Cap 1.

Asigurări agricole: concept şi evoluţie

Având în vedere că iniţial, activitatea de bază era comerţul iar agricultura nu reprezenta
un mijloc de îmbogăţire, nu exista necesitatea practicării unor asigurări agricole. De asemenea,
persoanele care făceau parte din clasa socială superioară nu erau foarte afectate de pagubele
produse – ţinând cont de faptul că domeniile care le posedau erau o de o întindere semnificativă
– şi astfel nu se considera necesară existenţa unor asigurări care să nu creeze o plus-valoare.
În acelaşi timp, calamităţile naturale erau considerate de indivizi ca fiind pedepse ale
zeilor, fapt ce a îngreunat constituirea şi adaptarea unor metode de protecţie împotriva
calamităţilor naturale.
Înainte de constituirea unor societăţi care să întrunească caracteristicile specifice unei
societăţi de asigurare, a luat naştere ideea de întrajutorare a persoanelor care deţineau o porţiune
mai mică de pământ în urma repartizării proprietăţilor rurale. Cu toate că nu erau încă puse
bazele asigurării, agricultorii păstrau o parte din recoltă astfel încât să poată veni în ajutorul celor
asupra cărora s-a produs paguba. În aceste condiţii, proprietarii afectaţi de diferite fenomene
atmosferice (ex: grindina) beneficiau de ajutor sub formă de seminţe sau hrană care acopereau,
parţial, pagubele suferite.
Astfel, proprietarii ar fi trebuit să manifeste un interes mult mai mare în ceea ce priveşte
asigurarea contra unor fenomene atmosferice (cum ar fi grindina), mai ales că acestea nu pot fi
provocate în mod intenţionat ca în cazul altor tipuri de asigurări (cum ar fi asigurările de viaţă).
Cu toate acestea, potenţialii asiguraţi au dat dovadă de o atitudine mai rezervată deoarece:
 era aproape imposibil să se stabilească mărimea pagubei imediat după ce evenimentul a
avut loc;
 era foarte greu să se determine primele de asigurare prin intermediul calculelor
matematice şi a probabilităţilor.
Cu toate acestea, mutualitatea ţărănească a rămas singura modalitate de întrajutorare în
Evul Mediu având în vedere că nu a fost posibilă formarea unei companii de asigurare care să
acopere aceste riscuri.
Primele indicii cu privire a constituirea unor asigurări de animale au apărut în Spania, în
anul 1556, însă acestea se realizau în strânsă legătură cu asigurarea sclavilor pe de o parte, şi cu
asigurarea transportului de animale pe mare, pe de altă parte. Ulterior, în anul 1710, a fost
înfiinţată o asigurare pentru cai la Londra, care acoperea furtul, moartea naturală şi invaliditatea
animalului asigurat. „Aproximativ în aceeaşi perioadă datează şi primele poliţe formale privind
asigurarea animalelor pentru cazuri de moarte, boală, furt şi accidente. Mai precis, acestea au fost
încheiate în Hamburg, în jurul anilor 1720”1.
Între anii 1740-1750 se înregistrează o creştere semnificativă a necesităţii asigurărilor de
animale din regiunile locale, fapt datorat apariţiei pestei care s-a manifestat în cadrul ţărilor din
Europa şi care a condus la moartea a milioane de vite. Din lipsa resurselor financiare, cele mai
multe dintre state au lăsat această problemă pe seama instituţiilor private, care, la rândul lor au
fost depăşite de situaţie.
De altfel, bazele primei societăţi de asigurări agricole au fost puse de Frederic cel Mare
(în anul 1765) care obliga toţi deţinătorii de vite să achiziţioneze o astfel de poliţă de asigurare.
Astfel, dauna pentru care se acorda despăgubirea era stabilită pe fiecare vită în parte după cum
urmează: un bou - 10 taleri, o vacă - 6 taleri. Datorită înregistrării unor rezultate foarte bune,
această modalitate a condus la constituirea unei societăţi asemănătoare în Frizele Orientale.
Ulterior au fost constituite asemenea instituţii şi în Danemarca (1774) şi în Austria (1782).
Având în vedere că acestea erau obligatorii, necesitatea asigurărilor agricole a devenit
mai accentuată odată cu reforma agrară şi cu sporirea culturii agricole. În Scoţia au luat formă
primele asigurări împotriva grindinei şi erau practicate de către proprietarii de terenuri.
Concomitent, au fost înfiinţate în Franţa două societăţi de asigurare împotriva grindinei,
una pentru grâne şi alta pentru vite. Iniţiatorul societăţii de asigurare a grânelor a fost Barrau
Toulouse şi a impus utilizarea unei prime fixe de 3%.

1
Constantinescu Dan Anghel – “Tratat de asigurări. Vol. 1”, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 28.
 1.1. Istoria naţională a asigurărilor agricole

Asigurările au apărut pe teritoriul României încă din secolul al XIV- lea (în forme
incipiente), adică acum peste 125 de ani în urmă. Forma iniţială întâlnită în România este cea a
animalelor (purta denumirea de „hopşa”) şi avea rolul de a facilitat întrajutorarea cetăţenilor din
aceeaşi localitate în cazul în care era necesară sacrificarea animalelor. În aceste condiţii, fiecare
cetăţean primea o bucată de carne, iar pentru aceasta plăteau o anumită sumă, astfel încât să
acopere total sau parţial paguba suferită de proprietarul animalului sacrificat.
Ulterior au apărut în Transilvania organizaţii cu caracter de întrajutorare şi mutualitate,
concomitent cu apariţia breslelor de meseriaşi. Astfel, membrii acestor bresle participau (prin
plata unor sume de bani) la crearea unor fonduri necesare pentru a acoperi cheltuielile de
înmormântare, precum şi alte ajutoare necesare copiilor decedaţilor sau văduvelor.
În aceste condiţii, s-au înfiinţat un număr considerabil de asociaţii pentru asigurarea
vitelor, care însă s-au dizolvat rapid deoarece nu exista un organ central de conducere care să
susţină aceste societăţi mutuale.
Concomitent, s-au dezvoltat şi asociaţii pentru stingerea incendiilor. Aşa se face că, în
anul 1744, a fost înfiinţată Casa de incendiu – în Braşov, prin unificarea mai multor asociaţii de
acest gen.
Un alt moment important în evoluţia acestor asociaţii a fost iniţiativa magistraturii
oraşului Sibiu, în anul 1823, de a înfiinţa o instituţie de asigurare contra incendiilor, a cărei statut
a fost finalizat în 1848. De altfel, evoluţia societăţilor civile şi complexitatea activităţii
economice au condus atât la acumularea de avere, cât şi la multiplicarea pericolelor care
ameninţau viaţa şi bunurile fiecărui individ. Drept urmare, spre sfârşitul secolului XX, a fost
necesară dezvoltarea cât mai rapidă a mecanismului asigurării şi pe teritoriul României.
Institutul General de Pensii a fost prima societate de asigurare modernă din România şi
a fost constituită de Asociaţia Meseriaşilor din oraşul Braşov, în anul 1844. Această instituţie
avea ca obiect de activitate asigurările de viaţă care se bazau pe cotizaţiile membrilor săi – sub
forma unor prime de asigurare - pentru un anumit număr de ani, astfel încât, la finalul perioadei
de asigurare să primească o rentă viageră pe parcursul fiecărui an.
 Ulterior au fost înfiinţate societăţi anonime de asigurare pe teritoriul românesc, mai exact
în porturile dunărene, de către comercianţii de cereale care doreau să asigure depozitele cu
cereale care se regăseau în porturi.
Durata de viaţă a acestor societăţi a fost însă scurtă din cauza concurenţei care venea din
partea societăţilor străine de asigurare, dar şi din partea societăţilor existente în Bucureşti.
Începând cu anul 1850 au fost înfiinţate numeroase agenţii ale societăţilor străine, care
însă trebuiau să îndeplinească câteva criterii pentru a-şi putea desfăşura activitatea:
 să primească o autorizaţie de funcţionare, prin decret legal;
 să păstreze o anumită sumă care să servească drept garanţie legală şi care să fie în procent
de 20% din primele obţinute;
 să depună un raport (cu privire la activitatea desfăşurată) periodic – o dată la trei luni – la
Ministerul de Interne;
 să păstreze registrele legale care au fost verificate de Ministerul de Interne şi de
Ministerul Agriculturii.
Mult mai târziu, în anul 1952, a fost înfiinţată Administraţia Asigurărilor de Stat (ADAS)
care beneficia de un capital integral român, fiind o societate bazată pe operaţiuni de asigurări,
reasigurări şi comisariat de avarie. Crearea acestei instituţii a determinat înfiinţarea monopolului
de stat în ceea ce priveşte domeniul asigurărilor, având în vedere că exista un singur asigurător
care ţinea locul numeroaselor instituţii private de asigurare.
Începând cu anul 1990 s-au înregistrat numeroase modificări astfel:
 în luna septembrie a aceluiaşi an a fost instituită prima societate cu capital integral privat
de pe teritoriul românesc (UNITA S.R.L.);
 în 1992 au luat fiinţă următoarele societăţi de asigurare: AGRAS, Asigurare Reasigurări
ARDAF;
 în 1993 au luat fiinţă următoarele societăţi de asigurare: Asigurarea Anglo-Română,
Generala Asigurări;
 în 1994 au fost create instituţiile Asitrans, Asigurări Ion Ţiriac care şi-au schimbat
denumirea în 2000 astfel: Allianz Ţiriac Asigurări;
 în 1999 a fost creat brokerul de asigurări Romasig Invest S.R.L., tot în acelaşi an a fost
înfiinţată şi societatea AIG Life Asigurări România S.A. (care avea ca obiect de activitate
asigurările de viaţă şi pensia privată);
 în 2001 a luat fiinţă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
 în 2005, Romasig Invest S.R.L. (unul din cei mai de renume broker de asigurări) şi-a
înlocuit vechea denumire cu cea de Romasig Broker de Asigurări S.R.L.
 În prezent, putem afirma că, societăţile de asigurare joacă un rol important în protecţia
animalelor dar şi a culturilor agricole.