Nicolae Milescu, un boier moldovean de acum 350 de ani, a fost unul dintre cei mai străluciţi

diplomaţi români ai tuturor timpurilor. A fost ambasador al voievozilor români, al ţarului Petru
I al Rusie, fiind trimis în misiuni în Franţa, Statele Germane, Austria şi până în China.
Totodată, Nicolae Milescu a fost geograf şi călător de seamă, un adevărat „Marco Polo de
România“.

În secolul al XVII-lea, Principatele Române plăteau tribut turcilor, domniile erau nesigure,
comploturile boierilor dese, iar intervenţia turcilor în treburile interne ale Moldovei şi Ţării
Româneşti frecventă. În aceste condiţii, ştiinţele băteau pasul pe loc. În aceea perioadă,
China, uriaşul imperiu de jad, era practic necunoscut românilo,r dar şi multor neamuri
europene. Marco Polo adusese veşti despre acel colţ de lume, cu doar câteva secole în
urmă. Cu toate acestea, a existat un român care şi-a creat o carieră de invidiat în domeniul
diplomaţiei. Nicolae Milescu Spătarul, un boier din Vaslui, a reuşit să devină de la pretendent
la tron, surghiunit şi de la un bărbat mutilat la un ambasador de succes şi un călător
deschizător de drumuri. Viaţa lui Nicolae Milescu Spătarul ar putea fi oricând subiect de
film. Este singurul român care a fost vreodată primit în audienţă de împăratul Chinei. Un
erudit de excepţie, Nicolae Milescu a fost pe nedrept uitat în tomurile prăfuite ale Istoriei
Românilor. Povestea lui Nicolae Milescu Spătarul debutează în Moldova începutului de
secol al XVII lea.

Boierul Nicolae Milescu, ambasador la „Regele Soare” Nicolae Milescu se naşte în 1636 în
apropierea Vasluiului, pe moşia tatălui său, boierul Gavril, de origine greacă. Acesta îşi
trimite fiul la învăţătură, intuind inteligenţa deosebită a tânărului. Este trimis la Istanbul, unde
învaţă carte la Colegiul Patriarhal Ortodox. Până la vârsta de 30 de ani ajunge să vorbească
fluent, turca, greaca, latina, franceza şi rusa. La Istanbul a devenit specialist în istorie,
teologie şi filosofie. Era intrigant ca orice bun diplomat şi cunoştea toate dedesubturile,
având un spirit fin de observaţie, dar şi o putere de convingere deosebită, după cum îl
descrie cronicarul Ion Neculce. Drept dovadă stă ascensiunea sa uluitore în funcţie. Datorită
culturii sale vaste, este numit de tânăr cancelar la Iaşi al domnitorului Moldovei Gheorghe
Ştefan în jurul anului 1655. Avansează repede în ierarhia boierească şi ajunge în 1659 la
rangul de spătar. Îl urmează în exil pe domnitorul Gheorghe Ştefan şi, datorită priceperii
sale diplomatice, este trimis la marile curţi ale Europei pentru a intermedia o alianţă anti-
otomană. A fost trimis la Stockholm în Suedia şi Berlin. A fost chiar trimis în Imperiul Otoman
ca ambasador şi apoi în Franţa, unde a fost primit personal de Ludovic al XIV lea, ”Regele
soare”. Misiunile sale erau secrete, Nicolae Milescu fiind un diplomat, dar şi un spion în
acelaşi timp.

Nicolae Milescu, „cârnul” mutilat şi alungat din ţară Ion Neculce, în opera sa ”O samă de
cuvinte”, cel mai cuprinzător izvor privind viaţa lui Milescu Spătarul, spune că după
experienţa sa ca ambasador şi spion în Europa, Nicolae Milescu s-a întors la Iaşi şi a intrat
în slujba domnitorului moldovean, Ştefăniţă Lupu, poreclit în batjocură de popor, ”Papură
Vodă”, fiu al celebrului Vasile Lupu. Nicolae Milescu a fost coleg de şcoală cu domnul
Moldovei şi se afla în graţiile acestuia. ”Şi lui Ştefăniţă vodă îi era pre drag, şi-l ţine pre
bine, şi tot la masă îl pune, şi să giucă în cărţi cu dânsul şi la sfaturi”, scria Ion Neculce. Tot
cronicarul moldovean spune că lui Milescu, un om capabil, sătul să servească domnitori
slabi şi efemeri, i-a intrat în cap că ar putea domni în locul lor. Neculce spune atunci că în
1660, profitând de încredere lui Ştefăniţă Lupu, într-un băţ sfredelit trimite în Plonia scrisori
de complot unui alt pretendent. Unii istorici spun că de fapt episodul are loc în vremea lui
Iliaş Alexandru, când Milescu a vrut să uzurpe tronul. Este prins însă şi mutilat. Practic i se
taie o parte din nas. Era un procedeu obişnuit spun istoricii, aplicat uzurpatorilor, fiindcă ”un
om cu cicatrice gravă nu poate accede la domnie”, confirmă istoricul de renume Neagu
Djuvara. Nicolae Milescu este alungat şi pleacă în exil în Rusia. Neculce spune însă că,
înainte de acest episod, a rătăcit prin ţările germane, încercând să-şi vindece rănile nasului.
”După ce a fost tăiat, Nicolae «nas-cârn» a fugit pe pământ german şi găsind un doctor care
tot îi lăsa sânge din obraji şi făcându-i la loc nasul, şi aşa zi după zi, sângele s-a închegat
către vindecarea lui”, scria cronicarul.

Nicolae Milescu, prin activitatea sa cărturărească, a avut un mare aport la dezvoltarea gândirii social-
politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia. În perioada de până la stabilirea sa
în Ţara Moscului, N.Milescu a manifetat un viu interes faţă de diverse probleme legate de istoria bisericii şi
de teologie, scriind şi traducând câteva lucrări, între care menţionăm traducerea cel puţin a unor părţi a
BIBLIEI, în acelaşi timp a studiat intens prin multe biblioteci europene în Austria, Suedia, Germania,
Franţa, Imperiul otoman. Încă până în 1671, N. Milescu a început a scrie o serie de lucrări cu caracter
istoric şi filozofic pe care le-a finisat în Rusia. În total în timpul aflării sale în Rusia N.Milescu, după
calculele cercetătorilor, a scris peste 30 de lucrări cu conţinut divers. A efectuat de asemenea traducerea
din limbile greacă şi latină a unui şir de lucrări din cultura antică şi medievală europeană, dintre acestea
făcând parte opere religioase, filozofice, etc. Toate aceste lucrări s-au bucurat de mare popularitate, fiind
copiate în zeci de exemplare, atât în Rusia, cât şi în Moldova, în Orientul Apropiat etc. În 1672 el
alcătuieşte, de exemplu, un dicţionar ruso-greco-latin. În anii următori scrie un şir de opere mai puţin
cunoscute azi, ca "Aritmologhion", "Povestirea despre sabile", "Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi
despre şapte arte liverale", în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei, apoi
"Hrismologhion" sau cartea celor patru monarhii. Un amestecde istorie şi legendă găsim în "Povestirea
despre zidirea bisericii Sfânta Sofia de la Constantinopol". Printre scrierile lui Milescu se găsesc şi lucrări
cu caracter pur istoric care se referă la trecutul Rusiei, precum "Genealogia ţarilor ruşi", "Alegerea ca ţar a
lui Mihail Fiodorovici".

Victor Ponta, bravul nostru premier, mult prea ocupat să se împăuneze cu niște
iluzorii „victorii“ economico-diplomatice obținute după recenta „excursie“ în China,
are șanse mari să nu fi băgat de seamă – asta în cazul în care o fi știut vreodată –
că, mergând acolo, a călcat pe urmele lui Nicolae Milescu Spătarul. Un personaj
cândva celebru, pe care trecerea timpului l-a trimis direct în cărțile de istorie. Un
nume oarecum ciudat, în spatele căruia se ascunde un personaj fabulos, un cărturar
de factură clasicistă altoit pe un spirit de aventurier veritabil, cum puțini au fost în
vremurile sale. Motiv pentru care, printre multe altele, el a fost și primul român care
a ajuns în China. Acum, când lumea pare a fi devenit atât de mică, asta poate că nu
mai înseamnă chiar o mare scofală. Dar acum câteva secole, pe vremea lui Milescu
Spătarul, China imperială mai părea, încă, un tărâm magic, aflat undeva la celălalt
capăt al Universului. O țară fabuloasă pe care cărturarul nostru a înțeles-o și a
descris-o în toată măreția ei decadentă.
Milescu a fost unul dintre marile spirite ale vremurilor sale, care se simțea la el
acasă în marile capitale europene. Tot el a fost și om politic, ce-i drept, urmărit
uneori de nenoroc. Dar, peste toate astea, în anii cei mai activi ai vieții sale, a fost și
un diplomat deosebit de eficient, bun cunoscător al realităților unei lumi care, deși
părea mai simplă decât cea din zilele noastre, era la fel de fluidă și dinamică. În
plus, dincolo de ceea ce spun, de obicei, cărțile de istorie, Nicolae Milescu Spătarul a
mai fost încă ceva. A fost ceea ce romanele de aventuri numesc „luptător pe frontul
invizibil”. Sau, spus pe șleau, a fost spion. ?ê?£i, ca să respectăm adevărul, Milescu
a fost un agent secret deosebit de sofisticat, amestec de James Bond și Indiana
Jones, un cărturar aventurier pornit să cunoască tainele lumii.

„Pre învățat și cărturar…”

Prima și cea mai cunoscută referire la Milescu este portretul, pe care Ion Neculce i-l
face, în tușe groase, în culegerea sa de anecdote istorice, binecunoscuta „O samă de
cuvinte”: „Era un boier, anume Neculai Milescul Spatariul, de la Vaslui de moșia lui,
pre învățat și cărturar, și știea multe limbi: elinește, slavonește, grecește și turcește.
?ê?£i era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și
cu paloșe, cu soltare tot sirma la cai. (…) Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de
bine și de cinstea ce ave la ?ê?£tefăniță-vodă, ce au ședzut și au scris niște hârtii
viclene și le-au pus într-un bățu sfredelit și le-au trimis la Constantin-voda cel
Bătrân Basarabă, în Țara Leșască, ca să se ridice de acolo cu oști, să vie să scoată
pre ?ê?£tefăniță-vodă din domnie.” Așadar, un act tipic de trădare. Ceea ce a și
provocat mânia lui domniorului. Însă chiar și mâniat, Vodă a dat dovadă de anume
soi de respect: „Scoțând ?ê?£tefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat
de i-au tăiat călăul nasul. ?ê?£i n-au vrut să-l lasa pe călau să-i taie nasul cu cuțitul
lui de călău, ce cu hamgeriul lui ?ê?£tefăniță-vodă i-au taiat nasul.” Pedeapsa
primită în urma acestui „eșec politic”, a legat de numele Spătarului porecla „Cârnul”.
De fapt, viața cărturarului a fost cu mult mai complexă decât a descris-o
cronicarul. Fiu al slugerului Gavril, Nicolae Milescu s-a născut, în anul 1636, urmaș al
unei familii de origine grecească, înrudită însă cu vechile case boierești ale Movilă și
Racoviță, cele care au dat și domni ai Moldovei și Munteniei. Conform documentelor
vremii, Milescu și-a început studiile la ?ê?£coala de la Trei Ierarhi, continuate apoi la
colegiul catolic din Iași. Ulterior a frecventat Academia slavo-greco-latină din Iași, iar
mai târziu ale Academiei de pe lângă Patriarhia de la Constantinopol. Pe vremea
aceea, chiar se învăța carte, și nici poveste și fi fost posibil cine știe ce plagiat. Dar
peste tot, Miliscu a fost un student cu adevărat eminent. A studiat istoria Europei,
disciplinele filosofice, literatura și teologia. În plus a deprins limbile slavonă, latină,
greacă veche și neogreacă, turcă și arabă. Dar și rusa, franceza și germana. La 17
ani era „grămătic” la curtea domnitorului Gheorghe Ștefan, în Moldova. În 1655 l-a
însoțit pe Gheorghe Ștefan în Muntenia. Apoi, în 1659, noul domn moldovean,
Gheorghe Ghica l-a ridicat la rangul de spătar. În același an, după 20 noiembrie, l-a
urmat, din nou, pe Gheorghe Ghica în Țara Românească unde acesta a preluat
domnia ca urmaș al lui Mihnea al-II-lea. Spre deosebire de vremurile noastre,
„politichia” era, pe atunci, un soi de „sport extrem”: o greșală de natură „tactică” ori
doar nenorocul te puteau costa capul, pe care ți-l pierdeai sub securea călăului.
?ê?£i doar cei cu adevărat norocoși se alegeau doar cu exilul din care, atunci când
soarta le surâdea din nou, puteau reveni în vechile ranguri și dregătorii. O bună
bucată de timp, Miliescu s-a numărat printre „norocoși”. Dar, până la urmă, gloria
din vremea lui Grigore Ghica s-a încheiat la un moment dat. Un an mai târziu, în
1660 Milescu s-a întors în Moldova unde domnea Ștefăniță Lupu. Conform tradiților
istorice acela a fost și anul în care Milescu a fost pedepsit în modul descris de
Neculce, pentru uneltire împotriva domniei. Astfel se face că între1660 și 1664
Milescu s-a aflat iarăși la Constantinopol, probabil în exil. Anul 1666 l-a găsit la
Stettin, la curtea lui Gheorghe ?ê?£tefan aflat și el în exil. De acolo, a plecat la
Stockholm iar mai apoi la Paris. Peste tot și-a întins „antenele” diplomatice care l-au
ajutat să-și susțină atât propriile interese cât și pe cele ale apropiaților pentru care a
„uneltit”. Iar asta înseamnă, în realitate, că și-a dedicat energia și abilitatea
culegând orice fel de informații pe care le-a considerat utile în complicata urzeală a
politicii europene din acea vreme.
După pedeapsa mutilantă aplicată de Ștefăniță Vodă, Milescu Spătarul a fost obligat
să părăsească Moldova. Ion Neculce descrie ceva ce seamănă cu un tratament prin
chirurgie plastică: „Nicolai Cârnul s-a refugiat apoi în Țara Nemțască, unde a
descoperit un doftor care slobodzie sângeli din obraz și-l boție la nas, și așe din dzi
în dzi, sângele se închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit.”. Apoi,
pentru Milescu Spătarul au urmat câțiva ani deosebit de complicați în cursul căruia a
fost nevoit să peregrineze prin Europa, din Valahia la Stambul, de la Paris la
Stockholm. Dar în tot acest timp, Milescu s-a ocupat intens de cultura pe care li-a
îmbogățit-o în marile biblioteci din Austria, Suedia, Germania, Franța dar și de la
Stambul. De fapt, pentru el, aceea a fost una dintre cele mai fertile perioade ale
vieții sale, din punct de vedere intelectual: a scris mai multe lucrări de istorie și
filozofie și estetică. Sfârșitul calvarului îndurat de Nicolae Milescu Spătaru s-au
încheiat în anul 1671, când s-a dus la Moscova, însoțit de scrisorile de recomandare
ale patriarhului Hrisant al Ierusalimului. Ajuns în capitala Rusiei, el a fost prezentat
țarului Alexei Mihailovici care și-a dat seama rapid, că are în față un personaj
excepțional, bun cunoscător al situației politice și militare din Imperiul Otoman, dar
și din restul Europei. În plus, numărul impresionant de limbi străine pe care le
vorbea fluent, l-au recomandat pentru încadrarea în „Departamentul soliilor”, de fapt
cea mai importantă componentă a Serviciul imperial de spionaj. Evident, era vorba
despre spionaj extern. În plus, Neculce mai afirmă că Nicolae Milescu Spătarul a fost
unul dintre profesorii și mentorii țarului Petru cel Mare. Ca om politic de talie
europeană, dar și în calitatea sa de diplomat profesionist, ceea ce și pe atunci, la fel
ca acum însemna și „agent secret sub acoperire” Milescu era convins că puterea
militară a Rusiei Ortodoxe era singura capabilă să pună capăt expansionismului
Otoman și să elibereze Moldova și celelalte popoare balcanice. Motiv pentru care el
și-a exprimat convingerile geo-politice în cartea „Hismologion”. Ulterior, la sugestia
țarului, el a scris o serie de studii privitoare la istoria Rusiei, inclusiv „Genealogia
țarilor ruși”. De fapt, prin acele convingeri, Milescu a ignorat „testamentul” lui
?ê?£tefan cel Mare” care își sfătuise urmașii să se înțeleagă cu turcii și să nu-și pună
nici o nădejde în „Moscali”. Din păcate, evenimentele care au marcat istoria Europei
i-au dat dreptate măritului ?ê?£tefan cel Mare și Sfânt. Dar asta avea să se întâmple
la câteva secole după ce Nicolae Milescu Spătarul avea să-și încheie „misunea” în
această lume.

Fabuloasa Chină imperială

În vara anului 1674, în urma unor vaste mișcări de populație rusească petrecute în
zona fluviului Amur, Nicolae Milescu Spătarul a primit ordin, direct de la Alexei
Mihailovici, însuși țarul Rusiei, să plece în China imperială, într-o primă solie trimisă
într-o țară încă exotică, ce refuza cu îndârjire, contactele directe cu lumea
europeană. La prima vedere era vorba despre o vizită strict diplomatică. Aceasta
era, însă, doar o „acoperire” oficială.
Vizita „diplomatică” era, în realitate, o veritabilă expediție, compusă din 150 de
oameni care, sub conducerea personală a lui Milescu, aveau misiunea de a culege
absolut orice fel de informații privitoare la tot ceea ce întâlneau în cale. Nimic nu era
trecut cu vederea: descrierea amănunțită a locurile parcurse, precum și
cartografierea fiecărui ținut în parte. La fel de atent erau consemnate și obiceiurile
populațiilor cu care veneau în contact, de la viața lor de zi cu zi până la credințele lor
religioase. Toate acestea erau informații absolut necesare în eventualitatea unor
viitoare expediții militare. În mai 1676, expediția condusă de Milescu Spătarul a
ajuns la Beijing, capitala Chinei imperiale, condusă pe atunci de împăratul Kangxi.
Deși intrată deja într-un declin care avea să se accentueze în secolele următoare,
China era totuși o civilizație superbă, marcată însă deun orgoliu caracterizat prin ură
și dispreț față de alte rase și culturi, pe care le trata cu neîncredere, viclenie și
cinism. În perioada cuprinsă între lunile mai și septembrie 1676, Milescu și însoțitorii
lui au stat în Beijing iar el a fost primit în audiență la împărat. Diplomat deosebit de
versat, poliglot dar și om de societate deosebit de cultivat, el a reușit să se facă
ascultat în acel mediu exclusivist, în fața căruia a promovat interesele Rusiei. Cu
siguranță că eforturile lui nu au fost inutile: 12 ani mai târziu, în 1689, împăratul
Kangxi a încheiat un tratat cu Imperiul Rus, acesta fiind, de fapt, primul tratat al
Chinei cu o putere europeană. Milescu s-a întors la Moscova în ianuarie 1678. În anii
care au urmat, soarta lui Milescu a continuat cu suișuri, coborâșuri și reveniri
glorioase. A trăit la curtea țarilor până în anul 1707, când a părăsit această lume
zbuciumată. Istoria culturii europene îl menționează ca pe un mare cărturar, una
dintre cele mai strălucite minți ale vremurilor sale. Iar în istoria serviciilor secrete,
misiunea îndeplinită de el la Curtea imperială din China este notată drept cea mai
reușită „operațiune specială” a cărei importanță a putut fi depășită abia peste circa
un secol și jumătate.