Simbolismul european

Simbolismul este un curent literar artistic de mare amploare care a impus o nouă înțelegere a
poeziei și a artei carea apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea ca o reacție antinaturalistă și
antiparnisiană.
Caracteristici
1. Respingerea prozaismului (ceea ce este comun, plat și banal) și a expresiei discursive
(discontinue) – poezia era definită ca arta de asimți.
2. Cultivarea simbolului – pentru a defini relația dintre imaginea artistică și starea
sufletească nenumită, ci doar sugerată, o sondare a misterului.
3. Folosirea sugestiei – pentru a apropia poezia de magie și descântec. Poezia este arta
sugestiei. Aceste sugestii se bazau pe cultivarea unor senzații coloristice, muzicale, olfactive. Poetul
francez Stephane Mallarme afirmă că a numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe
care ți-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul.
4. Înclinația spre stările sufletești nedefinite și predispoziția spre reverie.
5. Muzicalitatea interiorizată prin care simboliștii înțelegeau senzațiile interne astfel încât
poezia nu este decât muzică prin excelență. Alexandru Macedonski susține că arta versurilor nu exte nici
mai mult, nici mai puțin decât arta muzicii. Muzicalitatea interiorizată se realizează prin folosirea
refrenului, folosirea laitmotivului (idee care revine de mai multe ori), folosirea anumitor sunete.
6. Deschiderea față de inovațiile formale: apariția versului liber sau alb, preferința pentru
strofele asimetrice, alternarea ritmurilor distincte cu scopul de a produce efecte sonore în recitare, tehnica
muzicală.
7. Preferința pentru anumite teme sau motive
* teme: nevrozele, disoluția materiei, bolile, parfumul, florile (legate întotdeauna de mister și
de moarte), obsesia morții, depresia, disoluția sentimentelor, orașul neurastenizat, culorile cenușii, terne,
condiția poetului și a poeziei, singurătatea, evadarea, marea plecare (o călătorie eternă spre necunoscut)
Tema generală a poeziilor simboliste o constituie condiția nefericită a poetului într-o societate
superficială, meschină, incapabilă să perceapă și să aprecieze nivelul artei adevărate.
* motive: motivul citadin, solitudinea ființei, motivul iubirii (înțeleasă nu ca împlinire ideală,
ci resimțită ca nevroză), ploaia și toamna, motivul instrumentelor muzicale care acompaniază melancolia
sufletească și exprimă emoții grave (vioara, mandolina, harpa) sau violente (fluierul, fanfara)
8. Corespondențele sunt raporturile intime dintre eul poetului (microuniversul spiritual) și
întreaga lume (macrotimp). Simboliștii credeau că între om și cosmos se stabilesc afinități secrete,
analogii tăinuite care trebuie relevate printr-o artă incantatorie. Corespondențele se grupează pe trei
planuri:* echivalențele între parfum – culoare- sunet (auzul colorat)
* dorința – gândul – imaginea
* microcosmos – limbaj – macrocosmos (limbajul le permite să se reveleze unul altuia, devenind
subiectiv, metaforic, analogic)
Din joc al hazardului, poezia devine vrăjitorie evocatoarea vând o funcție sacră. Doctrina o
reprezintă poezia Corespondențe a lui Charles Baudelaire. Acesta consideră existența reală ca înveliș
exterior, mască a unei alte realități în care toate se confundă și-și răspund: parfum, culoare, sunet se-
ngână și-și răspund. Corespondențele reprezintă astfel una dintre inovațiile simboliste.
9. Muzica sugerează starea de inefabil, de imponderabilitate sufletească. Idealul simbolist
este acela de a găsi eufoniile verbale capabile să sugereze perfect trăirile omenești, cuvinte care să
reproducă murmurul armoniilor naturale. Muzicalitatea sau sonoritatea cuvintelor sunt strâns legate de
tonul emoțional și se realizează prin cadență., ritm lăuntric, repetiții, armonii. Poezia devine astfel muzică
înainte de toate. (Paul Verlaine)
* vioară, clavir - monotonie, moarte, mealncolie gravă
* violină, flaut - astenia, nevroza
* armonică, fanfară - halucinație, monotonie, moarte, doliu cosmic
10. Olfactivul sugerează stări ale eului poetic, fiind în general sugerate mirosurile puternice
prin simboluri foarte sugestive (cadavre)
11. Cromatica este fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie sugerată prin
corespondențe, toate simbolizând stări și atitudini poetice.
* Gri, alb, negru – monotonie, moarte, mealncolie gravă
* Roz, albastru, verde crud – astenia, nevroza
* Roșu – moartea, definind sângele maculând albul zăpezii
* Violet – halucinație, monotonie, moarte, doliu cosmic
* Galben – depresia
* Culorile intense, strălucitoare, apropiate albului – stare crepusculară
12. Senzațiile (vizuale, auditive, olfactive) sunt corespunzătoare unor stări sufletești, nu
narează, nu relatează, nu descriu.
13. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relație realități receptate de simțuri
diferite (auz – văz, văz – miros)
14. Spleenul (amestec de tristețe, dezolare și plictiseală profundă) este un efect al imaginii
singurătății care își pierde grandoarea devenind elegiacă și intimă.
15. Preferința pentru imagini vagi, fluide, fără contur.
Reprezentanți:
1. Stephane Mallarme
- Simbolismul tare, purist
- Mizează pe arta combinatorie a cuvintelor
- Cuvântul nu denumește emoția, ci doar o sugerează
- Pune accentul pe felul cum cuvintele se armonizează sonor – purul neant sonor
- Poezia este un joc pur al semnificantului
- Nevroză, delir, halucinație
- Spleen – stare de dezolare
2. Arthur Rimbaud
- Alchimia cuvântului, aspirația de a exprima inexprimabilul
- În sonetul Vocalele acordă culori suntelor
- Lumea e construită după proria voință, arbitrar
- Dorința de a se substitui realității
- Accent pe subiectivitate, pe polisemie
- Trăia lumea ca natura
- Astfel lucrez ca să devin vizionar în Scrisoare vizionarului
3. Paul Verlaine
- Poezia este muzică înainte de toate
- Arta poetică
- Van, obscur, vers impar – poezia nu mai are nevoie de prozodie
- Poezia simbolistă – o poezie de atmosferă
- Un cult al nuanțelor
- Stare de spirit mai atenuată
- O poezie mai intimistă – are și spațiul evaziunii, al stărilor, al sentimentelor
- Clarul obscur
4. Charles Baudelaire
 - Perspectiva asupra lumii ca un templu cu stâlpi
- Natura, lumea – pădurea de simboluri
- Parfumurile, sunetele și culorile își răspund – poezia Corespondențe
- Sinestezia – percepție simultană a mai multor simțăminte
- Audiție colorată
- Subiectul și obiectul își răspund
- Elogiul modernității

Natura e un templu cu colonade vii! A negru, E alb, I rosu, U verde, O de-azur,

Lăsînd cînd vor să scape mici zgomote confuze, Latentele obârsii vi le voi spune-odata;
Prin codru-acesta ce-are simbol în loc de A - golf de umbra, chinga paroasa-ntunecata
frunze, A mustelor lipite de-un hoit, jur împrejur;
Păşeşte omul singur, privit de frunze mii.

Ca lungi ecouri care departe se topesc E - corturi, aburi candizi, umbela-nfiorata,

În neguroasă, adîncă rotunzime, Regi albi, ghetari ca lancii trufase, de-otel pur;
Ce-i vastă ca şi noaptea, ori ca o limpezime, I - purpuri, sânge, râsul unei frumoase guri
Parfum, culoare, sunet se cheamă şi-şi vorbesc. Cuprinsa de mânie, sau de cainta beata;

Sînt palide parfumuri ca pielea de copil,

Dulci ca o notă-naltă şi de răcoare pline,
Iar altele corupte, trufaşe şi haine,
Purtînd cu ele duhul splendorii fără şir!
Ca ambra, moscul, smirna, tămîia care cîntă
Cutreierarea minţii şi-a simţurilor nuntă.
(Charles Baudelaire, Corespondențe)
U - cicluri, framântare a verzilor talazuri,
Adânca, pace-a turmei ce paste pe izlazuri
Si-a urmelor sapate pe frunti de alchimie;
O - trâmbita suprema cu tipatul ciudat,
Taceri pe care Îngeri si Astri le strabat
- Omega, raza-n Ochii sai, pururi viorie!
(Arthur Rimbaud, Vocale)

„Aprinşi erau toţi trandafirii
Si iedera cu totul neagră.
Sunt pradă deznădăjduirii,
De cum te mişti, iubire dragă.
Prea verde marea, prea gingaş
Azurul, mult prea dulce briza
(Paul Verlaine, Spleen)
Îmi dă, ca ţie, stigma sterilităţii lui,
Pe când te bucuri, însă, de-o inimă ce nu-i
Muşcată,-n împietritul tău piept, de nici o
crimă,
Eu, bântuit de giulgiu-mi, fug palid şi insomn
Crezând, când mă culc singur, că voi muri în
somn. (Stephane Mallarme, Angoasă)

Nu vin la noapte, fiară, să-ţi domin carnea unde

Obşteştile păcate băltesc, nici n-am să nasc
O jalnică furtună în pletele imunde
Pe care,-n sastisire, ţi le sărut şi casc:
Cer patului tău somnul cel fără vise,-n trâmbe
Plutind, a remuşcare, sub mătăsosu-i cort,
Pe care-l dormi răpusă de jurăminte strâmbe,
Tu, ce cunoşti neantul mai bine ca un mort.
Căci Viciul care-mi roade,-ntr-ascuns, nobleţea
primă,