evaluare rămân totuşi subiective. Ele sunt stabilite prin comparaţie, de specialişti
recunoscuţi ai acestei discipline, de cele mai multe ori fiind deschizătorii de traseu.
Această cotaţie permite inserarea escaladei într-un sistem de clasificare ierarhizat,
ca majoritatea activităţilor fizice în plină natură, informând corect iniţiaţii despre
nivelul de practică şi valoarea socială a unei performanţe (Dienot, J., Theiller, D.,

8
1999).
După o perioadă de dezvoltare, escalada trebuie să se integreze în
dezvoltarea turistică, pornind de la multiplele locuri naturale sau artificiale şi să
devină şi o disciplină sportivă urbană graţie structurilor artificiale uşor de realizat,
care îi vor permite să se extindă şi în regiunile în care oamenii ignoră încă această
practică.

"Canyoning-ul"
Reprezintă o practică sportivă şi de loisir, pe care unii autori o includ în
cadrul sporturilor acvatice, în timp ce alţii o tratează separat. Este o nouă
disciplină, apărută în anii 1980, inventată se pare de un grup de speologi francezi.
La început era, din punct de vedere tehnic, împărţită între escaladă şi speologie,
constând în parcurgerea, coborârea canioanelor, adică a cursurilor de apă de munte
mărginite de pereţi abrupţi.
Spre deosebire de speologie, unde coborârea în peşteră presupune şi
urcarea ulterioară la suprafaţă, parcurgere a unui canion se face într-un singur sens,
în aval.
Pentru a reuşi aceasta, sunt necesare anumite cunoştinţe de escaladă, de
rapel, precum şi un echipament minim necesar. Enumerăm aici: costum de
neopren, cască de protecţie, ham de căţărare, ,,8"-ul de rapel, o pereche de
blocatoare, coardă.
Canyoning-ul s-a constituit rapid în activitate autonomă, prin înfiinţarea
unor cluburi, a unei federaţii şi a unor diplome de atestare.
Această nouă disciplină, care adună senzaţiile proprii celor trei elemente
(apă, aer, pământ), cere acordarea unei importanţe crescânde măsurilor de
siguranţă, astfel că din motive de securitate este justificată restrângerea libertăţii de
a improviza (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Este o activitate care în viitor se va dezvolta din ce în ce mai mult, pe
măsură ce accesul rutier în zonele de canioane se va ameliora.

Sporturile în ape repezi

Sunt cuprinse aici caiac-canoe, rafting, înot în ape curgătoare, "hot-dog"
(un fel de canoe gonflabil cu două locuri), iar unii autori includ şi canyoning-ul,
tratat de noi mai înainte. Aceste sporturi atrag din ce în ce mai mult, prin aventura,
acţiunea şi emoţia pe care le oferă.
Cele mai vechi şi cele mai cunoscute în ţările din zona munţilor Alpi,
sunt caiacul şi canoea. Ele s-au dezvoltat în zona montană începând cu anii '70.
Materialele noi de construcţie, cum ar fi polietilena, au permis apariţia unor
construcţii solide şi fiabile, care "acoperă greşelile" debutanţilor şi oferă
specialiştilor mijloacele pentru a se lansa în coborâri pe care nici nu ar fi putut să şi

9
le închipuie. Timpul necesar învăţării tehnicii este destul de redus. Caiac-canoea a
profitat de relansarea sporturilor de "apă curgătoare", datorită invenţiei vehiculelor
noi, cu un puternic impact spectacular. În Franţa, de exemplu, erau în anul 1994,
25.000 de practicanţi asidui, 1000000 de practicanţi ocazionali şi 800.000 de
practicanţi potenţiali (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Rafting-ul, care în engleză se poate traduce "plută", a apărut în SUA,
după anul 1950, fiind o extrapolare a plutelor pneumatice, de tip militar (CEDAET,
1996). Aceste ambarcaţiuni, dirijate prin rame, permit coborârea râurilor mari, cu
un curent rapid, putând îmbarca între 5 şi 12 persoane. După anul 1970 rafting-ul a
apărut în Franţa, în provincia Ardeche, dar începând cu anii '80 cunoaşte succesul
pe cursurile de apă montane. În anul 1992 se estima la circa 300.000 numărul de
practicanţi ai rafting-ului, cu o posibilitate de creştere, estimată de specialişti la
500.000 de practicanţi (CEDAET, 1996).
Hot-dog-ul este derivat din rafting şi reprezintă o ambarcaţiune
concepută pentru 1-2 persoane, fiind mai exigent din punct de vedere tehnic decât
rafting-ul.
Înotul în ape repezi, se practică cu ajutorul unui flotor individual, numit
"hidrospeed". Acest sport, apărut în anul 1980, generează nişte senzaţii deosebite
prin imersia în apă. Înotătorul protejat de flotorul său este echipat cu un
combinezon şi se propulsează cu ajutorul unor "palme".
În momentul de faţă, aceste discipline nu se mai pot asocia, ca la
începutul anilor 1980, ca sporturi extreme rezervate câtorva îndrăzneţi. Aceste
sporturi de aventură-loisir sunt astăzi, sub anumite condiţii, la îndemâna tuturor.
În anul 1993 erau 585 de stabilimente prestatoare de servicii în domeniul
sporturilor de ape repezi de loisir. Aici nu au fost incluse cluburile federale şi
asociaţiile de practicare regulată a sporturilor cu regim competiţional (Dienot, J.,
Theiller, D., 1999).
Aceeaşi autori specifică faptul că practicarea sporturilor în ape repezi se
repartiza astfel procentual: Caiac-canoe reprezintă 64% din activitate, rafting-
uI29,5%, iar înotul în ape repezi 6%.
Monitorii care prestau servicii, erau la început solicitaţi de aventurieri în
căutare de senzaţii tari. Ei s-au adaptat mai târziu cererilor unui public din ce în ce
mai larg: tineri sau mai vârstnici, sportivi sau nu, ale căror motivaţii şi cerinţe sunt
diferite de cele ale "deschizătorilor de drumuri".
Aventura, emoţiile şi acţiunea sunt principalele motivaţii ale
practicanţilor de rafting (pentru 36% dintre ei), ale înotătorilor în ape repezi (37%),
în timp ce amatorii de caiac-canoe se arată interesaţi mai ales de descoperirea
naturii (Dienot, J., Theiller, D., 1999, citând un studiu guvernamental francez).

Zbor liber - Sporturile aeriene

10
 Unele activităţi noi din spaţiul montan au un impact mai redus în ceea ce
priveşte practica, cum ar fi zborul liber, care atinge un public relativ restrâns.
Aceştia se interesează în special de parapantă (trei sferturi dintre adepţi), în
detrimentul deltaplanului, sport mai vechi, ale cărui condiţii de învăţare precum şi
costurile sunt mai puţin favorabile. Deltaplanul şi parapanta cuprind aproximativ
40.000 de practicanţi în Franţa, unde s-au format circa 200 de cluburi de zbor liber.
Dintre practicanţii "licenţiaţi" în zbor liber, 79% sunt parapantişti (Dienot, J.,
Theiller, D., 1999, citând-o pe Jorand, D.).
După peste 20 de ani de existenţă, timp în care materialul de zbor a
evoluat, se zboară mai uşor, crescând libertatea individuală şi autonomia.
Vechiul vis uman se realizează printr-un compromis referitor la relaţiile
resurse-constrângeri, avantaje-inconveniente, mai avantajos decât în alte discipline.
Greutatea mică a rucsacului (cam 10 kilograme), uşurinţa punerii în practică a
celor învăţate, suprafaţa redusă de decolare şi aterizare, performanţele în zbor şi
preţul relativ mic, permit toate îndrăznelile. Condiţiile "aerologice" sunt singurele
limite care trebuie respectate (Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Totuşi, această activitate se dezvoltă lent, pentru că trebuie să depăşească
barierele impuse de risc, cost, timp şi mai ales de spaţiul de practicare. În
comparaţie cu celelalte activităţi sportive în aer liber, spaţiul său de joc, cerul, pare
să fie imens. Însă zonele cu adevărat favorabile acestei discipline sunt destul de
reduse.
Pentru o practicare regulată este necesară prezenţa într-o zonă apropiată
a unui loc "aerologic" interesant, care să asigure o decolare facilă (curenţi
ascendenţi) şi o aterizare sigură (terenuri plate, solide, neîmpădurite).
Parapanta - pânză suplă, asemănătoare paraşutelor modeme, cu
compartimente gonflabile de vânt, care îi dau caracteristicile unei aripi, a apărut la
începutul anilor 1980. Progresul considerabil al fiabilităţii şi al uşurinţei de punere
în practică, explică succesul spectaculos al acestui vehicul, care a depăşit rapid
deltaplanul, în ce priveşte numărul de participanţi.
Deltaplanul este primul vehicul de zbor liber. Acest sport s-a născut la
începutul anilor 1970, ca urmare a studiilor realizate în anul 1948 pentru NASA şi
a celor despre paraşutele dirijabile. Aripile delta nu au încetat să câştige în
siguranţă, corectând prin aceasta imaginea de sport periculos pe care o avea,
rezervat sportivilor acrobaţi

Turismul ecvestru
Calul a fost vehiculul bun la toate, a lumii satelor şi maşina elementară a
societăţii preindustriale. În secolul XIX erau 3 milioane de cai faţă de 500.000
astăzi. Puţin câte puţin tractorul şi automobilul l-au redus la o folosire de paradă,
de competiţie şi de loisir. În lumea rurală, calul face parte din practica şi cultura

11
satelor; nimic nu opri întoarcerea sa ca vector de dezvoltare economică şi de
activităţi noi.
Astăzi, în Franţa sunt cinci utilizări principale ale calului şi între 300000
- 400000 de călăreţi (CEDAET, 1996):
 Cursele ( 26 000 de cai);
 Sporturile ecvestre ( 29 500 de cai);
 Cluburile ecvestre şi poney- cluburile ( 81000 de cai);
 Turismul ecvestru ( 19 000 de cai şi 1 400 grupări afiliate la Asociaţia
Profesională a Turismului Ecvestru);
 Pentru vânătoare ( 4 000 de cai).
Turismul ecvestru este ansamblul de activităţi ecvestre de agrement
practicate de turişti. Aceste activităţi sunt diversificate după modul în care calul
este utilizat (ca purtător de atelaj sau călărit) şi, după caracteristicile sale: ieşiri de
o zi - de exemplu sau itinerante (mai multe zile).
Clientela franceză potenţială a turismului ecvestru ar fi de 5 - 7 milioane
de persoane. Majoritatea acestei populaţii e formată din practicanţi ocazionali ale
căror motive nu sunt prea bine cunoscute, dar care înainte de toate, caută
plimbările pentru începători. Efectivele de licenţiaţi ai Federaţiei franceze de
Echitaţie sunt în creştere constantă (+ 33 % în 5 ani). De la 15 000 în 1985
licenţiaţii turismului ecvestru depăşiseră cifra de 26 500 în 1993 (CEDAET, 1996).
Peste 2.500 de stabilimente cu statute juridice foarte diferite propun
prestaţii de turism ecvestru, dar numai 6-800 trăiesc exclusiv din această activitate.
Celelalte sunt mai mult sezoniere sau cuprind şi alte activităţi.
Turismul ecvestru este un atu pentru zonele rurale. El participă la
reconstrucţia economică a acestui teritoriu, reînviind o veche practică pe care a
adaptat-o. Infrastructurile existente pot fi dezvoltate cu uşurinţă. În Franţa există
deja 80.000 km. de itinerarii ecvestre; totodată acest sector rămâne foarte complex:
diversitatea structurilor, cererea şi oferta.

Plimbarea în "rachete"
Amploarea acestei activităţi se confirmă tot mai mult de la un an la altul.
Succesul său popular este determinat de interesul individului pentru libertate vis-a-
vis de un traseu acoperit de zăpadă. Plimbarea "în rachete" reprezintă de asemenea
o concurenţă directă pentru schiul de fond în raportul agrement - facilitate, cost. Ea
nu necesită anumite aptitudini sau o tehnică particulară pentru înaintare şi, deci
puţină învăţare sau chiar deloc.
În viziune a specialiştilor, această nouă "cheie" a muntelui deschide prea
uşor uşa spre riscul real prezent, mai ales în cazul confruntării unor subiecţilor slab
pregătiţi cu un mediu uneori ostil. Federaţiile avizate, cum ar fi Federaţia Franceză

12
a Muntelui şi Escaladei (FFME) sau Clubul Alpin Francez (CAF) şi Ministerul
Tineretului şi Sportului au lansat atacuri către formaţiunile atestate în special spre
siguranţă (cunoaşterea zăpezii şi a avalanşelor, a condiţiilor meteo, etc.).
Majoritatea din publicul vizat este mulţumită cu utilizarea hărţilor zonei. Doar
neofiţii au recurs la un specialist şi acceptă să plătească acest serviciu ( Dienot, J.,
Theiller, D., 1999).

Snowboard-ul
Sport inventat în anii 1970 pe coasta de vest a SUA, a ajuns în Europa pe
la mijlocul anilor 1980, datorită pasiunii unor deschizători de drumuri,
reprezentând o alternativă la alunecarea pe schiuri. Mono-schiul, mai apoi
snowboard-ul au cucerit puţin câte puţin tineretul, aceştia considerându-l mai
atractiv decât schiul, devenit pentru ei "de modă veche".
Numărul de practicanţi variază de la o ţară la alta, în Franţa de exemplu,
în anul 1996 erau 450-600000, număr care reprezenta o optime din numărul de
schiori la acea dată. Dintre aceştia 20% erau practicanţi asidui, iar 80% ocazionali
(Dienot, J., Theiller, D., 1999).
Aceşti snowboarderi, în general tineri cu o îmbrăcăminte şi o înfăţişare
voit rebelă, au adus în atenţia publicului o disciplină care apoi a devenit din ce în
ce mai serioasă, chiar sport olimpic din 1998, la Olimpiada de la Nagano. Fără
îndoială că în momentul de faţă snowboard-ul este un fenomen social cu
importante implicaţii economice.
În cele mai multe staţiuni de iarnă din Europa sunt amenajate aşa zisele
"snowpark-uri", spaţii rezervate doritorilor de senzaţii tari, cuprinzând piste special
amenajate pentru cei care practică , freestyle", dar şi schi acrobatic.
În acest mod se reglează, spre satisfacţia tuturor, riscurile de neînţelegeri
şi chiar de coliziuni între cele două populaţii de utilizatori ai spaţiului staţiuni lor
montane: schi ori şi snowboaderi.
Bouchet, E. (2000), afirmă că snowboarderii au reinventat schiul
original, prin redescoperirea practicilor de schi din anii 1960. Autorul susţine că
redescoperirea salturi lor şi a senzaţiilor de ameţeală şi antigravitaţie se face astăzi
în aşa-numitul „freestyle". În acelaşi timp se reînvie gustul pentru evadare, plăcerea
jocului pe un teren neamenajat, improvizaţia permanentă a traiectoriilor, ceea ce
acum poartă numele de „freeride".
Freestyle.
Această practică a fost mult timp combătută de profesioniştii muntelui,
care stric au terenul de joc al tinerilor "freestyleri". Cu toate acestea, salturile
reprezentau principala motivaţie a acestora. Cu timpul, monitorii de schi şi
antrenorii de cluburi sportive au înţeles că nu era o problemă dacă tinerii amatori
de salturi aveau spaţiul lor undeva unde nu deranjau, spre exemplu în faţa unui

13
restaurant alpin.
Astăzi, această activitate cunoaşte o dezvoltare cu adevărat spectaculară,
având în centrul ei latura acrobatică. Freestylerii folosesc pentru săriturile lor
diferite forme de teren construite, care poartă tot felul de denumiri: cocoaşe,
cornişe, "half-pipe", etc. Cele mai multe spaţii create sunt în momentul de faţă
adaptate practicanţilor cei mai fervenţi. Pentru viitor se are în vedere declinarea lor
şi către populaţia mai puţin specializată, îndeosebi către copiii pentru care saltul
reprezintă a atracţie principală.
Freeride.
Este o practică ce ocupă un loc important în alegerea celor pasionaţi de
snowboard. Pentru ei, este o încântare să aluneci pe un teren cu zăpadă proaspătă,
nebătută, cu variaţii mari ale profilului terenului, improvizând şi schimbând ritmul
ocolirilor. Alunecarea se face de cele mai multe ori în viteză mare, pe spaţii largi
sau dimpotrivă pe culoare sau vâlcele înguste sau chiar prin pădure.
În momentul de faţă, în staţiunile europene din zona munţilor Alpi, se
întâlnesc două domenii care coabitează: pistele amenajate şi zonele din afara
pistelor. Una este uşoară, adaptată unui mai mare număr de oameni, identificabile
uşor şi perfect securizate, dar rară prea multe provocări şi alta, lipsită de orice
amenajări, riscantă, dificilă de parcurs din punct de vedere tehnic, dar cu toate
acestea exercitând o atracţie permanentă asupra majorităţii practicanţilor. Între cele
două domenii nu există unul intermediar, oamenii trebuind să aleagă între
securitatea plictisitoare şi plăcerea riscantă (Bouchet, E., 2000). Autorul consideră
că este necesară crearea încă a unui spaţiu, care să prezinte variaţii de teren, cu
gropi, domuri, canioane, şi zăpadă "pulver", atunci când condiţiile meteo permit, ca
un intermediar între cele două mai sus amintite.
Mai dorim să amintim, la acest capitol şi două foarte noi practici
sportive, numite "kitesf" şi "snowfunboard".
Kitesurf-ul se bazează pe o placă de snowboard (poate fi şi o pereche de
schiuri) şi o aripă de zbor tip parapantă.
Acesta este un excelent mijloc de plimbare pe plat dar şi de urcare pe
pante, cu ajutorul aripei volante purtate de vânt. Practicanţii acestui sport regăsesc
plăcerea navigării, traversând terenuri cu profiluri diferite, dar şi lacuri îngheţate.
Este necesară învăţarea câtorva reguli de bază, înainte de lansarea în
teren, familiarizarea cu kitesurful, pentru că acesta poate deveni periculos atunci
când nu se ştie a se struni puterea vântului. Odată învăţat însă, el poate deveni un
mijloc excelent de creştere a autonomiei snowboarder-ului.
Snowfunboard-ul este un fel de amestec între windsurfmg şi snowboard.
Dacă aripa este standard, cam la fel cu cea de la windsurfing, planşa este oarecum
diferită. Ea este compusă din două schiuri largi, lungi şi înc1inate, acoperite de o
platformă pe care se găsesc legăturile.

14
 Contrar a ceea ce s-ar putea crede, acesta nu este un sport de coborâre. El
se practică pe teren plat, pe platouri înzăpezite. Este un mijloc stabil, deci accesibil
începătorilor. Progresul, ca şi primele senzaţii vin rapid. Mai ales, acest vehicul
urcă rapid în viteză, nefiind greu să atingă 60 km/oră pe zăpadă

Potenţialul turistic montan al României

În România, ţară carpato-danubiano-pontică, relieful este variat şi
proporţional, prezentând aproape toate formele cunoscute pe continentul european:
munţi, dealuri şi coline, podişuri, câmpii, lunci, deltă şi litoral.
Proporţionalitatea este dată de suprafaţa ocupată de principalele forme de
relief, procentual, faţă de suprafaţa totală a ţării: munţii au o pondere de 30%
(71.200 kmp.), dealurile şi podişurile 37%, în timp ce câmpiile şi luncile ocupă
33% , aşadar fiecare ocupă aproximativ 1/3 din întinsul ţării Talabă, 1., 1990).
După alte date (Găvan, V., 2000), munţii României acoperă 36% din suprafaţa tării.
Munţii aflaţi pe teritoriul României sunt Carpaţii româneşti, formaţi prin
orogeneza alpină şi fac parte din marele lanţ muntos alpino-carpato-himalayan. Ei
sunt alcătuiţi din trei ramuri principale: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi
Carpaţii Occidentali, având o lungime de aproximativ 1000 kilometri.
Alcătuirea geologică este complexă, predominând şisturile cristaline şi
cele sedimentare, la care se adaugă şi rocile de tip vulcanic.
Potenţialul turistic montan al ţării noastre este deosebit de ridicat,
concretizat prin următoarele elemente:
- numeroase masive montane cu obiective turistice şi peisagistice de
valoare deosebită, străbătute de poteci marcate sau nemarcate;
- domenii destul de mari ca suprafaţă şi posibilităţi pentru sporturi de
iarnă, drumeţii, alpinism de iarnă şi căţărare;
- zone sălbatice, foarte puţin antropizate, mult căutate de turiştii
străini;
- un fond de vânătoare valoros, reprezentativ pe plan internaţional,
remarcat prin valoarea trofeelor prezentate cu ocazia expoziţii lor
internaţionale (peste 6000 de urşi, 5000 de lupi, cerbi, râşi, etc);
- ape minerale de calitate re cunoscută, medaliate la marile prezentări
din lumea întreagă;
- numeroase mănăstiri, biserici vechi, monumente istorice şi de
arhitectură, situate în zone etnografice de un interes excepţional:
Maramureş, Bucovina etc;
- un atractiv fond speologic;
- un fond de pescuit care încă mai poate oferi satisfacţii.
Prin analizarea sistemului montan al Carpaţilor României, sub aspectul
trăsăturilor ce dau atractivitatea turistică, s-au diferenţiat patru tipuri de munţi cu

15
potenţial turistic diferit. Le prezentăm în cele ce urmează:
1. munţi cu potenţial turistic complex, cu o mare diversitate de peisaje,
numeroase obiective şi cu valoare turistică ridicată. Părerea noastră este că aici se
încadrează masivele Făgăraş, Retezat, Bucegi, Parâng, Rodnei, Bihor- Vlădeasa.
În aceste masive se află parcuri naţionale, monumente ale naturii, spaţii destinate
sporturilor de iarnă şi sporturilor montane estivale, o reţea de poteci turistice şi de
vânătoare bine pusă la punct, existând posibilităţi dare de valorificare superioară în
viitorul apropiat.
2. munţi cu un potenţial turistic mare, cu o importantă turistică. Încadrăm
aici masivele Piatra Craiului, Ceahlău, Călimani, Iezer- Păpuşa, Mehedinţi-
Cernei, Hăşmaş, valea Ciucaş,
3. munţi cu o complexitate de potenţial de nivel mediu, dar care posedă
şi atracţii turistice importante. Numim aici câteva din masivele pe care le
considerăm importante: Postăvarul, Piatra Mare, Semenic, Aninei, Trascău, Buila-
Vânturariţa, Cozia, Rarău etc.
4. munţi cu un potenţial turistic mai puţin pus în valoare, dar care poate
fi mai bine valorificat, mai ales datorită aspectelor mai sălbatice, puţin antropizate,
cât şi din punct de vedere al atracţiilor etnografice. Nu este de neglijat nici bogăţia
cinegetică a acestor munţi. Considerăm aici masivele: Maramureşului, Tibleşului,
Obcinile Bucovinei, Nemira, Harghitei, Vrancei, Şureanu, Căpăţânei etc.
De remarcat faptul că funcţionalitatea turistică a masivelor montane este
strâns legată de complexitatea potenţialului turistic, valoarea şi gruparea teritorială
a componentelor sale, precum şi accesibilitatea la acestea.
În acest fel, munţii din prima categorie de potenţial deţin cele mai multe
posibilităţi de valorificare: drumeţie montană, turism de cunoaştere, sporturi de
iarnă, odihnă activă, speoturism etc. (Uscatu, T., Becea, L., Preda, L., 1997).
Aşadar, ne putem da seama că potenţialul turistic al Carpaţilor României
este ridicat, cu multiple posibilităţi de valorificare, dar, considerăm că este
insuficient pus în valoare şi exploatat. Motivele principale ar fi infrastructura
necorespunzătoare, baza materială învechită, lipsa de fonduri necesare unor
amenajări noi şi nu în ultimul rând o slabă publicitate.
Pentru a sublinia mai bine potenţialul real al munţilor României, vom
încerca să facem o comparaţie între aceştia şi alte masive muntoase din Europa,
prezentând similitudinile, dar şi diferenţele sau particularităţile specifice.
Astfel, marele geograf român Ion Simionescu, în lucrarea sa intitulată
"Prin munţii noştri", remarca asemănările Carpaţilor noştri cu munţi din Europa:
întâlneşti în Ciucaş ori Ceahlău colţuri din dolomitele Tirolului. Obcinele
bucovinene, ca şi Munţii Perşani, aduc aminte valurile regulate din Jura. Munţii
Făgăraşului, cu acoperişul de zăpadă din primăvară, sunt asemănători cu
Pirineii; asprul masiv al Retezatului cu Alpii" (1973).

16
 Mergând mai departe cu similitudinile, acesta spunea că în Carpaţi "Nu
sclipesc gheţarii, dar urmele lor sunt proaspete, căldările din Parâng ori Reteza tu
1, asemenea cu circul Gavarnie din Pirinei; stâncile ca nişte ace, stâlpii din Negoi
şi tovarăşii lui reproduc amănuntele vârfurilor din Alpii centrali ".
Nicolae Popp (1986), citat de Talabă, 1., (1990), scoate în evidenţă
anumite paralelisme existente între Carpaţii româneşti şi munţii Alpi:
- ambele şiruri de munţi sunt împărţite în trei sectoare, deşi cu
distribuţii diferite (Alpii Nordici, Centrali şi Sudici; Carpaţii Orientali, Meridionali
şi Occidentali.
- structura asemănătoare a rocilor din care sunt formate cele două
lanţuri muntoase.
- influenţa pe care o are altitudinea şi relieful asupra climei,
vegetaţiei, precipitaţiilor, cât şi asupra vieţii omeneşti.
- prezenţa unor regiuni colinare, cu aspect depresionar, etc.
Ion Talabă, (1990), prezintă şi anumite diferenţieri, pe care le
consemnăm în cele ce urmează:
- Alpii au cele mai mari altitudini din Europa (Mont Blanc 4807m), în
timp ce Carpaţii sunt munţi de altitudine mijlocie (Vf. Moldoveanu 2544 m).
- În Alpi, gheţarii sunt încă o prezenţă activă, în timp ce în Carpaţi
mai sunt doar urmele celor de altădată.
- În Alpi, cea mai mare răspândire o are calcanul; în Carpaţi, flişul.
- În Carpaţi se află cel mai lung şi cel mai complet lanţ vulcanic al
Europei, în creme ce în Alpi vulcanismul este mult mai rar.
Pasurile şi trecătorile sunt mult mai numeroase în Carpaţi, fiind mult mai
puţin reprezentative în Alpi, unde văile longitudinale constituie o caracteristică,
spre deosebire de cale transversale din Carpaţi.
Din punct de vedere al altitudinii şi vegetaţiei, munţii ţării noastre se
aseamănă şi cu Prealpii elveţieni.
Talabă, I., (1990), face o comparare între valorile peisagistice deosebite
ale Carpaţilor româneşti şi cele mai vestite masive montane din Europa. Astfel,
autorul aseamănă Carpaţii Orientali cu munţii Tatra Mică din Slovacia, îndeosebi
munţii Rodnei, care sunt consideraţi o adevărată replică a acestora.
Obcinile Bucovinei sunt comparate cu munţii Jura, mai ales datorită
culmilor paralele. Ambele masive sunt împădurite până în creastă, cu numeroase
poieni şi cu un grad ridicat de umanizare.
Carpaţii Meridionali sunt asemănaţi, în primul rând cu Tatra Mare,
datorită prezenţei văilor glaciare, a complexelor de circuri, ca şi prin altitudine.
În privinţa Munţilor Apuseni, autorul susţine asemănarea cu munţii
Hercinici ai Europei centrale (în Germania), cât şi cu Masivul Central francez.
Altitudinea mai modestă şi existenţa platourilor înalte, uşor ondulate, adeseori

17
populate, constituie un element comun.
Dar, indiferent câte similitudini ar exista între Carpaţii României şi
ceilalţi munţi ai Europei, există câteva particularităţi care îi individualizează.
Consemnăm aici câteva dintre ele (după Talabă, 1., 1990):
 aspectul în general nealterat al cadrului natural;
 poluare redusă, datorită lipsei centrelor industriale puternice în
zona montană;
 păstrarea vetrelor folclorice, ceea ce în puţine ţări din Europa
mai există;
 populaţia din zonele de munte este deosebit de ospitalieră şi
corectă; existenţa celui mai lung şi omogen lanţ vulcanic din
Europa;
 o faună bogată, diversificată, cu prezenţa carnivorelor mari,
care au dispărut de mult din unele ţări europene (în Franţa mai
sunt se pare 56 urşi).
 abundenţa izvoarelor minerale, termale, mofete uscate, o
diversificată compoziţie chimică a apelor;
 un mare număr de mănăstiri, aşezăminte de cult, în care
pulsează o puternică viaţă spirituală.
Este lesne de tras o concluzie, trecând în revistă atât asemănările, cât şi
deosebirile şi particularităţile prezentate mai sus între munţii din România şi munţi
din alte ţări europene. Aceasta ar fi că munţii Carpaţi posedă multe din
caracteristicile celorlalte masive din Europa, care le fac atrăgătoare pentru turişti,
dar şi individualităţi care le sporesc farmecul, dându-le un potenţial remarcabil,
care merită efortul de a-i pune în valoare şi din punct de vedere turistic.

Forme de practicare a turismului montan în ţara noastră

Dacă ar fi să ne referim la formele de turism practicate pe teritoriul
montan al României, aşa cum sunt văzute de Talabă, 1. (1990), acestea ar fi:
1. turismul de tratament şi cură baneo-climatică;
2. turismul de odihnă şi recreere;
3. turismul de agrement;
4. turismul sportiv;
5. drumeţia montană;
6. turismul individual;
7. turismul social sau turismul de masă;
8. turismul de tineret.
La aceste forme de turism, noi considerăm că ar trebui adăugat şi
turismul şcolar, care este bine organizat, având o structură proprie dirijată de

18
Agenţia Naţională a Taberelor şi Turismului Şcolar din România.
Părerea noastră este că această prezentare nu reflectă suficient de clar
formele de turism montan practicate în România, poate şi din cauza lipsei unui
criteriu enunţat care să delimiteze activităţile în mod distinct.
În acest sens, noi prezentăm în cele ce urmează concepţia proprie privind
formele de practicare a turismului montan în România, având drept criterii prezenţa
elementului sportiv şi sezonul în care se derulează (vară/iarnă).
Aşadar, în munţii României se pot practica în bune condiţii, multiple
activităţi de turism sportiv, pe care le-am grupat în funcţie de sezon, în activităţi de
turism sportiv de vară şi de iarnă. Acestea ar fi:
În continuare, dorim să facem o succintă prezentare a acestora.

Turismul sportiv de vară

Drumeţiile montane
Reprezintă principala formă de turism montan, practicată în România,
fiind totodată şi cea mai veche. Ea apare în România în a doua jumătate a secolului
XIX, fiind legată de numele primei asociaţii de turism, intitulată Societatea
Carpatină din Sibiu, înfiinţată în anul 1880.
Este practicată pe scară largă, de tineri şi bătrâni, precum şi de oameni de
toate categoriile sociale, care au în comun aceeaşi pasiune: muntele.
Drumeţia montană, numită generic şi "turism montan", necesită un
echipament simplu şi o tehnică de mers care se învaţă uşor, în timpul desfăşurării
activităţii, care nu necesită ore speciale de pregătire. Dar despre acestea am vorbit
în alte capitole ale prezentei lucrări.
În munţii din ţara noastră există o reţea bogată de poteci marcate, cu atât
mai numeroase cu cât zona este mai interesantă şi mai plină de obiective turistice şi
peisagistice. Aşadar, "terenul de joc" oferă suficient spaţiu pentru desfăşurarea
activităţii.
Escalada
În România escalada s-a desprins de alpinism mai târziu ca în alte ţări
europene, Federaţia Română de Alpinism şi Escaladă constituindu-se după 1990,
din veche a Federaţie Română de Turism- Alpinism. Noua federaţie formată a creat
o comisie centrală de escaladă, consfinţind astfel crearea unei discipline sportive
noi.
Este o disciplină care constă în escaladarea, căţărarea pe pereţi stâncoşi,
bolovani mari sau pe structuri artificiale în diferite săli şi chiar în aer liber.
Numărul căţărătorilor este în creştere, îndeosebi în zonele care se află în
apropierea pereţilor naturali de escaladă. Din păcate, pereţii artificiali de escaladă
sunt încă puţini în România, ceea ce împiedică răspândirea acestei discipline foarte
atractive pentru tineri, pentru că aceştia sunt principalii practicanţi.

19
 Considerăm că în viitor ar trebui susţinută construirea de structuri
artificiale de escaladă în sălile de sport din şcoli şi licee, după modelul din alte ţări
europene, precum şi integrarea acestei discipline în programa de studiu la Educaţie
Fizică.
Speologie
România are o suprafaţă ocupată cu calcare de 4500 kmp, ceea ce
permite existenţa a numeroase peşteri, care de la an la an îşi sporesc numărul, prin
noi descoperiri. De exemplu, în anul 1976 se cunoşteau aproape 2000 de peşteri şi
avene, iar în anul 1990 erau inventariate circa 11300, având o medie de descoperire
pe an de 800 de cavităţi (Povară, 1., Goran, C., Gutt, W.F., 1990). După aprecierile
lui Găvan, V., (2000), România se situează pe locul trei în Europa, după Franţa şi
ţările din fosta Iugoslavie.
Este o disciplină sportivă în care scopul principal îl reprezintă
descoperirea şi explorarea a noi cavităţi , peşteri sau avene.
Echipamentul este special şi indispensabil pentru reuşita unei acţiuni.
Chiar dacă unele piese de echipament sunt preluate din alpinism, centurile,
dispozitivele de coborâre sau urcare pe coardă, scăriţele, carabiniere, bucle, corzi,
cordeline, pitoane, etc. unele sunt specifice speologiei. Consemnăm aici
combinezonul speologie, costumul de neopren, cizmele, casca de protecţie şi sursa
de lumină frontală, pe bază de acetilenă.
Practicanţii sunt destul de puţini numeroşi, fiind grupaţi în anumite
cluburi cu specific, situate în oraşe cu tradiţie în explorarea speologică.
Parapanta
A apărut în ţara noastră după revoluţie, când a devenit posibil accesul la
materialele specifice acestei discipline, ca şi la informaţiile necesare practicării ei.
S-au înfiinţat şcoli de zbor, cluburi exclusive pentru practicarea
parapantei sau au fost constituite secţii de parapantă în cadrul cluburilor cu specific
montan sau a cluburilor aeronautice.
Numărul de practicanţi a sporit rapid, cei tineri fiind atraşi de senzaţiile
oferite de acest tip de zbor.
În România există numeroase locuri care oferă condiţii "aerologice"
bune, respectiv curenţi ascendenţi, locuri de decolare rapidă şi locuri de aterizare
sigure, neîmpădurite.
Mountain bite
Este o disciplină sportivă şi o activitate turistică în acelaşi timp, care în
România se află încă la început.
Majoritatea celor care o practică parcurg trasee constituite de drumurile
forestiere şi mai puţin trasee accidentate.
Rafting
România are un bun potenţial pentru practicarea rafting-ului, datorită

20
existenţei unor ape repezi de munte, cu un debit bogat.
Din păcate, acesta nu este fructificat la un nivel superior, doar unele râuri
fiind coborâte cu ambarcaţiuni specifice acestui sport. Amintim aici râul Bistriţa, în
mod deosebit între Vatra Domei şi Poiana Teiului, râul Arieş, între Câmpeni şi
Turda, râul Mureş, între Topliţa şi Deda, râul Jiu, în zona de defileu, râul Nera, râul
Someşul Mare, în zona montană.
Aceste acţiuni sunt coordonate de instructori specializaţi, care folosesc
bărci omologate şi echipamente de protecţie speciale, mai ales veste de salvare.
Canyoning
Puţin cunoscută în ţara noastră, această practică sportivă dar şi de loisir,
este încă confundată cu coborârea în rapel. Ea nu se poate reduce doar la atât, fiind
o coborâre a cursurilor de apă abrupte, folosind materiale specifice, dintre care
costumul de neopren are o mare importanţă.
Locurile unde se poate practica sunt mai puţin spectaculoase şi implicit
de mai mică amploare ca în alte ţări europene, dar ele există şi sunt fructificate de
pasionaţii canyonong-ului (de exemplu, canioanele din zona carstică a Padişului,
din munţii Apuseni, pe Jiu etc.).
În România nu există federaţie de specialitate şi după ştiinţa noastră nici
cluburi specializate de canyoning. Practicanţii acestei activităţi fac parte din
cluburi de escaladă sau nautice sau sunt independenţi.

Turismul sportiv de iarnă

Schi alpin pistă
Reprezintă principala formă de turism sportiv montan în sezonul hibernal
din România. Atât turiştii români cât şi cei străini practică această disciplină
sportivă pe pârtiile amenajate din staţiunile montane sau de lângă cabane şi hoteluri
de altitudine, care oferă condiţii propice schiului. Aceste pârtii au o semnalizare
corespunzătoare, sunt securizate şi asistate de formaţii de salvatori montani.
Zonele amenajate sunt relativ restrânse ca suprafaţă, faţă de potenţialul
existent, situate în general la altitudini cuprinse între 1000-1800 metri. Astfel, cele
16 judeţe care au pe teritoriul lor zonă montană, dispun de aproximativ 374 ha
domeniu schi abil alpin, cu circa 72 pârtii de schi cu o lungime de peste 91000
metri (Găvan, V., 2000).
Aceste zone se găsesc mai ales în masivele montane Postăvaru, Bucegi,
Baiului-Gârbova, având echiparea tehnică cea mai complexă, concentrând
aproximativ 80% din capacitatea de cazare şi aproape 90% din totalul mijloacelor
de transport pe cablu, la mijlocul anilor 1990 (Uscatu, T., Becea, L., Preda, L.,
1997). După Găvan, V., (2000), care citează surse INCDT (1998), suprafaţa
schiabilă din aceste masive este de 235 ha, adică 62,9% din cea totală, iar
mijloacele de transport pe cablu reprezintă circa 50% din numărul instalaţiilor din

21
întreaga ţară.
În afara acestor zone, situate lângă staţiunile de sporturi de iarnă Poiana
Braşov, Sinaia, Predeal, Azuga, în România mai există domenii schiabile amenajate
în masivele muntoase Rodnei, Gutâi, Călimani, Harghitei, Cindrel, Parâng, Vâlcan,
Muntele Mic, Semenic, Bihor şi Muntele Mare.
Remarcăm în aceste zone dezvoltarea unor pârtii amenajate noi, pe lângă
cele deja existente şi afluenţa din ce în ce mai mare de turişti amatori de schi.
Consemnăm aici mini-staţiunea Harghita-Băi, din munţii Harghitei, situată la o
altitudine de 1350 metri, Straja, din munţii Vâlcan, situată la o altitudine de 1450
metri, zona Arieşeni- Vârtop, din munţii Bihor, aflată la aproximativ 1000 metri
altitudine, mult frecventată de turişti maghiari şi staţiunea Mogoşa, din munţii
Gutâi, toate acestea cu un bogat şi prelungit strat de zăpadă.
Turiştii amatori de schi în România găsesc aici pârtii de toate gradele de
dificultate, pentru începători şi avansaţi, precum şi şcoli de schi cu monitori
calificaţi, de cele mai multe ori.
Din păcate, multe dintre pârtiile amenajate sunt prost întreţinute, prezintă
porţiuni de gheaţă sau pietre şi asta datorită inexistenţei instalaţiilor de producere a
zăpezii artificiale şi a maşinilor de bătut pârtiile („ratrac”). Acolo unde acestea
există, ele sunt de cele mai multe ori insuficiente, pe suprafeţe relativ mici.
Un alt aspect mai puţin apreciat îl reprezintă instalaţiile de transport pe
cablu, majoritatea mai vechi de 20 de ani, puţine la număr şi cu capacitate mică de
transport, ceea ce creează cozi agasante şi îndepărtează mai ales turiştii străini. De
asemenea, gradul de confort al acestora este redus, mai ales telescaunele, cu scaune
tari din lemn şi fără sisteme debraiabile.
Modernizarea mijloacelor de transport pe cablu, precum şi dotarea
pârtiilor cu tunuri de zăpadă, maşini de bătut şi instalaţii de nocturnă, reprezintă un
deziderat de a cărui înfăptuire depinde evoluţia acestui îndrăgit sport de sezon în
ţara noastră. Un prim pas se preconiza a fi făcut în această iarnă, prin darea în
funcţiune a noii pârtii Kalinderu, de la Buşteni.
Schi de tură
Spre deosebire de alte ţări, unde schiul de tură este practicat de mulţi
indivizi, de toate vârstele, în România acesta este practicat mai ales de către
alpinişti, mai puţin de către turiştii pasionaţi de sporturile de iarnă.
Schiul de tură necesită un echipament adecvat. Amintim aici schiurile
mai scurte, uşoare, prevăzute cu legături speciale, care permite ridicarea călcâiului
în timpul mersului şi fixarea acestuia la coborâre, cu sistem securit. Bocancii sunt
de tip schi-alpinism, "combi", din plastic ca şi clăparii, dar mai uşori, supli şi având
talpă din cauciuc "vibram". Foarte importantă este "pielea de focă", naturală, dar în
ultima perioadă mai ales artificială, care se prinde pe tălpile schiurilor şi permite
urcarea unor pante uşoare până la medii, cu schiurile în picioare, pe linia de pantă.

22
 Schiul de tură presupune aşadar urcarea pantelor înzăpezite cu schiurile
în picioare, înaintarea pe locurile plate şi coborârea pantelor cu grade diferite de
dificultate, la alegerea turistului. Poate fi de asemenea şi o înlănţuire de urcări şi
coborâri, traversări de masive muntoase, etc.
Carpaţii României oferă numeroase locuri propice pentru practicarea
schiului de tură, în practic toate masivele montane cu suprafeţe mari descoperite.
Această activitate se poate practica atât în zone amenajate, cât mai ales în zone
neamenajate. În cazul din urmă, trebuie acordată o atenţie deosebită pericolului
producerii de avalanşe, cât şi problemelor de orientare.
Schi fond
Plimbările pe schiuri de fond sunt întâlnite mult mai rar în ţara noastră,
comparativ cu ţările europene cu masive montane, unde aşa-zisul "spaţiu nordic",
ocupă un loc important în opţiune a turiştilor de munte.
Este cazul să diferenţiem aici plimbările pe schiurile uşoare de fond, cu
scop de relaxare şi odihnă activă, prin zone cu mici diferenţe de nivel, de
practicarea sportului de performanţă schi fond, care presupune un efort crescut, de
lungă durată, aerob, cu probe care pot ajunge la 50 km şi unde aproximativ 50%
din durata timpului de concurs se parcurge în urcuşuri de diferite lungimi şi
înclinaţii (Pelin, F., 2001).
Deşi locurile în care se poate practica schi fond sunt destul de numeroase
în România, totuşi această activitate este practicată în scop turistic în special în
zonele cu tradiţie la această disciplină: Vatra Dornei, Predeal, Miercurea-Ciuc, etc.
Schi extrem
Este o activitate spectaculoasă, desfăşurată în special în zonele de abrupt
ale masivelor montane înalte.
Echipamentul folosit este cel de schi alpin, la care se adaugă casca de
protecţie, iar schiurile sunt mai scurte.
Tehnica este diferită oarecum faţă de cea de la "alpin", prin faptul că
înclinaţia foarte mare a pantelor implică de cele mai multe ori desprinderi ale
schiurilor de pe zăpadă, spre noua direcţie, ceea ce francezii numesc "conversie
dinamică".
În România sunt destule asemenea locuri de schi extrem, în masivele
Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat, Piatra Craiului şi nu numai.
Numărul celor ce practică această activitate de turism sportiv este redus, fiind
vorba mai ales de alpinişti sau schiori experimentaţi, aflaţi în căutare de noi
senzaţii.
Plimbări în "rachete"-snowshoeing.
Cu mare succes în ţările alpine, la noi această activitate este abia la
început. În special alpiniştii sunt cei care folosesc aceste "rachete", atunci când se
găsesc în zone cu zăpadă mare, pentru uşurarea mersului.

23
 De fapt, la noi în ţară vânătorii, pădurarii sau oamenii din satele de
munte foloseau "vârzobii" de lemn, pentru deplasare iarna în zăpada mare, pentru a
nu se înfunda picioarele şi a economisi efort. Aceşti "vârzobi" sunt precursorii
actualelor "rachete", care se numesc aşa datorită asemănării lor cu rachetele de
tenis, cu o coadă foarte scurtă însă.
Plimbările în "rachete" sunt varianta de iarnă pentru drumeţiile montane
în masivele cu un bogat strat de zăpadă. Considerăm că în viitor această activitate
va lua o amploare asemănătoare cu drumeţiile de vară.
Alpinism de iarnă
Această activitate reprezintă principala ilustrare a alpinismului
tradiţional practicat în România. Este mai puţin accesibilă turiştilor fiindcă implică
un echipament adecvat şi materiale specifice precum şi cunoştinţe temeinice de
specialitate. Pe lângă acestea este necesară o foarte bună pregătire fizică, o sănătate
de fier, calităţi psihice deosebite şi o mare rezistenţă la temperaturi scăzute.
Locurile prielnice alpinismului de iarnă în ţara noastră sunt cele din
zonele înalte de abrupt. Amintim aici munţii Făgăraş, Retezat, Piatra Craiului,
Parâng, Iezer, Bucegi, Ciucaş, Rodnei.
Este o activitate periculoasă, îndeosebi datorită posibilităţii producerii de
avalanşe, dar şi a posibilităţilor de rătăciri sau îngheţ.
De multe ori, alpinismul de iarnă se combină cu schiul extrem sau schiul
de tură, devenind o activitate atractivă pentru cei experimentaţi.
Căţărare în gheaţă
Este tot o activitate apropiată de alpinism. Căţărarea în gheaţă este o
escaladă care se desfăşoară pe o cascadă de apă îngheţată, de diferite dimensiuni.
Echipamentul şi materialele specifice căţărării, adaugă acum colţarii,
pioletul şi ciocanul de gheaţă, necesare pentru a stabili prize.
Deşi este practicată mai ales de căţărători şi alpinişti, sunt destui tineri
care încearcă să se iniţieze în ABC-ul acestui tip aparte de escaladă.
Riscurile acestei activităţi sunt suficiente în locurile cu căderi.

• Elemente componente ale busolei şi hărţii de orientare

• Înainte de a prezenta efectiv modul în care ne orientam cu ajutorul hărţii şi a
busolei este necesar să cunoastem elementele componente ale acestora.

24
 Acest lucru este necesar deoarece citirea unei hărţi se poate realiza numai
printr-o cunoaştere temeinică a elementelor care o compun: scara hărţii,
semnele conventionale, nordul hărţii (liniile nordului) etc. Toate acestea
crează celui care mânuieşte harta o imagine reală a terenului care-l
înconjoară, precum şi a viitorului traseu care va fi parcurs.
• Citirea hărţii
• Scara hărţii este raportul care ne arată de câte ori a fost micşorat terenul
(lungimile şi suprafeţele), pentru a fi reprezentate pe hartă. Ea poate fi
reprezentată sub două forme: numeric sau grafic, de unde şi denumirile de
scară numerică şi scară grafică.
• Scara numerică – este cea mai des întalnită pe hărţile de orientare turistică.
Ea este exprimată sub forma unei fracţii al cărei numărător este egal cu
unitatea, iar numitorul este numărul care arată de câte ori liniile din teren
sunt reduse pe hartă. Astfel, scările numerice 1/10.000, 1/25.000, 1/50.000
arată că toate dimensiunile liniare de pe hartă sunt reduse de 10.000, 25.000
şi respectiv 50.000 de ori sau că un centimetru de pe hartă reprezintă 100,
250 sau 500 de metri. Este bine să se reţină, pentru uşurarea utilizării scării
numerice, următoarea regulă: dacă de la numitorul scării se vor tăia ultimele
două zerouri, atunci numărul rămas va arăta câţi metri reprezintă pe teren un
centimetru de pe hartă.
• Scara grafică – nu se foloseşte pe hărţile de orientare turistică decât foarte
rar, în schimb este folosită pe celelalte hărţi, în cazul nostru, pe hărţile
turistice. Ea este reprezentată pe latura de sud a hărţii printr-o linie dreaptă
divizată în părţi egale. Pe scările grafice se arată prin cifre care este distanţa
în metri corespunzătoare unei diviziuni. De exemplu, pe o hartă cu scara
1/25.000, o lungime de pe hartă care este ca dimensiune egală cu o diviziune
corespunde în teren cu o lungime de 250 metri.
• Echidistanţa – reprezintă distanţa pe verticală dintre două curbe de nivel.
Curba de nivel reprezintă linia sinuoasă închisă care uneşte punctele aflate la
aceeaşi altitudine faţă de nivelul mării. De exemplu, echidistanţa de 5 metri
arată că distanţa dintre curbele de nivel este de 5 metri.
• Directia nord – aceasta apare pe hartă sub forma unor linii subţiri, verticale,
paralele între ele, indicând direcţia nord prin săgeţile de la unul din capete.
Dacă nu există aceste linii, obligatoriu harta va avea indicată direcţia nord
printr-o săgeată, împreună cu litera “N”, sau o rozetă a punctelor cardinale.
• Reprezentarea reliefului pe hărţi prin curbe de nivel
• Deşi curbele de nivel aparţin semnelor convenţionale, ne vom ocupa în mod
special de ele, dată fiind importanţa deosebit de mare pe care acestea le au în
citirea hărţii.
• Aglomerarea liniilor de nivel este un indiciu că terenul pe porţiunea

25
 respectivă este în pantă. Dacă, curbele de nivel se află la distanţe relativ mari
între ele, înseamna că gradul de înclinare a terenului din zona respectivă este
mic. Dacă o curbă de nivel al cărei contur închis nu conţine în interiorul său
nici o altă curbă de nivel, înseamnă că aceasta reprezintă cota cea mai înaltă
(vârful) din acea zonă.
• Când citim harta şi încercăm să desluşim formele de relief, se recomandă să
se urmărească mai întai harta, aruncându-ne privirea asupra formelor de
relief extreme, asupra unui vârf sau asupra unui curs de apă, reprezentat
printr-o linie continuă sau întreruptă de culoare albastră. Vom întelege,
astfel, că, dacă privim harta de la cursul de apă înspre vârf şi vom urma
această direcţie, va trebui să urcăm, iar dacă urmărim invers harta şi urmăm
acelaşi traseu, va trebui să coborâm. De asemenea, vom reuşi să facem
corelaţia între imaginea de pe hartă şi imaginea reală din zona câmpului
nostru vizual.
• Prin urmare, citirea curbelor de nivel este primordială în ceea ce priveşte
ordinea învăţării semnelor convenţionale, deoarece ea ne creează o imagine
de ansamblu destul de clară asupra înţelegerii formelor de relief.
• Busola
• Busola face parte din echipamentul orcărui turist, având un rol deosebit în
asigurarea încrederii celui care o mânuieşte că se află pe drumul cel bun, mai
ales în condiţii meteorologice deosebite (vizibilitate redusă şi precipitaţii). În
ceea ce-i priveşte pe participanţii la concursurile de orientare turistică,
aceştia folosesc foarte des busola, mai ales în scopul orientării corecte a
hărţii, precum şi a orientării după viză, atunci cand traseul impune acest
lucru.
• Pentru a reuşi să ne folosim de busolă, va trebui mai întai să cunoaştem
elementele care o compun. Iată, în continuare, principalele elemente care
compun busola:
• placa de bază (suprafaţa suport) – are drept scop asigurarea unui suport
pentru celelalte elemente;
• lupa – se foloseşte în cazul în care elementele de pe hartă sunt greu
observabile şi este necesară mărirea acestora pentru o vizualizare mai bună;
• rigla – se află pe marginile plăcii-suport. Cu ajutorul ei putem măsura
distanţa între două repere de pe hartă, transformând lungimea măsurată pe
hartă în lungime adevărată aeriană;
• cadranul gradat – are un rol foarte important în orientarea cu harta şi după
azimut sau viză (unghiul dintre o direcţie oarecare şi direcţia nordului,
măsurat în direcţie inversă acelor de ceasornic). Cadranul este mobil,
putându-se roti la 360° şi are însemante punctele cardinale;
• acul magnetic – este elementul cel mai important al busolei şi arată tot

26
 timpul direcţia Nord - Sud. Jumătatea acului care arată nordul este colorată,
de regulă cu roşu, iar la unele busole vârful acestui ac este fosforescent,
asigurând în acest fel posibilitatea orientării şi pe timp de noapte;
• liniile nordului – împart cadranul şi se rotesc odată cu el, având indicată
direcţia nordului. Se folosesc pentru orientarea hărţii şi luarea vizei.
• Orientarea pe hartă fără busolă
• În cazul în care nu avem busolă şi vrem să ne orientăm pe hartă, dorind să
găsim locul în care ne aflăm, este necesară determinarea unor repere vizibile
clar. După detectarea poziţiei lor pe hartă, se va mişca harta astfel încât
poziţia reperelor alese din jurul nostru să corespunda cu poziţia lor de pe
harta, reorientată în noua poziţie.
• De exemplu, dacă în stânga noastră avem o stâncă, vom poziţiona harta
astfel încât vom ţine cont că dacă am pune degetul pe hartă în punctul unde
ne aflăm ar trebui ca stânca să se afle pe hartă în stânga degetului. Astfel,
vom avea certitudinea că ne aflâm în acea zonă. Continuarea traseului spre
un alt punct de pe hartă se face urmârindu-se ca, pe parcurs, harta să fie
reorientată după poziţia reperelor din jurul nostru, ca în exemplul dat
anterior.
• Mijloacele alternative de orientare
• În cazul în care nu avem asupra noastră o busolă (ceea ce ar trebui însă să se
întâmple), orientarea se mai poate face stabilind punctele cardinale prin
intermediul unor indicii din mediul natural (este, totuşi, destul de
aproximativă), cu ajutorul unui ceas cu limbi sau prin intermdiul aştrilor.
Aceste mijloace alternative nu oferă o orientare precisă, însă reprezintă
soluţii în anumite situaţii
• Orientarea cu ajutorul unui ceas – În timpul zilei se poate afla punctul
cardinal Sud, implicit şi celelalte, orientând acul mic (care indică ora) către
soare. Punctul Sud se alfă la jumătatea distanţei dintre acest ac şi ora 12,
adică bisectoarea unghiului dintre acul mic al ceasului şi direcţia orei 12.
Prelungind linia ce uneşte punctul Sud cu centrul ceasului obţinem direcţia
Nord.
• Orientarea cu ajutorul lunii – Când se află în primul pătrar, creşte, are forma
literei “D”, luna ne indică estul cu extremităţile (coarnele). Când este în
ultimul pătrar, descreşte, are forma literei “C”, va indica cu coarnele direcţia
Vest. Când este lună plină, la ora 18 indică estul, la ora 24 indică sudul, iar la
ora 6 vestul.
• Orientarea cu ajutorul soarelui – În tot timpul anului, la ora 12, soarele se va
afla pe cer pe direcţia Sud. Estul este indicat vara la ora 6, iar primăvara şi
toamna la ora 7, în timp ce vestul este indicat vara la ora 18, iar primăvara si
toamna la ora 17.

27
• Orientarea cu ajutorul Stelei Polare – De mare folos în trecut marinarilor,
Steaua Polară indică nordul, pe timp de noapte cu cer senin. Localizarea sa
se face astfel: se caută mai întâi constelaţia “Carul mare”, apoi se trasează o
linie imaginară care uneşte ultimele două roţi (cele din spate), prelungindu-
se aceasta încă de aproximativ 5 ori. La capătul acestei linii se află o stea
mai strălucitoare, Steaua Polară, situată în vârful oiştei “Carului mic”.Ne
întoarcem spre ea și avem în față nordul.
• Pe baza observaţiilor asupra unor obiecte sau fenomene din natură:
• pe partea de nord, copacii au coaja neregulată, crăpată, umedă şi uneori
acoperită cu muşchi;
• inelele anuale de creştere observate la trunchiurile de copaci tăiate sunt mai
îndepărtate unele de altele în partea dinspre sud a trunchiului;
• la copacii izolaţi sau la cei de la marginea pădurilor, ramurile şi frunzele sunt
mai dese înspre sud;
• muşchii acoperă stâncile şi pietrele mari pe partea de nord a lor.
• în partea de nord a poienilor din pădure, iarba este mai deasă decât pe cea de
sud;
• zăpada se menţine timp mai îndelungat în partea de nord a clădirilor şi a
pomilor;
• la bisericile ortodoxe, altarele sunt îndreptate spre Est.

Codul internaţional de semnalizare în caz de pericol

• În situaţiile în care cei aflaţi pe munte au nevoie de ajutor, se foloseşte un
cod de semnalizare acceptat internaţional.
• Astfel, chemarea în ajutor se face prin semnale acustice sau luminoase, şase
semnale într-un minut (cu intervale de 10 secunde între ele). După o pauză
de un minut, se reia semnalizarea cu şase semnale pe minut.
• Dacă semnalul a fost recepţionat, răspunsul se face prin trei semnale acustice
sau luminoase pe minut (cu intervale de 20 secunde între ele), urmând aceaşi
pauză de un minut, apoi se reia răspunsul cu trei semnale/minut. Este indicat
să se repete răspunsul până când semnalele de ajutor încetează.
• Comisia Internaţională de Salvare Alpină mai foloseşte un cod care
utilizează semnale optice de zi şi de noapte. Semnalele optice de zi se fac cu
ajutorul unei batic pătrat de culoare roşie, având dimensiunile de 1/1 metri
şi având înscris în el un cerc alb, de 15 cm lăţime şi un diametru interior de
60 cm. Semnalele de noapte se fac cu o rachetă roşie, fiind semnalul cel mai
caracteristic, dar are şi el neajunsurile lui, deoarece nu funcţionează decât o
singură dată şi durează doar câteva secunde.

28
 Legile muntelui

• 1.Să nu călătorești niciodată de unul singur pe munte.

• 2.Întotdeauna la munte nu se pleacă decât cu echipament corespunzător.
• 3.Este contraindicat să te avânți pe trasee necunoscute.
• 4.Turismul de munte nu este compatibil cu consumul de tutun și băuturi
alcoolice.
• 5.La munte trebuie să știi: ce, cât, cum și când să manânci.
• 6.Toți pentru unul și unul pentru toți.
• 7.Când întâlnești alți oameni pe munte dă-le « Bună ziua!”
• 8. Pe munte nu se vorbește mult, nu se țipă și nu se face zgomot.
• 9.Cine iubește muntele trebuie să-l ocrotească.
• 10.Nu deteriorați indicatoarele cu marcaje turistice sau alte semne de
orientare.
• 11.Refugiile alpine sunt loc sfânt pe munte.
• 12.Când ajungeți la o cabană notați în registrul de evidență a circulației
turistice, locul de unde ați venit, iar când plecați, viitoarea etapă a călătoriei.
• 13.Regulamentul de ordine interioară al fiecărei cabane trebuie respectat cu
strictețe.
• 14.Circulați numai pe traseele marcate.
• 15.Iarna pe munții acoperiți cu zăpadă, pericolul avalanșelor este prezent în
fiecare zi.
• 16.Începătorii într-ale drumeției la munte să-și facă o lungă ucenicie pe
lângă montaniarzii cu mare experiență.
• 17.Când se cere sprijin de către cabanier, grup de turiști sau echipa
salvamont, pentru a ajuta oameni aflați în primejdie sau a prevenii o
nenorocire, oricine trebuie să răspundă chemării.
• 18.Este obligatoriu pentru orice drumeț, ghid sau conducător de grup să
urmeze cu strictețe sfaturile și indicațiile salvamontiștilor.
• 19.Codul de semnalizare în caz de pericol trebuie cunoscut și însușit de toți
drumeții montani.
• 20.Drumețul e bine să știe să acorde la nevoie primul ajutor.

• Organizarea taberei de corturi

Sunt numeroşi practicanţi ai drumeţiilor montane care preferă să se

adăpostească la cort în sezonul cald, din cauza costului infim şi a posibilităţilor

29
de a rămâne peste noapte în locurile dorite (bineînţeles, dacă este permisă
camparea).
• Cortul reprezintă un adăpost contra ploii şi a vântului, iar într-o anumită
măsură, şi împotriva insectelor. Un oarecare dezavantaj este acela că
sporeşte greutatea rucsacului, de aceea este de preferat să avem un cort cât
mai uşor, dar rezistent şi impermeabil.
• În cazul în care se organizează acţiuni turistice cu campare, este necesară
organizarea taberei după anumite reguli.
• În primul rând, locul ales trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
• să fie un loc plat, neted, curat, de obicei într-o poiană;
• să nu fie mlăştinos;
• să existe în apropiere o sursă de apă;
• să fie adăpostit de evetuali curenţi;
• să nu fie în apropierea hrănitoarelor pentru animale;
• să nu fie într-o zonă unde este interzisă camparea.
• Acest spaţiu ales trebui să se cureţ de vreascuri, pietre sau alte obiecte care
pot crea disconfort.
• Corturile se aşează în aşa fel încât să fie cu spatele către partea de
unde bate vântul dominant.
• Se recomandă ca poziţionarea corturilor să se facă în formă de cerc sau arc
de cerc, având în mijloc cortul coordonatorului acţiunii turistice.
• În cazul în care se face foc, acesta trebuie supravegheat permanent, nu
trebuie făcut în apropierea pădurii şi nu se taie din arbori, ci se folosesc
numai uscăturile. De obicei se face un singur foc, central, într-o vatră
amenajată cu pietre şi ţinând cont de direcţia vântului. Când nu ne mai
folosim de foc, trebuie să ne asigurăm că a fost stins complet, neexistând
pericolul vreunui incendiu.
• La plecarea din locul de campare, se strâng resturile menajere, se
depozitează în locurile special amenajate. Dacă nu există un loc pentru
depozitarea gunoaielor, acestea vor fi cărate până la primul spaţiu amenajat
în acest sens.

Tehnica mersului pe munte

• În drumeţiile şi expediţiile montane există o anumită tehnică de mers,
diferită de cea a plimbărilor obişnuite pe plat, generată de necesitatea
adaptării corespunzătoare la efortul specific, la profilul terenului şi a
economiei de energie.
• Este foarte important de reţinut că ascensiunea se începe într-un ritm lejer,
regulat, fără a forţa deloc, pentru a da posibilitatea organismului să se
adapteze la efort. Dr. Janin, C. (1997), afirmă că un turist la munte trebuie să

30
 funcţioneze ca un “motor diesel”, preferând să meargă cu regularitate, decât
să alterneze accelerările şi opririle pentru reluarea suflului. Astfel, ritmul
cardiac şi respiraţia se reglează la cadenţa paşilor şi mecanismul uman este
lansat pentru mult timp.
• După 5-10 minute de mers se face o scurtă pauză, numită şi “pauză de
ajustare”. Acum se poate renunţa la unele piese de îmbrăcăminte dacă se
transpiră, se reglează chingile la rucsac, pentru o mai bună repartiţie a
greutăţii, se ajustează echipamentul. Pauza se face obligatoriu în picioare şi
nu durează mai mult de 2-3 minute, pentru a nu ieşi din ritm.
• După reluarea ascensiunii, se intră în ritmul optim de mers al fiecăruia, care
ar trebui să permită parcurgerea unei ore de traseu fără să fie nevoie de
pauză şi fără să se resimtă o oboseală acută.

• În cazul unui grup de turişti, mai mult sau mai puţin omogen, se va alege un
ritm de marş astfel încât să îl poată urma toţi. Este indicat ca viteza de mers
să fie reglată după cei mai puţin pregătiţi membri ai grupului sau cei mai
obosiţi, care vor merge în faţă, ceilalţi venind după ei, fără a-i depăşi. De
multe ori este vorba despre grupuri mixte, iar în acest caz fetele se aşează în
fată grupului, în ordine inversă gradului de pregătire.
• La fiecare 15-20 de minute, se poate face o scurtă pauză de aproximativ 2
minute, în picioare, timp în care se dă rucsacul jos, se scutură picioarele, se
pot masa umerii şi se respiră amplu. La sfârşitul acestei mici opriri se bea o
cantitate mică de lichide.
• După o oră de mers, se face o pauză mai mare, de aproximativ 10 minute, în
care turiştii se eliberează de rucsaci, se aşează şi işi găsesc o poziţie
relaxantă. Se recomandă izolarea de sol printr-o haină, chiar şi vara. Acum
se pot consuma alimente uşoare, energizante şi cu volum mic. Acestă pauză
trebuie făcută la un loc umbros, atunci când este cald şi la soare când
temperatura este scăzută.
• Fiecare individ are propriul său ritm de marş, pe care îl poate menţine mult
timp fără să obosească, fără să gâfâie şi fără să aibă nevoie de oprire.
• Viteza de parcurgere a traseelor montane nu se calculează în kilometri, ci în
diferenţă de nivel. Pentru urcuş, media este situată în jurul a 300-350m/oră.
Pentru coborâre, media este de circa 500m/oră. Totuşi şi lungimea de parcurs
este luată în considerare, în unele cazuri, cum ar fi atunci când se parcurge
un teren plat, în cazul unui marş sau când se merge pe o vale lungă. Viteza
este estimată în acest caz în jurul a 5km/oră.
• Ritmul de marş variază foarte mult de la un individ la altul, după cum este
de antrenat sau nu şi după greutatea pe care o are de cărat. În general,
diferenţa nu este mai mare de +/- 200 de metri, excepţie făcând unii sportivi

31
 din competiţiile montane, care reuşesc să atingă o viteză greu de imaginat de
2000m/oră, ca diferenţă de altitudine.
• Instinctul de marş al turistului poate fi definit ca un reflex de adaptare
permanentă a lungimii şi ritmului paşilor săi la relieful întâlnit. Acest aspect
este foarte important în cadrul activitătii turistice.
• Tehnica de mers variază în funcţie de profilul terenului, astfel:
• Pe teren plat
• Se stabileşte mai întâi lungimea optimă a pasului, ştiind că fiecărei lungimi
de gambă îi corespunde o lungime de pas natural. Odată stabilită, ea trebuie
conservată, păstrată la acelaşi nivel, stabilind totodată şi ritmul respirator.
Controlând suflul se controlează şi lungimea paşilor.
• În urcare
• Este foarte important să se calce pe toată talpa, chiar şi pe porţiunile
înclinate, folosindu-ne la nevoie de rădăcini sau pietre. Este mult mai puţin
obositor decât urcatul pe vârful picioarelor. Abordarea cu vârful piciorului
este specifică începătorilor deoarece articulaţia gleznei acestora nu este
obişnuită cu amplitudinea prea mare dinapoi spre înainte, întrucât pe plat
piciorul atinge solul în ordinea călcâi-talpă-vârf. Urcarea pe vârfuri, cu
călcâiul aproape întotdeauna în aer, duce la obosirea muşchilor gambei şi ai
coapsei.
• Prin urmare, acest fel de deplasare este epuizant. Abordarea solului cu toată
talpa deodată este cea mai avantajoasă, întrucât oferă suprafaţă mare de
contact cu solul (deci stabilitate maximă). La sprijinirea corpului pe toată
talpa, muşchii gambei nu se încordează decât o foarte mică perioadă din
timpul mersului; acest mers permite piciorului un timp de odihnă după
fiecare timp de lucru.
• În acest scop sunt necesare exerciţii pentru a îi obişnui pe montaniarzi cu
deplasarea greutătii corpului fără încordarea muşchilor şi cu acomodarea
gleznei prin rotirea gambei dinspre înapoi spre înainte.
• Aşadar, pasul la urcuş trebuie să fie rar şi regulat, cadenţa de aproximativ 60
de paşi pe minut, cu lungimea în raport cu panta - cu atât mai mică cu cât
panta este mai mare, fără încordarea muşchilor, cu genunchii flexati,
deplasarea corpului prin aplecarea înainte a centrului de greutate; contactul
cu pământul să fie luat cu toată suprafaţa tălpii deodata, fără ca piciorul să
aibă pe el greutatea corpului.
• Pe versanţii cu pantă mai mare de 25%, între luarea contactului cu pământul
şi lăsarea greutătii pe picior se va realiza un scurt repaus.
• Este recomandat în unele situaţii şi mersul în “coadă de rândunică”, adică cu
paşi mici, vârful picioarelor mult în afară şi, pe cât posibil, pe toată talpa.
• Respiraţia se face prin inspiraţie pe nas, dar şi pe gură dacă efortul este mare

32
 şi necesarul de oxigen de asemenea, şi prin expiraţie pe gură. În cazul unor
probleme de ritm respirator atenţia se va concentra pe o expiraţie corectă şi
completă, deoarece inspiraţia vine de la sine şi apoi se va găsi rapid ritmul
normal.
• Recomandăm, în timpul eforturilor susţinute, evitarea discuţiilor prelungite,
cântatul, fluieratul, ceea ce evident împiedică o respiraţie corectă,
influenţând nefavorabil aportul de oxigen şi implicit rezistenţa la oboseală.
• La coborâre
• Pe pante cu înclinaţie până la 15% efortul mersului în coborâre nu atinge
valoarea lucrului mecanic de la mersul în teren şes. Când pantele au însa
25% efortul este sensibil egal cu cel al mersului pe orizontală, iar la
înclinaţii mai mari, lucrul mecanic în coborâre devine mai mare decât cel în
teren şes.
• Se recomandă să se lase gamba în faţă, iar prin simpla prezenţă a pantei în
vale pasul se alungeşte. Se va avea însă grijă să nu se accelereze ritmul prea
mult.
• Pentru cine nu ştie să amortizeze şocul contactului fiecărui pas cu pământul
sau efectul acceleraţiei gravitaţiei, oboseala la coborâre este mai mare chiar
decât oboseala urcării aceleiaşi pante.
• Dacă s-ar putea păstra regularitatea pasului şi dacă s-ar frâna în întregime la
fiecare pas efectul de cădere al corpului la vale, atunci efortul de frânare ar fi
perfect egal cu efortul de urcare al aceleiaşi pante. Cei fără experienţă nu
încearcă să frâneze deplasarea decât după 5-6 paşi, când văd că viteza de
mişcare devine periculoasă, frânarea bruscă supunând muşchii la un efort
ridicat.
• În consecinţă, trebuie să se adopte un mers care să nu frâneze total energia
produsă de căderea corpului, dar nici să nu permită o accelerare dificil de
controlat.
• Astfel, mersul la coborâre devine din toate punctele de vedere un mers
elastic; sistemul locomotor va fi, nu un producător de energie, ca în urcuş, ci
dimpotrivă, un amortizor, atât din punct de vedere mecanic - pentru a
absorbi energia produsă de cădere - cât şi din punct de vedere fiziologic -
pentru a feri organismul şi sistemul nervos de zdruncinături repetate.
• Caracteristica mersului la coborâre va fi: elasticitatea externă a tuturor
articulaţiilor, fără încordarea muşchilor, mersul prezentându-se ca o
balansare a corpului de pe un genunchi pe celălalt.
• În privinţa efortului este bine de reamintit următorul fapt – coborârea este la
fel de epuizantă, dacă nu şi mai mult, decât ascensiunea. De aceea este
necesar să se păstreze energie suficientă şi pentru întoarcere.
• Alt aspect important îl constituie faptul că, atât urcarea cât şi coborârea unor

33
 pante foarte accentuate, se face în zig-zag şi nu pe linia pantei, obţinând
astfel o mai bună dozare a efortului.
• Adaptarea mersului la teren
• Aşa cum lungimea pasului nu este aceeaşi şi trebuie adaptată în funcţie de
pantă, la fel trebuie avut în vedere că nu se merge în acelaşi mod pe orice
teren.
• Mersul in teren dur – Trotuarul, strada reprezintă terenuri care permit mersul
cel mai liber şi cel mai rapid, dar în acelaşi timp sunt responsabile de oboseli
accentuate şi dureri articulare, în special în zona genunchiului. Duritatea
solului este însuşirea care permite mersul rapid, pentru că derularea
piciorului duce la un efect de resort, ce se materializează într-o propulsie
spre înainte.
• Însăşi această duritate a terenului este cea care, provocând vibraţii atunci
când piciorul atacă, accelerează procesul de oboseală. Pentru a merge
repede, limitând aceste dezavantaje, trebuie profitat de efectul de resort, în
contextul limitării şocurilor.
• Pentru a spori acest efect, o primă condiţie este de a purta încălţări cu talpă
foarte amortizantă, care determină o respingere activă a călcâiului. Este
necesară în continuare o bună derulare a piciorului pentru ca efectul de
respingere să se transfere în întregime de-a lungul bolţii plantare,
determinând o propulsie spre înainte.
• Aşadar, talpa bocancului face diferenţa. Dar este bine de ştiut că există
materiale speciale, cum ar fi “Sorbotan”, un fel de spumă din care se fac
talonete pentru încălţări, care amortizează complet vibraţiile provocate de
impactul piciorului cu solul dur.
• Este important să nu se lovească solul dur cu partea din spate a călcâiului, ci,
cât mai posibil, cu partea dinainte. Astfel şocul are efect de resort către
înainte şi în sus
• Mersul în teren foarte accidentat – Acest teren se referă la pante înclinate şi
cu mari neregularităţi ale profilului solului. Nu se trece însă de limita
escaladei şi a rapelului.
• În acest caz, tot corpul trebuie să lucreze suplu, de o manieră agresivă,
anticipativă, în raport cu relieful şi nu defensivă, de aşteptare. Aceasta
înseamnă că este indicat a sări dintr-un punct dur, sigur, într-altul, decât a
pune piciorul unde se poate, apoi, în funcţie de impresia resimţită, să se
restabilească echilibrul. Folosind această tehnică în mod suplu, în acelaşi
timp se pot evita şi accidentele, de tip entorsă, pentru că reflexele sunt mai
rapide şi corpul este detensionat.
• De asemenea, la o coborâre la limita celei în rapel, nu trebuie ezitat a îndoi
complet un picior sub tine, cu talpa pe un bun punct de sprijin, pentru a-l

34
 întinde pe celălalt la maximum, căutând un punct de aterizare sigur.
• În acest gen de mers, destul de frecvent întâlnit în munţi în zonele stâncoase,
este de preferat încălţărea unor ghete uşoare.
• Mersul în teren variat – Aici este vorba de situaţia în care se trece inopinat
de la un drum înierbat la unul stâncos, sau de la o potecă pietroasă,
nisipoasă, la un humus de pădure, de exemplu. În acest caz este necesar a
căuta sistematic ca piciorul să se aşeze pe locurile cele mai ferme. Pe o astfel
de cărare se poate merge, de asemenea, în zig-zag de la o piatră la alta.
• În orice caz, în terenurile moi trebuie găsit mijlocul de a te afunda cât mai
puţin şi nu este cazul de mers repede, altfel preţul plătit în consumul de
energie va fi prea mare.
• Mersul pe pante ierboase sau cu grohotiş – Pe aceste terenuri considerate
uneori periculoase, problema este mereu aceeaşi – se alunecă, se derapează,
nu se controlează imediat pierderea echilibrului sau, în unele cazuri, se
prinde viteză şi oprirea devine din ce în ce mai dificilă. O cădere poate avea
urmări extrem de grave, dacă la capătul acestei pante se află o săritoare sau o
prăpastie.
• Dacă alunecarea are loc pe o pantă cu iarbă moale, oprirea se face
asemănător ca la schi, în canturi, dar în situaţia de faţă, prin blocarea în
marginile tălpii bocancului. Pentru ca aceasta să aibă suficientă aderenţă şi
să nu alunece, corpul trebuie să se păstreze vertical.
• În cazul înfundării într-o zonă de pietriş, primul reflex trebuie să fie
rămânerea în picioare. Mai ales, nu trebuie încercată oprirea prin culcare sau
ajutându-se cu mâinile. Cea mai bună soluţie este alunecarea liberă în
picioare tip “schiat” şi, după restabilirea echilibrului, se iese din zona de
pietriş. În mod normal, acestă alunecare, surpare a pietrelor, nu se face pe
mai mult de 1-2 metri.
• Ce mai trebuie specificat în acest capitol este că: pe toate porţiunile dificile
ale traseelor, ordinea de mers va fi în coloană câte unul, la intervale egale, nu
prea aproape pentru a incomoda sau a fi incomodat în mers. Atât la urcare
cât şi la coborâre se va avea grijă a nu periclita grupul prin dislocări de
pietre, desprinderi de glii, rostogolirea arborilor căzuţi etc;
• În timpul mersului pe viscol sau zăpadă adâncă, capul coloanei va fi
schimbat cât mai des. Dacă există, se vor folosi urmele deja făcute.
Rămânerea în urma grupului nu trebuie admisă sub nici un motiv.
• A urca repede şi fără epuizare cere experientă. Tot experienţa te face să iţi
dai seama că la coborâre poate fi mai obositor decât la urcare. Un lucru
foarte important ce mai trebuie luat în seamă este faptul că potecile turistice
s-au trasat de-a lungul vremii, pe măsura trecerii ciobanilor, vânătorilor, a
montaniarzilor experimentaţi. Drumurile lor nu sunt opera hazardului, ci

35
sunt într-adevăr cele mai bune, mai rapide şi mai sigure. În acest caz, tăierea
unor serpentine, sau a unor zone din traseu, nu constituie aproape niciodată o
scurtare a drumului. Poate fi vorba de o scurtare a distanţei, dar nu şi a
timpului de parcurs. Iar pentru asta, se plăteste o cantitate mare de energie.

36