Comunicarea medic dentist-copil.

De la începuturi, limbajul verbal a fost cel mai important instrument de comunicare

elaborat de fiinta umană. De altfel etimologia cuvantului “comunicare” ne aminteşte
că transmiterea informaţiei nu constă numai în a rosti sau auzi ceva: cuvântul evocă
o “comuniune” ori o împărtăşire de idei sau sentimente, în ambianţa unei relaţii
reciproce. Vorbirea reprezintă astfel, între altele, acţiunea de a verbaliza ceea ce
dorim ori gândim. Astăzi se ştie ca esenţa vieţii în comunitate a fost şi este
comunicarea verbală. De altfel, cercetătorii afirmă ca limbajul constituie cea mai
mare putere a omului asupra mediului său. Un rol important îl are şi comunicarea
nonverbală, fiind o forma de interacţiune silentioasă, spontană, sinceră şi directă. Ea
demonstrează adevarul ascuns în cuvintele nerostite, fiecare dintre gesturi find un
reflex instinctiv generat de reacţiile noastre. Relaţia medic-pacient`, medic-copil,
trebuie să fie de colaborare, de comunicare, de echipă.
De-a lungul carierei, un medic dentist se va afla de multe ori în situaţia de a trata
un pacient copil şi este foarte important că abordarea să fie una potrivită pentru a
asigura eficienţa tratamentului. Copilul se poate prezenta la cabinetul dentar încă de
la vârstă de 6 luni, după ce începe erupţia primului dintitsor, şi este chiar recomandat
că prima vizită la stomatolog să se facă cel târziu la vârstă de un an, mai ales că în
ultimii ani incidenţa cariei de biberon a crescut semnificativ.
Managementul durerii. Un prim pas este că medicul stomatolog, asistenta şi
părintele/părinţii să formeze o echipa care să colaboreze pt a reduce anxietatea
copilului care este mult mai accentuată că cea a adultului.
Este dovedit faptul că cei sub patru ani sunt foarte sensibili la stimulii dureroşi, plus
că la această vârstă copiii nu disting durerea de simpla senzaţie de presiune, şi la
cea mai mică atingere a medicului, aceştia vor riposta, iar tratamentul va fi îngreunat
sau chiar întrerupt. La vârste fragede, comunicarea copiilor nu este foarte bine
dezvoltată, de aceea ne vom ghida după indicatori ai durerii, cum ar fi expresia
facială, plânsul, mişcările corpului. Încă dinaintea poziţionării pe scaun, această vizită
la dentist trebuie văzută de copil ca un joc, o curiozitate, o plăcere, unde rolul cel mai
important îl au părinţii care ar trebui să-l pregătească de pe drum, dar şi ambientul
cabinetului, atitudinea cadrelor medicale. Pentru îmbunătăţirea comunicării cu cei
mici, psihologii au elaborat mai multe tehnici:
- Tehnica tell-show-do (explică-arată-execută) este foarte populară printre medicii
pedodonti şi implică iniţial, explicaţii cu privire la procedura (tell), demonstraţia
acesteia într-un mod cât mai facil şi mai plăcut (show), apoi efectuarea tratamentului
propriu zis (do). Obiectivul acestei metode este de a familiariza copilul cu diferite
aspecte ale vizitei sale la stomatolog.
-Tehnica comunicării non-verbale şi a controlului vocei. Prin comunicarea non-
verbală, postura, expresia facială, limbajul trupului, contactul vizual, toate împreună
trebuie să denote o atitudine prietenoasă, copilul nu trebuie să perceapă medicul ca
un inamic, pentru că nu ar face decât să accentueze anxietatea şi să nu revină, sau
mai rău, să asocieze asceasta prima experienţă cu atmosfera în general în cabinet şi
să se transforme într-o teamă cronică. Controlul vocei reprezintă folosirea unor tonuri
diferite a medicului în funcţie de ce vrea să transmită şi se aplică atunci când se
doreşte captarearea atentiei, îmbunătăţirea comunicării din cadrul relaţiei medic-
pacient.Pe tot parcursul tratamentului, stomatologul trebuie să ofere un feedback
pozitiv, să încurajeze şi mai ales să laude atitudinea copilului care va stă liniştit.
-O tehnică foarte bine cunoscută este distragerea atenţiei copilului de la
tratamentul dentar, practic acesta ar trebui să uite că se află pe scaunul de la unit.
În vederea aceasta, se foloseşte televizorul setat pe programe cu desene animate,
zgomote de fundal care să le capteze atenţia (radio, casete cu poveşti), înveselirea
ambientului cu postere, desene, picturi intens colorate, jucării, chiar se poate
recomandă că halatul să aibă imprimeuri vesele, colorate, cu personaje populare în
rândul copiilor.
De asemenea, ţinând cont de faptul că atitudinea de bază în prima fază a copilăriei
este jocul, medicul e necesar a porni de la acest deziderat, folosindu-l direct în
comunicarea şi relaţionarea sa cu pacientul – copil, aşa încât în cabinetul său să se
afle, dacă nu un colţişor special cu jucării, măsuţă şi scaune speciale pentru copii
unde să-şi desfăşoare consultaţia, cel puţin câteva jucării îndrăgite de copii pe care
să le folosească la momentul oportun (acolo unde situaţia o cere).
Există şi momente în care medicul va face apel la elemente de terapie ocupaţională
– expresia verbală – povestea terapeutică, astfel încât comunicarea cu pacientul
copil şi/sau cu familia acestuia, să fie benefică.
Povestea terapeutică, Paşca M.D. (2008), e prezentă prin mesajul său specific,
ţinând cont de particularităţile de vârstă ale celui căruia i se adresează, făcându-l a
înţelege modul în care durerii, bolii şi chiar a speranţei poate echilibra, metaforic
vorbind, acceptarea, resemnarea şi în final, starea de fapt creată. În povestea
terapeutică, cuvântul are putere magică acţionând ca o forţă a gândirii pozitive. Ea
nu se citeşte, ci se povesteşte (se spune), personajele împrumutând de cele mai
multe ori stări şi fapte din viaţa celor cărora se adresează. Ca exemple, Paşca M.D.
(2008): 121 1) – Copilului căruia îi este frică de medicul dentist, i se va spune
povestea cu o mica sirenă care reuseste sa biruiasca frica de a merge la
stomatolog.
Dacă medicul consideră că toate aceste tehnici nu vor fi efective, există
opţiunea inhalosedarii, că ultimă posibilitate.
La sfarsitul tratamentului, părinţii trebuie informaţi, conştientizaţi asupra rolului
lor în sănătatea orală a copilului. Trebuie masată gingia pentru a stimula erupţia şi
a calmă senzaţia de mâncărime şi durere, iar după erupţia primilor dinţişori pe
arcadă, trebuie realizat periaj zilnic cu periuţe de consistentă moale, pentru a nu
avea efect traumatic; pastă de dinţi va fi fără fluor pentru copiii sub 6 ani (poate
determina fluoroză dentară), în cantităţi mici deoarece aceasta va fi în cea mai mare
proporţie înghiţită.
Sănătatea orală deficitară de la vârste mici va avea un impact negativ asupra
dentitiei permanente aşa că rolul părintelui, instruit corect de medicul stomatolog, va
juca un rol important şi trebuie tratat cu seriozitate.
Relaţia medic-pacient, respectiv medic-pacient copil, este bazată pe respect
reciproc, este o relaţie interpersonală, care le oferă atât pacientului cât şi medicului o
încredere deplină şi o usoară desfaşurare a tratamentului clinic. Cunostinţele
medicului stomatolog, practică acestuia şi tehnologia avansată duc la alinarea
pacientului şi la un control de calitate. Astfel acest lucru este benefic pentru ambele
părţi.
Medicul dentist trebuie sa fie capabil sa comunice corespunzator ,deschis,atent,
intr-o maniera care sa induca copilului o stare de relaxare si incredere, nu una de
frica ,pentru a putea efectua manevra stomatologica in conditii cat mai favorabile.