arh. drd.

CLAUDIA-GABRIELA PIPOȘ

CONDIȚII ALE LIMITEI

Arhitectura spațiilor interstițiale și posibilități de regenerare

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC
prof. dr. arh. Daniela Rădulescu-Andronic

•
Recenzie: Privirea care atinge: arhitectura și simțurile
Juhani Pallasmaa
•
 Problematica senzorialității în arhitectură și a dimensiunii trăite a acesteia
pornește de la necesitatea de a experimenta spațiul arhitectural dincolo de capacitățile
sale strict fizice. Dincolo de natura biologică a simțurilor umane se conturează percepția,
fenomen prin care omul îți validează propria existență în lume ca ființă plurivalentă,
definind repere și autodefinindu-se.

În Privirea care atinge: arhitectura și simțurile, Juhani Pallasmaa realizează o

disecție a percepției în arhitectură, pe baza unor premise de natura fenomenologică.
Corpul, și mai precis corpul în arhitectură, joacă rolul de locus al percepției – centrul de
focalizare a tuturor experiențelor senzoriale. Lucrarea trasează o axă a evoluției
conceptelor referitoare la simțuri, de la Aristotel și De Senu et Sensibilibus – în care simțul
dominant era considerat a fi cel tactil, la critica actuală a oculacentrismului – răsturnarea
primatului simțului tactil în favoarea văzului. Pallasmaa își găsește sursa în
fenomenologie, care vine să restabilească o teorie a experienței multi-senzoriale. Pentru
Merleau-Ponty, „experiența senzorială este instabilă și necunoscută percepției naturale
la care ajungem folosindu-se întregul trup deodată și care deschide o lume a simțurilor
ce interacționează” Percepția asupra lumii înconjurătoare nu poate fi deci completă fără
o contribuție egală a tuturor simțurilor - observația vizuală este confirmată prin atingere,
gustul și mirosul întregesc o aceeași senzație iar auzul și văzul pot etalona împreună
distanța.

Lucrarea este structurată în două segmente majore. Prima parte pornește de la

premisa actuală a oculacentrismului ca moștenire a Renașterii și a perspectivei ca
instrument de lucru. Este punctată critica gândirii oculare la Descartes, Nietzsche, Martin
Jay, Satre, Merleau-Ponty, Heidegger și Derrida. În diferite formulări, este afirmată
ostilitatea sau prudența filosofiei moderne referitoare la supremația văzului. Percepția
este definită nu ca sumă a diferitelor perspective generate de simțuri, ci ca un gest întreg,
divizibil. Din acest punct de vedere, arhitectura contemporană alimentează ochiul
narcisist și este acuzată că devine în mod exagerat retinală.

Partea a doua a lucrării oferă o potențială soluție la impasul oculacentrismului:

interacțiunea naturală a simțurilor în întreaga lor complexitate, evitând ierarhizarea.
Pallasmaa propune încurajarea unei arhitecturi senzoriale opusă înțelegerii predominant
vizuale a artei clădirilor, în care corpul se află în centru. Mai mult, experiența
multisenzorială ca „polifonie a simțurilor” (Gaston Bachelard) forțează corpul să
participe la parcurgerea obiectului arhitectural cu deschidere către toate componentele
existenței. Pallasmaa punctează apoi capacitatea simțurilor suprimate în arhitectura
contemnporană de a reda „imagini” complementare celor furnizate de ochi: atingerea ca
simț al apropierii și intimității, sunetul, respectiv liniștea care încorporează, simțul
olfactiv ca persistență a memoriei și gustul ca „vedere tactilă”.

Experiența fenomenologică în percepția spațiului arhitectural conduce, deci, către

îmbrățișarea experienței multisenzoriale, definind arhitectura ca obict al simțurilor.
Privirea care atinge: arhitectura și simțurile este, prin urmare, o pledoarie pentru
arhitectura conștientă de ea însăși și pentru omul conștient de arhitectură.

Perspectiva fenomenologică furnizează instrumentele necesare unei abordări

sensibile a orașului contemporan, aflat în impasul gestionării abile a conflictelor dintre
zonele cu caractere difergente. În cazul Bucureștiului, persistă o serie de spații
interstițiale, la limita dintre cortinele de blocuri și vechiul țesut tipic bucureștean, spații
care pot fii definite ca sărăcite de senzorial din cauza lipsei lor de conținut. Aceste void-
uri urbane au fost deprivate, datorită condiției lor, de semnificație și sens, astfel încât
sunt percepute ca spații negative, nu pozitive în sensul potențialului lor de dezvoltare.

Instrumentele fenomenologiei pot genera o serie de criterii de analiză senzorială

a acestor spații, cât și premisa definirii valenței lor de rememorare. În teza de doctorat
voi urmări, în primă fază, realizarea unui studiu al acestor zone din punct de vedere al
capacității lor de a influența percepția cotidiană a orașului, cât și încărcătura istorică pe
care ele o trasmit sau nu celui ce parcurge spațiul. Ulterior, intenția va fi cea de a investiga
potențialul efect pe care intervențiile arhitecturale mai recente l-ar avea asupra
transformării acestor spații din void-uri în spații dense la nivel urban.