Interviul 3

Intervievat: T.A.

Intervievator: C.P

Durata: 36 minunte

C.P. Bună ziua! În primul rând doresc să vă mulțumesc pentru acordul oferit îmi a-mi oferi acest
interviu, iar în al doilea rând doresc să vă reamintesc că datele dumneavoastră personale sunt
confidențiale.

C.P. Cum era viața dumneavoastră înainte de condamnarea soțului?

T.A. Păi... să începem cu începutul. Viața înainte de detența soțului era una normală ca a unui
om simplu de la țară cu bune cu rele. Viața era frumoasă, deoarece eram cu copiii, știam că este
și va fi frumoasă datorită copiilor, deoarece sunt copiii mei și merei mă gândesc la un viitor
frumos pentru ei. A fost o întorsătură de viață atunci când soțul a fost arestat. Până să fie el în
detenție mi s-a părut că viața este frumoasă. Munceam la țară amândoi, ne creșteam copiii îi
dădeam la școală, la grădiniță. Când a fost arestat a început altă viață. Când eram în doi era
frumoasă. Eram mulțumită de copii, de cum se descurcă la școală, eram mulțumită și de soțul
meu ca om de la țară. Aducea lucrul necesar în casă. Așa cum vă spuneam a fost o întorsătură în
viața mea atunci când soțul a fost arestat. Atunci au început problemele sociale, în privința
faptului că nu mai erau bani. Mă înhămasem de una singură. Mă gândeam... le-am explicat la
copii, cei mari aflase după o săptămână, două, dar copiii mai mici mă întrebau unde este tata? Ce
face? Copiii cei mari au aflat de la mine despre situația în care se află tatăl lor. Știa familia, știa
satul, dar le era rușine să le spună.

Din acest motiv am ales să le spun eu. Nu am vrut să afle de la cei din sat ca să le strice
oamenii inima. Am început eu să le spun. Copiii mai mici și la ora actuală știu că a fost în Italia.
Întrebau mereu unde este tata? De ce plâng? În acea perioadă einu își putea da seama. Ei știuau
că tata este în Italia să aducă bani ca să fie viața mai frumoasă. Băieții mai mari m-au susținut,
au mers în continuare la liceu, cuminți. Soțul era și el îngândurat, dar era mulțumit de tot ce se
întâmplă acasă cu conducerea casei, cu grădina. Eram și eu supărată în inima mea, în felul meu,
dar îi spuneam totul este perfect, numai că nu ești tu.
C.P. Cine vă ajuta să îndeplineați sarcinile pe care le făcea soțul înainte?

T.A.Copiii, atunci copiii au dat de greu. Noi nu am vrut să-i punem pe copii să cunoască
greul, dar atunci când veneau de la școală mă ajutau la animale la câmp. Vorbesc de copiii mai
mari, care atunci erau în clasa a IX a, dacă s-a întâmplat acum doi ani. Ei la momentul actual
sunt în clasa a XII a. Le-am explicat copiilor că nu trebuie să pierdem animalele și că nu trebuie
să se lase de școală, deoarece este spre binele lor. Când va veni tata toate lucrurile vor veni la
normal, deoarece va vedea că ați făcut ceva, că sunteți săritori. Numai că era greu cu banii. Când
eram amândoi, mergeam cu ziua, aduceam 60-70 de lei. Atunci nu mai puteam să merg, pentru
că aveam și eu copii de crescut. Nu mă mai duceam, dar nu m-am dat bătută. Am dat copii în
continuare la școală, i-am susținut. Învățau bine. Nu m-am dat bătută, numai că era altfel.

C. P. Înțeleg din tot ce mi-ați spus că principala problemă cu care vă confruntați era cea de
ordin financiar?

T. A. Da! Ne descurcam cu alocația copiilor și ajutorul primit de domnișoara X de la Alternative

Sociale.

C.P. Cum s-a modificat relația cu familia după condamnarea soțului?

T.A. Relația cu familia a fost ca înainte. Atunci copiii mă iubeau pentru că eram zilnic cu ei.
Băieții fiind mari se gândeau în permanență, însă acumobserv că ne iubesc în mod egal. Avem
parte de aceeași armonie, este înțelegere. Nu am făcut niciodată diferențe sau să vreau să
influențez copii impotriva tatălui- nu mă iubi pentru că a greșit tata, iubiți-mă numai pe mine.
Asta nu. Am încercat să nu fie o răceală față de părinți. Am încercat ca acești copii să aibă
aceeași dragoste, să nu o piardă față de părinte.

Le-am explicat copiilor s-a întâmplat, luați un exemplu de la tata ca să nu intrați în

anturaje, să nu pătiți și voi ce am pățit noi. Atunci când la rândul vostru veți avea copii să nu
sufere cum suferiși voi acum. Le-a explicat copiilor mai mari să nu intre în conflicte, să nu se
bată, să meargă cu capul sus, să fie populari, dar să se poarte frumos și să asculte de ce le spun ca
să nu sufere copii lor cum suferă ei

C.P.Îmi spuneați de faptul că ați observat că copii suferă, au venit ei să vă spună ceva?
T.A. Da, am observat eu. Copiii au fost prea îndurerați în sufletul lor ca mamă le simțeam
durerea, dar evitau să vorbească. Da, da, am simțit. Când mergeam la penitenciar cu băieții, cu
fiecare pe rând. Nu îi puneau soțului întrebări. Copiii s-au maturizat dintr-o dată cum au observat
lipsa și atunci când am auzit câtă condamnare are, ei s-au maturizat dintr-o dată.Copii tineri cu
minte bătrână.Copiii citeau necazul de părinte, durerea în ochii tatălui lor, nu îi puneau întrebari.
Evitau, mai mult glumeau ca să-l facă fericit, doar ce vorbeam eu cu soțul între patru ochii, la
telefon, mai rar la vorbitor, vorbeam mai mult gând nu erau copii.

C.P. Ce simțeați dumneavoastră în acele momente?

T.A. Eram datoare. Ce simțeam... să lupt. Am luptat mult, mult. Am avut o ambiție. Am fost
căutată de Direcția de Asistență Socială pentru anchetă socială în privința copiilor. Am fost
ajutată de către școală, de către profesori, chiar și cinci minunte dacă întârzia copilul eu am fost
sunată și întrebată mereu ce s-a întâmplat. Se întâmpla uneori să o rog pe doamna dirigintă să-i
învoiască pe copii de la școală, deoarece aveam treabă cu ei acasă. Am fost înțeleasă. Mi-a fost
de mare ajutor comunitatea, rudele, școala, primăria, deoarece știau ce fel de persoană sunt.
Mamă fiind să am ambiția să ții singură cinci copii. Mă trezeam și noaptea, deoarece nu aveam
somn. Mă trezeam, mă confruntam cu gândurile mele. Țineam un caiet ascuns și îmi făceam un
plan de viață. Astăzi fac mâncare. Mă scol la ora patru dimineață, fac mâncare, mă apuc de
spălat, scol copii, le dau să mănânce,îi îmbrac, pieptăn fetele, îi dau la școală. După ce pleacă la
școală încep.Îmi făceam un rezumat singură.

Am scris aproape un caiet. Nu aveam cu cine vorbi, sfătui. Acel caiet era în locul soțului
și mă puneam la cale cu gândurile și cu acel caiet. Scriam și orele când îmi era greu, gând
plângeam, când aveam bucurii. De anul nou a fost frumos... am scris tot în caiet, iar când copiii
au adormit i-am pupat de noapte bună și am început să plâng și iar am scris în acel caiet.Tot,
chiar și când pe un copil la durut ceva eu am scris în acel caiet. Știam sigur că sunt înțelească,
dar nu puteau oamenii să fie și în momentul respectiv când îmi era mie greu sau unui copil, nu
puteam să mă arăt că-mi este greu. Am încercat să fiu populară. Eu am ieșit la o sedință, la
magazin cu zâmbetul pe buze. Nu mi-am arătat niciodată suferința. Din acest motiv cred că nici
nu mi-am pierdut orgoliul de mamă. Am fost puternică, puternică, cu toate că lumea mă
înțelegea. Domnul primar înțelegea că-mi este greu, dar totuși ca să mă de-a cineva la spate, să-
mi facă rele sau să-mi facă copii de râs nu s-a întâmplat.
C.P. Considerați că ați avut probleme în comunitate din acest motiv?

T.A. Nu, nu! Poate că copiii mai erau răi la școală, se mai certau în clasă de la o temă, dar
colegii copiiilor poate că erau învățați și de părinți lor.Așa am dedus eu, după experiența
mea.După mine, nu am încercat să întreb învățătoarea sau profesoara. Probabil erau învățați de
părinți. Evitați, vedeți că în familia lui X tatăl lor este plecat. Eu așa am înțeles. Nu mi-a spus
nimeni în față.Eu încercam să fiu mereu la curent cu tot ce se întâmplă. Copiii de aici nu au fost
învățați de părinți să nu vorbească cu copii mei. Când mergeau duminica la școală era ograda
plină, veneau copiii să-i scoată prin parc. Eram mulțumită. Mă uitam în ochii lor și citeam că se
bucură de copilărie, numai că era o pată în inima lor.

C.P. Dacă ar fi să vă gândiți la un moment dificil din toată perioada în care soțul a
fost în detenție care este primul ce vă vine în minte?

T.A. Nu știu, parcă am încercat și eu să uit acest trecut care a fost. Domnișoară, soțul meu a fost
de două ori în detenție și prima dată aveam trei copii. Atunci mi-a fost tare greu. Mă gândesc
dacă să plec sau nu cu copiii erau atunci niște idei rele în capul meu. Să nu mă mai întorc la el,
apoi iar mă încurajam de una singură. Eu îmi puneam întrebări eu îmi dă deam răspunsuri Păi da,
dar cum cresc acești copii fără tată? Atunci, în prima detenție a soțului, mă gândeam, o întrebam
pe mama, a doua oară mi-a fost greu, dar am fost ajutată și înțeleasă de mai multă lume și de
copii, Mi-au dat multă speranță, ei mi-au dat multă putere să înving tot să fiu puternică. Îmi era
drag când vorbeau frumos cu mine și la ora actuală, dar atunci ei încercau să mă facă să uit. Mai
ales fetele mai mari, băieții, încercau.

În vacanță au fost cu căruța și își cumpăraseră la mâna a doua câte un telefon. Au pus
muzică pe telefon și când prășam cu dânșii, când mergeam la câmp puneau muzică și mă luau mă
încurajau, vroiau să danseze cu mine. Doreau să mă facă fericită. Știți că numărau și ei lunile,
zilele.Mai ales după arestare au fost apătuți tare. Stăteau cu fața în sus și se gândeau.Toate
responsabilitățile erau sigur că rămân pe spinarea lor, se gândeau... Făceau în așa fel să fie bine
ca să fie și soțul mulțumit când se va întoarce. Făceau cu atenție, chiar dacă eram în curte, în casă
două trei găleți de apă, feceau ce făceau și mai aduceau încă dublu ca să am ca să nu-mi fie mie
greu, casă fiu mulțumită. Cum eram eu atentă așa vroiau și ei să fie. Eu spălam, ei aduceau apă,
ei cărau lemne.Munceam cot la cot.Le-am explicat mereu ce se vede într-o comunitate decă nu
este o găspodărie armonioasă, dacă nu sunt lucrurile așezate așa cum i-am învățat așa făceau și
ei.Nu mă descurcam de una singură. Fizic nu aș fi făcut față. Și domnișoara X de câte ori a venit
a văzut că lucrurile sunt bine, a dat și telefoane la penitenciar, a văzut că mă zbat, îl caut.Puteam
să caut motive având atâția copii la școală și el în detenție, dar nu am vrut. Eram așa de
organizată și cu facturile ca să fiu în rând cu oamenii.

C.P. Au existat momentate în care ați simțit că în comunitate sunteți privită altfel?

T.A. De rău nu, de bine da. De rău nu... chiar și când am fost la Iași. Al patrulea copil are
strabism. I-am pus ochelari. Știuau și domnii doctori situația mea și niciodată nu am avut
probleme. Aici în comunitate nici nu mai spun. Am fost ajutată, deoarece am fost o persoană
deschisă și cu domnii profesori. Asta s-a întâmplat, ce să fac acuma? De la închisoare vine, era
mai rău dacă era mai grav, de moarte că de acolo nu mai vine.Am încurajat, am fost încurajată,
am vorbit deschis. Mi-a fost rușine să le spun celor mici.

M-am ferit de acest lucru, chiar și când mergeam cu pachet. Îi dădeam soțului câte o
ciocolată pe ascuns și când am reușit să merg cu ea tatăl îi dădea o ciocolată la vorbitor. Avea
voie. Înainte să se elibereze am lăsat la un neam la Bârlad niște banii și ia cumpărat păpuși. Voi
încerca să-i spun, deoarece știu că-mi va fi cel mai greu să mă confrunt cu această problemă.Cred
că-mi va fi greu să le spun celor mici ce s-a întâmplat.Nu știu sau să afle din altă parte. Îmi pun
multe întrebări. Nu știu cum să le spun. Îmi va fi greu, dar voi trece și peste asta

C.P. Când aveați de rezolvat problemele cu care vă confruntați la ce vă gândeați prima

dată?

T.A. La copii mă gândeam prima dată, la faptul că sunt datoare. Îmi puneam singură întrebări
cum să încep? Cum să termin, dar trebuie să reușesc. Să rezolv treburile. Când începeau școala
nu erau bani, trebuia să fac ceva să-i dau. Aveam patru copii de dat la școală. Trebuie să rezolv.
Nu am fost să cer, dar oamenii care m-au iubit m-au azutat, neamurile, rudele. Copiii au fost
îngrijiți, îmbrăcați. Îmi puneam mereu întrebări ce să fac? Atâtea haine, caiete, încălțăminte să
fie și cum erau înainte, ca toți copiii. O dată chiar am fost întrebată mamă, de ce copilul ăla are
adidați așa? Le spuneam că toate la timpul lor. Că le voi lua în fiecare lună. A venit D. O dată
din parc de la copii plângând că vrea minge. Nu aveam bani. Am vorbit cu patroana de la
magazin, am împrumutat bani și m-am dus și i-am luat.Mi se rupea inima când vedeam că suferă,
își dorea ca orice copil, ne dorim noi, oameni mar, dar nu copiii.

C.P. De ce copnsiderați că ați fi avut nevoie ca să vă fi putut descurca mai ușor?

T.A. De sprijin, dacă era sprijin financiar se rezolva, dar sprijin. Mă gândeam copiii aveau
nevoie de doi nu de unul. De doi părinți, nu de unul, M-au sprijinit copiii dar nu este la fel ca
sprijinul din partea soțului. Câte o dată stăteam și mă gândeam în loc să creștem noi părinții pe
copii, în acea perioadă copiii creșteau părinții.

C.P. Cum vă simțiți în momentul de față?

T.A. Nu m-am schimbat. Tot ce am învățat ți în detenție și acum m-au ajutat să rămân
acelaș om, Tot îmi iubesc copiii, soțul. Nu am încercat niciodată să-i reproșez, deoarece mi-ar fi
rușine, plus că ar auzi copiii și mi-ar reproșa. Fac aceleași lucruri pe care le făceam înainte am
grijă de copii, de soț, de treburile găsopodărești. Familia s-a schimbat în mai bine. Avem o
legătură mult mai strânsă. Copiii știu că dacă nu le pot oferi eu, le poate oferi soțul.

C.P. Cum ați reușit să treci peste toate

T.A. Greul te învață. Oamenii care au trecut prin greu au o anumită experiență de viață. Cred că
și Dumnezeu. Nu am fot învățată de nimeni singură m-am învățat.

C.P. Care sunt planurile dumneavoastră pentru perioada urmăroare?

T.A. Ceea ce îmi doresc este sănătate mie și familiei mele. Să fii copii sănătoți, să-și facă un
viitor, dacă voi putea îi voi ajuta.

În relația cu soțul nu sunt modificări. Sunt 25 de ani de căsnicie. Nu există căsnicie perfectă, nici
rufele de pe sârmă dacă le pui la uscat și vine o furtună totuși le mai îndoaie.

C.P. Ce i-ați spune unei persoane care a trecut prin evenimente similare?

T. A. Aș ajuta-o așa cum m-au ajutat pe mine alte persoane.