Arbore Ioan

În faţa mea, trei stafii, stând pe prici sub geam, se zgâiau la mine. În urma mea,
zdrannng... şi uşa se închise cu un scrâşnet de zăvor. Cum oi fi arătat eu la înfăţişare,
nu pot să mai ştiu, dar cert este că cei trei se uitau la mine ca la altceva. Parcă eram din
altă lume, galben, galben la faţă ca şofranul. Primul din stânga vine la mine şi se
prezintă - Nicolae Mareş, fostul ministru al agriculturii în timpul lui Antonescu.
Era inginer constructor de căi ferate. Al doilea se scoală în picioare şi se prezintă,
Ioan Arbore, general, fost ministru al economiei în timpul lui Antonescu. Înaintea lui
Iacobici a fost şeful Marelui Stat Major. Al treilea vine şi el la mine, prezentându-se
Turcu Nicolae, elev de liceu, prăpădit şi slab ca vai de el. Ei trei erau locatarii celulei
309 de la vestitul Celular al Aiudului. Am mai venit şi eu, alt prăpădit, să sporesc
numărul la patru. De-abia încăpeam pe prici. Locul meu era între generalul Arbore şi
Turcu. [...]
Din povestirile generalului Ion Arbore am înţeles multe lucruri. Era fiu de preot,
ceea ce s-a şi văzut în tot comportamentul lui. Se ruga tot timpul în celulă. Privea lumea
din jurul lui cu multă îngăduinţă şi dragoste. Ne ocrotea cât putea pe noi, cei din
apropierea lui, ca pe nişte copii. La rându-ne, fiecare din noi ne-am istorisit trecutul
nostru, cu toate neajunsurile şi păţaniile noastre.
Generalul Arbore şi-a petrecut copilăria în Dobrogea, în apropierea Deltei, la
Sarinasuf, unde tatăl său era preot. Mai avea un frate, profesor de limba română la
Focşani.
Ne povestise mult despre el, cu lucruri bune şi frumoase. Avea o bibliotecă mare
şi temeinică, de peste 10.000 de volume. Era un om de mare sensibilitate. Spre
deosebire de aproape toţi cei cu care el a lucrat afară, în mari funcţii de stat, era de o
modestie rară. El credea cu toată căldura în Dumnezeu.
A murit la Jilava îngrijind bolnavii. Le spăla rufele de pe ei, murdare de atâta
boală, rugându-se lui Hristos. Nu ştiu cum o fi fost în libertate, dar aici în temniţă l-a
găsit pe Dumnezeu. A fost un om de o mare ţinută morală. Nu l-am auzit o dată bârfind
pe cineva. De câte ori Nicolae Mareş se mai scăpa de mai vorbea de rău pe cineva, el îi
spunea:
- Măi Nicolae măi, nu vorbi cu păcat de oameni, că numai Dumnezeu ştie ce-o fi fost
în sufletul lor, de-or fi greşit. Nici noi n-am fost mai buni.
Adeseori ne povestea lucruri din copilăria lui, de felul cum a reuşit să răzbată în
viaţă. A parcurs drumul, în cariera lui de ofiţer, de la sublocotenent şi până la gradul
de general prin puterile lui, fără a fi ajutat de cineva din afară. [...]
În fiecare zi, generalul Arbore se ruga cu multă căldură, stând pe prici la locul
lui. Senin, le primea pe toate câte veneau pe capul lui. Niciodată nu l-am auzit
văicărindu-se. Ca dreptul Iov, mulțumea lui Dumnezeu de tot ceea ce se întâmpla. Într-
o bună zi, uşa se deschide şi un ofiţer îmi spune să-mi fac bagajul şi să ies afară. Îmi
iau rămas bun de la generalul Arbore şi de la Nedelcu şi ies afară. Generalul Arbore îmi
urează mult noroc. De atunci nu l-am mai văzut. Aveam să aflu că a murit la Jilava,
îngrijind bolnavii. Dumnezeu să-l odihnească în pace, că a fost un mare român şi un
bun creştin. [...]
 Mă ducea mereu, gândul la generalul Arbore, pe care-l lăsasem în celulă, slăbit
de tot, de de-abia-şi ţinea sufletul. Ridicam ochii din curtea fabricii şi priveam acel colţ
de Celular, unde ştiam că-l lăsasem pe Arbore. Vocea lui blajină şi dragostea faţă de om
îl defineau ca pe un adevărat părinte. Ajuns la un oarecare confort, adesea mă gândeam
la el, care dormea tot pe prici, cu o rogojină ferfeniţă şi o pătură, veche de când lumea,
roasă de vreme şi găurită.
(Atanasie Berzescu - Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții
Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999, pp. 131, 137-138, 141, 144)