Umorul gogolian, sinonim cu natura umană

O analiză asupra umorului lui N.V. Gogol necesită înțelegerea naturii umane în forma ei cea
mai simplă: nevoia de violență, nevoia de umilință și nevoia de demență. Umorul lui Gogol
este posedat de profunzimea remarcantă care și azi poate fi pretutindeni aplicată, umor ce nu
a fost inventat de scriitorul cu origini ucrainene, ci pur și simplu utilizat de către acesta. Cu
toate acestea, nu trebuie să reducem satira lui Gogol la un oarecare umor care se poate
descoperi oriunde.

Gogol nu spune glume – el ne descrie o lume, dar noi ne amuzăm la fel de copios. Satira este
structurată pe o bază socială și culturală bine conturată, de aceea putem spune că Gogol
extrage din societatea în care a trăit anumite lucruri care sunt umbrite cu ușurință de
problemele apăsătoare prezente în societatea respectivă. Umorul este atât de eficient fiindcă
rutina zilnică în care cade majoritatea nu conține umor într-o cantitate perceptibilă sau chiar îl
expulzează, iar sentimentul de umor este cu atât mai puternic atunci când este prelucrat din
lucrurile pe care le vedem zilnic; atunci când persoanele lasă loc caricaturilor, când nasurile
lasă loc prunelor și bunul simț lasă loc prostiei.

În operele lui Gogol domnesc lucrurile enumerate mai sus, dar mai domnește și absurdul sau
demența, ambele de altfel componente vitale ale fiecărui om. Scriitorul a înțeles pe deplin
cum funcționează societatea în care trăiește, în felul ei asemănător unei mașinări imense și
infernale, dar a înțeles și cum funcționează fiecare rotiță ce o alcătuiește. Această înțelegere
este esențială pentru a putea extrage umorul din conjuncturile din fiecare zi cu care se
confruntă orice om, transformând astfel aproape fiecare întâlnire dintre oameni aparținând
unor clase sociale opuse, care s-ar sfârși aparent neplăcut sau chiar îngrozitor în mod normal,
într-o scenă decupată dintr-o piesă de teatru. Și totuși, oricât de mult ar părea că este necesară
o limită – un fel de piedică împotriva alunecării în demența a cărei granițe este locuită de
umor, nu este nevoie. Gogol nu are limite, el nu simte că această perspectivă a vieții ar trebui
cenzurată sau pictată într-un anume set de culori; personajele lui sunt caricaturi ale căror
trăsături par, în absurditatea lor clară și fără reținere, mai credibile și apropiate de realitate
decât s-ar lăsa de așteptat.

1
Cu toate acestea, umorul nu este de sine-stătător în opera lui Gogol. Este acompaniat la
fiecare pas de către descrierile caricaturistice ale personajelor, dar și de grotescul utilizat
foarte des spre a prezenta o perspectivă sumbră și cutremurătoare a realității amorțite – o
perspectivă care posedă același efect cu o palmă peste față, trezind la realitate pe cel care
citește și arătându-i realitatea, în toată splendoarea ei absurdă și întunecată.

”Aici, generalul bătu din picior, ridicîndu-și vocea la o notă atît de înaltă, încît s-ar fi îngrozit și un
om mai tare de înger decît Akaki Akakievici.”

În povestirea scurtă ”Mantaua”, asezonată cu grotescul și absurdul tipic lui Gogol, se observă
obsesia omului de rând din societatea de jos a capitalei Sankt Petersburg, întruchipat prin
Akaki Akakievici, un copist mulțumit pe deplin de slujba lui săracă și plictisitoare, aflat într-o
stare perpetuă de frică față de o posibilă promovare. Starea lui Akaki Akakievici izvorăște din
acea amorțire ce definește omul ce nu aspiră la măreție – ce nu-și dorește un viitor mai bun
decât prezentul plin de sărăcie și mizerie, doar din motivul obișnuinței dăunătoare cu mizeria.
Iubirea lui Akaki Akakievici pentru slujba sa este egalată doar de iubirea lui față de mantaua
nouă pe care și-o cumpără, în urma batjocorii colegilor săi la adresa hainei urâte pe care o
purta. Mantaua cea nouă – atât de fabuloasă încât i se închină o petrecere din partea șefului
lui Akaki Akakievici, devine noul simbol pe care protagonistul îl venerează cu un fanaticism
înspăimântător… și totuși incredibil de ridicol și amuzant.

”Cu urechile mele am auzit trei oameni spunînd că-n timp ce-i bărbierești le zgîlțîi atît de tare
nasurile, că de-abia se mai țin.” O alta dintre scriiturile lui Gogol, ”Nasul” este descrierea
exactă a omului devenit simbol; omul a cărui funcție este atât de importantă încât se
transformă într-un simbol ce trebuie mereu adorat și slăvit – o aluzie clară la fățărnicia lumii,
indiferent de timpul adus în discuție. Mereu vor fi oameni care au trecut de stadiul de ”a trăi”
și doar ”există”… la fel cum mereu vor exista oameni care se vor ține de aceste simboluri
ambulante pentru a avea de câștigat.

Fiind considerat primul mare prozator rus, inspirația lui Gogol a venit de lângă el; din lumea
pe care a observat-o cu atât de multă atenție și pe care a analizat-o cu atât de multă
meticulozitate. Asemeni unui doctor, el a disecat această lume, în locul organelor a pus fructe
și în locul minții a injectat o supradoză de nebunie pe cât de fascinantă, pe atât de atrăgătoare.

Existența lui Gogol a fost sinonimă cu adversitatea – foamea îi era intim cunoscută, iar
prieteni care să-i aline suferința au fost prea puțini. În schimb, el a avut abilitatea de a pune

2
pe hârtie o anumită parte a societății și o anumită parte a Petersburgului: lumea de jos,
neiluminată de felinare, mocirloasă și periculoasă, dar foarte ademenitoare… o lume
nemaivăzută până atunci, dar apreciată până și azi.

Gogol și-a sacrificat viața – așa cum a fost ea – pentru a putea creea o lume nemaivăzută: o
lume cât se poate de reală, aproape la fel cu cea-n care trăim, dar în același timp extrem de
diferită, prin caricaturi și umor voit și accidental. Personalitatea lui stranie, inexplicabil de
ciudată împreună cu soarta l-au împins spre o viață din care a ieșit un izvor bogat de artă
literară, având ca preț fericirea și în final viața acestui scriitor. Lumea operei lui Gogol nu va
îmbătrâni niciodată, fiindcă ea este lumea în care trăim cu toții!