Voinea Alexandra: Petra - Fată serioasă, preocupată de studiile sale și de viitorul pe care

încearcă să ș-il creeze. Are un simț al dreptății foarte profund, este onestă și va lupta pentru a își
îndeplini visul.

Rupa Alexandru: Cicero - Prietenul cel mai bun al Petrei. Un băiat haios, relaxat, dar în același
timp un prieten de nădejde și loial, pe care îl deranjează grav minciuna și nedreptatea.

Drăghici Horia: Prof. Etică - Cel mai respectat și iubit profesor din școală, cunoscut pentru calmul
și stilul său de predare atractiv. Nu renunță la crezul său de viață indiferent de circumstanțe, și
servește cu mândrie etica.

Alexandru Andrei: Prof. Justiție - Un om mândru, sigur pe sine, cinic. Are ani buni de experiență
în domeniul justiției, dar ascunde un secret mai puțin onorabil, care ar răsturna imaginea de om
onest pe care o au colegii lui despre el.

Ilie Adrian: Pirrus - Un elev arogant, dispus să facă orice pentru a obține laude și note bune de la
profesori. Un adevărat lingușitor.

Florea Andreea: Prof. Mimică - O profesoară cu simțul umorului. Se exprimă adesea printr-o
mimică bogată și îl consideră pe profesorul de Justiție drept un om fals.

Guță Horia: Prof. Gândire - Un profesor sensibil ce prefer să mediteze îndelungat și profund,
uneori poate prea mult, spre exasperarea colegilor lui.

Darie Alexandra: Prof. Estetică - O femeie mândră, superficială. Îl admiră pe profesorul de

Justiție cu o intensitate aproape exagerată.

Marin Andreea: Juriu

Dăbâca Ana-Maria: Juriu

Giampalia Vlad: Intro

Scena 1

În curtea școlii, Petra și Cicero stau pe bancă. Cicero mănâncă dintr-o pungă cu floricele, iar
Petra citește o carte fără să spună nimic. În răstimpuri, întoarce câte o pagina. Cicero n-are stare
și, după câteva momente, lasă punga cu floricele pe bancă.

Cicero: Ce tot citești acolo?

Petra: Eh, o carte. "Procesul" lui Kafka.

Cicero: Petra, te rog! Știu că ești pasionată de Justiție, totuși! Lasă cărțile deoparte, măcar
pentru un minut, și bucură-te de primăvară. Doar ești fată, cerule mare! Fetele ar trebui să fie
așa... mai romantice, să se bucure mai mult de natura care înflorește. N-am dreptate?

Petra (cu privirea în carte): Mie oricum îmi place mai mult toamna decât primăvara. Oricum,
vreau să las natura în legea ei, știe ea mai bine decât mine ce are de făcut. Acum altceva mă
preocupă mai mult. Admiterea la facultate. Mi-e un pic teamă de ce va urma.

Cicero: Și găsești intrarea la facultate în "Procesul" lui Kafka?

Petra (lăsând cartea pe bancă): Nu, dragul meu Cicero, nu drumul spre facultate îl găsesc în
această carte. Caut, mai degrabă, niște răspunsuri la o problemă care mă frământă.

Cicero: N-am citit cartea asta, de ce a fost acuzat Kafka?

Petra (râzând): Kafka n-a fost acuzat de nimic, nu-i vorba de cazuistică aici. E vorba de un roman,
unul trist.

Cicero: A, e vorba de-un roman, care va să zică. Și eu care credeam că înveți.

Petra: Dar chiar învăț. Învăț despre un personaj care a fost acuzat și judecat, fără să-și cunoască
vreodată vina.

Cicero (râzând): Așa ceva nu se poate!

Petra (zâmbind): În romane se poate orice. Iar, uneori, chiar și în viață.

Cicero: Și cum crezi că-ți va fi de folos cartea asta?

Petra: Încă nu știu... mi-e teamă doar să nu ajung în situația personajului din roman.

Cicero: Cum adică, Petra? Crezi că te va acuza cineva de o faptă pe care nu ai făcut-o?

Petra: Știu eu, Cicero? Mai devreme sau mai târziu, e posibil.

Cicero: Petra, mă îngrijorezi. Ce te frământă, totuși? Sunt prietenul tău cel mai bun, suntem
colegi de bancă de la începutul școlii, mereu ne-am împărtășit mici secrete și gânduri. De ce nu-
mi spui ce te apasă?

Petra (oftând): Am sa-ți spun. Aveam de gând să-ți spun ce mă apasă. Dar mai întâi, spune-mi, te
rog, ce părere ai despre Pirrus?

Cicero: Pirrus? Un bun lingușitor, nimic mai mult... Vorbind de lup, ia uite cine trece...

Apare Pirrus împreună cu profesoara de Estetică.

Pirrus (pe un ton măgulitor): Domna profesoară, v-am citit editorialul din revista școlii. A fost o
încântare, pentru mine. Vă spun sincer, m-am regăsit de multe ori în cuvintele dumneavoastră.
Dacă nu m-aș fi decis să urmez calea Justiției, mi-ar fi plăcut să devin profesor de Estetica, așa ca
dumneavoastră.

Profesoara de Estetică (surâzând): Ce te mai pricepi să alinți lumea. (Apropiindu-se de bancă):

Ce faceți aici, copii?

Petra (ridicând cartea): Îi explicam lui Cicero cum stau lucrurile în „Procesul” lui Kafka.

Profesoara de Estetică (apreciativ): Minunată carte! (întorcându-se spre Pirrus): Ai citit-o, nu-i
așa?

Pirrus: Firește! Ca pasionat de Justiție, citesc tot ce apare pe tema asta.

Profesoara de Estetică (râzând): Hahaha, apreciez gluma...

Pirrus (vizibil încurcat, schimbă subiectul): Vă spuneam de editorial, mi-ar fi plăcut să-l pot scrie
eu...

Cei doi, profesoara și Pirrus se depărtează. Pirrus pare să-i spună ceva, nu se înțelege ce,
murmură pe un ton scăzut și profesoara izbucnește din nou în râs.

Pirrus (privind după cei doi cum se depărtează): Exact ce spuneam: un bun lingușitor, nimic mai
mult... Să nu-mi spui că-l consideri concurentul tău la Universitate. Nici nu se poate compara cu
tine la învățătură!

Petra: Exact. Nu îl poți compara, dar nu asta mă îngrijorează, ci lipsa lui de onoare și lipsa de
scrupule de care dă dovadă. L-am văzut ieri, în drum spre ieșire, vorbind cu profesorul de
Justiție. Am prins exact sfârșitul conversației, atunci când profesorul îi spunea stai liniștit, totul
va fi bine pentru tine.

Cicero: Dar cunoștințele lui Pirrus la Justiție sunt egale cu nimic! Nu cred că te-ar putea ajunge
din urmă.

Petra: Vezi tu, aici e problema care nu-mi dă pace: sunt aproape sigură că Pirrus îl are pe
profesorul de Justiție la degetul mic și vrea să-și caștige locul la facultate pe nedrept. E unicul loc
la Facultatea de Justiție rezervat școlii noastre, Cicero! Înțelegi acum de ce sunt îngrijorată?

Cicero (după o pauză): Un fapt grav, într-adevăr, Petra. Dacă ai dovezile necesare, sunt convins
că îl poți pune la punct!
Petra: Asta intenționez, numai că demascarea și eliminarea corupției presupune, uneori,
folosirea unor metode mai puțin ortodoxe.

Cicero: Îmi pare rău că nu te poți bucura de primăvară la fel cum mă bucur eu. Dar ca să te
înveselesc, uite... pot face câteva tumbe printre bănci!

Petra (râzând): Știam că mă pot baza pe tine, Cicero, oricât de grea ar fi situația.
Scena 2

Cancelaria școlii, după cursuri. Cicero este elev de serviciu. Petra se furișează în cancelarie după
ce Cicero se duce la baie, apoi începe să caute catalogul clasei pentru a găsi dovezi împotriva lui
Pirrus. După ce găsește catalogul se așează la un birou.

Petra: Așa, ia să vedem... catalogul clasei mele... Așa (Petra răsfoiește catalogul) iată-l și pe
Pirrus. Să vedem... La Estetică stă relativ bine. La Mimică este imbatabil, ca un bun măscărici ce
este, de altfel... dar Gândirea, ia uite, nu-l dă afară din casă. Exact cum mă așteptam. Eee, la
Etică are o notă mică. Și, în final doamnelor și domnilor, regina balului: Justiția! (Cu surprindere)
Nota maximă!!!

Petra privește de jur împrejur cu expresie de uimire și dezamăgire. Se retrage un pas de lângă
catalog ca și cum ar fi văzut acolo un șarpe.

Petra (privind catalogul deschis pe birou): Interesant... Punctaj maxim pentru Pirrus la Justiție.
Ce s-a ales de onoarea unora! Niciodată în duelurile mele cu el pe teme de Justiție nu mi-a
dovedit că ar stăpâni măcar noțiunile elementare ale disciplinei. Nu pot să-mi imaginez decât că
profesorul de Justiție s-a lăsat mânjit de Pirrus. Resimt în egală măsură și bucurie dar și dezgust.
Bucurie că bănuiala mea a fost întemeiată și dezgust pentru că un asemenea lucru s-a întâmplat.

Petra oftează și se așează pe un scaun lângă birou și privește paginile deschise ale catalogului

Cicero (întrând în cancelarie, pare surprins de ce vede): Petra! Ce înseamnă asta? Ce caută
catalogul ăla deschis pe birou? Știi foarte bine că notele sunt secrete! Doar profesorii ni le pot
arăta!

Petra (cu o nuanță tristă în voce): Am găsit dovezile, Cicero! Bănuiala mea a fost întemeiată.
Acum trebuie să prezint dovezile profesorilor, dar nu știu cum. Cum pot eu să acuz un profesor
că s-a lăsat corupt de unul din elevii săi? Cum pot eu să acuz profesorul de Justiție? Te rog ajută-
mă! (după o pauză) Ai să mă ajuți, Cicero? (pe un ton din ce în ce mai disperat) Spune-mi că o să
mă ajuți, Cicero!

Cicero: N-am suspectat niciodată că încălcarea regulamentului poate fi o modalitate de a-ți

atinge scopul.

Petra: Adevărul nu este numai alb și negru, dragul meu prieten. Adevărul de multe ori se târâie
prin mlaștina creată de noi. Suntem cu toții scufundați în această mocirlă. Și e de datoria
noastră să scoatem adevărul la suprafață. Te rog, ajută-mă, Cicero!
Cicero: Îți înțeleg scopul, poate că ai dreptate, dar adevărul presupune respectarea regulilor, iar
eu nu îmi pot încălca regulile dupa care trăiesc. Va trebui să te raportez profesorului de serviciu.

Petra: Îți respect decizia, Cicero. De altfel, vom merge împreună la profesorul de serviciu și imi
voi recunoaște vina, dar o să dezvălui ce-am găsit în catalogul clasei. Aici te rog să mă susții.

Cicero: Nu voi spune altceva decât ce am văzut. Ai intrat în cancelarie profitând de neatenția
mea și ai răsfoit catalogul fără aprobarea vreunui profesor.

Petra: Dar, Cicero, ți-am spus bănuielile mele. Nu vezi că am dreptate!?

Cicero: Îmi ești prietena, Petra. Dar adevărul este mai presus de orice, iar adevărul este ceea ce
am văzut eu, draga mea. Nu știu dacă adevărul se poate construi doar din suspiciuni. Atunci,
dacă ar fi așa, întreaga noastră viață ar fi construită pe mii de adevăruri contradictorii. Ori, după
cum știm, adevărul nu are cum să fie contradictoriu, adevărul este unic. Pentru mine, adevărul
este că tu ai încălcat regulile. Dar dacă ai dreptate, atunci cu siguranță profesorul de serviciu te
va ajuta. Este chiar profesorul de Etică, iar alt profesor mai îngăduitor și deschis, nu cred să
existe.

Petra: Prea bine, Cicero, să mergem în biroul dumnealui.

Scena 3

Camera profesorului de serviciu. Profesorul de Etică stă la un birou și studiază niște documente.
Cei doi intră și se prezintă.

Cicero: Domnule profesor, ne cerem scuze de deranj, dar ne confruntăm cu o problemă gravă.

P. Etică (zâmbind): Oare ce problemă ar putea să aibă doi dintre cei mai buni elevi din școala
noastră?

Cicero (vizibil întristat): Am surprins-o pe Petra în cancelarie răsfoind catalogul clasei, pentru a
afla notele unui coleg, fără aprobarea unui profesor.

P. Etică (după o pauză, încruntându-se ușor): Într-adevăr, o încălcare gravă a regulamentului,

Petra. Ți-e clar că va trebui să supunem consiliului profesoral cazul tău. Dar înainte de toate aș
vrea să aflu ce te-a împins să recurgi la un asemenea gest. Te știu o persoană corectă, cu mare
respect pentru dreptate și pentru lege, pentru respectarea acesteia. Trebuie să fi fost ceva
extrem de grav.

Petra (calmă, pe un ton ferm): Da, domnule profesor, a fost un gest extrem, dar unul care nu
putea fi evitat. Uneori aplicarea Justiției n-ar trebui să aștepte aplicarea procedurilor în litera lor.
Uneori, justiția trebuie să se aplice și în spirit.

P. Etică (dezamăgit): Petra, mă surprinzi, și încă într-un mod neplăcut. Sunt profesorul tău de
etică, niciodată nu mi-ai înșelat așteptările, am căutat mereu să te învăț subtilitățile și
profunzimea eticii, și întotdeauna tu ai înțeles toate aceste lucruri. Iar acum... Iar acum ce faci?
Arunci la gunoi tot ce te-am învățat și tot ce-ai învățat. Pretind de la tine o explicație completă!

Petra: Domnule profesor, pretindeți de la mine adevărul, pentru că etica se bazează pe adevăr.
Iată adevărul așa cum îl văd eu, pe scurt. Pirrus l-a corupt pe profesorul de Justiție ca să obțină
punctaj maxim. După cum știți, punctajul maxim la Justiție asigură admiterea la universitate.

P. Etică (ridică sprâncenele, surprins): Pe ce te bazezi când faci afirmații de o asemenea

gravitate. Trebuie să ai probe solide.

Petra (convinsă, determinată): Le am, domnule profesor. De aceea am încălcat regulamentul și

mi-am permis să mă uit în catalog. Pirrus are în acest moment cel mai mare calificativ la Justiție

P. Etică: Dar Petra, Pirrus nu este un elev slab. Chiar eu l-am apreciat la orele mele.
Petra: Așa este, domnule profesor, dar la Justiție, iertați-mi lipsa de modestie, sunt imbatabilă.
(Zâmbind) după cum și la Etică sunt imbatabilă, domnule profesor.

P. Etică: Poate în teorie, Petra, dar nu și în practică. Ai încălcat principiile eticii.

Petra: Da, domnule profesor pentru că altfel nu aș fi putut să demonstrez ceea ce doream să
demonstrez. Cicero aici mi-e martor, i-am împărtașit bănuiala mea că Pirrus va avea cea mai
mare notă la Justiție. Mă cunoașteți foarte bine, domnule profesor, mi-ați dat întotdeauna note
maxime, pentru că le-am meritat. Știți ce notă am eu la Justiție? Am 9.90, iar Pirrus are 10. Iată
dovada.

P. Etică (râzând): Și vrei pe această bază să îl acuzi pe profesorul de Justiție? Doar pentru că tu ai
o notă mai mică decât Pirrus?

Petra: Da, domnule profesor. Pentru că în orice condiții și oricând pot demonstra că sunt mai
bună la Justiție decât Pirrus. Mai mult de atât, pot demonstra în orice confruntare cu el că este
departe de ideea de Justiție.

P. Etică: Petra, este o acuzație foarte gravă. Din păcate, nu o susții decât printr-o simplă
bănuială. Mai mult de atât, ai aruncat la coș toată Etica pe care ai învățat-o de la mine dintr-un
simplu orgoliu.

Petra: Da, domnule profesor, aveți dreptate. Dar tocmai învățăturile dumneavoastră ne-au
arătat rolul suprem al adevărului. Acesta reprezintă esența Eticii, a Justiției, chiar și a Esteticii.
Tot ce-am făcut a fost să slujesc adevărul, iar regulamentele noastre nu vor sta în calea
adevărului.

P. Etică (întorcându-se spre Cicero): Cicero, aș dori ca această conversație să o port mai departe
cu Petra. Tu ți-ai făcut datoria cu prisosință, dar acum am nevoie să discut în particular cu Petra.

Cicero iese din birou: Prea bine, domnule profesor.

Rămași singur în birou, profesorul de Etică pare că răsfoiește absent niște hârtii. În timpul acesta
vorbește cu Petra.

P. Etică (Calm): Petra, nu sunt de acord cu metodele tale, dar sunt de acord că adevărul poate să
aibă multe fețe. Totuși, adevărul nu trebuie să ne îndemne la încălcarea regulamentelor și ale
legilor. Pentru că altfel, n-ar mai fi adevăr, nu-i așa, Petra?

Petra: Ba da, domnule profesor. Adevărul este numai unul. Indivizibil, Imuabil, de neatacat. Ce
am fi fără adevăr, domnule profesor?
P. Etică: O întrebare foarte bună, Petra. Dar ce am fi fără adevăr în afara normelor? Există adevăr
în afara normelor?

Petra: Da, domnule profesor, există. Pentru că ne-ați învățat că doar dincolo de adevăr nu mai
există nimic. Și repet, dincolo de adevăr și nu dincolo de reguli.

P. Etică (Formal): Petra, aștept de la tine un raport complet cu privire la bănuielile tale. În același
timp, vreau să știi că voi informa consiliul profesoral despre acest incident. Cel mai probabil
consiliul se va întruni imediat și cazul tău va fi judecat. Până atunci îți recomand să fi foarte
atentă la ce vei spune, pentru că de asta depinde destinul tău mai departe.

Petra (înclinându-se): Vă mulțumesc, domnule profesor, voi proceda așa cum m-ați învățat.

Petra iese, profesorul răsfoiește câteva momente hârtiile, le aruncă deoparte și își cuprinde
capul în palme.
Scena 4

Profesorul de Etică singur, în birou, scoate o sticlă dintr-un dulap și toarnă în pahar. Face câțiva
pași, oftează, gustă din pahar, și exclamă: Tu, Petra! Cea mai bună elevă a mea, trebuia să faci
asta?! Tocmai acum, la terminarea anului școlar?! Ce opțiuni am... s-o raportez consiliului sau să
închid ochii. Să-i distrug viitorul sau să întorc spatele regulamentelor... de ce nu pot fi aceste
dileme la fel de ușor de rezolvat precum corectarea unui test? De ce trebuie să fie atât de
ascuns adevărul? Oare din vina noastră se întâmplă asta?

(Oscilează între tristețe și îngândurare), Noi, profesorii, conducem sute de elevi pe un ocean al
necunoscutului, decidem soarta elevilor fără a acorda, de multe ori, măcar un sentiment
acestora, ca niște creaturi care au uitat ce înseamnă compasiune, întelegere și devotament. Și
astfel îmi pare că îi dezumanizăm... îi transformăm în oameni fără suflet, apoi îi împingem între
patru pereți, un pântec al falsității, opus lumii de afară, și ne așteptăm ca ei să iasă pregătiți
pentru acea lume? Oare ne-am uitat scopul pentru care ne-am ales această datorie? Oare...
Oare am devenit atât de obsedați de propria noastră fală și de dorința de câștig încât am ajuns
să fim capabili să scuipăm pe orice crez și pe orice principiu inventat vreodată doar pentru a ne
îndeplini dorințele noastre, fără să ținem cont de tineri? Iar Petra... o elevă care și-a riscat
viitorul pentru a acuza pe cineva de o faptă atât de gravă... o elevă care are curajul să arate cu
degetul un profesor și să spună defectele cu atâta corectitudine. Ea a strigat că împăratul este
gol. Iar noi, în loc să-i ascultăm pe cei ca ea, îi reducem la tăcere fără a sta pe gânduri,
ascunzându-ne după niște regulamente vechi de sute de ani.

(Zâmbind și dând paharul peste cap) Totuși... cât de ușor e să vezi lumea din jur atunci când
privești dincolo de orgoliul tău. Da... stiu ce decizie voi lua. Știu ce voi face la final. Oricât de
greu mi-ar fi.
Scena 5

În sala de festivități se formează consiliul profesorilor, împreună cu acuzatul și acuzatorul.

Consiliul profesoral este așezat la o masă lungă, cu fața spre public și este prezidat de către
profesorul de Justiție, care stă în centru. Cu toții par preocupați și răsfoiesc sumedenii de hârtii.
Petra, acuzata, stă în picioare în dreapta mesei, cu fața spre public. Pirrus și Cicero stau în primul
rând printre spectatori.

P. Justiție (pe un ton grav): Ne-am adunat aici cu toții, profesori, (arătând spre sală) elevi și
părinți ca să dezbatem și să judecăm un gest deosebit de grav petrecut în școala noastră.
Desigur, în final, vom da un verdict prin care Justiția își va demonstra încă o dată rolul principal
în societatea noastră. Îl invit pe profesorul de Etică să ne expună faptele.

P. Etică (pe un ton profesional): Mulțumesc, domnule profesor de Justiție, iată esența faptelor
pe care deja le-am adus la cunoștința consiliului profesoral. În urmă cu o săptămână, Petra, aici
de față, a fost surprinsă de către colegul ei, Cicero, în vreme ce studia catalogul clasei sale. După
cum se știe, acest lucru este ilegal. Cicero mi-a raportat mie evenimentul, și, în urma discuției pe
care am avut-o cu Petra, aceasta și-a recunoscut vina...

P. Justiție (intervenind peste P. Etică): Mulțumesc, domnule profesor, este mai mult decât
concludent...

P. Etică: Scuzați-mă, domnule profesor, încă n-am terminat ce aveam de spus.

P. Justiție: Ce-ar mai putea fi de adăugat în acest caz, care, pe cât e de grav, pe atât e de simplu?

P. Etică: După cum spuneam, Petra și-a recunoscut vina, dar, totodată, mi-a explicat și motivele
care au împins-o să comită această faptă.

P. Justiție (iritat): Motive? Ne împiedicăm de motive?! Faptele sunt clare: o crimă rămâne
întotdeauna o crimă! Orice criminal are motive și caută să se justifice în fața celorlalți.

Murmure în consiliul profesoral.

P. Etică: Uneori, tocmai ignorând motivele, justiția poate da rateuri. Au mai fost cazuri. Și ca
orice acuzat, Petra are dreptul la o apărare, și are dreptul să-și expună punctul de vedere.

P. Justiție (vădit nemulțumit): Să înțeleg că doriți să fiți avocatul elevei?

P. Etică: De bună seamă.

P. Justiție (menține tonul iritat): Dar e absurd! Dumneavoastră ați raportat-o consiliului. Formal,
sunteți acuzatorul ei.

P. Etică: Așa este, dar atunci mi-am făcut doar datoria. Pe de altă parte, domnule profesor de
Justiție, ar trebui să cunoașteți foarte bine aceste lucruri: niciun acuzat nu poate fi judecat fără o
apărare. Cum nimeni din colegii mei nu s-a oferit s-o apere, îmi asum eu această sarcină.

P. Justiție: Prea bine, să fie precum doriți. (adresându-se juriului, cu o voce de binevoință) Să
ascultăm, dragi colegi, care sunt motivele pentru care Petra, o elevă valoroasă, de altfel, a făcut
această faptă reprobabilă.

Un scurt moment de pauză, rumoare în juriu. Profesorul de Etică o invită pe Petra să ia cuvântul.

Petra (solemnă): Domnilor profesori, mă supun judecății voastre, pentru că am încredere in

Justiție, am încredere în domnia legii. Iată faptele din punctul meu de vedere: (arătând cu
degetul către Pirrus, aflat în sală, și rostind apăsat cuvintele) Colegul meu, Pirrus, v-a mituit pe
dumneavoastră, domnule profesor de Justiție, pentru a obține o notă maximă la disciplina
dumneavoastră!

Rumoare în sală și în consiliu, Pirrus se ridică în picioare și exclamă: Minciună!

P. Justiție: Cum îți permiți, impertinento!

Petra: Îmi permit în temeiul faptelor pe care le-am constatat.

P. Justiție: Taci din gură, nerușinato! De când sunt n-am pomenit o asemenea obrăznicie!

Juriul scoate exclamații pline de indignare și se aud cuvinte: Rușine! E de neconceput! Dar unde
ne trezim!

P. Justiție (un ton vizibil iritat): Din acest moment nu mai ai dreptul să scoți niciun cuvânt.
(întorcându-se spre profesorul de Etică) Iată unde a dus slăbiciunea dumneavoastră, domnule
profesor de Etică! (Întorcându-se spre Petra) Ai să sfârșești rău de tot, fetițo! (Întorcându-se
către juriu) Stimați colegi, propun să trecem la judecarea cauzei și să stabilim de comun acord și
cât mai repede un verdict. Evident, acesta nu poate fi decât unul singur!

P. Etică (calm): Dați-mi voie, domnule profesor. Lucrurile nu sunt atât de simple precum par.
Dacă Petrei i-ați interzis să mai vorbească, pe mine nu aveți cum să mă opriți. Acuzația Petrei
este într-adevăr extrem de gravă, dar ea se susține circumstanțial, pentru că Pirrus (arătând
către el) aici în sală, are nota zece la Justiție. Este corect, Pirrus?

Pirrus (răspunde din sală): Notele sunt confidențiale, domnule profesor!

P. Justiție: Ce încercați să faceți aici, domnule profesor? Circ?!

P. Etică: Nu, domnule profesor de Justiție, încerc să aflu cum stau lucrurile. Așa este, notele sunt
confidențiale, dar, în temeiul articolului patru, paragraful trei din codul școlii noastre, o notă
poate fi desecretizată dacă întrunește majoritatea consiliului. Rog, prin urmare, colegii, să
voteze desecretizarea notei lui Pirrus la Justiție.

P. Mimică (se ridică încruntată, îl fixează cu privirea pe profesorul de Etică cu pumnii încleștați,
apoi se înseninează, se destinde, și iși ridică mâinile interogator, privind în sus): Unde vreți să
ajungeți cu această cerință? (Se întoarce către profesorul de Justiție și se uită la el cu o expresie
de adorație și de servilism, zâmbind foarte larg) Am zis bine, domnule profesor de Justiție? (Se
uită către sală, punându-și mâinile în șold) Vouă vi se pare că e de râs?

P. Justiție: Doamna profesoară de Mimică, mă așteptam la mai multă seriozitate din partea
dumneavoastră. Ei bine, eu votez împotriva desecretizării notelor, ar crea un precedent
periculos. Consider că teatrul pe care l-a făcut colega meu câteva momente înainte ca fiind o
abținere și nu un vot pentru sau împotrivă. (se întoarce spre cei doi profesori rămași) Domnule
profesor de Gândire, dumneavoastră ce părere aveți?

P. Gândire (Un ton afectat, prețios): Eu gândesc... (pauză)

P. Justiție: Cu toții gândim, domnule profesor, spuneți ce aveți de spus.

P. Gândire (deloc intimidat): Eu gândesc și socot... (pauză)

P. Justiție (lovindu-se ușor peste frunte): Dumnezeule...

P. Gândire (Inocent): Să nu-l invocăm pe Dumnezeu în această chestiune. Dacă-mi dați voie, și nu
văd de ce nu mi-ați da voie, consider că desecretizarea notei ar ajuta la stabilirea adevărului.

P. Justiție (întorcându-se către profesoara de Estetică): Dumneavoastră, doamna profesoară de

Estetică?

P. Estetică (Zâmbind către profesorul de Justiție): Dragul meu coleg, știi că mereu am apreciat
frumusețea și eleganța cauzelor pe care tu le-ai judecat pe vremuri, pe când erai avocat.
Pledoariile tale nu numai că erau încărcate cu adevăr, dar îmi creau și o emoție profundă pe care
n-o regăseam decât în preajma marilor capodopere ale artei. De aceea sunt convinsă că încă o
dată că ai dreptate, iar desecretizarea notei ar face un deserviciu Justiției.

P. Justiție (vădit mulțumit) Ei bine, domnule profesor de Etică, suntem doi la doi, și o abținere.
Prin urmare, nota nu se va decretiza. Putem, în sfârșit, să trecem la judecarea chestiunii.
P. Mimică (în timpul votului era preocupată să construiască un avion dintr-o coală de hârtie,
acum se ridică în picioare și spune): Un moment, domnule profesor de Justiție. Doamna
profesoară de Estetică, vă rog să priviți acest avion de hârtie (aruncă avionul către sală, cu un
gest larg) Ce-ați văzut aici? Ați văzut estetica unei prăbușiri spectaculoase, iar în acel avion se
afla tocmai profesorul de Justiție, pe care de altfel întotdeauna l-ați susținut, fie că merita sau
nu. Prin urmare, votez pentru desecretizarea notei.

P. Etică: Vă mulțumesc, domna profesoară de Mimică. Chiar nu mă așteptam să mă sustineți.

Domnule profesor de Justiție, ce nota i-ați dat lui Pirrus?

P. Justiție: Da, i-am dat zece, dar asta nu scuză fapta Petrei!

Petra (întrerupe pe profesorul de Justiție): Ia-ți dat zece pentru că v-a mituit!

P. Justiție: Acest lucru nu demonstrează absolut nimic. Nota de zece reprezintă încununarea
eforturilor sale din ultimul an de studiu. I-ar dumneata nu mai ai voie să scoți niciun cuvânt!

P. Etică: Cred că putem demonstra dacă lucrurile stau așa sau altfel. Adresați-i acum, în fața
noastră, o întrebare pe tema de Justiție, și să vedem ce ne va răspunde.

P. Justiție (zâmbind): Cu mare drag. Pirrus, explică-ne importanța dictonului Unde-i lege, nu-i
tocmeală. (cu bunavoință în glas) Te rog.

Pirrus (sigur pe el, cu un zâmbet larg): Acest dicton, domnule profesor, ne arată că niciodată
legea și aplicarea ei nu pot constitui subiectul unor negocieri. Legea trebuie aplicată cu
fermitate indiferent de circumstanțe și justificări subiective ale părților implicate în actul de
Justiție.

Petra (îl aplaudă ironic): Atunci sigur ai putea face o interpretare paralelă între Unde-i lege, nu-i
tocmeală și Fiat Justitia, pereat mundus?

P. Justiție (vădit nervos): Dar ce este aici, concurs? Cum vă permiteți să verificați cunostințele de
Justiție ale lui Pirrus, punându-mi mie la îndoială competența?! Încetați imediat cu acest
spectacol jalnic!

P. Gândire: Într-adevăr, această judecată tinde să iasă din norme. În frumoasa disciplină a logicii,
există un principiu care se numește briciul lui Ocamm. Și care, pe scurt, presupune eliminarea
ipotezelor nefolositoare care complică o situație. Eu cred că avem destule fapte la îndemană cu
ajutorul cărora să putem judeca (uitându-se către profesorul de Justiție) sine ira et studio
această cauză.

P. Justiție: De acord cu dumneavoastră. După cum știți, în astfel de cazuri, atunci când un elev,
trecând peste orice reguli, forțează intrarea în cancelarie și consultă cataloagele, singura
pedeapsă prevazută în regulament este exmatricularea! Elevul în cauză va repeta anul și nu va
avea dreptul să fie admis la universitate. Vă rog, stimați colegi, să judecați după regulamente și
să aveți în vedere că orice încălcare a acestora și tolerarea unor astfel de apucături poate duce,
în timp, la subminarea și la șubrezirea temeliei societații noastre.

P. Etică: Vom vota, într-adevăr. Vom vota cum ne dictează conștiința în litera regulamentelor, dar
și în spiritul lor.

P. de Estetică rupe niște bilețele și le împarte profesorilor, aceștia le semnează, după care sunt
strânse într-o cutie, amestecate și oferite profesorului de Justiție

P. Justiție (solemn): Verdictul este următorul: Vinovată... Vinovată... Vinovată... Vinovată...

Nevinovată... Cu patru voturi la unul, Petra va fi exmatriculată. Trag nădejde ca vacanța care
urmează să-i fie un sfetnic bun și s-o ajute să învețe ce înseamnă respectul legii și al autorității
profesorului. Cunoaștem, desigur cine a votat nevinovat. (uitându-se la profesorul de Etică)
Domnule profesor, v-ați trădat disciplina.

P. Mimică: Foarte straniu! Eu am votat nevinovat! (pauză)

P. Justiție (vizibil nemulțumit): În fine, să trecem peste acest detaliu! În încheiere, nu pot decât
să mă bucur că Justiția a triumfat din nou și sper din toată inima ca vinovații să se îndrepte cât
mai degrabă. (Cu un ton satisfăcut, generos) Dacă mai are cineva ceva de adăugat...

P. Etică: Da, domnule profesor, eu mai am ceva de spus. Un simplu detaliu, așa cum a-ți zice
dumneavoastră. Eu am raportat-o pe Petra, eu am votat pentru vinovăția ei, pentru că așa au
stat lucrurile, într-adevăr. Am votat cu inima strânsă vinovăția ei, dar n-am putut face altfel
pentru că am fost condiționat o viață întreagă de regulamente. În același timp, nu pot să nu mă
simt solidar cu această elevă care a făcut un gest extrem, trecând peste orice, în ciuda
consecințelor pe care le cunoștea foarte bine. Am toată admirația pentru tăria ei și cred că este
nimerit ca, în acest moment, să îmi anunț public demisia din această școală!

Juriul se ridică și iese. Profesorul de Etică ezită, schițează un gest de apropiere spre Petra,
renunță, iese și el. Petra rămâne singură pe scenă, se duce la masa la care au stat profesorii și de
acolo ridică o oglindă și se privește în ea.

Petra (privindu-se în oglindă, resemnată): Ei m-au judecat și m-au gasit vinovată. La fel și eu, mă
consider vinovată pentru încălcarea regulamentelor, nimic de zis. Dar iată, acum am puterea să
mă privesc în oglindă, pentru că știu că dreptatea a fost și este de partea mea.

(privind către sală) Și voi m-ați judecat, în felul vostru. Și, așa cum m-ați judecat acum pe mine,
așa îi judecați în fiecare zi pe cei de lângă voi. Uneori, cunoscând faptele, dar de cele mai multe
ori necunoscând nimic. (Rotind oglinda către sală) De aceea, vă dăruiesc oglinda aceasta, să vă
uitați în fiecare zi în ea... (pauză) și să nu uitați niciodată că, înainte de a-i judeca pe cei din jur,
trebuie s-aveți curajul să priviți fiecare în voi și să vă judecați mai întâi în sinea voastră. Abia
apoi, prieteni, într-adevăr, vom putea să spunem Fiat Justitia, pereat mundus.

Cortina, aplauze, ovații.