PATRIARCATO ROMENO

Metropolia Ortodossa Romena dell’Europa Occidentale e Meridionale

Diocesi d’Italia
Parrocchia Ortodossa Romena „Discesa dello Spirito Santo”

Via De Amicis 13, 20123 Milano – Italia

tel: (0039) 0289407269, cell. (0039) 3355349777, e-mail: chiesaortodossaromena@yahoo.it
C.F. 97613760152

Preot Traian Valdman

Protoiereu Lombardia I

CATEHEZĂ LA ICOANA NAȘTERII DOMNULUI

Observarea cinstirii icoanei

Când intrăm într-o biserică ortodoxă suntem uimiți de imagini care prezintă istoria mânturii. Din icoane sau
din fresce ne privesc Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului și o mulțime de sfinți prooroci, apostoli, episcopi,
călugări, mucenici și mucenițe, mărturisitori peste veacuri ai tainei creștinătății: întruparea lui Dumnezeu. Sfântul
Apostol Pavel sintetizează învățătura aceasta: “Cu adevărat, mare este taina creștinătății: Dumnezeu s-a arătat în
trup, s-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume și s-a înălțat
întru slavă” (I Tim. 3, 16).
În fața icoanelor, noi, ortodocșii, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ne plecăm cu respect în fața lor,
facem mătănii, aprindem lumânări, ne adresăm cu rugăciuni persoanelor reprezentate pe ele și le sărutăm cu
afecțiunea cuvenită persoanelor iubite.
Introducerea
Ce este icoana? Nu este nici fotografie, nici tablou, nici statuie. Este imagine sfântă, bidimensională, pictată
conform regulilor canonice ale erminiei bizantine, cu folosirea culorilor în funcție de simbolismul lor; ea face
prezente persoanele pe care le reprezintă și, fiind binecuvântată, acestea ne primesc rugăciunile pe care le spunem
în fața lor cu credință. Așezată de obicei mai sus, spre răsărit, ne orientează privirea către cer, către Răsăritul cel de
sus, devenind fereastră către Împărăția cerurilor. Un profund cunoscător al teologiei icoanei o numește “Rezumat
emblematic al antropologiei creștine, temei sensibil al dogmei hristologiche, răscruce între vizibil și invizibil,
oglindă epifanică, suport al efectelor taumaturgice, vehicul al harului, culuoar al contemplației rugătoare” (Teodor
Baconsky, Fragmente despre teologia icoanei în vol. Teologia Icoanei de Leonid Uspensky, Ed. Anastasia,
București, 1994, p. 5).
Teologia icoanei “se întemeiază pe întruparea lui Dumnezeu, fiind proprie esenței însăși a creștinismului”
(Leonid Uspensky, Teologia icoanei, p. 16). În Vechiul Testament icoana era interzisă: „Să nu-ți faci chip cioplit,
nici vreo înfățișare a celor ce sunt” (Deut. 5, 8; cf. Ieșire 20, 4). Dumnezeu comunică cu poporul său numai prin
cuvânt: „Ascultă, Israele...” (Deut. 5, 1). “De veți asculta glasul meu și de veți păzi legământul meu, dintre toate
neamurile îmi veți fi mie popor ales” (Ieșire 19, 5). Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu: “Pe Dumnezeu a-l
vedea nu este cu putință oamenilor” (Slujba înmormântării).
În Noul Testament Dumnezeu se face cunoscut cu chip. “Fiul cel unul născut, care este în sânul Tatălui,
acela l-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Domnul Hristos însuși spune „Cine mă vede pe mine vede pe Tatăl”. Deci
Dumnezeu are chipul lui Hristos. “Imaginea vie, imutabilă a Dumnezeului invizibil este Fiul” (Giovanni
Damasceno, Diffesa delle immagini sacre, p. 38). “Apostolii l-au văzut cu ochii lor trupești pe Hristos – Dumnezeul
făcut om” (L. Uspensky, Op. cit., p. 25). Ei vestesc cu curaj cele ce au văzut și au auzit (Fapte 4, 20). De aceea,
interdicția vechitestamentară este abolită și Dumnezeu poate fi reprezentat în icoană cu chipul Fiului. De fapt
“interdicția de a-l reprezenta pe Dumnezeul cel nevăzut conține implicit necesitatea de a-l reprezenta pe Dumnezeu
de îndată ce profețiile se vor fi îndeplinit” (L. Uspensky, Op. cit., p. 22). Ori implinirea lor are loc prin nașterea
după trup a Domnului în Betleem, în al 15-lea an al domniei împărtatului Tiberiu, pe când Ponțiu Pilat era
procuratorul Iudeii (Luca 3, 1).
Arta bizantină ortodoxă are preocuparea principală de a spiritualiza formele și persoanele. Nu dorește să
reprezinte episodul trecător, ci ideea religioasă, adevărul credinței, fiind mereu inspirată de Biserică. Nu este
interesată să prezinte frumusețea trupească a personajelor, ci dimensiunea spirituală a acestora, mai ales prin chip
(Egon Sendler, L’icona. Immagine dell’invisibile, Ed. Paoline, Milano, 1985, p. 59-60).
Icoana nu este un simplu obiect ornamental, ci obiect de cult care face prezente persoanele reprezentate. De
aceea este venerată. Sfântul Ioan Damaschin scrie: “Eu venerez imaginea/chipul lui Hristos ca Dumnezeu întrupat,
imaginea Maicii Domnului, ca Doamna tuturor, și imaginea sfinților ca prieteni ai lui Dumnezeu”. De fapt
venerarea acordată lor nu se adresează materiei, ci celor care sunt înfățișați, bine știind că “onoarea acordată
imaginii se adresează prototipului, cum spune sfântul Vasile (Difesa delle immagini sacre, p. 55, 145).
De aceea, la slujba din duminica I din post închinată Ortodoxiei, adică a afirmării cultului icoanelor,
Biserica exclamă: “Preacuratului tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greșelilor noastre, Hristoase
Dumnezeule, că de voie ai binevoit a te sui cu trupul pe cruce, ca să scapi din robia vrăjmașului pe cei pe care i-ai
creat” (Tropar).
Desigur, ca să fie icoană, imaginea sacră trebuie să fie executată cu respectarea regulilor din Erminia
bizantină și să fie sfințită. Rugăciunea de sfințire prezintă clar dimensiunea sa teologică și spirituală: „Și noi,
bunule Stăpâne, Atotțiitorule, această icoană a iubitului tău Fiu, în aducerea aminte a întrupării, a tuturor minunilor
celor slăvite și a binefacerilor arătate neamului omenesc prin venirea sa ca om pe pământ, am pus-o cu cinste
înaintea slavei tale, nu îndumnezeind-o, ci știind că cinstea icoanei se suie la cel zugrăvit pe ea... caută cu îndurare
spre noi și spre icoana aceasta și, pentru întruparea și arătarea Unuia-Născut Fiului Tău, în a cărui pomenire am
săvârșit-o, trimite asupra ei binecuvântarea ta cea cerească și harul Presfântului Duh și sfințește-o și-i dă ei putere
tămăduitoare și de toate meșteșugirile diavolești izgonitoare... Prin ea să lucrezi puteri și minuni pentru întărirea
dreptei credințe și pentru mântuirea credinciosului tău popor, ca toți, care înaintea ei ne vom închina ție, celui întru
toate puternic, și Unuia-Născut Fiului Tău și Preasfântului Duh, și cu credință te vom chema și ne vom ruga, auziți
să fim și mila iubirii tale de oameni să aflăm și har să câștigăm...” ( Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic, București,
2013, pp. 665-666).
Anunțarea temei
Suntem în postul Nașterii Domnului. Ne pregătim să primim pe Fiul lui Dumnezeu întrupat în chip de copil
prin contemplarea icoanei Nașterii Domnului. Faptul acesta ne ajută să participăm la evenimentul care aduce pe
Dumnezeu aproape de om, după ce omul fusese izgonit din eden, și introduce în istoria omenirii o nouă eră: era lui
Hristos. Așadar, tema noastră este Cateheză la icoana Nașterii Domnului.
Tratarea
Pentru prezentarea temei folosim ca izvoare: Sfânta Scriptură, învățături ale unor Sfinți Părinți și texte ale
slujbei liturgice a sărbătorii Nașterii după trup a Domnului Iisus Hristos.
Vechiul Testament. Paremiile de la vecernia sărbătorii profețesc: „Ieși-va din sămânța lui (Iacov) un Om,
care va stăpâni neamuri multe... Dumnezeu l-a scos din Egipt...” (Numerii 24, 7-8). „Iar tu, Betleeme Efrata, deși
ești mai mic dintre miile lui Iuda, din tine va ieși stăpânitor peste Israel, iar obârșia lui este dintru început, din zilele
veșniciei” (Mihea 5, 1). “O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni
peste el Duhul lui Dumnezeu…” (Isaia 11, 1-2). “Acesta este Dumnezeul nostru… pe pământ s-a arătat și cu
oamenii împreună a locuit” (Baruh 3, 36-38). “Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele
lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Prin textul Apostolului de la vecernie, Biserica confirmă legătura și continuitatea între
Vechiul și Noul Testament: „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit părinților
noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate și
prin care a făcut și veacurile...” (Evrei 1, 1-2).
În Noul Testament evenimentul Nașterii Domnului este pregătit de Buna Vestire (Luca 1, 26-38) prin care
îngerul Gavriil anunță Fecioarei Maria “începutul mântuirii noastre” (Troparul sărbătorii). Este istorisit în
Evanghelia după Matei (1,18-25 – 2,1-12) și în Evanghelia după Luca (2,1-20).
Dintre Sfinții Părinți care au reflectat asupra acestei teme ne referim numai la trei. Sfântul Atanasie cel
Mare scrie: “prin întruparea Cuvântului s-a făcut cunoscută purtarea lui de grijă pentru toate și că dăruitorul și
făcătorul tuturor este însuși Cuvântul lui Dumnezeu” (Tratat despre întruparea Cuvântului, LIV, în Scrieri. Partea
I, Ed. Institutului Biblic, București, 1987, p. 151; L’incarnazione del Verbo, Ed. Città Nuova, Roma, 1976, p. 129).
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Acum nu vă vorbesc de prima naștere (cea din veșnicie din Tatăl), ci de nașterea sa
pământească... Este o minune atât de senzațională și de neauzită, încât îngerii în cor au adus slavă lui Dumnezeu în
numele întregului pământ... De fapt rațiunea omenească are mai mare greutate să înțeleagă că Dumnezeu a devenit
om, decât să înțeleagă că omul poate deveni fiul lui Dumnezeu. Când auziți că Fiul lui Dumnezeu este și fiu al lui
David și al lui Avraam, nu mai aveți dubii: și voi, care sunteți fiii lui Avraam, veți deveni fii ai lui Dumnezeu ”
(Commento al Vangelo di S. Matteo, Ed. Città Nuova, Roma, 1966, p. 42). Sfântul Ioan Damaschin publică pe
această temă Apărarea imaginilor sacre (în italiană Difesa delle immagini sacre, Ed. Città Nuova, Roma, 1983). El
scrie cu entuziasm: “O, Doamne, eu venerez și îmbrățișez cu călduroasă afecțiune tot ceea ce este al tău:
dumnezeirea, puterea, bunătatea, mila față de mine, întruparea, carnea… Noi venerăm imaginea ta; noi venerăm tot
ceea ce este al tău: slujitorii tăi, prietenii tăi, și înainte de toate pe mama ta, Maica lui Dumnezeu” (G. Damasceno,
Op. cit., pp. 88-89).
Slujba sărbătorii, cu ale sale texte biblice și imne compuse de Sfinți trăitori (Gherman, Anatolie, Casiana,
Ioan Monahul, Cosma Melodul, Roman Melodul, Andrei al Ierusalimului, cf Mineiul lunii decembrie, ziua
douăzeci și cincea) ne ajută să participăm la evenimentul Nașterii Domnului, ca și cum am fi contemporani cu el.

Până în secolul al IV-lea sărbătoarea Nașterii după trup a Domnului Iisus Hristos se sărbătorea pe 6
ianuarie, împreună cu Adorarea magilor și Botezul Domnului, dar după aceea a fost sărbătorită aparte în ziua de 25
decembrie, la nouă luni după mai vechea sărbătoare a Bunei Vestiri, pentru a sublinia și natura umană a lui Iisus.
În timp ce Occidentul creștin, sub influența Sfântului Francisc din Assisi, prezintă evenimentul nașterii prin
pitorescul presepe, ca sărbătoare a familiei, Răsăritul primar și Biserica Ortodoxă, până astăzi, prezintă conținutul
dogmatic al acestuia în primul rând prin coborârea lui Dumnezeu către oameni și prin răspunsul Fecioarei „Fie mie
după voia Domnului”, care, ca maternitate feciorelnică, oferă creaturii posibilitatea de a da naștere creatorului său.
Scopul este ca iubirea de oameni a lui Dumnezeu să se manifeste: Hristos să ia chipul celui făcut din țărână pentru
ca să îl facă părtaș la firea dumnezeiască (canon, cântarea 3, stihira 3) (Cf. Paul Evdokimov, La Teologia della
bellezza, Ed. Paoline, Roma, 1971, p. 309).
Se pare că cea mai veche icoană a Nașterii se găsea în bazilica din Betleem, care apare pe ampolele pe care
pelegrinii le luau din Țara Sfântă: Maria cu pruncul pe genunchi pentru a indica nașterea sa fără durere,
feciorelnică. Tradiția vorbește și de icoana nefăcută de mână omenească, din timpul existenței pământești a
Domnului Hristos, care provine din contactul cu fața sa. Este cunoscută cu numele de Sfânta mahramă și îi este
dedicată o sărbătoare în ziua de 16 august. În una din stihirile de la vecernie se amintește că a vindecat un demnitar
din Edessa. Din tradiția ortodoxă aflăm că după sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, Sfântul Evanghelist Luca ar fi
pictat primele icoane ale Fecioarei: Eleousa sau a mângâierii sau îmbrățișării și Odighitria sau călăuzitoarea (L.
Uspensky, Op. cit., pp. 28-29, 34). După Sinodul ecumenic din Efes din anul 381, care a formulat dogma
maternității dumnezeiești, Maria a început să fie reprezentată culcată, ca orice mamă după naștere (Alfredo
Tradigo, Icone e Santi d’Oriente, Ed. Electra, Milano, 2004, p. 105).
Istorisirea biblică
Icoana Nașterii Domnului reproduce în mod simplu și fidel istorisirea evanghelică. Citim în Evanghelia
după Matei: “Iar nașterea lui Iisus Hristos așa a fost: Maria, mama lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei
înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt... Și a născut pe Fiul său cel Unul născut, căruia i-a
pus numele Iisus” (Mt. 1, 18, 25). Evanghelistul Luca situează evenimentul în timp: „In zilele acelea a ieșit poruncă
de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria”
(Lc. 2, 1-2). Cesar Augustus, fiul adoptiv al lui Iuliu Cezar, a fost împărat al Imperiului Roman de la anul 30 în.H.
până la anul 14 d.H., iar Publio Sulpicio Quirinio, care a fost guvernator al Siriei, a făcut un recensământ al
Palestinei în anul 6 d.H. Știm că monahul dobrogean Dionisie Exiguus sau Cel Mic di secolul VI, care era și
astronom, introduce era creștină, calculând calendarul după Hristos, cu o eroare de circa 6 ani. Referința la
personaje ale Imperiului Roman acordă nașterii Pruncului Iisus o importanță universală (vezi: La Bibbia. Prima
lettura, Ed. Principato, Milano, 1984, p. 416). Nașterea lui Iisus este situată de Luca în spațiul geografic: “Și se
duceau toți să se înscrie fiecare în cetatea sa. Și s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea
lui David care se numește Betleem, pentru că el era din casa și din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu
Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată” (Lc. 2, 4-5). În continuare indică și locul nașterii: “Dar pe când erau
ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Și a născut pe fiul său, cel Unul-născut și l-a înfășat și l-a culcat în
iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Lc. 2, 6-7). Dar Matei consemnează că magii l-au găsit “în casă”
(Lc. 2, 11). Istorisirea arată pe de o parte că nașterea are loc într-un mediu modest, sărac, la marginea societății, pe
de altă parte că cel ce se naște este din neamul regelui David.
Prezentarea icoanei
Una dintre cele mai vechi reprezentări ale Nașterii se află pe capacul unui sarcofag din anul 320, în care
apare Pruncul înfășat, pus în iesle, lângă care se văd boul și asinul. Din secolul IV, în icoană se introduce și
adorarea magilor, iar în secolul V, Maica Domnului, culcată în fața peșterii, devine centrul icoanei (Antiche icone
russe al convento di S. Angelo, catalogo a cura di Andrea Mascaretti, Ed. Edison, senza anno di stampa).
 Icoana Nașterii Domnului Iisus Hristos este dominată de un peisaj muntos, luminat, care are în profunzime
o grotă. Evanghelia nu vorbește de peșteră. Din secolul II tradiția vorbește de această peșteră întunecată (cf La
Bibbia, p. 413), loc fără lumină, pe care textele liturgice îl prezintă ca simbol al iadului. Așezat în ieslea din această
peșteră, prin nașterea sa Domnul Iisus apleacă cerurile până în adâncul iadului, pentru a elibera pe cei ce se aflau
acolo. Amintim că și la Înviere cântăm: „Pogorâtu-te-ai în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile
cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase” (Cântarea a 6-a).

De sus, din sfera divină, coboară steaua în forma a trei raze, care indică prezența Sfintei Treimi (cf A.
Tradigo, Op. cit., p. 105). Ea exprimă vechea rugăciune a lui Isaia, adevărată epicleză a umanității : „Dacă ai
deschide cerurile și te-ai pogorî” (Is. 63, 19), la care Dumnezeu răspunde: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și
puterea celui Preaînalt te va umbri” (Lc. 1, 35). Din unicul izvor, prezentat ca semicerc și care indică esenza una a
lui Dumnezeu, se desprind trei raze, care simbolizează participarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi la opera
mânturii (vezi P. Evdokimov, La teologia della bellezza, Ed. Paoline, Roma, 1971, p. 312). Una din raze intră în
întunericul peșterei și astfel unește cerul cu pământul. Raza ce coboară în grotă anunță “Răsăritul cel de sus care
luminează pe cei care șed în întuneric și în umbra morții” (Lc. 1, 78-79). Avem aici împlinirea profeției lui Isaia:
“Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și lumină va străluci peste voi cei ce locuiați în latura și
în umbra morții” (Is. 9,1). Steaua conduce către “Regele Iudeilor” (Mt. 2, 2). Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că
“nu era nici măcar o stea, ci o putere invizibilă, care se ascundea sub această formă exterioară... Ea nu strălucește
numai în timpul nopții, ci și în plină zi, când luminează soarele... când (magii) intră în Ierusalim, dispare și apare
din nou când l-au lăsat pe Irod după ce l-au informat de scopul călătoriei lor” (Commento al Vangelo di S. Matteo,
p. 100-101).

În centrul icoanei se află Maica Domnului. Erminia indică: „Peșteră..., Născătoarea de Dumnezeu
îngenuncheată” (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sofia, 2000, p. 101), adică în poziție de
rugătoare, adoratoare, care scoate în evidență dumnezeirea Pruncului. Dar tradiția o prezintă și culcată lângă prunc,
care orice mamă care a născut, poziție care sugerează umanitatea noului născut. Maica Domnului este reprezentată
cu îmbrăcăminte albastră, simbol al omenității sale, acoperit de mantaua roșu/grena, culoare ce simbolizează
dumnezeirea, deci simbol al îndumnezeirii sale. În reprezentarea sa avem culorile veșmintelor, roșu și albastru,
inversate față de folosirea lor la reprezentarea Domnului. La Hristos avem veșmântul dedesubt roșu, simbol al
dumnezeirii, și mantaua de deasupra albastră, simbol al omenității, spre a indica înomenirea lui Dumnezeu, în timp
ce la Sfânta Fecioară Maria avem albastru dedesubt și roșu/grena deasupra pentru a indica îndumnezeirea persoanei
umane. Pe frunte și pe cei doi umeri Maica Domnului are trei stele ce simbolizează fecioria, înainte de naștere, în
timpul acesteia și după naștere. Această situație ne determină să o preaslăvim ca “preasfânta, preacurata,
preabinecuvântata, slăvita, stăpâna noastră, de Dumnezeu născătoarea și pururea fecioara Maria” (Sf. Liturghie,
invocare înainte de Axion). În icoană dânsa este îmbrăcată cu purpura regală, ca basilissa, regină, cu privirea fixă,
contemplativă: “păstra toate aceste cuvinte în inima sa“ (Lc. 2, 19). Rolul său în întruparea sau înomenirea Fiului
lui Dumnezeu este fundamental. “Întruparea a fost nu numai opera lui Dumnezeu, ci și opera voinței și a credinței
Fecioarei… Dumnezeu o ia ca mamă și din dânsa primește carnea pe care ea însăși voiește să i-o ofere” (Nicolae
Cabasila, Omilie la Buna Vestire. P. Evdokimov, La Teologia della bellezza, p. 322, nota 23). În același timp,
Fecioara Maria este reprezentanta neamului omensc în opera întrupării Fiului lui Dumnezeu. Într-o stihiră de la
Doamne, strigat-am citim: “Ce vom aduce ție, Hristoase?... Fiecare din cele create de tine mulțumire aduce: îngerii
aduc cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunarea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi, oamenii,
îți oferim pe Maica Fecioară” (Mineiul pe decembrie, Ed. Institutului biblic, București, 1991, p. 377). Maica
Domnului “este darul cel mai sublim pe care omul a fost vreodată capabil să îl ofere lui Dumnezeu” (P. Evdokimov,
La Teologia della bellezza, p. 323).

Alături de mamă, Pruncul, cu numele Iisus, care înseamnă Mântuitorul, și va primi și pe cel de Hristos,
care înseamnă Uns, miruit cu Duhul Sfânt. Numele însuși arată că mântuiește cu putere dumnezeiască. Este înfășat
așa cum sunt înfășați morții și depus în ieslea leagăn/mormânt (cf A Tradigo, Op. cit., p. 105). Faptul acesta arată că
Pruncul ce se naște urmează să fie dat morții „pentru noi oamenii și a noastră mântuire” (Crezul). Legătura dintre
nașterea și sacrificiul Domnului Iisus Hristos este ținută prezentă la fiecare slujire a Sfintei Liturghii. La slujba
pregătitoare a proscomidiei se proclamă „se jertfește Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii, pentru viața
și mântuirea lumi”, iar după ce darurile sunt pregătite deasupra lor se pune obiectul liturgic numit steluță în timp ce
se pronunță formula „Și venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul” (Mt. 2, 9). Liturgiștii spun că cel ce se
naște merge spre sacrificiu. Prescura „din care se scoate Sfântul Agneț închipuie pe Maria și de aceea scoaterea
Sfântului Agneț din prescură înseamnă întruparea și nașterea Domnului din Fecioară”, iar steluța care se așează pe
disc simbolizează steaua care s-a arătat magilor și a călăuzit pașii acestora spre Betleem (Ene Braniște, Liturgica
Specială, Ed. Institutului Biblic, București, 1980, p. 308).
Slujba nu explică taina întrupării, ci o afirmă, o anunță, o celebrează, iar icoana o ilustrează. Sfântul Pavel
prezintă evenimentul nașterii ca o mare taină: mega estin to evseveias mystirion- magnum est pietatis sacramentum
(I Tim. 3. 16). Părintele Stăniloae arată că taina constituie în faptul că “însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit la maxim
cu umanitatea” (D. Staniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. Institutului Biblic, București, 1978, p. 36),
care din cauza neascultării fusese îndepărtată din eden (Facere 3, 23). Textele liturgice contemplează minunea:
„Chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veșniciei lui înfățișare de rob primește, ieșind din maica ce nu știe de
nuntă, nesuferind schimbare: a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind, și a luat ce nu era, om făcându-se, din iubire
de oameni” (Stihira I la Doamne, strigat-am); „Steaua te-a arătat în peșteră, pe tine, cel neîncăput” (Tropar la
paremiile vecerniei); “Cuvântul se întrupează și de Tatăl nu se desparte” (Stihira I la stihoavna vecerniei). “Fiul cel
născut din Tatăl mai înainte de veci, se întrupează în timp din Fecioara, fără sămânță” (Stihira I cântarea III);
Nașterea este revelatoare, aduce lumii “lumina cunoștinței” (Tropar). Fecioara însăși se minunează: “pe Fiul cel din
veșnicie sub ani, adică în timp, l-am născut și nu știu cum s-a făcut zămislirea... Unde voiește Dumnezeu se
biruiește rânduiala firii” (Sedealna I). Și întrebările continuă: „Cel neîncăput nicăieri cum a încăput în pântece? Cel
ce este în sânurile Tatălui cum stă acum în brațe de maică?” (Sedealna II). Răspunsul nu este razional, ci bazat pe
credință: „Văd taină minunată și neobișnuită: peștera este cer, Fecioara este scaun de heruvimi, ieslea este locul în
care este culcat cel neîncăput, Hristos Dumnezeu” (Irmosul de la cântarea IX). „Taina nu suferă cercetare; numai cu
credință toți să o slăvim!” (Stihira III la laude).
Scopul nașterii este mărturisit în Crez: “pentru noi, oamenii și a noastră mântuire”. Sfântul Atanasie
confirmă mărturisirea: “El (Cuvântul lui Dumnezeu) s-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți; El s-a arătat pe sine
prin trup, ca să primim cunoștința Tatălui; El a răbdat ocara/ violența de la oameni, ca noi să moștenim
nestricăciunea” (Tratat despre întruparea Cuvântului, in Op. cit., p. 151; L’incarnazione del Verbo, p. 129). Slujba
exprimă clar teologia îndumnezeirii omului: Stăpânul “din Fecioară născându-se ne-a deschis calea spre ceruri”
(Stihiră cântarea I din canonul II). “O, Hristoase, făcându-te asemenea la chip cu amestecarea din țărână și luând
trupul căzut, l-ai împărtășit pe acesta de firea dumnezeiască” (Stihira III, cântarea III).

Alături de Prunc stau asinul și boul, care reprezintă pe iudei și pe păgâni (cf A. Tradigo, Op. cit., p. 105).
La cele două animale facea aluzie proorocul Isaia, care scrie: „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului
său” (Is. 1, 3). Și iudeii, care își dau seama că nu se pot mântui singuri prin împlinirea poruncilor, și păgânii, care
ajung să se închine la animale și la pietre, sunt pregătiți pentru primirea unui mântuitor ( Învățătura de credință
creștină ortodoxă,Editura Centrului Mitropolitan, Iași, 1956, pp.84-86). Boul sau vițelul este simbol al sacrificiului:
„Atunci vor pune pe altarul tău vițèi” (Ps. 50, 20), iar asinul folosit pentru intrarea în Ierusalim este simbol al
smereniei celui ce vine: „Bucură-te, fiică a Sinonului, veselește-te, că iată împăratul tău vine la tine... smerit și
călare pe asin” (Zaharia 9, 9).

Deasupra munților, a pământului, sunt reprezentați îngeri, “ființe fără trup, înzestrate cu minte, voință și
putere”, „nemateriali sau netrupești”, înfățișați ca tineri cu aripi, care au misiunea de a fi „vestitori ai voii sau
hotărârilor lui Dumnezeu” „pentru mântuirea noastră” (Învățătura de credință creștină ortodoxă, Editura Centrului
Mitropolitan, Iași, 1956, pp. 64-67). În icoană îngerii apar în veșminte de culoare roșu/grena și galben, reflexe ale
majestății dumnezeiești, manifestă dubla lor slujire: preamăresc pe Dumnezeu și slujesc pe oameni. Evanghelistul
Luca scrie că îngerul Domnului a stat lângă păstori, slava Domnului a strălucit împrejurul lor și mult s-au
înfricoșat. Apoi le-a binevestit bucurie mare: “În cetatea lui David, azi vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos
Domnul” (Lc. 2, 10-11). Acești oameni simpli se învrednicesc să primească vestea împlinirii profețiilor. Iar îngerul
manifestă atitudinea protectoare a îngerilor față de oameni, pe care îi îndrumă către Hristos: “Veți găsi un prunc
înfășat, culcat în iesle” (Lc. 2, 12). O altă ceată îngerească laudă pe Dumnezeu cântând în cadrul liturghiei cerești:
“Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 13-14). Ei slăvesc pe
Dumnezeu pentru întruparea Fiului, care aduce pace între cer și pământ, între Dumnezeu și oameni.

Păstorii cu oile sunt simbol care indică demnitatea mesianică a Pruncului: „Iată, Fecioara va lua în pântece
și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel. El se va hrăni cu lapte și cu miere...” (Is. 7, 14-15), acestea fiind
simbol al țării promise și al Împărăției mesianaice (Ieșire 3, 8).
 Păstorul amintește figura Păstorului–Mesia. Un teolog consideră că semnificația peșterii proiectează o lumină
asupra parabolei Bunului Păstor (Ioan 10, 1-21) și pune la îndemână versiunea ioaneică a “coborârii la iad”. Țarcul
oilor, unde acestea așteaptă pe adevăratul Păstor, pe Mesia, este iadul, „valea umbrei morții” (Ps. 22, 4). “Cine nu
intră pe ușă... este hoț”. Hoț este Satana: el nu poate intra prin ușa care este Hristos, ci intră pe căile încurcate ale
minciunii. Păstorul-Mesia... vine să ducă oile afară din țarc - iad, moarte – „ca să le dea viață”... el nu este numai
cel care protejează și conduce, ci și cel care le aduce de la moarte la viață” (P. Evdokimov, La teologia della
bellezza, p. 320).
În istorisirea din Evanghelia Sfântului Luca, păstorii rămân uimiți de vestea nașterii Mântuitorului și se
înfricoșează. După plecarea îngerilor, ei merg la Betleem, unde află pe Maria, pe Iosif și pe Prunc, culcat în ieste.
Apoi slăvesc și laudă pe Dumnezeu „pentru toate câte văzuseră și auziseră” (Lc. 2, 20), vestesc altora cuvintele
spuse de îngeri despre Prunc și toți se mirau (Lc. 2, 15-18). Sunt primii vestitori ai evenimentului-minune care
schimbă istoria omenirii.

Istorisirea despre magi o găsim în Evanghelia Sfântului Matei (cap. 2). După tradiție, se chemau Melchior,
Baltasar și Gaspar, pentru care Erminia dă indicații ca primul să fie reprezentat ca „bătrân cu barba lungă”, al doilea
ca „tânăr roșcat”, iar al treilea ca „tânăr, negru, fără barbă” (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed.
Sofia, București, 2000, p. 102). Uneori înfățișați pe cai, alteori bust, cu darurile în mâini, ei vin la Ierusalim, de la
răsărit, în zilele lui Irod regele. Sunt închinători la stele sau astronomi. Au văzut “steaua regelui iudeilor” și vin să
se închine lui. După întâlnirea cu regele Irod, steaua îi conduce și se oprește deasupra unde era Pruncul (Lc. 2, 1-9).
Găsesc pe Iisus la Betleem, “în casă”, se închină Pruncului, deschid vistieriile și îi aduc daruri: aur, smirnă și
tămâie (Lc. 2, 11-12). Slujba explică sensul acestora: „magii...i-au adus daruri scumpe: aur lămurit ca unui împărat
al veacurilor, tămâie ca unui Dumnezeu al tuturor și ca unui mort de trei zile, și smirnă ca unuia fără de moarte”
(Stihiră la stihoavnă). Steaua conduce pe magi la Logosul dumnezeiesc, îi face să cunoască pe Dumnezeu și să-și
plece genunchii în semn de adorare. Troparul sărbătorii spune cu claritate că ei, care se închinau stelelor sau mai
bine zis care le adorau, de la stea au învățat să se închine sau să adore pe Dumnezeul Întrupat, Soarele dreptății, și
să se închine lui, Răsăritul cel de sus. Alții consideră că magii reprezintă femeile misonosițe la mormânt (cf A.
Tradigo, Op. cit., p. 105).

Dreptul Iosif, meditativ și mai izolat, se vede că nu este tatăl Pruncului. Matei scrie că Maria a născut pe Fiul
său, fără să fi fost împreună cu Iosif (Mt.1 18), “fără să o fi cunoscut” (Mt, 1, 25), și Luca confirmă că era doar
„logodită cu el”, nu căsătorită (Lc.2, 5). Atunci Iosif logodnicul se gândește să o lase în ascuns (Mt. 1, 19). Ispitit
de demon, care în unele icoane este reprezentat ca păstor, numit de tradiție Tirso, sau chiar ca bătrân cu coarne și
coadă, Iosif reprezintă umanitatea necredincioasă (A. Tradigo, Op. cit., p. 105). Icoana povestește drama universală
a dificultății de a concepe că este și altă lume decât cea vizibilă și ca atare că nu este decât posibilitatea nașterii
naturale. Este vorba de negarea transcendenței adică de ateismul care are dificultatea de a accepta credința. Chipul
lui Iosif exprimă frământarea sau furtuna sa interioară. Mesajul Evangheliei se adresează credinței, dar întâlnește
dubii (P. Evdokimov, Op. cit., p. 324-325). Îngerul Domnului îl convinge să nu abandoneze pe Maria, explicând că
„ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Mt. 1, 20). După plecarea magilor, el ia Pruncul și pe mama lui și
merg în Egipt, salvându-l astfel de uciderea poruncită de regele Irod (Mt. 2, 13-15).

Spălarea copilului apare în partea de jos a icoanei. Scena nu este prezentată în cărțile canonice, ci în cele
apocrife. O femeie varsă apă pentru spălarea rituală a copilului. Lână ea Salomea, paralizată, pentru că a vrut să
verifice verginitatea Mariei, este vindecată în mod miraculos (A. Tradigo, Op. cit., p. 106). Inspirată de Evangeliile
apocrife ale lui Matei și Iacob scena aceasta sugerează că Pruncul este cu adevărat fiu al omului și în același timp
Mesia cel așteptat (Vangeli apocrifi. Natività e infanzia, Ed.TEA, Parma 1986, pp. 44-47).
Recapitularea
Observăm că Icoana Nașterii lui Iisus prezintă și alte momente: venirea îngerilor care slăvesc pe Dumnezeu, a
îngerului care anunță pe păstori că s-a născut Mântuitorul, vizita păstorilor, venirea magilor cu adorarea și
prezentarea darurilor lor, dubiul lui Iosif și spălarea Pruncului. Toate acestea nu ne lasă indiferenți. Icoana indică
prezența personajelor respective, o face actuală, dar și universală pentru că la eveniment participă toată creația.
Slujba, și cu ea icoana, nu istorisește numai un eveniment din trecut, ci îl actualizează, ne face contemporani cu
istoria petrecută în vremea aceea, care are loc astăzi, în ziua praznicului. “Astăzi Fecioara naște pe făcătorul a
toate”; “Astăzi s-a dezlegat legătura cea de multă vreme a osândirii lui Adam” (Stihiri la stihoavnă); „Fecioara
astăzi pe cel mai presus de ființă naște” (Condac); „Astăzi Hristos în Betleem se naște din Fecioara; Astăzi cel fără
de început se începe și Cuvântul se întrupează” (Stihira Și acum la laude).
De aceea se cuvine să venerăm icoana Nașterii cu credință tare și cu evlavie profundă.

Venerarea
Biserica ne îndeamnă: „Veniți, credincioșilor, să vedem unde s-a născut Hristos..., acolo unde merge steaua cu
magii, împărații de la Răsărit” (Stihira I de la Dumnezeu este Domnul).
Evenimentul nașterii aduce o bucurie universală, cosmică: „Hristos se naște, slăviți-l! Hristos (coboară) din
ceruri, întâmpinați-l! Hristos (este) pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul și cu veselie lăudați-l,
popoare, că s-a prea slăvit” (Cântarea I din canon). „Să se bucure cerul, să se veselească pământul! că s-a născut pe
pământ Mielul Lui Dumnezeu” (Sedealna după cântarea III).
La praznicul Crăciunului se cuvine să adorăm pe Pruncul Iisus și să-i cântăm: “Nașterea Ta, Hristoase,
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să
se închine ție, Soarelui dreptății”, și să te cunoască pe tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă ție” (Tropar).
În încheiere formulăm unele îndemnuri:
Să fim conștienți că nerespectarea icoanei sau chiar refuzul ei implică nerecunoașterea întrupării Fiului lui
Dumnezeu, fundament al credinței creștine, fără care nu ne putem mântui.
Să avem în casă icoana Nașterii Domnului, care trebuie să fie făcută după erminia sau rânduiala ortodoxă și
binecuvântată și să ne închinăm Pruncului reprezentat pe ea ca prezent în viața noastră.
Să trăim evenimentul nașterii Domnului cu bucurie și responsabilitate creștină, fără să-l reducem la obiceiurile
impuse de societatea consumistă, bineștiind că, mai ales în diaspora, trebuie să dăm cuvenita mărturie despre
frumusețea, profunzimea și spiritualitatea credinței creștine ortodoxe.
Să acordăm importanță Pruncului Iisus, și cu el oricărui copil, întrucât sub imaginea sa se prezintă curăția pe
care se cuvine să o avem cu toții.
Fiecare mamă să devină o născătoare de Dumnezeu, să facă din fiii săi fii ai lui Dumnezeu.
Să fim vestitori ai începutului unei noi ere, aceea a lui Emanuel Dumnezeu-cu-noi, pentru ca noi să fim cu
Dumnezeu.
Să cultivăm colindele strămoșești spre a intra în bucuria Domnului, “care bucurie și aici să fie de la tinerețe
pân’la bătrânețe”.
Sărbători fericite cu împliniri spre îndumnezeire!