Sistemul de plăţi este o parte esenţială a infrastructurii financiare a economiei de

piaţă, în care organizarea şi activitatea sectorului bancar sunt determinate de necesităţile

pieţelor, în contextul preocupării organismelor oficiale vizând asigurarea stabilităţii şi
siguranţei acestuia. Constând dintr-un set de reglementări, instituţii şi mecanisme tehnice
de transfer al banilor, sistemul de plăţi este o parte integrantă a sistemului monetar într-o
astfel de economie. Activitatea sigură şi eficientă a sistemului de plăţi constituie atât
pentru participanţii de pe piaţă, cât şi pentru instituţiile publice, în special băncile
centrale, un domeniu de interes deosebit.
În ultimele două decenii, pe plan mondial sistemele de plăţi au fost profund afectate
de schimbările majore petrecute în industria serviciilor financiare. Schimbările
tehnologice rapide, dereglementarea şi tendinţa către o mai mare volatilitate a preţurilor
activelor au contribuit la o adevărată explozie în activitatea financiară şi, implicit, în
volumul şi valoarea fluxurilor de plăţi atât pe plan naţional, cât şi pe plan mondial.
Principalele instituţii implicate în furnizarea de servicii de plăţi au devenit din ce în
ce mai conştiente că această activitate nu constituie numai o sursă de profit potenţial, dar
şi o sursă majoră de riscuri atât pentru activitatea bancară, cât şi pentru ansamblul
economiei reale. Pe lângă principalii furnizori de servicii de plăţi, băncile, ceilalţi
participanţi la derularea acestor activităţi, respectiv iniţiatorii şi beneficiarii operaţiunilor
sistemelor de plăţi, precum şi intermediarii nonbancari sau cei care asigură suportul
logistic al acestor sisteme, manifestă în prezent o preocupare continuă pentru creşterea
eficienţei acestora, în condiţiile supravegherii riscurilor specifice şi ale necesităţii
eliminării cauzelor care determină aceste riscuri.

1.Conceptul şi conţinutul sistemului de plăţi

Sistemul de plăţi poate fi definit ca un set de înţelegeri (aranjamente) privind

descărcarea obligaţiilor asumate de agenţii economici ori de câte ori aceştia
achiziţionează resursele reale sau financiare. În economiile care nu se bazează pe
schimburi în natură, astfel de obligaţii sunt descărcate prin transferul titlului de
proprietate a unei categorii de active, care, prin însăşi natura şi larga lor acceptabilitate,
sunt cunoscute sub denumirea de bani. Din punct de vedere istoric, aceste active au luat
forma unei mărfi (de pildă, aur sau argint) sau a unor diverse mijloace de consemnare a
obligaţiilor emise de instituţii guvernamentale, instituţii financiare sau persoane private
care, în principiu, erau compensabile în mărfuri.
În sistemele financiare aceste active constă dintr-un set foarte restrâns de creanţe
asupra guvernului (monedă metalică), asupra Băncii centrale (bancnote sau fondurile
băneşti menţinute în evidenţele Băncii centrale) sau asupra altor instituţii financiare (de
pildă, depozite bancare). Aceste active sunt cunoscute sub denumirea generică de
mijloace de decontare. Mijloacele de decontare reprezintă moneda fiduciară (bani de
cont), ceea ce înseamnă că ele sunt mai convertibile în aur sau în alte mărfuri, fiind
utilizate ca un mijloc de schimb, deoarece beneficiază de încrederea publicului.
Studiul sistemelor de plăţi este în fond studiul mecanismelor prin care diferite
forme de ,,bani” sunt transferate de agenţii economici când aceştia îşi decontează
propriile obligaţii de plată sau când acţionează ca intermediari pentru terţe părţi în
furnizarea de servicii de plăţi. Elementele constitutive ale unui sistem de plăţi cuprind
instituţiile care furnizează servicii de plăţi, diversele forme de creanţe transferate,
metodele şi mijloacele de transfer al acestor creanţe, inclusiv conţinutul mesajelor de
nstrucţiuni şi canalele de comunicaţie, precum şi relaţiile contractuale dintre părţile
implicate.
Date fiind diferenţele istorice dintre structurile bancare şi prevederile legale,
sistemele de plăţi diferă considerabil de la o ţară la alta.
Din categoria principalilor participanţi fac parte persoanele fizice, agenţii
economici şi alte instituţii nonbancare, băncile, casele de compensaţie şi Banca centrală.
Fondurile transferate sunt atât pasive (obligaţii) ale Băncii centrale deţinute fie de
persoanele nonbancare (bancnotele), fie de sistemul bancar (depozite bancare de rezervă),
cât şi pasivele (obligaţii) ale băncilor faţă de publicul nonbancar (depozitele bancare) sau
faţă de alte bănci (depozite de corespondent bancar.
Mijlocul tradiţional şi cel mai direct de transfer al fondurilor băneşti între nonbănci
îl constituie utilizarea numerarului (monezi şi bancnote). În descărcarea de obligaţia de
plată prin utilizarea numerarului, decontarea este individuală şi imediată (decontare brută
şi în timp real).
Pentru plăţile cu o valoare mică ce se efectuează chiar în locul în care tranzacţia
este încheiată, numerarul (monezile şi bancnotele) rămâne, fără îndoială, cel mai
convenabil instrument de efectuare a acestor operaţiuni.
Atunci când transferul de proprietate se realizează sub alte forme decât cea a
numerarului, decontarea are loc prin conturile instituţiilor bancare. În acest caz, agenţii
economici dau instrucţiuni unor intermediari, de regulă bănci, să transfere fonduri de la
un deţinător de cont – plătitor – la un alt deţinător de cont – beneficiarul, de regulă,
existând o diferenţă de timp între emiterea instrucţiunii şi completarea (decontarea)
transferului.
Mai mult decât atât, ori de câte ori părţile nu menţin depozite la aceeaşi instituţie,
executarea unei instrucţiuni de plată necesită ca banca plătitorului să facă transfer de
fonduri către banca beneficiarului în scopul ca acesta din urmă să poată acoperi noua
obligaţie de plată pe care o înregistrează faţă de clientul său, beneficiarul. Acest tip de
transfer se numeşte transfer interbancar.
În cazul în care atât plătitorul, cât şi beneficiarul menţin conturi la aceeaşi bancă,
transferul de fonduri are loc în cadrul unei singure instituţii, denumirea acestuia fiind
transfer intrabancar.
Este necesar ca fondurile care se transferă să fie acceptate de către ambala bănci,
ele putând lua forma fie de obligaţie a unei terţe părţi, agentul de decontare, fie de conturi
reciproce de corespondent.
Date fiind toate aceste elemente, părţile fără numerar au o natură duală: şirul de
înscrieri, în conturile intermediarilor de plăţi (transferurile de fonduri), şi şirul mesajelor
dintre părţi, conţinând instrucţiunile de transfer al fondurilor şi notificarea primirii
acestora. Astfel, o singură instrucţiune de plată poate fi finalizată prin mai multe
transferuri succesive de fonduri.
În ceea ce priveşte transferurile de fonduri interbancare, băncile însele sunt iniţiatorii şi
primitorii finali ai fondurilor. Aceste transferuri îşi au originea fie în instrucţiunile
transmise de o bancă către celelalte bănci pentru acoperirea obligaţiei rezultate din
operaţiile de plată dintre clienţii lor, fie în situaţiile când băncile îşi descarcă propriile
obligaţii pe care le au una faţă de cealaltă (de pildă, tranzacţiile de pe piaţa monetară sau
tranzacţiile de pe piaţa valutară).
În economiile de piaţă moderne, agenţii economici dispun de o varietate de metode
pentru a face plăţi. Astfel, de regulă, ei aleg instrumentul de plată pe care-l consideră
adecvat necesităţilor lor, din perspectiva vitezei de execuţie, a costurilor de tranzacţie, a
caracteristicilor locale, precum şi a cadrului legal care reglementează obligaţiile de plată.
De exemplu, cu referire la plăţile de detaliu, acestea pot fi decontate prin utilizarea
numerarului, a cecurilor, cardurilor de credit, a cadrurilor de debit sau a ordinelor de
transfer credit, fiecare dintre ele putând implica operaţii manuale, telefonice, poştale sau
pe suport magnetic.
Pentru plăţile cu valoare mare şi/sau urgente, în general corelate cu schimbul
instrumentelor financiare, de regulă, sunt utilizate sisteme electronice de transfer de
fonduri, mult mai dezvoltate din punct de vedere tehnologic decât cele care procesează
unele dintre categoriile de plăţi de detaliu enumerate anterior.

2.Modalităţile şi instrumentele de plată

Un moment important în desfăşurarea schimburilor economice naţionale şi

internaţionale îl constituie încasarea contravalorii bunurilor economice care fac obiectul
schimbului. Realizarea încasării sumelor astfel rezultate se efectuează printr-o modalitate
de plată sau de decontare convenită între parteneri sau/şi stipulată în contract, utilizând
modalităţile de plată adecvate caracteristicilor schimbului.
Instrumentele de plăţi sunt monedele propriu zise şi anumite documente bancare
operaţionale pe suport hârtie, magnetic sau electronic, care funcţionează pe baza unor
tehnicii specifice de operare, circuite şi securizare în vederea transferului de fonduri de la
ordonator la beneficiar. Aceste instrumente sunt emise de banca centrală (moneda
efectivă) şi băncile comerciale (moneda scripturală) cu aprobarea băncii centrale pentru a
se asigura o formă standardizată şi un conţinut economic şi juridic care să permită
transferul de fonduri în deplină siguranţă şi delimitarea responsabilităţilor participanţilor
la transferul bancar. Aceste instrumente se pot folosi şi de entităţile non bancare ca poşta,
firmele de decontări sau cele pentru operaţiuni cu titluri, autorizate expres de banca
centrală pentru a opera în domeniul transferurilor de fonduri. [21, p. 80]
Instrumentele de plată utilizate s-au diversificat continuu, o dată cu mutaţiile ce au
avut loc în cadrul economiei şi al perfecţionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.
Privite în ansamblul lor, se disting: [93, p. 326]
 Plata prin marfă contra marfă, cunoscută sub denumirea de troc, compensaţie.
Din punct de vedere istoric este prima ,,modalitate” de plată apărută, iar revenirea
la acest mod de plată a fost determinată, pe de o parte, de fenomene de criză
financiară naţională sau internaţională (de exemplu, criza din 1929 – 1933, criza
datoriilor externe din 1980 – 1985 etc.), iar pe de altă parte, de limitele financiare
ale unor participanţi la schimburile internaţionale.
În prezent, această tehnică este utilizată ca metodă de a ,,debloca” relaţiile
comerciale cu ţări, firme etc., ale căror disponibilităţi financiare sunt modeste sau
inexistente.
  Plata în numerar. Dacă în trecutul istoric plata cu ,,bani peşin” constituia o
certitudine la încheierea unei tranzacţii, în etapa contemporană locul său în
ansamblul plăţilor este modest şi pe cale de dispariţie, ca urmare a dezavantajelor
şi riscurilor pe care le incumbă:
 transportul efectiv;
 contactul direct între cei doi parteneri;
 dificultatea de a sincroniza obligaţiile partenerilor.
Cu toate acestea, factori diferiţi determină ca, şi în epoca contemporană, plata în
numerar să fie utilizată.
Elementul fundamental al plăţii în numerar îl constituie încrederea care trebuie să
existe între partenerii de afaceri.
 Plata prin cec este cea mai apropiată de plata în numerar, iar caracterul înscrisului
– cecului – oferă partenerilor de afaceri un grad de siguranţă mai ridicat. Plata
prin cec – în diferitele sale forme – a luat o deosebită amploare după anii ’60,
fiind utilizată cu precădere în spaţiul plăţilor necomerciale.
 Plata prin titluri de credit, respectiv prin utilizarea cambiei şi a biletului la ordin,
se numără printre cele mai vechi tehnici de plată. În timp, acestea au evoluat de la
utilizarea lor singulară, în sine, sistem care se practică şi în prezent, la asocierea
lor unei alte tehnici de plată cum ar fi acreditivul documentar, incasoul etc.,
adesea cu valoare de instrument de garantare (în cazul incasoului, de exemplu)
sau ca rezultat al unor reglementări specifice, particulare privind plata (scrisoarea
de credit comercială, specifică ţărilor de drept anglo-saxon).
Fiecare dintre aceste două titluri de credit prezintă anumite particularităţi în
utilizarea lor ca mijloc de plată, oferind un gard de securitate ridicat părţilor implicate.
 Ordinul de plată este legat de apariţia băncilor şi dezvoltarea relaţiilor la nivel
internaţional între acestea. În esenţă, se aseamănă plăţilor în numerar, dar se
realizează pe canal bancar şi constă din ordinul pe care un client îl dă băncii sale
de a plăti, din contul său, o sumă de bani unei alte persoane în contul acesteia,
care poate fi deschis la orice altă bancă, sau chiar la aceeaşi bancă. În practică este
denumit şi ,,plata direct din cont” sau ,,plata din cont”.
Indiferent de denumire, plata presupune, în prealabil, un ordin dat de titularul
contului.
Orice document de plata conţine doua tipuri de informaţii: financiare şi
nonfinanciare. [21, p. 81]
Informaţia financiară (monetară sau informaţie bani) se referă la suma de bani ce
trebuie plătită, valuta, scadenţa, băncile participante şi conturile debitoare şi creditoare,
numele părţilor participante la tranzacţie, iar responsabilitatea pentru acurateţea acesteia
revine emitentului.
Informaţia nonfinanciară cuprinde elemente adiacente plăţii ca scopul acesteia sau
anumite instrucţiuni cu caracter specific.
Deşi instrumentele de plată diferă destul de mult unele de altele în funcţie de
specificul plăţii, totuşi acestea au unele caracteristici comune care permit clasificarea
acestora după mai multe criterii. [21, p. 81]
 Din punct de vedere al obligaţiilor juridice create:
 instrumente de credit (din iniţiativa debitorului) – ordinul de plată;
 instrumente de debit (din iniţiativa creditorului) – cecul, cambia, biletul la ordin.
  După suportul instrumentului:
 instrumente pe suport hârtie – cecul, ordinul de plată, cambia, biletul la ordin,
incasoul, acreditivul;
 instrumente pe suport magnetic – cardul;
 instrumente pe suport electronic – ordinul electronic de plată, cecul electronic.
 După modul de transmitere:
 letric;
 automatizat – telex, fax, telefon, reţea electronică.
 După natura juridică a iniţiatorului:
 plăţi pentru persoane juridice – plăţi profesionale, instituţionale;
 plăţi pentru populaţie.
 După raportul de timp între scadenţa obligaţiei şi emiterea instrucţiunii:
 instrumente de plată anticipată;
 instrumente de plată neîntârziată;
 instrumente de plată întârziată.
 După raportul de spaţiu:
 plata directă (faţă la faţă);
 plata la distanţă.
 După valoarea plăţii:
 plăţi de valori mari;
 plăţi de valori mici.
Evoluţia în domeniul instrumentelor de plată se manifesta în trecerea de la suportul
hârtie la suportul magnetic şi electronic, precum şi înmagazinarea unui volum cât mai
mare de informaţii care să poată fi prelucrată informatic, astfel ca plata să se facă aproape
în timp real, similară cu plata numerarului.
Fiecare dintre modalităţile de plată prezentate are avantaje şi dezavantaje şi
presupune stăpânirea unei anumite tehnici în utilizarea sa.
De reţinut, faptul că, exceptând plata în numerar şi anumite forme de plată prin
compensaţie, toate celelalte modalităţi şi instrumente de plată presupun:
1) existenţa conturilor bancare ale partenerilor de afaceri;
2) realizarea mişcării banilor între aceste conturi pe canal bancar, prin una din
tehnicile de transfer al fondurilor.
Deci, agenţii economici, în decizia lor privind o plată, au în vedere, pe de o parte,
modalitatea de plată pentru care optează, precum şi instrumentul şi tehnica de plată (cec,
ordin de plată, incaso, acreditiv etc.), iar pe de altă parte, modul în care vor fi transferate
fondurile (letric, telegrafic, SWIFT) şi cine suportă comisioanele bancare.
În această perspectivă, orice modalitate de plată presupune precizarea tehnicii de
transfer al fondurilor: unul şi acelaşi acreditiv, de exemplu, poate fi trimis beneficiarului
letric, telegrafic (fax) sau prin sistem SWIFT. Conţinutul mesajului este acelaşi, dar
tehnicile diferă între ele prin acurateţea, siguranţa, costul şi rapiditatea transmiterii.
Instrumentele de plăţi se împart în două mari categorii: instrumente cu numerar şi
instrumente fără numerar (prin virament).
Instrumentele de plată cu numerar sunt reprezentate prin moneda metalică şi
bancnote (moneda de hârtie) şi reprezintă cea mai veche formă de circulaţie monetară.
Pentru a îndeplini funcţia de instrument de plată, moneda metalică şi bancnotele –
numerarul în termeni bancari – necesită un complex de tehnici şi reglementări cu caracter
normativ emise de banca centrală şi băncile comerciale.
Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute
de persoane fizice, agenţii economici şi bănci.
Numerarul reprezintă forma cea mai lichidă dintre toate instrumentele de plată şi
datorită acestei caracteristici s-a menţinut în toate etapele evoluţiei societăţii de la apariţia
banilor până în prezent.
Preferinţa pentru numerar se manifestă în principal la populaţie şi este determinată
de anumiţi factori:
 are putere liberatorie imediată cu care se poate stinge orice obligaţie de plată;
 deţine calitatea lichidităţii în cel mai înalt grad faţă de orice alte active;
 nu necesită costuri de negociere şi tranzacţii ca alte active financiare;
 este un mijloc de plată general, acceptabil de toţi membrii comunităţii de plăţi;
 aria de folosire este nelimitată geografic în ce priveşte procurarea bunurilor şi
plata serviciilor de mică valoare.
Folosirea numerarului are însă şi unele dezavantaje, astfel: banii păstraţi sub forma
de numerar nu aduc venituri, deci randamentul este zero; tranzacţiile în numerar şi
păstrarea acestuia implică costuri mai mari de transport şi depozitare şi riscuri apreciabile
de securitate. Alegerea formei de lichiditate devine o opţiune individuală, cei mai mulţi
îndreptându-se către depozitele bancare pe termen scurt şi către piaţa secundară de
valorificare a activelor. Pe aceste pieţe trebuie să avem în vedere şi costurile specifice
(comisioane, taxe, impozite) şi o eventuală pierdere de valoare între preţul de cumpărare
şi cel de vânzare la o valorificare urgentă.
Numerarul este un instrument important şi iniţial de plată utilizat în orice
comunitate economică.
Operarea cu numerar este riscantă fiindu-i caracteristici următoarele riscuri:
 riscul de pierdere;
 riscul de fraudă;
 riscul de eroare- din care cauză utilizarea lui este neconvenabilă.
Numerarul poate fi transformat din monedă efectivă în monedă de cont şi această
transformare se efectuează prin mecanisme specifice în compartimentul de casierie al
băncii.

Instrumentele de plată fără numerar (prin virament) sunt documente

standardizate care conţin instrucţiuni de plată date de plătitor băncii sale pentru transferul
fondurilor către banca beneficiarului. Pe baza instrumentului de plată se fac înregistrări în
conturile partenerilor de la băncile lor care atestă diminuarea respectiv majorarea
creanţelor monetare asupra băncilor.
Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de
acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor.
Viramentul este un procedeu special de plată prin care se înfăptuieşte transferul
resurselor monetare de la o persoană la alta prin debitarea contului debitorului şi creditare
în aceeaşi valoare a contului beneficiarului.
În acest caz se utilizează moneda scripturală. Din punct de vedere macroeconomic
viramentul are următoarele caracteristici:[21, p. 93 ]
 a) Decurge din specificul circulaţiei monetare ca procedeu de transfer a monedei
scripturale. Din acest motiv reglementare viramentului ca procedeu influenţează
viteza de circulaţie a monedei şi totodată volumul masei monetare în circulaţie.
b) Viramentul este un transfer de creanţe deoarece se efectuează prin intermediul
conturilor bancare, iar contul e valoarea creanţei pe care o deţine titularul contului
asupra băncii. Prin virament plătitorul îşi micşorează dreptul de cerere la bancă
prin micşorarea volumului creanţelor transferându-le respectiv beneficiarului.
O particularitate a viramentului este reprezentată de plasamentul băncilor care
formează circuitul dintre plătitor şi beneficiar. Dacă viramentul se realizează între bănci
din acelaşi stat se poate vorbi despre un virament naţional (care poate fi între filialele,
sucursalele aceleaşi bănci sau între bănci diferite care implică transfer de fonduri între
aceştia) sau, dacă se realizează între bănci plasate în state diferite se poate vorbi despre
un virament internaţional (care are acelaşi specific cu deosebirea că implică un transfer
internaţional al fondurilor).
Viramentele naţionale se realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare
interbancară, urmând proceduri stricte specifice structurii bancare naţionale dar şi
particularităţilor operaţionale ale fiecărei bănci în parte, modul de realizare ale acestora
fiind clasic (pe o durata de 1 - 2 zile) sau tip telex (virament realizat în ziua curentă
înaintării ordinului de plată, etc. de către plătitor).
Viramentul propriu-zis se realizează de cele mai multe ori înainte de transferul
efectiv de fonduri, la bază stând acorduri bancare sau naţionale care dau girul de garanţie
şi garantare al transferului de fonduri.
Din acest motiv transferul prin virament implică anumite riscuri, cum ar fi riscul de
revocare şi riscul de sistem.
Primul tip de risc presupune, că în perioada de timp din momentul depunerii
dispoziţiei de plată (a ordinului de virament) şi până la momentul procesării ei (adică
extragerea sumei indicate în ea din contul plătitorului) plătitorul are dreptul de a revoca
(refuza) plata. În acest caz, dispoziţia de plată prezentată către beneficiar nu este garanţia
efectuării acestei plăţi. Posibilitatea de diminuare a acestui risc – reducerea termenului de
procesare a dispoziţiei de plată.
Cel de-al doilea tip de risc presupune existenţa unor erori de ordin tehnic, inclusiv
în sistem, care nu permit înregistrarea sumei încasate în contul beneficiarului. Cel mai
simplu exemplu – din cauza unei erori în numărul contului beneficiarului, comise
neintenţionat de plătitor, banca beneficiarului nu poate înregistra suma în contul
beneficiarului şi este nevoită s-o returneze către banca plătitorului. Şi în acest caz
prezenţa dispoziţiei de plată, inclusiv cu menţiunile băncii plătitoare, care certifică
efectuarea plăţii, nu este garanţia încasării ei pentru beneficiar.
Principiile viramentului: [21, p. 96 ]
 Existenţa contului în bancă atât a plătitorului cât şi a beneficiarului;
 Existenţa soldului în cont cel puţin în mărimea viramentului;
 Utilizarea în procesul viramentului doar a instrumentelor de plată indicate în
legislaţia în vigoare (dispoziţia de plată, cererea dispoziţie de plată);
 Viramentul se efectuează în baza unui motiv bine definit care poate fi:
 Virament prealabil - în baza dispoziţiei de plată efectuat înaintea livrării
mărfurilor şi efectuarea serviciilor;
  Virament posterior - aferent valorii mărfurilor, serviciilor, lucrărilor, se
efectuează în baza documentelor care adevereşte existenţa datoriilor faţă de beneficiar.

3.Cambia şi biletul la ordin ca instrumente de plată:

Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea
comercială internă şi internaţională, care sub diverse forme şi cu unele modificări
funcţionale se foloseste şi astăzi.
Din punct de vedere istoric, cambia a aparut în China prin anii 500 – 600, apoi s-a
extins în Italia.
Comerţul dintre Extremul Orient şi Europa era mijlocit de arabi şi italieni şi
cambiile au devenit un instrument de plată internaţional pentru comercianţi.
Perfecţionarea cambiei a dus la apariţia bancnotei de hârtie prin anii 1600, care în
principiu este tot o cambie, dar o cambie bancara.
Noţiunea de cambie vine de la un cuvânt de origine italiană, cambio, care
înseamnă schimb. Acest aspect apare normal, întrucât Italia era în acea perioadă ţara cu
cea mai dezvoltată activitate comercială şi locul unde au aparut primele bănci comerciale.
În ţara noastră, cambia este reglementată prin Legea cambiei nr.1527-xii din
22.06.93
Conform legii cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă,
întocmită conform prevederilor prezenţei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul
cert şi exigibil de a cere la scadenţa creanţei de la debitor, iar în caz de neonorare a
acestei cereri şi de la alte persoane obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate.
În normele bancare, cambia este definită drept instrument de plată ce exprimă
obligaţia asumată de un debitor de a plăti la vedere sau la scadenţă o sumă de bani în
favoarea unui benefeciar.
Într-o accepţiune mai concretă, cambia se poate define ca un înscris formal, prin
care trăgătorul dă o dispoziţie necondiţionată trasului de plăti benefeciarului, la vedere
sau la termen, o anumită sumă de bani.[21, p. 188]
Economistul român Victor Stoica defineşte cambia ca un înscris, prin care o
persoană (trăgătorul) ordonă unei persoane (tras) să plătească unei a treia persoane
(beneficiar) o sumă de bani determinată, la o dată fixă şi la locul indicat.[93, p. 330]
Din definiţie rezultă că trăgătorul are faţă de tras o creanţă, care se numeşte
promisiunea sau acoperirea cambiei. De asemenea, beneficiarul are o creanţă de trăgător,
aceasta numindu-se valoarea furnizată.
Atunci când beneficiarul este el însuşi debitor faţă de o terţă persoană şi doreşte să
realizeze plata utilizând aceeaşi cambie, aceasta poate înscrie pe spatele cambiei o
menţiune de a se plăti creditorului.
Menţiunea poartă denumirea de gir sau andosare, cel care a înscris menţiunea este
girant, iar noul beneficiar este girator.
Rolul cambiei poate fi analizat pornind de la utilizarea acesteia: ca instrument de
schimb, instrument de plată şi instrument de credit.
Ca instrument de schimb, cambia evidenţiază rolul iniţial al acesteia în schimburile
monetare, ceea ce conduce la evitarea deplasării banilor şi reducerea riscurilor aferente.
 În calitate de instrument de plată, cambia poate fi utilizată în locul bancnotelor
pentru stingerea unor obligaţii de plată în numerar.
În cazul plăţilor prin utilizarea cambiei, se asigură certitudinea, datorită acceptării
cambiei de către tras, iar prin transmiterea cambiei prin gir, se asigură şi avantajul
solidarităţii între giranţii succesivi.
Ca instrument de credit, cambia are multiple utilizări: în domeniul creditului
comercial, al creditului bancar şi ca mod de garantare.
Ca instrument de credit comercial, cambia este denumită efect comercial şi este
utilizată de producător în raport cu comerciantul care îi cumpără produsele.
Cambia, ca instrument de plată, are mai multe caracteristici principale, după cum
urmează:
 Transferabilitatea cambiei – care este acordată de menţinerea obligativităţii de
plată a debitorului indifferent de persoana creditorului;
 Negociabilitatea – care reprezintă dreptul debitorului şi creditorului de a stabili,
în urma negocierii, valoarea datoriei incorporate în cambie. Acest lucru piermite
stabilirea unor valori actuale în procesul de transfer al cambiei până la scadenţa ce
reiese din valoarea creditului şi a dobânzii scontului;
 Cedarea (transferabilitatea) de creanţe – constă în faptul că cambia poate fi
tranferată prin gir (din italiană) sau andosament (din franceză) şi care implică în
sine două drepturi:
 Cesiunea – adică cedarea dreptului de a cere plata de la un deţinător al
cambiei în favoarea altuia. În acest caz, deţinătorul care a cedat dreptul nu
poate impune debitorul să-I achite datoria.
 Subrogarea – care reprezintă obligativitatea fiecărui deţinător al cambiei
de a achita datoria în favoarea ultimului creditor în cazul incapacităţii de
plată a trasului.
 Cambia este un instrument de plată la termen, adică din momentul iniţierii
operaţiunii până în momentul achitării există un termen de scadenţă pe parcursul
căruia pot apărea diferite evenimente riscante.
Aceste caracteristici definesc mai bine cambia ca instrument de plată între
parteneri. Din punct de vedere economic, rolul principal al cambiei rămâne acela de a
contribui la transferul fondurilor de la deţinători la utilizatori şi la o utilizare mai eficientă
a capitalurilor disponibile.
În practică, cambia se întîlneşte sub două forme: trată (cambia propriu-zisă) şi
biletul la ordin.[21, p. 190]
Trata este denumirea istorică a cambiei şi în relaţiile internaţionale de plăţi circulă
sub această formă.
Biletul la ordin este o formă mai simplă a cambiei care reflectă relaţiile numai
dintre doi parteneri – benefeciar şi plătitor. Emitentul biletului la ordin este plătitorul care
se angajează ferm săplătească la scadenţă suma înscrisă pe document.
Cambia pune în legătură сel puţin trei personae: trăgătorul, trasul şi benefeciarul.
Trăgătorul este persoana care emite (trage) cambia în favoarea părţii a doua care
este beneficiarul, respectiv creditorul care dă ordin trasului (debitorului) să plătească o
sumă fixă benefeciarului, faţă de care trăgătorul are o anumită obligaţie de plată.
Trasul, este debitorul, cel care va trebui să plătească benefeciarului suma înscrisă
pe cambie.
 Benefeciarul este persoana care va primi banii.
Titlul este emis de trăgător în calitate de creditor care dă ordin unui debitor al său
denumit tras să plătească o anumită sumă la o dată determinată în timp, unui beneficiar
sau la ordinul acestuia.

Figura 3 Cambia

Cambia îndeplineşte în circuitul comercial mai multe funcţii:

 de plată;
 de garantare;
 de creditare.
 Mijloc de plată. Cambia poate servi pentru plata datoriei pe care trăgătorul o are
la beneficiar, înlocuind circulaţia banilor în numerar: în loc ca trasul să plătească
trăgătorului şi acesta să achite datoria sa faţă de beneficiar, trăgătorul dă ordin trasului să
plătească direct beneficiarului.
Pe de altă parte, datorită faptului că trata la ordin poate fi transmisă prin gir, aceasta
poate servi la acoperirea obligaţiilor de plată între participanţii la lanţul andosării.
Astfel, beneficiarul unei trate, care are o datorie faţă de un tert, poate plăti cu trata,
andosând-o în favoarea creditorului său, care devine noul beneficiar al cambiei, aceasta
poate s-o utilizeze în acelaşi fel pentru plata propriilor datorii.
Plata prin trată - în cele două variante de mai sus - nu este una perfectă, pentru că
acest instrument nu reprezintă bani efectivi. Obligaţiile sunt stinse prin trată numai
temporar, sub rezerva încasării cambiei la scadenţă de către ultimul beneficiar.
 Mijloc de garantare. Operaţiunile cu trată se caracterizează printr-un grad
ridicat de garanţie conferit de mecanismul cambial. În primul rând, trasul este obligat să
accepte cambia la prezentare (în caz contrar se recurge la protestul de neacceptare), iar
din momentul acceptării trasul devine debitorul principal al obligaţiei de plată.
În al doilea rând, cambia poate fi avalizată, un terţ (avalistul) asumându-şi obligaţia
de a plăti în locul debitorului, dacă acesta nu efectuează plata. În sfârşit, în cazul
neonorării cambiei se poate recurge la protestul de neplată. Pe de altă parte, datorită
siguranţei de care se bucură, trata poate fi utilizată ca instrument de garantare în cadrul
unor tehnici de plată nesigure (de exemplu, incasso documentar) sau ca mijloc de
garantare a îndeplinirii unor obligaţii contractuale.
 Mijloc de creditare. Între momentul naşterii obligaţiei de plată a debitorului
(importatorul) şi momentul încasării contravalorii creanţei sale de către creditor
(exportatorul) se scurge un anumit interval de timp, deci se creează o relaţie de creditare.
Ca atare, în valoarea cambiei trebuie să se reflecte şi costul creditării, ţinând seama de
valoarea creanţei, dobânda pieţei şi numărul de zile până la scadenţă.
Menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cambia se referă la:
 denumirea cambiei care poate fi înscrisă ca titlu sau poate figura în cuprinsul
textului. Este obligatorie prezenţa denumirii cât şi scrierea ei în aceeaşi limbă în care este
redactată cambia, fiind situată deasupra semnăturii trăgătorului.
 ordinul (sau mandatul) necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată,
într-o anumită perioadă (cu specificarea sumei în titlu, precum şi în litere sau cifre).
 numele (denumirea) trasului, respectiv a persoanei care trebuie să plătească. În
unele cazuri, trăgătorul se poate indica pe sine ca tras, ori, poate indica mai multe
persoane trase cumulativ (nu alternativ).
 scadenţa, este o menţiune obligatorie care prezintă importanţă prin faptul că fără
indicarea acesteia, cambia este socotită plătibilă la vedere. Dacă se prevăd mai multe
scadenţe succesive, cambia este incertă, după cum, aceasta este nulă, dacă menţionează o
scadenţă imposibilă (30 februarie, 31 aprilie).
Scadenţa prezintă importanţă, datorită efectelor pe care le antrenează, astfel:
♦ obligaţia trasului se stinge numai prin plata la scadenţă;
♦ deţinătorul cambiei nu poate fi obligat să primească plata înainte de scadenţă;
♦ trasul care plăteşte înainte de scadenţă, o face pe riscul său;
♦ termenul de prescripţie este de doi ani, de la data scadenţei, perioada de timp în
decursul căreia sunt admise orice acţiuni împotriva acceptantului.
Există mai multe variante ale scadenţei:
 la vedere (la cerere, la prezentare);
 la un anumit termen (zile, săptămâni, luni, ani) de la vedere, de la prezentarea
pentru acceptare sau, în cazul neacceptării, de la data protestului;
 la un anumit termen de la data emisiunii;
 la o dată fixă (an, lună, zi).
 locul plăţii este determinat prin indicarea unei localităţi şi este considerat cel
menţionat lângă numele trasului; în cazul în care în cambie sunt arătate mai multe locuri
de plată, posesorul o poate prezenta la oricare din acele locuri.
 numele beneficiarului, în cambie pot fi menţionaţi mai mulţi beneficiari,
cumulativ sau alternativ. Dacă sunt menţionaţi cumulativ atunci ei exercită drepturile
conferite de cambie, inclusiv dreptul de a transmite cambia prin gir. În situaţia
menţionării alternative a beneficiarilor, atunci orice beneficiar dacă deţine titlu, poate
exercita singur drepturile cambiale, inclusiv dreptul de a gira cambia. În calitate de
beneficiar al cambiei poate să apară chiar trăgătorul, caz în care se utilizează formulele,
plătiţi către mine însumi sau ,,plăţi la ordinul meu”.
 data şi locul emiterii, cambia trebuie să indice o singură dată a emiterii, absenţa
acesteia atrăgând nulitatea cambiei. Locul emiterii este indicat prin menţionarea
localităţii. Dacă în textul cambiei nu se arată locul unde a fost emisă, se consideră că a
fost semnată în localitatea arătată lângă numele trăgătorului. Absenţa acestei menţiuni
conduce la nulitatea cambiei.
 semnătura trăgătorului, trăgătorul are obligaţia de a scrie personal numele şi
prenumele. Pentru persoanele juridice, trăgătorul trebuie indicat prin denumirea completă
a firmei, a numelui şi a calităţii celui care semnează, dar semnătura trebuie să fie aplicată
cu scrisul de mână al persoanei fizice. Semnătura trăgătorului se scrie la sfârşitul textului
cambiei.

figura 3.1 Circuitul Cambiei

Biletul la ordin reprezintă titlul de credit prin care emitentul se obligă să plătească
beneficiarului, o sumă de bani, la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc.
Biletul la ordin este un instrument prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti
beneficiarului sau celui care este posesorul legitim al instrumentului o sumă determinată,
la o anumită dată.
Biletul la ordin este un titlu de credit care pune în legătură în procesul creării sale două
persoane: emitentul şi beneficiarul. Titlul este creat de către emitent, în calitate de debitor
care se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentarea unui
beneficiar aflat în calitate de creditor.

Figura 3.3 Biletul la ordin

 Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plată
implică două persoane (emitentul şi beneficiarul). Acesta este creat de emitent, în
calitate de debitor, care se obligă să plătească o sumă de bani la vedere, sau la o anumită
dată, unui beneficiar, care are calitatea de creditor.
Biletul la ordin este un instrument prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti
la, o anumită dată, o sumă determinată beneficiaralui sau celui care este posesorul legitim
al instrumentului.
Biletul la ordin este o variantă a cambiei care pune în legatură numai două
persoane, debitor şi creditor, spre deosebire de cambie care stabilea relaţii între trei
persoane.
Ca şi cambia, biletul la ordin trebuie să satisfacă anumite condiţii exprimate în
formule consacrate de redactare a textului care exprimă clauze cu valoare juridica strictă.
În toate redactările, biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele menţiuni
obligatorii prevazute de lege: denumirea de bilet la ordin trecuta în textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea titlului; promisiunea necondiţionată de
a plăti o sumă determinată; scadenţa; locul plăţii; numele beneficiarului; data şi locul
emiterii; semnatura emitentului.
Biletul la ordin fiind o cambie îi sunt specifice toate procedurile procesului
cambial, respectiv girul, avalul, scontarea, scadenţa, plata, protestul, regresul, execuţia
cambială, alterarea, prescripţia. Există totuşi o excepţie, acceptarea, care nu mai este
necesară întrucât emitentul este în acelaşi timp şi acceptant.
Prin încasarea biletului la ordin obligaţiile între participanţii la circuitul biletului la ordin
s-au stins.

4.Cecul şi ordinul de plată: esenţă, structură, conţinut:

Necesitatea ca transferurile de fonduri între cei care produc bunuri şi prestează

servicii şi cei care le consumă să se efectueze cât mai operativ a determinat diversificarea
instrumentelor de plata. Astfel a apărut cecul, care a înlocuit în bună parte decontarea
prin numerar şi a devenit unul din instrumentele de plată larg acceptat, atât pe pieţele
locale, cât şi în decontarile internaţionale. În ţara noastră, cecul a fost reglementat
prin ,,Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar modificat şi
completat prin HCA al BNM nr.380 din 15.12.2005.
Normele bancare interne definesc cecul ca un instrument de plată care se utilizează
de titularii de conturi cu disponibil corespunzător în aceste conturi. Disponibilul în cont
se poate crea printr-un depozit bancar la vedere, prin operaţiuni de încasari sau prin
acordarea unui credit bancar.
Într-o formulare mai concretă, cecul este un instrument de plată, scris şi subscris,
prin care titularul dă o instrucţiune băncii sale de a pune la dispoziţie o anumită sumă de
bani unei alte entităţi/persoane nominalizate sau pentru retragere de numerar de către
titular.
Cecul – un ordin scris dat de un titular de cont băncii sale privind plata
incontestabilă a sumei indicate în el posesorului cecului care poate fi o terţă persoană sau
însăşi emitentul.
 Cecul nu este monedă, el este un instrument de plată purtător al unei creanţe care
oferă accesul la monedă în momentul prezentării la plată. Ca urmare, cecul este un
instrument de plată la vedere, orice menţiune contrară fiind nulă.
Cecul reprezintă un ordin necondiţionat dat în scris de către o persoană (titularul
unui cont creditor deschis la banca respectivă) unei alte persoane care trebuie să fie o
bancă, semnat de către persoana care a dat ordinul şi solicitând băncii să plătească la
cerere o anumită sumă de bani fie la ordinul titularului de cont, fie la ordinul unui terţ, fie
la ordinul purtătorului.
Operaţiunile cu cecuri implică cel puţin trei părţi: trăgător, tras şi beneficiar.
Trăgătorul este partea care emite (scrie) cecul pe baza disponibilului aflat în cont
şi care dă o dispoziţie de plată, necondiţionată, băncii la care are deschis contul.
Trasul este întotdeauna o bancă la care trăgătorul are deschis contul şi care
efectuează plata pe baza cecului primit, numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în
cont, către o terţă parte sau chiar către trăgător dacă acesta solicită să i se elibereze
numerar. Banca pune la dispoziţia trăgătorului carnete de cecuri care conţine file
necompletate, denumite şi blanchete, pe care acesta le foloseşte în limita disponibilului
din cont.
Beneficiarul este partea care primeşte suma transmisă de trăgător iar în situaţia în
care trăgătorul a dispus să i se elibereze numerar, acesta apare şi în postura de beneficiar.
Cele trei părţi efectuează operaţiuni legate de cec în nume propriu, respectiv fiecare
poartă răspunderea pentru participarea la acest circuit:
 trăgătorul este responsabil pentru asigurarea disponibilului, respectiv acesta sa fie
lichid (depozit), cert (utilizabil imediat) şi exigibil (adică să nu existe nici un
impediment de ordin juridic sau material care să împiedice efectuarea plăţii);
emiterea unui cec fără ca trăgătorul să dispună de fondurile necesare atrage
sancţiuni civile şi penale;
 trasul (banca) răspunde pentru efectuarea plăţii la prezentarea cecului şi de
întârzierile care eventual pot avea loc;
 beneficiarul răspunde pentru neprezentarea la banca în termenul de valabilitate al
cecului în vederea primirii sumei în numerar.

Figura 4 Persoane participante la deconectarile prin cecuri.

Persoanele participante la
decontările prin cecuri sunt:

Trăgătorul = Trasul =banca Beneficiarul =

persoana care are trăgătorului persona care
cont în bancă şi a care achită încasează suma
emis cecul cecul înscrisă în cec
 Cele trei persoane care sunt puse în legetură prin cec fac toate operaţiile legate de
acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl incasează,
iar trasul îl plateşte.
În cazul în care trăgătorul trage un cec plătibil în favoarea sa, atunci trăgătorul şi
trasul sunt una şi aceeaşi persoană.
Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui depozit constituit la bancă, dă
un ordin necondiţionat acesteia (trasul) să plătească o sumă determinată unei terţe părţi
(sau însuşi trăgătorului), aflate în poziţia de beneficiar.
Posibilităţile de circulaţie ale unui cec sunt:
a) Simpla remitere – este cazul cecului la purtător care în momentul emiterii, nu
indică expres beneficiarul sau poartă menţiunea la „purtător” Acest cec, urmează a fi
plătit fie persoanei desemnate ca beneficiar, fie deţinătorului instrumentului.
b) Cesiunea de creanţă ordinară – în cazul în care un cec este emis pe numele unei
anumite persoane şi conţine menţiunea „nu la ordin”. În acest caz, numai persoana
nominalizată poate să-l încaseze.
c) Girarea – operaţiunea prin care se transmit, o dată cu remiterea şi toate
drepturile rezultate din cec. Girarea reprezintă o menţiune făcută pe verso-ul cecului în
favoarea oricui, inclusiv în favoarea trăgătorului (Figura 9.4.2.2). Cecul este plătibil
numai la vedere, adică la prezentarea acestuia la bancă.
În Republica Moldova, termenele de prezentare la plată a cecurilor emise şi
plătibile sunt:
 8 zile, pentru cecurile plătibile chiar în localitatea în care a fost emis;
 15 zile, în celelalte cazuri.
Aceste termene sunt calculate începând cu ziua următoare datei emiterii cecului.
Prezentarea cecului după expirarea termenului legal are ca efect pierderea
dreptului legal de acţiune împotriva giranţilor anteriori în cazul în care cecul nu ar fi
plătit.
Conform regulamentului privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar cecul
din carnetul de cecuri de numerar este un instrument de plată prin care emitentul de cec
dă ordin băncii de a elibera la prezentare o anumită sumă în numerar mandatarului indicat
în cec sau însuşi emitentului. Cecul se completează pe formular tipizat de document
primar cu regim special de evidenţă, păstrare şi utilizare, care reprezintă o filă din
carnetul de cecuri de numerar.
Emitentul cecului este persoana juridică sau fizică, care practică activitate de
întreprinzător şi emite cecul de numerar. Emiterea cecului este completarea manuală şi
autentificarea formularului cecului de către emitent.
Mandatarul emitentului este persoana împuternicită de către emitent de a prezenta
la bancă cecul de numerar şi de a primi suma consemnată în cec. Persoana împuternicită
de emitent trebuie să fie funcţionar al emitentului.
Titular de cont bancar este persoana juridică sau fizică, care practică activitate de
întreprinzător şi pe numele căreia este deschis cont bancar.
Distribuirea primară de către Banca Naţională a Moldovei a carnetelor de cecuri de
numerar este livrarea contra plată a carnetelor de cecuri de numerar băncilor la solicitarea
acestora în scopul satisfacerii necesităţilor titularilor de conturi bancare. Banca Naţională
este unica instituţie în Republica Moldova abilitată să tipărească şi să asigure distribuirea
primară a carnetelor de cecuri de numerar băncilor.
 Condiţiile primordiale de examinare şi primire a cecului spre executare de către
bancă sunt:
 existenţa disponibilului suficient de mijloace băneşti în contul emitentului de cec
pentru eliberarea sumei în numerar;
 termenul util de valabilitate a cecului;
 prezenţa documentului de plată privind transferul plăţilor obligatorii în
conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare.
 prezenţa actului de identitate şi a copiei actului de identitate a mandatarului
emitentului sau a emitentului (în cazul când numerarul se eliberează însuşi
emitentului);
Dacă condiţiile primordiale sunt satisfăcute, funcţionarul băncii verifică:
 elementele de protecţie ale cecului;
 corectitudinea întocmirii cecului conform prevederilor prezentului
Regulament;
 legalitatea destinaţiei numerarului solicitat conform actelor normative în
vigoare;
 corespunderea sumei înscrise în litere cu suma în cifre;
 identitatea semnăturilor şi a amprentei ştampilei rotunde a emitentului, iar
în cazul fondurilor de investiţii şi a depozitarului cu cele din fişa cu
specimene de semnături şi amprenta ştampilei care se păstrează la bancă;
 corespunderea datelor referitoare la identitatea mandatarului emitentului
sau a emitentului (în cazul când numerarul se eliberează însuşi
emitentului) indicate în cec cu datele din actul de identitate şi aplică
semnătura sa drept confirmare pe copia actului de identitate în prezenţa
mandatarului sau a emitentului;
După verificarea datelor funcţionarul băncii:
 aplică semnătura pe linia ce urmează după înscrisul ,,Verificat Controlor”;
 înregistrează cecul în registrul de casă de cheltuieli, care se verifică la sfârşitul
zilei operaţionale cu casierul responsabil de eliberarea numerarului;
 transmite cecul şi copia actului de identitate a mandatarului emitentului sau a
emitentului (în cazul când numerarul se eliberează însuşi emitentului) spre verificare
funcţionarului responsabil cu drept de semnătură pentru eliberarea numerarului;
Eliberarea numerarului de către bancă titularilor de conturi bancare se efectuează în
conformitate cu prevederile pct.5 din Regulamentul privind utilizarea carnetului de
cecuri de numerar şi a Regulamentului privind operaţiunile de casă în băncile din
Republica Moldova, aprobat prin HCA al BNM nr. 47 din 25 februarie 2000, cu
modificările şi completările ulterioare.
În toate redactările, cecul trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii,
dispuse de lege:
 denumirea de cec înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat
înscrisul;
 ordinul pur şi simplu, necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, scrisă
în cifre şi în litere, specificându-se şi moneda;
 numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectueze plata;
 locul plăţii, deci banca, localitatea unde trebuie să se facă plata;
  locul şi data emiterii cecului (ziua, luna, anul), cecul fără data considerându-se
emis anterior termenului de prezentare;
semnatura celui ce emite cecul (autografa), deci a tragatorului.
Deoarece cecul este un instrument de plată, în textul său nu se stabileşte scadenţa,
fiind plătibil la vedere. Orice scadenţă trecută în text se consideră nescrisă. Cu toate
acestea, cecurile trebuie prezentate la plată într-un interval de la data emiterii, de regulă
foarte scurt.
Intervalul maxim de prezentare a cecului la plată diferă de la ţară la ţară şi în
funcţie de locul plăţii.
Astfel, pentru ţările din Europa, beneficiarii cecurilor care au domiciliul în aceste
ţări trebuie sa le prezinte în 3 zile de la data emiterii; cecurile emise în aceste ţări dar
platibile la bănci situate în ţări din Europa trebuie prezentate în termen de 20 de zile, iar
pe alte continente în 70 de zile.
În general, termenul de prezentare spre plată nu poate depăşi sase luni. În unele
cazuri, foarte rar, plata cecurilor peste aceste termene se poate face cu acordul prealabil al
băncii.
În ultimii ani, ca urmare a faptului ca băncilor plătitoare (trase) li se prezentau
cecuri la încasare în perioade ce depaseau termenul acceptat de banca trăgătoare, în
special în cazul cecurilor de călătorie, pe înscris a început să fie tipărit şi termenul
maxim în cadrul caruia acesta putea fi prezentat spre încasare (de exemplu prin
formula: ,,valabil trei luni de la data emiterii”).

Figura 4.2 Principii de utilize a cecurilor.

Principiile de utilizare a cecurilor:

I. Existenţa relaţiei dintre trăgător şi tras pe baza

contului bancar şi eliberarea carnetului de cecuri

II. Existenţa soldului în cont cel puţin în mărimea

cecului emis

Dispoziţia de plată şi cererea dispoziţiei de plată: concept, structură.

În activitatea bancară de plăţi foarte important este să se cunoască momentul

finalizării decontării care înseamnă şi stingerea obligaţiei debitorului. Acest moment este
considerat atunci când transferul de fonduri a fost înregistrat în contul beneficiarului.
Ordinul (dispoziţia) de plată este un ordin ferm înaintat de către plătitor băncii sale
privind transferul sumei indicate în document din contul său în contul beneficiarului
pentru stingerea unei datorii.
 Figura 4.4 Elementele la dispozitia de plata

Numele
beneficiarului şi
numărul contului
Ordinul acestuia, deschis la
necondiţionat de banca destinatară Numele
a plăti o anumită plătitorului şi
sumă de bani numărul
contului deschis
acestuia la
banca iniţiatoare
Elementel
e
dispoziţiei
de plată
Elementele de
natură să permită Denumirea
autentificarea băncii iniţiatoare
emitentului de şi a băncii
către banca destinatare
iniţiatoare

Dizpoziţia de de plată se emite:

a) într-un singur exemplar în cazul emiterii de către banca plătitoare la efectuarea
transferului de credit în nume şi pe cont propriu;
b) în două exemplare în cazul emiterii de către titularul de cont bancar, precum şi
de către banca plătitoare la efectuarea transferului în numele titularului de cont
bancar;
în trei exemplare în cazul emiterii de către titularul de cont bancar la efectuarea
transferului de credit în adresa Întreprinderii de Stat „Poşta Moldovei”, la care se
anexează la necesitate şi trei exemplare ale listei destinatarilor mijloacelor băneşti.
Emitentul poate revoca dispoziţia de plată până la momentul executării acesteia de către
banca plătitoare.

5.Incaso-ul şi acreditivul documentar: esenţă, structură, conţinut.

Incasoul este cea mai simplă modalitate de plată care se bazează numai pe
prevederile contractului comercial şi nu angajează în nici un fel băncile participante la
derularea plăţii.
Prin incasou se înţelege tratarea de către bănci, potrivit instrucţiunilor primite, a
documentelor comerciale şi financiare în vederea acceptării sau plăţii acestora.
Documentele vehiculate de bănci sunt de două feluri:
 comerciale (factura, documente de transport, de proprietate);
 financiare (cambii, bilete la ordin, cecuri, chitanţe).
Pentru bănci, decontarea prin incasou reprezintă o simplă vehiculare de documente,
de la beneficiar la plătitor, potrivit instrucţiunilor primite de la beneficiar şi efectuarea
operaţiunilor de plată pentru un partener şi de încasare pentru celălalt partener. Prin
transmiterea documentelor prin intermediul băncilor se urmăreşte ca destinatarul acestora
să nu intre în posesia lor decât în momentul executării obligaţiei de plată sau alta
asimilată (acceptarea cambiei).
Deci plata nu se efectuează contra marfă, ci contra documente care se folosesc apoi
pentru intrarea în posesia mărfii.
În acest fel, importatorul are certitudinea ca exportătorul şi-a îndeplinit obligaţia de
a livra marfa, iar exportatorul este sigur ca importatorul nu poate intra în posesia mărfii
înainte de a o achita.
În funcţie de tipul documentelor, incasoul este de două feluri:
 simplu – când se vehiculează numai documente financiare;
 documentar – când se vehiculează documente comerciale însoţite sau nu de
documente financiare.
Părţile implicate în derularea unui incasou simplu sau documentar sunt:
 ordonatorul (exportatorul) – clientul care iniţiază operaţiunea de incasou;
 banca remitentă (banca exportatorului) – banca la care ordonatorul a
încredinţat operaţiunea de incasou;
 banca însărcinată cu încasarea – orice bancă, alta decât banca remitentă, care
intervine în operaţiunea de incasou;
 banca prezentatoare (banca importatorului) – banca însarcinată cu
prezentarea documentelor trasului;
 trasul (importatorul) – persoana la care documentele trebuie sa fie prezentate.
Incasoul, cunoscut şi sub numele de dispoziţia de încasare, este un document
standardizat sub forma de mesaj care cuprinde: numele şi adresa ordonatorului, numele şi
adresa trasului, băncile implicate, documentele comerciale şi financiare, detalii privind
transportul (aerian, naval, cale ferată, rutier) şi livrarea (localitatea de destinaţie),
condiţiile de plată, valuta, modalitatea de transmitere a fondurilor şi contul bancar al
ordonatorului.
Incasso-ul documentar reprezintă o modalitate de plată simplă, puţin costisitoare,
dar care prezintă riscuri mai ales pentru exportator.
Derularea plăţilor internaţionale prin incasso-ul documentar se realizează cu participarea
următoarelor persoane juridice:
 emitentul ordinului de încasare sau remitentul documentelor;
 banca remitentă (banca exportatorului);
 banca importatorului (care realizează plata la prezentarea documentelor);
 trasul (importatorul).
În mod concret, operaţiunile declanşate de incasso-ul documentar sunt grupate tot
pe patru etape:
1) Contractul – stipulează în mod expres folosirea incasso-ului ca modalitate de
plată;
2) Expedierea mărfurilor – exportatorul procedează, conform contractului, la
expedierea bunurilor destinate importatorului. Concomitent, întocmeşte
documentele care atestă expediţia şi fundamentează relaţia de plată internaţională.
Aceste documente se depun la banca comercială care îl serveşte pe exportator.
Banca remitentă expediază documentele primite spre banca importatorului,
declanşând ordinul de încasare contra documente. Banca cumpărătorului îl anunţă
pe acesta de sosirea documentelor şi i le înmânează contra avizului de plată.
 3) Plata – pe baza avizului de plată primit de la tras (importator), banca sa va
transfera semnele băneşti cerute de stingerea datoriei internaţionale prin
intermediul sistemelor informatice şi de comunicare care leagă cele două bănci.
4) Evaluare riscuri – pe parcursul derulării modalităţii de plată, dar mai cu seamă la
sosirea bunurilor contractate şi deja plătite, are loc analizarea riscurilor economice
şi valutare pe care le poate determina modalitatea de plată respectivă şi stabilirea
măsurilor de contracarare.

Acreditivul a fost utilizat încă de la începutul secolului al XIX-lea în marile centre

financiare ale vremii – Paris, Amsterdam, Londra în negoţul cu Extremul Orient,
prezentând elementele de structură regăsite şi astăzi în practica în materie: caracterul
documentar, fermitatea angajamentului bancar, siguranţa oferită partenerilor,
formalismul.
Într-o accepţiune modernă se poate discuta însă după primul război mondial, când,
după crearea Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris în 1920 au debutat şi primele
încercări de elaborare a unor reguli uniforme în materie de acreditiv documentar în
vederea facilitării plăţilor internaţionale şi implicit, pentru dezvoltarea schimburilor
internaţionaleProcedura acreditivului constă în emiterea unui acreditiv în favoarea
exportatorului (beneficiar) de către banca importatorului (banca emitentă) la cererea
importatorului (ordonator).
Acreditivul documentar (Letter of Credit) este modalitatea de plată cea mai frecvent
utilizată în tranzacţiile internaţionale. Este solicitat în mod deosebit în cazul contractelor
de valoare ridicată sau atunci când există îndoieli în ceea ce priveşte solvabilitatea
partenerului/ partenerilor de afaceri. Principalul avantaj al acestei tehnici de plată este
garanţia pe care o oferă celor implicaţi – exportator, importator, bănci – cu referire la
apărarea intereselor acestora în procesul efectuării de plăţi, fără a mai lua în calcul faptul
că buna sa executare cere din partea exportatorului o muncă de administrare riguroasă -
având consecinţe benefice în buna desfăşurare a relaţiilor contractuale datorită
obligativităţii de respectare a clauzelor de acreditiv – iar din partea importatorului
suportarea de costuri specifice, motiv pentru care se afirmă că acreditivul documentar
constituie un mijloc de siguranţă şi de control reciproc, având drept scop să asigure pe
vânzător că va încasa contravaloarea mărfurilor livrate, dacă a efectuat livrarea în
termenii şi în condiţiile stabilite de cumpărător.
Figura 5 Mecanismul derulării acreditivului documentar
 6. Cardul – instrument de plată modern.

Cardul bancar este un instrument de acces la unul sau mai multe conturi bancare,
care permite deţinătorului efectuarea de plăţi şi retrageri de numerar prin debitarea
contului/conturilor respective. Sub o formă arhetipală, cardul a apărut pentru prima dată
în SUA în 1914, fiind emis de compania Western Union în scopul încurajării
cumpărăturilor şi fidelizării clienţilor-card proprietar, privat.
În 1950 Frank McNamara împreună cu Ralph Schneider crează primul card de
credit pentru plăţi în restaurant având marca Diners Club card, iar în 1958 Bank of
America introduce precursorul cardului universal modern sub numele de BankAmericard.
În 1976 cardul BankAmericard devine card-ul Visa. Urmare a asocierii Bank of
America cu alte bănci formează Visa International.
1. În anul 1995 apare în Republica Moldova primul card de plată în lei, numit
Prima, emis de BC Victoria Bank.
Clasificarea cardurilor din punct de vedere a realizării fizice:
1) Card cu bandă magnetică (magnetic stripe card) contine informatii inregistrate
magnetic;
2) Card cu cip (Chip Card, Smart Card) cu circuit electronic integrat sau card
inteligent cu funcţie de memorie sau microprocesor. Pot prezenta două soluţii
constructive: cu interfaţă cu contacte şi cu interfaţă fără contacte (cu antenă)
3) Carduri hibride: cu banda magnetică şi cu cip.
Cardurile cu bandă magnetică conţin toate informaţiile esenţiale despre deţinătorul
de card. În ultima perioadă (cu începere din anul 1992) a apărut o generaţie de carduri
care conţin încorporate un microprocesor şi o componentă de memorie (chip). Acestea se
numesc chip – carduri şi prezintă un grad de securitate ridicat, fiind promovate pe scară
largă de societăţile emitente: VISA Internaţional şi MASTER CARD.

După natura contului bancar asociat se evidenţiază:

 Card de debit – acesta permite posesorului să obţină bunuri sau servicii prin
debitarea directă a contului personal. Prin acest card, numerarul poate fi retras la
 nivel naţional sau internaţional şi permite reglarea tranzacţiilor făcute de
comercianţii afiliaţi la reţea.
 Card de credit – în calitate de instrumet de plată, acesta atestă posesorul ei că i s-
a deschis o linie de credit pe o anumită perioadă de timp şi că pe baza acesteia, el
poate face plăţi şi retrageri de numerar până la un anumit plafon prestabilit.
 Card de companie (business card) pe acelasi cont bancar de companie se emit
mai multe carduri.
 Card virtual: serveste plătilor pe Internet.
 ePortmoneu (ePurce) card cu cip în interiorul căruia este un cont (căruia îi
corespunde un cont bancar asociat) operaţiile făcându-se în memoria cip-ului.
Cardurile de plată sunt emise de către o bancă sau de către o altă instituţie
financiară. În momentul în care o bancă emite un card de plată, ea deschide titularilor,
persoane fizice sau juridice, conturi.
Banca are obligaţia să asigure acestor titulari (persoanelor fizice şi juridice pentru
activitatea de emitere şi persoanelor juridice pentru activitatea de acceptare a cardurilor
de plată) extrase de cont lunare care conţin următoarele detalii:
 sumele aferente operaţiunilor efectuate;
 spezele şi comisioanele băncii;
 dobânzile bonificate la depozitele colaterale;
 dobânzile bancare percepute pentru creditele acordate;
 data efectuării operaţiunilor;
denumirea comercianţilor şi locul de desfăşurare al operaţiunilor respective.

Adoptînd o uniformizare, pe plan mondial, în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor,

instrumentelor sau tehnicilor de plată , forurile internaţionale ce activează în domeniu au
vizat şi vizează în continuare reducerea riscurilor majore ţinînd cont de faptul că o
eliminare totală acesta nu este posibilă din punct de vedere practic.În Republica Moldova
marea majoritate a transferurilor de fonduri sunt făcute pe suport hîrtie, adică este vorba
despre cambie, bilet la ordin şi cec.
Actualitatea temei de cercetare ‘’Caracteristica generala a instrumentelor de plată’’ şi de
credit utilizate în sistemului bancar al Republicii Moldova reprezintă o importanţă majoră
în comerţul internaţional, care, implică fluxuri masive de mărfuri şi de bani, fapt ce
justifică importanţa unei bune comunicări între parteneri şi necesitatea acurateţei
semnalului transmis. Pe cît de important este ca mărfurile livrate să fie în calitatea şi
cantitatea dorită la momentul dorit, pe atît de imortant este ca fluxul echivalent de plată a
acestor mărfuri,să intervină cu calitatea şi la momentul dorit de ambele părţi.
Sistemul de plati si compensari reprezinta o componenta importanta a sistemului
monetary si prin acesta a infrastructurii financiare a economiei,asigurind circulatia
banilor si transferul de active monetare