DĂNUŢ TANISLAV

GEOGRAFIA FIZICǍ
A ROMÂNIEI
- NOTE DE CURS -

- 2010 -
 Cuprins

1. Poziţia geografică …………………………………………………….. 4

2. Evoluţia paleogeografică ……………………………………………... 5

3. Relieful
3.1. Caractere generale ………………………………………………… 13
3.2. Tipuri de relief
3.2.1. Relieful vulcanic ………………………………………….. 20
3.2.2. Suprafeţe de nivelare ……………………………………... 23
3.2.3. Piemonturi ………………………………………………... 26
3.2.4. Relieful glaciar ………….………………………………... 29
3.2.5. Văi carpatice transversale ………………………………… 35
3.2.6. Terase …….……………………………………………... 38
3.2.7. Lunci ………….………..………………………………... 41
3.3. Procese geomorfologice actuale …………………………………... 44

4. Clima
4.1. Factorii genetici ai climei …………………………………………. 54
4.2. Principalele caracteristici climatice
4.2.1. Temperatura ………………………………………………. 58
4.2.2. Precipitaţiile ………………………………………………. 61
4.2.3. Vântul …………………………………………………….. 64
4.3. Regionarea climatică ……………………….……………………... 67

5. Hidrografia
5.1. Izvoarele minerale ………………………….……………………... 73
5.2. Apele curgătoare
5.2.1. Configuraţia reţelei hidrografice şi modul ei de organizare. 75
5.2.2. Fluviul Dunărea - caracteristici hidrologice ……………… 80
5.3. Lacurile …………………………………………...……………….. 83
5.4. Marea Neagră ……………………………………………………... 88

2
6. Biogeografie
6.1. Zone şi etaje biogeografice
6.1.1. Zona stepei ……………………………………………….. 95
6.1.2. Zona silvostepei …………………………………………... 98
6.1.3. Zona pădurilor nemorale …………………………………. 99
6.1.4. Etajul pădurilor nemorale ………………………………… 101
6.1.5. Etajul pădurilor boreale …………………………………... 103
6.1.5. Etajul subalpin ……………………………………………. 105
6.1.6. Etajul alpin ……………………………………………….. 106
6.2. Regionarea biogeografică…………….……………………………. 107

7. Solurile
7.1. Factorii pedogenetici ……………………………………………… 112
7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea ……………………….. 113
7.3. Influenţa omului în degradarea solurilor ………………………….. 114
7.4. Diversitatea solurilor………………………………..……………... 114

8. Regionarea fizico-geografică ………………………………………… 124

Bibliografie …………………………………………………………….. 129

3
 1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ

România este situată în emisfera nordică, la intersecţia paralelei de 45° lat.

N cu meridianul de 25° long.E, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Ecuator
şi Polul Nord. Teritoriul ţării se întinde pe 4°37’07” de latitudine, adică 525 km
între 48°15’06” lat.N (Horodiştea) în nord şi 43°37’07” lat.N în sud (Zimnicea) şi
între 20°15’44” long.E (Beba Veche) în vest şi 29°41’24” long.E (Sulina) în est.
În Europa, România se găseşte în sud-estul Europei centrale, la contactul
cu Peninsula Balcanică şi Europa orientală.
România este situată la 2800 km de Capul Nord, 1050 km de Capul
Matapan, 2750 km de Capul Finisterre şi 2600 km de Munţii Ural.
Suprafaţa (238.391 km²) o încadrează printre ţările de mărime mijlocie şi
reprezintă 4,8% din suprafaţa continentului.
În nord şi sud-est, România se învecinează cu Ucraina (lungimea frontierei
este de 344 km pe ape curgătoare – Tisa, Suceava, Dunăre, braţul Chilia şi braţul
Musura; 274 km pe uscat şi 32 km pe mare), iar în est cu Republica Moldova (681
km pe ape curgătoare – Prut).
În sud, cu Bulgaria, frontiera se desfăşoară în lungul Dunării pe 470 km
(de la confluenţa cu râul Timok), 139 km pe uscat şi 22 km pe mare.
Frontiera sud-vestică, cu Serbia, cuprinde 290 km pe ape curgătoare
(Dunăre, Timiş) şi 257 km pe uscat.
În nord-vest, graniţa cu Ungaria se desfăşoară în cea mai mare parte pe
uscat – 420 km şi numai 32 km pe Mureşul inferior.
Caracteristicile geografice fundamentale ale României sunt date de
aşezarea sa în spaţiul carpato-dunăreano-pontic.
Poziţia geografică în sud-estul părţii centrale a Europei şi prezenţa
Carpaţilor, fac ca pe teritoriul ţării noastre să se interfereze influenţe geografice
vest- şi est-europene, balcanice şi pontice, rezultând o mare varietate a climei,
vegetaţiei şi solurilor.
Astfel, clima este temperat continentală, de tranziţie între clima
continentală excesivă din est şi cea continentală moderată din centrul Europei, la
care se adaugă influenţe mediteraneene şi baltice.
Solurile fac tranziţia între solurile cenuşii ale Europei răsăritene, solurile
brune caracteristice Europei centrale şi solurile brun-roşcate dezvoltate în sud-
vestul continentului.
Pe teritoriul ţării noastre sunt două importante limite biogeografice: limita
vestică a stepei (în sud-estul României) şi limita estică a fagului.
Fondul general faunistic şi floristic al României este central-european, însă
este completat cu specii de origine pontică şi submediteraneană.

4
 2. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICǍ

Conformaţia actuală a reliefului României este rezultatul unei îndelungate

şi complicate evoluţii paleogeografice. Aplicarea tectonicii plăcilor sau a teoriei
tectonicii globale a avut un rol important în precizarea cadrului morfostructural în
care s-a desfăşurat această evoluţie.
Structura teritoriului României este strâns legată de evoluţia oceanului
Tethys, situat între plăcile africană (la sud) şi euroasiatică (la nord), şi de formarea
lanţului muntos alpino-carpato-himalayan, proces început în urmă cu 200
milioane ani.
Evoluţia teritoriului s-a desfăşurat în strânsă legătură cu deplasarea plăcii
est-europene şi a unor microplăci situate în faţa ei, precum şi cu apariţia rifturilor.
Pe teritoriul României, microplăcile transilvană, panonică, moesică şi a Mării
Negre vin în contact cu placa euroasiatică.
(a) Etapele de dezvoltare a reliefului
Pe baza studiilor din domeniile stratigrafiei, tectonicii, paleontologiei,
geofizicii şi geomorfologiei, s-a putut stabili istoria formării şi evoluţiei reliefului,
ce cuprinde trei epoci: prehercinică, hercinică şi carpatică, fiecare incluzând mai
multe etape, faze şi subfaze (Geografia României, vol.I, 1983).
Epoca prehercinică (proterozoic – paleozoic inferior) este perioada în
care se formează şi se nivelează soclurile platformelor Moldovenească, Valahă,
Dobrogei Centrale şi de Sud.
În prima etapă, s-a desfăşurat consolidarea Platformei Moldoveneşti după
mişcările baikaliene şi a Platformei Moesice după orogeneza assyntică, la
sfârşitul proterozoicului. Ambele uscaturi (Podişul Moldovei, sudul Câmpiei
Române şi al Dobrogei), alcătuite din roci metamorfice şi magmatice, erau
delimitate de un geosinclinal extins în Dobrogea Centrală şi de Nord. O altă arie
geosinclinală funcţiona în partea de vest, în spaţiul carpatic, unde în cadrul a două
cicluri – prebaikalian şi baikalian, s-au format şisturi cristaline mezometamorfice
şi epimetamorfice.
În cambrian, în condiţiile unui climat cald şi secetos, s-a format peneplena
soclului precambrian, care alcătuieşte astăzi fundamentul Podişului Moldovei,
Câmpiei Române şi Podişului Dobrogei de Sud. Ulterior, marginile platformelor
au coborât spre aria geosinclinală (către vest, fundamentul Podişului Moldovei, iar
cel al Câmpiei Române spre nord), iar intensificarea mişcărilor epirogenice
negative a iniţiat un îndelungat proces de sedimentare.
Într-o etapă ulterioară, în silurian, s-a desfăşurat orogeneza caledonică,
care a determinat cutarea strânsă a sedimentelor din geosinclinalul Dobrogei
Centrale, cu formarea şisturilor verzi. În geosinclinalul carpatic s-au format

5
cordiliere, în general paralele cu marginea Platformei Moldoveneşti, iar Dobrogea
Centrală şi de Sud au fost exondate.
În condiţiile unui climat cald, a rezultat o suprafaţă de nivelare care
retează structurile şisturilor verzi, corelată cu stratele de Carapelit din regiunea
Măcinului.
Epoca hercinică s-a desfăşurat în decursul paleozoicului superior şi
mezozoicului, interval în care au fost definitivate principalele trăsături structurale
ale Dobrogei de Nord, s-au format şi consolidat blocurile cristaline carpatice,
acestea fiind înălţate tectonic, peneplenizate şi fragmentate.
Orogeneza hercinică (carbonifer şi permian) a determinat cutări, exondări
şi magmatism granitic, atât în aria nord-dobrogeană, cât şi în geosinclinalul
carpatic. S-au format Munţii Măcinului, regiunea devenind rigidă la începutul
mezozoicului şi alăturându-se Dobrogei Centrale.
Procese tectonice s-au manifestat şi-n geosinclinalul carpatic, unde s-au
format cordiliere şi catene ce urmăreau vechiul contur al cordilierelor caledonice,
însoţite de fenomene vulcanice intense, care au dus la apariţia unor lacolite şi
batolite granitice.
Datorită reactivării unor fracturi, în spaţiul dintre Platforma
Moldovenească şi Dobrogea de Nord, prin fenomene de coborâre, s-a format
Depresiunea Predobrogeană, continuată spre nord cu Depresiunea Bârladului.
După carbonifer, masivele hercinice din Dobrogea de Nord şi din aria
carpatică au fost supuse unei denudări intense, desfăşurată într-un climat cald şi
umed, iniţial, apoi secetos. În aceste condiţii, în Dobrogea de Nord s-a format o
suprafaţă de eroziune de tip pediplenă, fragmentată ulterior şi acoperită parţial în
est şi sud de depozite triasice şi jurasice. Fenomene similare de denudare s-au
desfăşurat şi în aria carpatică, pediplena carpatică fiind fosilizată.
Mişcările kimmerice au avut ca efect fragmentarea blocurilor cristaline
hercinice şi formarea bazinelor de sedimentare cretacice şi neogene, conturând
practic cadrul structural al Carpaţilor.
Prima fază – mişcările kimmerice vechi (triasic – jurasic inferior) – s-a
manifestat prin erupţii puternice de-a lungul liniilor de falie, ce au format platoul
de diabaze de la Niculiţel. Fenomene vulcanice s-au manifestat şi-n regiunea
situată la nord de Mureş, unde continuă până în cretacic. Se înregistrează mişcări
tectonice intense pe verticală, care au determinat fragmentarea masivelor
hercinice şi formarea unor depresiuni tectonice (Haţeg, Reşiţa–Moldova Nouă).
Ca urmare a acestor mişcări are loc o exondare de ansamblu a reliefului, urmată
de procese intense de denudare, desfăşurate într-un climat cald şi umed.
A doua fază – mişcările kimmerice noi (jurasic mediu şi superior) –
provoacă modificări semnificative în aria Munţilor Apuseni, unde se accentuează
structura de horsturi şi grabene, prin mişcări tectonice diferenţiate, care au

6
conturat structurile bloc ale acestora. În Carpaţii Orientali, se conturează
geosinclinalul flişului cretacic, în care au loc procese intense de scufundare.
Din jurasicul superior până în cretacicul inferior, într-un climat umed
tropical, s-au format cuverturile lateritice din Munţii Bihorului şi Pădurea
Craiului.
Epoca carpatică (cretacicul inferior – actual) este cea mai importantă
pentru configuraţia reliefului României. S-a realizat o consolidare structurală a
unităţilor cristalino-mezozoice, urmată de formarea unei întinse peneplene
carpatice. Au fost caracteristice mişcări epirogenice intense cu sensuri opuse, ce
au înălţat ramurile carpatice şi scufundat ariile depresionare şi platformele.
Mişcările neotectonice au dus la ridicarea Carpaţilor în ansamblu, inclusiv a
unităţilor scufundate anterior.
Etapa carpatică veche (cretacic mediu – paleogen) se caracterizează prin
procese intense de cutare, vulcanism, dar şi prin formarea complexului sculptural
Borăscu.
În cadrul orogenezei austrice s-au produs fenomene intense de cutare şi
şariaj. În Carpaţii Meridionali s-a format pânza getică, iar în Munţii Apuseni,
peste autohtonul de Bihor a încălecat pânza de Codru. În Carpaţii Orientali pânza
transilvană a încălecat spre est depozitele din aria depresionară, iar pânza
bucovinică a dus la încălecarea cristalinului peste aria flişului intern. În ansamblu,
a avut loc o ridicare a regiunii cristalino-mezozoice şi o coborâre tectonică a
bazinelor Haţeg, Borod, Ghimbav-Rucăr. În cretacicul mediu s-au produs procese
intense de modelare a reliefului în condiţiile unui climat tropical umed.
Orogeneza laramică (senonian superior – paleocen) a definitivat
configuraţia structurală a zonei cristalino-mezozoice în Carpaţii Orientali, precum
şi cutarea formaţiunilor aparţinând flişului cretacic conturat într-un sistem de
pânze de şariaj. În Dobrogea, s-a individualizat structural Podişul Babadagului.
În vestul ţării, formarea şi activarea unor fracturi a produs scufundarea
blocurilor transilvan şi panonic, conturând conformaţia de horst a Munţilor
Apuseni. S-au înregistrat erupţii vulcanice acide, care au pus în loc banatitele.
Spre sfârşitul acestei faze, trăsăturile de ansamblu ale Carpaţilor erau conturate, şi
cea mai mare parte a teritoriului României era exondată. Modelarea s-a desfăşurat
în condiţiile unui climat tropical, ce a dus la formarea pediplenei carpatice
(complexul sculptural Borăscu).
Etapa neocarpatică ajunge să contureze edificiul carpatic, prin
continuarea proceselor de cutare din geosinclinalul carpatic şi prin mişcările
epirogenice predominant pozitive, manifestate nu numai în Carpaţi şi Subcarpaţi,
dar şi în podişuri şi chiar în câmpii. Erupţiile au creat lanţul vulcanic din vestul
Carpaţilor Orientali. Concomitent, agenţii subaerieni formează mai multe trepte
de relief.

7
 Mişcările savice definitivează flişul paleogen, ca unitate structurală
distinctă. De asemenea, se schiţează depresiunile-golfuri de pe latura vestică a
Munţilor Apuseni şi Banatului. Se continuă subsidenţa în Depresiunea
Transilvaniei şi Depresiunea Panonică. La contactul dintre munte şi spaţiile mai
joase din jur s-au format piemonturi întinse acvitanian-burdigaliene.
Modelarea prebadeniană a dus la sculptarea nivelului superior al
complexului sculptural Râu-Şes, care nivelează şi flişul cretacic al Carpaţilor
Orientali.
Mişcările stirice (badenian) şi moldavice (badenian–sarmaţian) au
determinat cutarea formaţiunilor din Subcarpaţii Moldovei. Tot acum s-au
înregistrat primele erupţii neogene din nordul Carpaţilor Orientali şi Munţii
Apuseni. S-a continuat scufundarea Masivului Transilvan şi a celui Panonic, s-a
pus în evidenţă avanfosa de la exteriorul Carpaţilor, în care se acumulau depozite
mio-pliocene.
În sarmaţianul mediu şi superior se înregistrează o nouă fază de formare a
piemonturilor.
Mişcările attice (sarmaţian superior) au determinat o ridicare accentuată a
arcului carpatic, însoţită de exondarea unor depresiuni-golfuri şi bazine interne.
La curbura Carpaţilor, a început cutarea formaţiunilor din avanfosă. Concomitent
se desfăşoară erupţii vulcanice din ce în ce mai intense în vestul Carpaţilor
Orientali şi Munţii Apuseni.
În condiţiile unui climat mediteranean, s-a format nivelul inferior al
complexului sculptural Râu-Şes.
Mişcările rhodanice (dacian) au determinat o ridicare de ansamblu a
Carpaţilor şi a regiunilor periferice şi retragerea apelor din Bazinul Transilvaniei,
Podişului Moldovei, ca şi din regiunile colinare şi din golfurile din vestul ţării.
Mişcările valahe s-au manifestat în Subcarpaţii Curburii şi Subcarpaţii
Olteniei, determinând cutarea formaţiunilor de molasă în cute largi şi cute diapire.
În Podişul Transilvaniei, se definitivează structura în domuri şi cute diapire.
În Carpaţi, continuă procesul de înălţare în două faze, formându-se două
nivele în cadrul văilor. În villafranchian, la exteriorul Carpaţilor s-au acumulat
depozite groase fluvio-torenţiale, creând piemonturi (în Piemontul Getic, în
depresiunile Lăpuşului, Oaşului, Beiuşului). În romanian, s-a realizat o
fragmentare intensă a regiunilor deluroase şi o detaşare prin eroziune a
depresiunilor şi culoarelor de contact. Tot acum se înregistrează erupţii vulcanice
intense în vestul Carpaţilor Orientali, unde s-a clădit lanţul vulcanic Călimani-
Harghita.
În cuaternar, se formează Câmpia Banato-Crişană, Câmpia Română,
începe conturarea Deltei Dunării şi se definitivează trăsăturile de bază ale
Piemontului Getic. O parte importantă a Subcarpaţilor a fost modelată şi a ajuns la
conformaţia actuală în postvillafranchian. Tot acum se înregistrează mişcări

8
neotectonice diferenţiate, evidente mai ales în Subcarpaţi, ce determină o evoluţie
a acestora pe compartimente tectonice.

Fig. 1. Situaţia paleogeografică a teritoriului României

(Dumitrescu et al., 1962; Saulea et al., 1963; Giuşcă et al., 1969)
(1).uscat; (2) domeniu marin şi lacustru; (3) erupţii vulcanice

(b) Condiţiile morfogenetice specifice cuaternarului

Condiţiile climatice au cunoscut variaţii, de la tipul polar şi subpolar, la
cel subtropical şi temperat. În günz, clima a fost rece, cu temperaturi medii anuale
negative pe întreg teritoriul ţării. Întreaga arie carpatică avea un climat de tundră.
În interglaciarul günz-mindel exista un climat cald şi uscat, caracterizat prin
diferenţieri anotimpuale evidente. În mindel, climatul era rece, favorabil unor

9
procese periglaciare intense. Interglaciarul mindel-riss este caracterizat printr-un
climat mai cald decât cel actual, cu precipitaţii mai bogate. În riss s-a înregistrat
un climat rece şi umed, ce a favorizat instalarea gheţarilor în Carpaţi.
Interglaciarul riss-würm, cel mai scurt dintre toate interglaciarele (circa 10.000
ani), a avut condiţii climatice asemănătoare celor actuale. În würm, climatul rece a
favorizat extinderea unui peisaj de tundră; în ultima sa parte, climatul a fost
deosebit de secetos. În holocen, s-a înregistrat o încălzire bruscă a climatului în
toată Europa, temperaturile fiind cu 8-10°C mai ridicate. Încălzirea rapidă din
postglaciar a fost urmată de o răcire continuă în faza atlantică, în jurul anilor
5800-6000, când etajul forestier a ajuns în Munţii Rodnei mai sus de 2000 m.
Mişcări neotectonice extrem de variate ca sens şi intensitate au fost puse
în evidenţă în cuaternar. Pentru Carpaţi a fost evaluată o înălţare de ansamblu de
aproximativ 1000 m, la sfârşitul pliocenului şi în cuaternar, fenomen mult
diferenţiat ca intensitate, de la o unitate la alta.
Evaluările de ansamblu ale sensului şi intensităţii medii a mişcărilor arată
foarte clar instabilitatea generală a teritoriului.
Astfel, sectorul curburii Carpaţilor (estul Munţilor Făgăraşului, Munţii
Bucegi şi Munţii Buzăului) se suprapune unei arii cu intensitate a înălţării de 5
mm/an, cea mai accentuată din întreaga arie carpatică. Intensitatea acestor mişcări
scade treptat spre nord (Carpaţii Orientali), ajungând în jur de 2 mm/an. Blocurile
cristaline ale Carpaţilor Meridionali se înalţă cu 1-2 mm/an, valorile scăzând
treptat spre vest. Munţii Banatului şi Munţii Apuseni cunosc o înălţare ceva mai
redusă, de 1 mm/an. Aproape în totalitatea ei, Depresiunea Transilvaniei se
manifestă ca o arie antrenată într-o mişcare de coborâre de până la 1 mm/an.
Podişul Moldovei este supus unei uşoare înălţări de 1 mm/an.
Aria dobrogeană înregistrează mişcări neotectonice negative accentuate,
de 3-4 mm/an, cu excepţia părţii de sud-vest, caracterizată de o relativă stabilitate.
Câmpia Română apare ca o arie marcată de mişcări pozitive, a căror intensităţi
ajung la 1-2 mm/an, chiar 3 mm/an în apropiere de Bucureşti. Mişcări accentuate
de coborâre, diferenţiate în funcţie de blocurile din fundament s-au înregistrat şi în
Câmpia Banato-Crişană, aproximativ 1-2 mm/an (Zugrăvescu et al, 1998).
Sensul general al mişcărilor neotectonice a fost deci de înălţare şi de
reducere continuă a ariilor subsidente.
Eustatismul cuaternar interesează prin oscilaţiile nivelului marin, ca nivel
de bază, în funcţie de care s-a desfăşurat denudarea reliefului. În ansamblu, din
pliocen până în holocen a avut loc o retragere, dar nu continuă, ci cu numeroase
faze de stagnare şi chiar de revenire, cu transgresiuni regionale şi locale.
În pleistocenul inferior părţile supuse subsidenţei din Câmpia Banato-
Crişană se menţineau domenii lacustre. La exteriorul Carpaţilor, retragerea lacului
pleistocen din Câmpia Română s-a realizat în mai multe faze, începând din
villafranchianul superior. În pleistocenul mediu, câmpia de la est de Argeş era

10
domeniu lacustru. În mindel-riss se înregistrează o transgresiune de amploare, ale
cărei depozite au fost puse în evidenţă pe latura externă a Subcarpaţilor. În
pleistocenul superior, lacul din Câmpia Română a fost treptat înlocuit cu un regim
mlăştinos, care a persistat în cuprinsul ariei de divagare până în holocen.
Oscilaţiile de nivel ale Mării Negre au provocat transgresiuni şi regresiuni,
cu importante consecinţe asupra nivelului de bază al teritoriului României. În
villafranchian (faza guriană), linia ţărmului se afla cu 150 km mai la est de poziţia
actuală. În timpul transgresiunii uzunlar de la sfârşitul stadiului mindel şi din
mindel-riss, linia ţărmului a înaintat mult spre vest ca urmare a ridicării nivelului
maritim cu 30 m. În riss, se înregistrează o regresiune (euxinul mediu), urmată de
transgresiunea karangat din riss-würm. În prima parte a würmului a avut loc o
regresiune puternică, nivelul mării coborând cu 80-100 m. Râurile ce se vărsau în
Marea Neagră au creat pe actualul şelf văi foarte bine conturate. Transgresiunea
valahă, în ultimele câteva sute de ani, cu o intensitate de 20 cm pe secol, a
determinat transformarea gurilor râurilor dobrogene în limane, colmatarea
acestora şi intensificarea proceselor de aluvionare din Delta Dunării.
Tendinţa generală de ridicare a nivelului Mării Negre din timpurile istorice
se înscrie în tendinţa generală de înălţare a nivelului oceanului planetar.
(c) Unităţi morfostructurale
Se deosebesc două tipuri majore de unităţi structurale: (1) unităţi de
platformă sau de vorland – unităţi vechi, suprapuse, în linii generale, unităţilor de
podiş sau câmpie şi (2) unităţi de orogen – mai noi, ce corespund regiunilor
muntoase, dealurilor, piemonturilor, câmpiilor periferice, depresiunilor inter- şi
intracarpatice. Limita dintre acestea este linia tectonică pericarpatică, evidentă în
relief de la graniţa de nord a ţării până în valea Trotuşului, dar mascată de
depozite pliocene şi cuaternare, în sectorul curburii.
I. Unităţile de platformă reprezintă 35% din suprafaţa ţării şi sunt
alcătuite dintr-un fundament rigid precambrian (şisturi cristaline strâns cutate şi
nivelate) şi dintr-o cuvertură de roci sedimentare.
a) Unitatea Podişului Moldovei prezintă un fundament în trepte, ce
coboară în faţa ariei carpatice, fiind acoperit de sedimente paleozoice, mezozoice
şi neozoice (pliocenul acoperă întreaga suprafaţă a podişului).
b) Unitatea Câmpiei Române are un fundament cristalin, acoperit cu
sedimente mezozoice şi neozoice. Platforma se afundă spre nord, iar cretacicul
apare la zi în malul Dunării ajunge la 8000 m adâncime în apropierea Carpaţilor.
c) Unitatea dobrogeană se diferenţiază în: 1) subunitatea Dobrogei de
Nord cu fundament predominant hercinic; 2) subunitatea Dobrogei Centrale, cu
şisturi verzi acoperite de sedimente jurasice, cretacice şi sarmaţiane; 3)
subunitatea Dobrogei de Sud cu un fundament de şisturi verzi şi şisturi
mezozoice, acoperite de sedimente paleozoice, mezozoice şi neozoice; 4)

11
subunitatea Deltei Dunării cu un fundament cristalin, faliat, acoperit de
formaţiuni mezozoice şi neozoice, peste care s-au depus depozitele deltaice.
II. Unităţile de orogen carpatic se extind pe circa 65% din suprafaţa ţării.
Sunt caracterizate printr-o mare diversitate litologică (cu predominarea şisturilor
cristaline), prin structuri cutate, şariate sau larg ondulate, faliate şi vulcanice.
a) Unitatea carpatică muntoasă prezintă mai multe subunităţi, ce pun în
evidenţă succesiunea în etape a evoluţiei lanţului carpatic.
1) subunităţile cristalino-mezozoice sunt reprezentate prin trei masive
(Oriental – cu o regiune nordică: Maramureş, Rodnei, Bistriţei, Giurgeului,
Curmăturii şi una sudică: Perşani, Bucegi, Piatra Craiului; Meridional – cristalinul
Lotrului sau pânza getică: Făgăraş, Lotru, Cindrel, Şureanu, Poiana Ruscă,
Semenic, Locvei şi cristalinul Parângului, danubian sau autohton: Parâng, Vâlcan,
Retezat, Cernei, Almăj, Podişul Mehedinţi; Apusean – pânza de Codru: Pădurea
Craiului, Codru-Moma, Bihor; autohton: Gilău-Muntele Mare, Pădurea Craiului)
alcătuite din roci cristaline, uneori cu sedimente paleozoice şi mezozoice.
2) subunitatea flişului (roci detritice în alternanţe repetate; cute simple,
cute-solzi şi pânze), localizată în estul Carpaţilor Orientali între valea Sucevei şi a
Dâmboviţei, este o fâşie cu lăţimi de 20-25 km în nord şi 80 km în regiunea de la
curbură. Se diferenţiază în două subzone: flişul intern (format prin mişcările din
cretacicul superior) şi flişul extern (alcătuit din depozite paleogene).
3) subunitatea vulcano-sedimentară, localizată în vestul Carpaţilor
Orientali (Ţibleş-Bârgău) şi în sudul Munţilor Apuseni (Munţii Metaliferi),
cuprinde roci flişoide, străpunse sau acoperite de roci vulcanice.
4) subunitatea neovulcanică din partea de vest a Carpaţilor Orientali (Oaş-
Gutâi-Văratic; Căliman-Gurghiu-Harghita), s-a format prin erupţiile vulcanice
desfăşurate din paleogen până în cuaternar.
5) subunitatea depresiunilor intramontane - cele mai vechi în Carpaţii
Meridionali (Loviştea, Petroşani, Haţeg), iar cele mai noi în Carpaţii Orientali.
b) Unitatea pericarpatică deluroasă a funcţionat, din miocen, ca avanfosă,
fiind umplută treptat cu depozite de molasă: 1) subunitatea Subcarpaţilor
Moldovei şi ai Curburii, cu o structură cutată şi faliată, cu cute diapire; 2)
subunitatea dealurilor subcarpatice şi a Piemontului Getic dintre Dâmboviţa şi
Dunăre, cu structură în cute simple şi monoclinală.
c) Unitatea depresiunii intercarpatice a Transilvaniei este încadrată de
lanţul carpatic, în nord-vest fiind blocurile cristaline insulare ale „munţilor ascunşi
ai Transilvaniei” (Preluca, Meseş): 1) subunitatea Podişului Someşan, cu
formaţiuni eocen-helveţiene, cu structură monoclinală; 2) subunitatea Podişului
Transilvaniei, cu un sector al cutelor diapire şi un sector central al domurilor.
d) Unitatea Câmpiei şi Dealurilor Banatului şi Crişanei este amplasată pe
un fundament carpatic scufundat în trepte la adâncime mică. Sedimentarea s-a
desfăşurat în mai multe etape începând din paleogen şi până în cuaternar.

12
 3. RELIEFUL

3.1. Caractere generale

Relieful României, prin forma şi poziţia lanţului carpatic, prin dispunerea

aproape concentrică şi proporţională a treptelor mari morfologice, prin
desfăşurarea sa pe o diferenţă de altitudine de 2544 m, prezintă o alcătuire
armonioasă. Se disting trei trepte majore şi anume: cea înaltă a munţilor (Carpaţi)
– la peste 700 m altitudine, cea medie care corespunde dealurilor şi podişurilor şi
cea joasă (sub 200 m), a câmpiilor, luncilor şi Deltei Dunării.

Fig. 2. Principalele unităţi de relief ale României

I. Munţii
Carpaţii Româneşti (cu o lungime de peste 900 km şi lăţimi ce oscilează
între 50 km - Munţii Făgăraş şi 140 km peste Obcinele Bucovinei, la Curbură şi
Munţii Apuseni) fac parte din lanţul Munţilor Carpaţi (circa 1600 km lungime),
constituind partea cea mai importantă a Carpaţilor sud-estici. Sunt munţi tineri, de
vârstă alpină. Carpaţii se întind de lângă Viena, unde Dunărea îi desparte de Alpi,
şi până la valea Timokului, unde intră în contact cu Balcanii.
Carpaţii Româneşti au o formă circulară. Ca structură, îmbină două stiluri:
cel alpin (fliş cutat puternic) cu cel hercinic (unele masive cristaline care apar la

13
suprafaţă). Prezintă cel mai lung şi mai complex lanţ vulcanic din Europa. Sunt
foarte fragmentaţi (prin depresiuni - 23% din spaţiul carpatic -, văi transversale,
longitudinale, grupări diferite de culmi şi masive, înşeuări). Păstrează cel mai bine
nivele şi suprafeţe de eroziune.
Sunt munţi mijlocii şi mici (altitudinea medie 840 m; aproape 90% din
suprafaţa lor este situată la altitudini sub 1500 m), dar cu evidente diferenţieri
între cele trei ramuri principale (Carpaţii Meridionali – altitudinea medie 1136 m;
Carpaţii Orientali – 950 m; Carpaţii Occidentali – 654 m).
Energia de relief are valori medii de 600 m, dar valorile maxime pot
depăşi 1000 m (pe 7% din suprafaţă). Densitatea medie a fragmentării este de 0,64
km/km2, însă în unele regiuni valorile maxime depăşesc 3 km/km2. Predomină
pantele de 10-30° (70% din spaţiul carpatic), dar sunt frecvente şi înclinări mai
accentuate, în funcţie de alcătuirea litologică.
Sunt formaţi din toate tipurile de roci, îmbinate diferit de la un sector la
altul, ceea ce dă imaginea unui mozaic petrografic. În Carpaţi există creste
ascuţite la peste 2000 m înălţime, culmi rotunjite şi netezite (adevărate platouri),
circuri şi văi glaciare (la peste 1900 m). Pe culmile şi platourile calcaroase s-au
format peşteri, chei, iar în munţii vulcanici au apărut platouri şi cratere.
Poziţia centrală, desfăşurarea generală cvasicirculară şi altitudinea
Carpaţilor influenţează în mod evident toate celelalte componente ale mediului
natural, impunând etajarea fenomenelor şi proceselor.
Tipuri de munţi Munţii sunt caracterizaţi, în general, după vârstă, geneză,
structura geomorfologică şi morfotectonică, precum şi după caractere
morfometrice şi morfografice.
(a) În funcţie de stilul morfotectonic, se întâlnesc munţi de tip alpin,
respectiv Carpaţii, şi munţi de tip hercinic, respectiv Munţii Măcinului (culme
restrânsă, mai dură, rămasă uşor înălţată în cadrul peneplenei posthercinice,
fragmentată în creste şi inselberg-uri prin pedimentaţie şi procese periglaciare). În
ceea ce priveşte Munţii Carpaţi, ei reprezintă un tip aparte în lanţul alpino-
himalayan şi anume tipul carpatic, caracterizat prin combinarea formelor rezultate
din structuri cutate complexe, blocuri hercinice, vulcanism şi suprafeţe de nivelare
(de Martonne, 1908).
(b) După structura geomorfologică (aspecte structural-tectonice şi
eroziune externă), se disting patru tipuri (Posea, 1981):
- carpato-alpin (fliş cutat, cu sau fără masive cristaline, şi vulcanism) –
obcine (Feredeu, Obcina Mare, Baraolt, Bodoc), clăbucete (Clăbucetele
Predealului, Întorsurii), culmi cu aspect de hogback (Munţii Stânişoarei), culmi şi
creste structural-petrografice (Culmea Lăcăuţi), masive cu influenţe tectonice de
fundament (Penteleu, Podu Calului, Siriu), masive structural-petrografice (din
calcare – Postăvaru, din conglomerate – Ceahlău);

14
 - carpato-hercinic (masive cristaline, cu sau fără cuvertură mezozoică,
combinate sau nu cu grabene interne sau marginale) – horst (Poiana Ruscă),
semihorst (Preluca), grabene sau culoare tectonice (Timiş-Cerna), masive insulare
(Ghiţu, Prisaca), masive cupolare (Bihor, Muntele Mare), grupări de masive
axiale (Parâng, Retezat-Godeanu);
- carpatic-mixt (fliş, masive hercinice şi vulcanism) - Apusenii;
- munţi vulcanici – platouri de aglomerate (vestul şirului vulcanic sudic),
conuri de lave (estul Munţilor Căliman-Harghita), neck-uri (şirul vulcanic nordic),
platouri de lavă (Igniş).
(c) După criteriul morfometric, se deosebesc: munţi înalţi (cu altitudini
dominante între 1500 şi 2000 m şi cu vârfuri ce trec adesea de 2000 m) –
Maramureş, Rodna, Ceahlău, Făgăraş, Parâng, Ţarcu; munţi mijlocii (altitudini
între 1000 şi 1400 m) – Obcinele, Stânişoarei, Frunţi, Ghiţu, Almăj, Gilău; munţi
joşi (sub 1000 m) – Oaş, Dognecea, Zarand, Meseş.
(d) Pe harta geomorfologică 1:400.000 (Posea, Badea, 1980) s-a adoptat
un criteriu mixt (altitudine, roci predominante, vârstă):
A. Munţi formaţi din roci cristaline fără cuvertură sedimentară
(a) peste 1500 m (Maramureş, Rodnei, Suhard, Leaota, Făgăraş,
Parâng, Retezat-Godeanu, Muntele Mare, Vlădeasa);
(b) între 1000 şi 1500 m (Obcina Mestecăniş, Semenic, Almăj,
Gilău);
(c) sub 1000 m (Zarand, Plopiş, Meseş).
B. Munţi formaţi din roci cristaline cu cuverturi sedimentare mezozoice
(a) peste 1500 m (Rarău, Giurgeu, Hăşmaş, Vâlcan, Bihor);
(b) sub 1500 m (Perşani, Mehedinţi, Aninei, Dognecei, Codru-
Moma, Pădurea Craiului).
C. Munţi formaţi din roci sedimentare mezozoice şi neozoice
(a) peste 1500 m (Ţibleş, Ceahlău, Tarcău, Ciuc, Nemira, Vrancei,
Penteleu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiu, Piatra Mare, Postăvaru, Bucegi, Piatra
Craiului);
(b) sub 1500 m (Bârgău, Obcina Feredeu, Obcina Mare,
Stânişoarei, Goşmanu, Berzunţ, Baraolt, Bodoc, Clăbucetele Întorsurii, Podu
Calului, Trascău).
D. Munţi formaţi din roci vulcanice
(a) predominant din lave (Oaş, Igniş, Lăpuş, Călimani, Gurghiu,
Harghita);
(b) predominant din aglomerate (vestul munţilor Călimani,
Gurghiu, Harghita).
E. Masive hercinice (resturi din lanţul muntos hercinic): Măcin.
F. Culoare, înşeuări de înălţime (Rucăr-Bran, Timiş-Cerna, Bistra,
Mureş).

15
 G. Depresiuni intramontane (numărul lor trece de 300, iar spaţiul ocupat
în Carpaţi este de 23%), având o serie de subtipuri (Posea, Velcea, 1967):
- după geneză: tectonice (Braşov, Petroşani, Haţeg, Bozovici, Brad-
Hălmagiu, Zarand, Beiuş), tectono-erozive (Întorsura Buzăului, Ciucea, Loviştea,
Gurahonţ, Zlatna), tectono-acumulative, de baraj vulcanic (Maramureş, Ciuc,
Giurgeu), de eroziune diferenţială (Oaşa, Câmpeni, Abrud), bazinete (Siseşti,
sectoare din valea transversală a Dunării);
- după altitudine: depresiuni înalte (Vatra Dornei) şi joase (în Defileul
Dunării);
- după relieful dominant: depresiuni cu aspect deluros (Maramureş,
Petroşani, Loviştea); câmpii intramontane (Braşov).

II. Dealurile şi podişurile

Dealurile şi podişurile ocupă 37% din suprafaţa ţării şi au o altitudine
medie de 345 m. Ele au înălţimi medii între 200 şi 500 m (circa 60% din
suprafaţă), dar în unele locuri acestea depăşesc 900-1000 m (în dealurile
subcarpatice), iar periferia, în mod obişnuit, coboară chiar sub 200 m. Cele mai
multe se află la exteriorul Carpaţilor; pe când în spaţiul din interiorul munţilor se
află doar Depresiunea colinară a Transilvaniei.
Energia de relief oscilează între 100 şi 300 m (în Subcarpaţi sunt situaţii
locale cu valori ce depăşesc 300 m), densitatea fragmentării este de 1,5 km/km2
(dar poate ajunge şi la 35 km/km2), iar pantele au valori medii de 15-25° (peste
40° pe frunţi de cueste şi râpe de desprindere).
După geneză, diferă: fie că se suprapun platformelor vechi (Podişul
Moldovei, Dobrogea Centrală şi de Sud), fie direct pe fundament carpatic (Podişul
Mehedinţi), fie că au rezultat prin lăsarea unor compartimente între lanţurile
muntoase, formând bazine de sedimentare (Podişul Transilvaniei), ce au fost
ulterior exondate şi fragmentate, fie că au luat naştere la baza munţilor prin
acumularea materialelor transportate de ape, rezultând piemonturi ce au fost
ridicate şi parţial fragmentate (Podişul Getic), fie prin procese de cutare şi ridicare
(Subcarpaţii).
Alcătuirea litologică, înclinarea versanţilor şi activităţile antropice au
favorizat o accentuată modelare actuală a reliefului (deplasări în masă, eroziune în
suprafaţă şi ravenare).
Tipuri de dealuri şi podişuri După geneză, structura geomorfologică,
structura geologică, altitudinile dominante, gradul de evoluţie al văilor şi
versanţilor, lăţimea şi dispunerea interfluviilor, se conturează mai multe tipuri şi
subtipuri:
A. Subcarpaţii cuprind masive şi culmi axate pe anticlinale dispuse
aproape paralel cu muntele, ce alternează cu şiruri de depresiuni ce urmează
aliniamente de sinclinale. Apar uneori şi inversiuni de relief, structuri de

16
monoclin, ca şi varietăţi locale: a) Subcarpaţii de tip moldav se caracterizează prin
dealuri şi depresiuni cu dispunere oblică faţă de munte şi glacis prelung şi un larg
culoar de vale la contactul cu podişul; b) Subcarpaţii de tip curbură, cu 2-3 şiruri
de dealuri şi depresiuni, discontinui ca aliniamente, cu pinteni montani ce pătrund
uneori pe latura lor internă, cu structuri piemontane monoclinale în exterior
(Măgura Odobeştilor) sau cu dealuri de brahianticlinal în formare (Dealul Ţintea,
Dealul Găgeni); c) Muscelele sunt culmi deluroase, desfăşurate perpendicular pe
munte, pe structură monoclinală, cu bazinete depresionare de contact, pe văi; d)
Subcarpaţii de tip oltean prezintă o depresiune subcarpatică unitară, închisă la
exterior de un şir de dealuri mai puţin unitare, combinate chiar cu unele depresiuni
bazinete; e) Subcarpaţii de tip transilvan reprezintă o asociere de dealuri şi
depresiuni ce au multe caractere subcarpatice (Lăpuş, Homoroade), cu muscele
(Năsăud), cu dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal (Târnave) şi dealuri cu
caracter piemontan combinate cu depresiuni de eroziune (Bistriţa şi Mureş).
B. Dealurile piemontane (Dealurile Vestice) apar strâns lipite de masivele
Carpaţilor Occidentali, fiind ca o treaptă joasă a acestora, pătrunzând inclusiv în
depresiunile-golf. Pietrişurile piemontane lipsesc aproape în totalitate, deoarece au
fost retezate de o suprafaţă de eroziune dacian-romaniană. Sunt mai puţin
fragmentate, cu interfluvii ce păstrează suprafeţe netede extinse. Tipul de rocă şi
structura geologică determină o serie de particularităţi locale. Astfel de dealuri,
sub formă de umeri sau măguri lipite de munte, alteori chiar culmi nu prea lungi,
dar depăşind altimetric nivelul culmilor depresionare, apar şi pe rama montană a
unor depresiuni cum ar fi Făgăraş, Orăştie.
C. Dealurile provenite din podiş cuprind: a) coline larg ondulate, cu văi
largi şi alunecări de teren (Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Moldovei); b) coline
de monoclin (Colinele Tutovei şi Colinele Fălciului); c) dealuri joase de tip
inselberg formate din fragmentarea puternică şi reducerea Podişului Nord-
Dobrogean prin pedimentaţie (estul şi sudul Platoului Niculiţel şi Dealurile
Tulcei);
D. Podişul tabular, deosebit de neted, pe calcare sarmatice în structură
orizontală, acoperite la suprafaţă de loess (Dobrogea de Sud).
E. Podişul piemontan, rezultat din înălţarea unei câmpii piemontane, este
reprezentat prin Podişul Getic. Suprafaţa topografică se suprapune stratului
pietrişurilor de Cândeşti. Relieful este reprezentat de interfluvii din ce în ce mai
largi şi netede spre câmpie, dar tot mai fragmentate către Subcarpaţi.
F. Podişul structural de monoclin se suprapune unui strat dur de gresii şi
calcare sarmatice, care înclină spre sud şi sud-est, cu un relief tipic de cueste,
suprafeţe structurale, văi şi depresiuni subsecvente (Podişul Central
Moldovenesc).
G. Podişul de platformă peneplenizat, reprezentat prin Podişul Dobrogei
Centrale, se dezvoltă pe peneplena ce retează şisturile verzi, acoperită la suprafaţă

17
cu loess. În sud, apar şi calcare mezozoice, cu mici depresiuni de contact
(aliniamentul sudic), cu o fragmentare largă de tipul cupolelor pedimentare şi al
pedimentelor, în est (Podişul Istriei), şi cu văi adânci şi înguste în vest (Podişul
Gârliciului).
H. Podişul peneplenizat pe roci (dure) mezozoice apare dezvoltat pe
peneplena postcretacică ce retează calcarele Podişului Babadag şi care a fost
înălţată la nivel de podiş de mişcărilor valahice. Este un podiş fragmentat, cu
dealuri şi inselberg-uri (în nord, est şi vest), iar partea dinspre Baia-Ceamurlia a
fost redusă la o câmpie de pediment.
I. Podişul fragmentat în dealuri masive, tipic pentru Podişul Someşan,
cuprinde dealuri masive de tipul Feleacului, Dejului, podişuri mici calcaroase, mai
mult sau mai puţin netede (Păniceni, Boiu), creste şi cueste calcaroase (Prisnel,
Căpuş), depresiuni suspendate dominate de cueste (Huedin), depresiuni deluroase
de eroziune (Almaş-Agrij).
J. Podişul fragmentat în dealuri mici cu cumpene înguste asimetrice
(Podişul Târnavelor) se remarcă prin cumpene principale înguste plasate asimetric
faţă de văi, din care pornesc cumpene secundare, adesea sub formă de creste.
Versanţii sunt dominaţi de alunecări, văile principale sunt largi, formând
adevărate culoare.
K. Podişul de diabaze (Podişul Niculiţel), situat în estul Munţilor Măcin,
include roci sedimentare dure mezozoice, dominate de curgeri de lave.
L. Podişul cu structură carpatică, Podişul Mehedinţi, este o suprafaţă
cristalino-mezozoică nivelată puternic în timpul complexului culmilor medii
carpatice (Râu-Şes), înălţat ulterior până la altitudini de 600-700 m. Se mai
întâlnesc şi calcare, ce dau o serie de forme carstice.

III. Câmpiile
Câmpiile României ocupă 33% din teritoriu şi se găsesc în sudul şi vestul
ţării. Constituie treapta de relief cea mai joasă (sub 200 m altitudine) şi cea mai
nouă.
Relieful este reprezentat de interfluvii netede şi foarte largi (câmpuri),
complexe ca geneză, realizate prin sedimentare lacustră, lacustro-fluviatilă,
fluviatilă, divagări ale râurilor, prin terasări laterale executate de apele curgătoare
în detrimentul unui podiş marginal, prin abraziune; în mare parte şi depunerea
loessului a jucat un rol important în aspectul actual al multor câmpii (procesele de
tasare au creat crovuri şi găvane), iar pe alocuri chiar nisipurile acumulate de vânt
sub formă de dune. Între câmpuri există două categorii de văi. Unele sunt largi,
aparţinând râurilor cu izvoare în munţi sau în Subcarpaţi şi au permanent apă.
Celelalte sunt înguste, iar vara albiile seacă.
Cea mai mare extindere o au câmpiile tabulare şi cele joase nefragmentate.
Urmează câmpiile piemontane, situate la contactul cu unităţile vecine.

18
 Tipuri de câmpii În funcţie de geneză, altitudine (inclusiv faţă de nivelul
râurilor), pantă, prezenţa depozitelor loessoide sau nisipoase, poziţia faţă de
dealuri şi procesele actuale dominante, câmpiile prezintă mai multe subtipuri:
A. Câmpiile piemontane şi de glacis se dezvoltă la contactul cu dealurile.
Se subdivid astfel: a) câmpie piemontană cu conuri de dejecţie relativ bine
individualizate şi cu terase convergente spre aval (Câmpia Târgovite-Ploieşti); b)
câmpie piemontană cu aspect tabular (câmpie înaltă cu aspect piemontan –
Câmpia Râmnicului); c) câmpie de glacis subcarpatic (o fâşie îngustă în
exteriorul Subcarpaţilor de Curbură între Teleajen şi Trotuş), formată prin
retragerea versantului deluros; partea înaltă reprezintă un glacis de eroziune, iar
partea mai joasă este de acumulare coluvio-proluvială; d) câmpie de glacisuri-
terase, specifică pentru Câmpia Banato-Crişană, unde mai e numită şi Câmpia
înaltă; cuprinde trei glacisuri uşor înclinate şi largi, care continuă terasele râurilor
din depresiunile-golf, îmbinându-se lateral în trepte unitare sub rama fiecărei
unităţi deluroase.
B. Câmpiile piemontane terminale (sau piemontano-deltaice) sunt cele
care s-au realizat în continuarea Piemontului Getic, prin divagări repetate în
câmpiile Găvanu-Burdea şi Vlăsiei, în timpul depunerii primelor formaţiuni
loessoide, dar înainte de ultimul loess.
C. Câmpiile de subsidenţă şi divagare prezintă aspectul unor lunci
inundabile, dar au şi întinse câmpuri interfluviale cu caracter de terasă joasă; se
extind de la Titu la Siretul inferior, iar în Câmpia Banato-Crişană (Timişului,
Crişurilor, Someşului) apar ca o fâşie vestică cu lărgituri şi gâtuiri; sunt în general
lipsite de loess.
D. Câmpiile tabulare au fost realizate prin acumulări lacustre sau fluvio-
lacustre, acoperite cu loess, uneori şi cu nisipuri eoliene; ele se înalţă relativ mult
peste luncile râurilor. Pot fi de trei categorii: a) înalte, nefragmentate (Bărăganul);
b) înalte şi fragmentate (Câmpia Covurluiului şi, în parte, Burnasul); c) joase,
provenite din câmpii de divagare mai vechi înălţate uşor prin depuneri loessoide,
ca în Câmpia Jimboliei.
E. Câmpiile de terase, mai tipice fiind: cea mai mare parte din Câmpia
Olteniei, Câmpia Piteştiului şi, în parte, Câmpia Covurluiului şi Câmpia
Tecuciului, care s-au realizat prin terasări ce au extins câmpia în detrimentul
podişurilor vecine.
F. Câmpiile deltaice sunt cele în curs de formare pe sectorul dunărean
Călăraşi-Deltă. Au altitudini de 2-15 m şi se compun din şesuri aluviale joase ce
se îmbină cu areale mlăştinoase şi lacustre. Se subdivid în: a) bălţi (Călăraşi-
Tulcea); b) deltă (cu două subtipuri – fluviatilă şi marină).
G. Câmpiile de pedimente sunt specifice în estul Dobrogei de Nord şi
Depresiunea Nalbant.
H. Câmpiile litorale, care cuprind şi Complexul lagunar Razim.

19
 3.2. Tipuri de relief

3.2.1. Relieful vulcanic

Prin prezenţa intruziunilor magmatice vechi în blocurile cristaline şi a

lanţului vulcanic nou, relieful vulcanic reprezintă o categorie cu stil aparte al
formelor, bine diferenţiat în configuraţia generală a reliefului României.
Cu toate că activitatea vulcanică a fost prezentă în toate erele geologice,
din punct de vedere morfologic, se disting două categorii mari de magmatism:
unul preneogen, vechi (care impune mai ales forme petrografice) şi altul neogen
(cu forme vulcanice primare, aflate în stadii diferite de evoluţie).
Magmatismul vechi, începând din precambrian, a însoţit toate fazele
orogenice, sub formă intrusivă şi efuzivă, până în cretacic. Se impune în peisaj
printr-un relief greoi, cu forme rotunjite, rezistent la eroziune, ce domină prin
altitudine şi masivitate regiunile înconjurătoare.

Fig. 3. Răspândirea vulcanismului pe teritoriul României (Posea et al., 1974)

1. Vulcanism hercinic şi prehercinic (granite, sienite, gabbrouri, riolite); 2. Vulcanism mezozoic
(a.-diabaze, gabbrouri, porfire; b.-banatite; vulcanism subsecvent); 3. Vulcanism neogen şi
cuaternar (vulcanism subsecvent; andezite, dacite, bazalte, piroclastite)

20
 În Carpaţii Meridionali şi Occidentali, corpurile granitoide din munţii
Parâng, Retezat, Muntele Mic, Almăj, Gilău, Muntele Mare sau diabazele
mezozoice din Munţii Maramureşului (Farcău), ca urmare a rezistenţei mari la
eroziune, se înscriu în relief ca noduri orografice mari. În Carpaţii Orientali,
gnaisul de Rarău, filoanele porfirice din Munţii Bistriţei, tăiate de cheile de la
Zugreni şi masivul sienitic de la Ditrău domină regiunea din jur.
În Munţii Apuseni, ofiolitele şi diabazele, intercalate rocilor sedimentare
mezozoice, se mai păstrează fragmentar prin abrupturi şi trepte în Munţii
Metaliferi şi Trascău, iar în vestul Munţilor Banatului (Dognecea-Ocna de Fier),
banatitele apar ca nişte cupole.
În Dobrogea de Nord, se găsesc diabazele din Podişul Niculiţel, iar
lacolitul granitic de Pricopan a impus culmea principală a Munţilor Măcin.
Magmatismul neogen, manifestat pe latura vestică a Carpaţilor Orientali
şi în sudul Munţilor Apuseni, este evidenţiat de intensitatea erupţiilor în mediu
aerian sau acvatic, natura lavelor şi substratul geologic. Relieful se dezvoltă pe
dacite, andezite şi formaţiuni vulcanogen-sedimentare. Apar conuri vulcanice (cu
cratere şi caldere parţial erodate, în lanţul Călimani-Gurghiu-Harghita) şi platouri
vulcanice, la care se adaugă forme rezultate prin punerea în evidenţă a corpurilor
intruzive (dykuri, neckuri, stâlpi şi domuri, în Munţii Oaş-Gutâi şi Metaliferi), iar
în regiunile în care rocile vulcanice sunt intercalate cu roci sedimentare, formele
vulcanice se detaşează prin eroziune diferenţială (măguri, în Munţii Ţibleş şi
Bârgău).
Manifestările vulcanice neogene s-au desfăşurat în trei cicluri:
- (1) ciclul badenian a fost mai mult exploziv (în mediu acvatic), cu
predominare de piroclastite, riolite şi andezite în Munţii Oaş-Gutâi şi în Munţii
Apuseni (Almaş-Stănija, Brad-Săcărâmb şi Roşia Montană). Tot acum au apărut
formaţiuni vulcanogen-sedimentare. Stratovulcanul este tipul caracteristic
(Puturosul din Munţii Gutâi, Pleşa şi Gliganul din Munţii Metaliferi).
- (2) ciclul sarmaţian-pliocen inferior s-a manifestat atât efuziv (în Munţii
Apuseni, unde erupţiile au fost cele mai însemnate şi vestul Carpaţilor Orientali),
cu formare de stratovulcani (Câinel, Barza, Coraciu, Cetraş, Poeniţa) şi corpuri
intruzive, cât şi subvulcanic (în Munţii Ţibleş, Masivul Rodna şi Munţii Bârgău),
cu dacite şi andezite, cu importante fenomene metalogenetice.
- (3) ciclul pliocen superior-cuaternar inferior a fost mai puţin intens,
având caracter efuziv, cu formarea predominantă a andezitelor cu piroxeni,
andezite bazaltoide, bazalte. Erupţiile s-au localizat în Munţii Călimani-Gurghiu-
Harghita, Perşanii de Nord şi suprafeţe restrânse din Munţii Oaş-Gutâi şi
Metaliferi.
După încetarea erupţiilor, au continuat manifestările postvulcanice
reprezentate prin gheizere, fumarole, iar în prezent, se observă numai emanaţii de
solfatare şi mofete.

21
 Morfologia vulcanică, influenţată de manifestările vulcanice, vârsta şi
natura rocilor constituente, a impus separarea, sub aspect regional, a mai multor
unităţi.
Grupa Oaş-Igniş-Gutâi-Lăpuş-Ţibleş prezintă înălţimi reduse (600-1400
m, excepţie Ţibleşul 1839 m), o frecvenţă mare a măgurilor, depresiuni (Oaş) şi
bazinete interioare (Chiuzbaia, Firiza), văi puternic adâncite. Aparatele vulcanice
se pot reconstitui cu mare greutate, între valea Cavnic şi Baia Sprie sau în Culmea
Săcădaşului. Munţii Gutâi au vârful de tip dyke (Creasta Cocoşului), iar coşurile
vulcanice au forme conice, cunoscute local sub denumirea de „chicere” (Mogoşa,
Blidar, Măgura).
Grupa Călimani-Gurghiu-Harghita, cu extensiunea cea mai mare, se
desfăşoară de la izvoarele Bistriţei şi Dornei până la est de Olt (în Munţii Bodoc),
în Munţii Baraolt şi Perşani (la sud de Racoş). Intensitatea mare a erupţiilor a
format un lanţ vulcanic ce se extinde pe 150 km lungime şi 40-50 km lăţime, cu
altitudini ce depăşesc 1600-1700 m (altitudinea maximă 2100 m în Pietrosul
Călimanilor). Formele vulcanice sunt bine păstrate. Reţeaua hidrografică este
divergentă pe conurile principale şi convergentă în interiorul craterelor,
întâlnindu-se şi trei defilee (pe Mureş, la Topliţa-Deda şi pe Olt, la Tuşnad şi
Racoş). Eroziunea diferenţială a pus în evidenţă (în piroclastite, lave andezitice cu
piroxeni şi aglomerate vulcanice) forme spectaculoase (ace, turnuri, „Cei
doisprezece apostoli”). În Munţii Călimani este prezent pseudocarstul (grotele din
Negoiul Românesc).
Conurile vulcanice (17), păstrează 15 cratere (din care 6 caldere): un con
mixt şi trei caldere cu diametre de 7-13 km în Căliman; 5 conuri, din care două
îngemănate (Ciumani, Ferăstraie), cu 2 cratere şi 2 caldere, între care Fâncel-
Lăpuşna este cea mai mare (13 km diametru) şi Şumuleu (4 km), în Munţii
Gurghiu; 10 conuri (Răchitaş, Ostoroş; Muntele Mic, Harghita, Arotaş, Luci,
Cucu, Pilişca, Murgu, Ciomatu), aproape toate cu cratere (Harghita şi Cucu de
circa 3-4 km diametru; două cratere gemene: Sfânta Ana, cu lac, şi Mohoş) şi 2
caldere (Harghita şi Luci), în Munţii Harghita (Posea, 2001).
Platourile vulcanice (de aglomerate) se extind în vestul masivelor, iar în
Călimani şi Harghita şi în sudul lor, inclusiv în nordul Perşanilor. Apar suspendate
faţă de Podişul Transilvaniei, la 1400-1600 m în nord şi 750-1000 m în sud.
Regiunea Munţilor Bârgău constituie domeniul eroziunii diferenţiale. În
Bârgău, apar vârfuri vulcanice conice: Heniul Mare (1610 m), Heniul Mic,
Miroslava, Măgura Mare, Măgura Tisei, deasupra unui relief sculptat în
sedimentar paleogen. În sudul Munţilor Rodnei, lavele au străpuns cristalinul şi
sedimentarul (Sângeorz, Rodna Veche). În Munţii Maramureşului, masivul
Toroiaga (1930 m) reprezintă un coş vulcanic.
În Munţii Apuseni, erupţiile s-au produs în lungul unor linii de fractură,
mai ales din Munţii Metaliferi şi împrejurimi (Zarand, Codru-Moma, Poiana

22
Ruscă). Eroziunea a scos la zi corpuri subvulcanice sau conuri (Barza, Caraciu,
Săcărâmb), dykuri (Stănija), microlacoliţi (Măgura) (Ianovici et al, 1969).
Erupţiile de bazalte au creat forme deosebite în Munţii Perşani (Racoş),
Munţii Călimani (la nord de Mureş), Munţii Apuseni (Detunate, defileul
Mureşului), Banat (Lucareţ, Gătaia).
Tufurile vulcanice din Transilvania şi exteriorul Carpaţilor formează trepte
structurale.

3.2.2. Suprafeţe de nivelare

Aspectul actual al reliefului este datorat acţiunii de modelare a agenţilor

externi, care au acţionat în decursul a numeroase etape şi faze morfogenetice,
rezultând o serie de suprafeţe nivelate, diferite ca poziţie, aspect şi stadiu de
conservare. Dacă suprafeţele de eroziune precretacice apar sub forma
discordanţelor în formaţiunile geologice, fiind acoperite de sedimente cu grosimi
de mii de metri, cele formate în etapele următoare (epoca morfosculpturală
carpatică) se întâlnesc în relieful Carpaţilor şi al unităţilor înconjurătoare.
Pe măsura analizei evoluţiei de ansamblu a reliefului, cele trei suprafeţe de
nivelare „clasice” (de Martonne, 1906, 1907) au fost apreciate ulterior ca fiind
complexe de modelare policiclice. Cu timpul termenii utilizaţi de geomorfologi au
evoluat de la platformă de eroziune şi suprafaţă de eroziune, la suprafaţă de
modelare, de denudare, de nivelare sau peneplenă, pediplenă.
Suprafeţele de nivelare au fost explicate prin mecanisme morfogenetice
diferite: peneplenizarea (de Martonne, 1907), gipfelflurul sau nivelul de creste
aliniate altitudinal din Făgăraş (Sârcu, 1958), treptele de piemont în Munţii Poiana
Ruscăi (Popp, 1972), pedimentaţia (Pop, 1957, 1962).
După geneză, vârstă şi gruparea treptelor principale de relief, se disting
patru complexe sculpturale (Posea et al, 1974): pediplena carpatică, culmile medii
carpatice, suprafeţele şi nivelele carpatice de bordură, nivelele carpatice de vale şi
suprafeţele colinare.
Complexul sculptural Borăscu (pediplena carpatică)
Cel mai vechi şi mai neted nivel sculptural care se păstrează în relieful
actual al masivelor carpatice cristalino-mezozoice s-a definitivat între danian
(cretacic superior) după definitivarea şariajului getic (faza laramică) şi sfârşitul
oligocenului (faza savică). Spaţiul afectat de eroziune a cuprins atât unităţile
carpatice, cât şi regiunile platformelor Moesică, Moldovenească şi Dobrogeană.
Desfăşurarea morfogenezei pe o perioadă de peste 50 milioane ani a avut
loc pe fondul unor condiţii tectonice (mişcări de amploare redusă) şi climatice
favorabile (climat tropical – subtropical cu două anotimpuri şi caracter musonic,
caracterizat prin alternanţa proceselor de alterarea rocilor în sezonul umed şi
evacuarea intensă a produselor rezultate în sezonul uscat).

23
 Ca formă de relief, această suprafaţă a fost identificată pentru prima dată
de Emm. de Martonne (1907) în Carpaţii Meridionali şi denumită platforma
Borăscu, fiind dominată pe alocuri de o serie de vârfuri şi creste.
Ea a fost recunoscută şi în alte unităţi carpatice, antrenată în mişcări
diferenţiate de ridicare, astfel că astăzi se găseşte la altitudini absolute foarte
variate: 2000-2400 m în Carpaţii Meridionali, 1800-2200 m în Munţii Rodnei şi
Maramureşului, 1000-1850 în Munţii Apuseni, 750-1400 m în Munţii Banatului.
Suprafaţa de nivelare superioară se păstrează sub formă de poduri
(platouri) larg ondulate sau culmi teşite şi martori de eroziune la altitudini
apropiate. Arealele cele mai extinse, care constituie cele mai mari înălţimi, se
găsesc în Carpaţii Meridionali (munţii Ţarcu, Godeanu, Cindrel, Iezer), mărginite
de circuri şi văi glaciare, în Munţii Apuseni şi în Munţii Semenicului. În schimb,
în Retezat, Parâng şi Făgăraş, această suprafaţă este dominată de un relief mai
înalt cu circa 300 m, modelat intens prin procese crionivale. De asemenea, se mai
păstrează sub formă de pediplenă fosilă în fundamentul depresiunilor inter- şi
intracarpatice sau în regiunile de platformă (peneplena preeocenă fosilă exhumată
din masivul Preluca, peneplena fosilă paleogenă moldavă în Podişul Moldovei,
peneplena dobrogeană postcretacică în Dobrogea, peneplena moesică în Câmpia
Română).
Cercetările ulterioare au pus în evidenţă faptul că acest complex sculptural
cuprinde două sau chiar trei trepte uşor diferenţiate altimetric, interpretate ca
nivele de pedimentaţie.

Fig. 4. Repartiţia complexelor sculpturale în Carpaţii Meridionali (de Martonne, 1907)

24
 Complexul sculptural Râu Şes (suprafeţele medii carpatice)
Mişcările savice au determinat fragmentarea vechii suprafeţe de nivelare,
înălţarea diferenţiată a reliefului pe compartimente tectonice, la care se adaugă
flişul, dar şi coborârea altora, formându-se noile bazine de sedimentare transilvan
şi panonic.
În condiţiile unui climat de tip mediteranean, nivelarea reliefului a
continuat până spre sfârşitul miocenului, pe un interval de circa 15 milioane ani,
prin procese intense de pedimentaţie, desfăşurate atât pe marginile masivelor
înălţate, cât şi în lungul văilor.
Emm. de Martonne (1907) a semnalat în Carpaţii Meridionali, sub nivelul
platformei Borăscu un al doilea complex de nivelare (ce reprezintă un ciclu
neterminat de eroziune) sub denumirea de platforma Râu Şes.

Suprafeţele de nivelare au aspectul unor culmi prelungi, uşor înclinate spre

periferia spaţiului montan, diferenţiate în două nivele. Culmile respective se
desfăşoară perpendicular şi radiar faţă de interfluviile centrale înalte, în care apar
sub forma unor largi bazinete de obârşie (Posea et al, 1974). Există un contrast
evident între masivele cristaline din Carpaţii Meridionali şi Occidentali (unde
aceste culmi ocupă o poziţie intermediară şi au înclinare mai accentuată – 20-30‰
– faţă de celelalte două suprafeţe între care se situează) şi unităţile constituite din
fliş din Carpaţii Orientali (unde domină altitudinal şi se dispun mai orizontal).
Cercetările efectuate au pus în evidenţă desfăşurarea secvenţială a
proceselor de nivelare (pedimentaţie), rezultând în relieful actual două nivele
(trepte) de eroziune aparţinând complexului sculptural Râu Şes, diferenţiate
altimetric şi cu diverse denumiri locale.
Nivelele complexului sculptural Râu Şes au cea mai mare extindere
actuală în Carpaţi (12-15%) şi se păstrează la altitudini foarte variate. Astfel,
nivelul superior se întâlneşte la peste 1500 m în Carpaţii Meridionali, în Carpaţii
Curburii atinge 1700 m, iar în Carpaţii Occidentali se situează la 1000-1200 m.
Nivelul inferior se păstrează la 1200-1500 m în Carpaţii Meridionali, 700-800 m
în Carpaţii Occidentali, fiind semnalat şi în unele regiuni de dealuri şi podişuri
(Podişul Someşan, Subcarpaţii Moldovei, centrul şi nordul Podişului Moldovei) la
300 – 600 m.
Prima treaptă denumită „Râu Şes I” (în Carpaţii Meridionali), „Mărişel I”
(în Munţii Apuseni) şi „Plaiurile I” (în Carpaţii Orientali) s-a realizat în miocenul
inferior, când relieful carpatic era mai coborât decât cel actual, iar treapta
inferioară denumită „Râu Şes II” (în Carpaţii Meridionali), „Mărişel II” (în Munţii
Apuseni), „Plaiurile II” (în Carpaţii Orientali), „Tomnacica” (în Munţii
Banatului), „suprafaţa circumtransilvană” (în Podişul Someşan), „Corni” (în
Subcarpaţii Moldovei), „Dealu Mare-Holm” (în Podişul Moldovei) este
considerată de vârstă miocen superioară (sarmaţian-meoţian).

25
 Complexul sculptural Gornoviţa (suprafeţele carpatice de bordură)
Începând din sarmaţianul superior, modelarea reliefului s-a desfăşurat în
funcţie de existenţa unor nivele de bază diferite (transilvan în interiorul regiunii
carpatice, panonic şi getic la exterior), tendinţa de ridicare generală şi existenţa
unui climat mediteranean.
Efectul general al eroziunii (în timpul pliocenului, într-un interval de circa
8 milioane ani) a fost crearea unor trepte dispuse aproape orizontal la periferia
regiunii muntoase, suspendate cu 200-300 m deasupra unităţilor limitrofe,
prelungite în interiorul muntelui sub forma unor umeri de vale, iar în exterior la
nivelul interfluviilor unităţilor colinare (Posea et al, 1974).
Nivelele acestui complex sculptural se păstrează astăzi atât în spaţiul
montan, cât şi în Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Moldovei şi
Dobrogea, la altitudini foarte diferite şi cu denumiri locale diverse. Astfel, este
denumit „Gornoviţa” în Carpaţii Meridionali (se desfăşoară la 800-1000 m, dar
altitudinile oscilează de la 400 m în regiunea Tismana la 1200-1250 m în
Depresiunea Loviştei), „Teregova” şi „platforma Caraşului” în Munţii Banatului
(la 400-450 m în Munţii Almăj şi 650-750 m în Munţii Semenic), „Feneş-Deva”
în Munţii Apuseni (în vest la 500-600 m şi în sud la 700-800 m), „Predeal” în
Carpaţii Curburii (la 1000-1200 m), „Mestecăniş” sau „Dornelor” în Carpaţii
Orientali (1100-1300 m). În unităţile nemuntoase, se extind în Subcarpaţi la 850-
1000 m („Ghindăoani” în Subcarpaţii Moldovei, „Simila” în Subcarpaţii Curburii,
„Săcelu” în Subcarpaţii Getici), în Podişul Transilvaniei („suprafaţa transilvană”
la 600-800 m), în Podişul Moldovei („Repedea” şi „Bolohani-Sângeap” la 400 m)
şi Podişul Dobrogei („Tulcea” la 180-300 m).
Nivelele carpatice de vale, suprafeţele şi nivelele colinare
Constituie tranziţia de la cele trei complexe sculpturale carpatice spre
primele terase, în condiţiile unor mişcări tectonice de înălţare şi a unui climat de
tip mediteranean (perioada dacian-cuaternar inferior).
În spaţiul montan, apar două nivele de umeri de vale (cel superior foarte
bine dezvoltat, cu lăţimi de 2-4 km şi lungimi de 10-30 km, iar cel inferior, situat
cu circa 100-150 m mai jos, este mult mai restrâns), iar în unităţile de deal şi podiş
se întâlnesc interfluvii nivelate şi culoare suspendate de vale (în depresiunile
intramontane, Podişul Transilvaniei, Subcarpaţi, Podişul Moldovei, Dealurile
Vestice, Dobrogea).

3.2.3. Piemonturi

Noţiunea de piemont a fost introdusă, pentru prima dată în literatura

geografică românească în 1946 de V.Mihăilescu, în lucrarea Piemontul Getic.
Geneza piemonturilor este explicată prin succesiunea mai multor faze
evolutive: faza piemontului aluvionar, faza peneplenizării piemontului, faza

26
fragmentării pe verticală a piemontului peneplenizat (Geografia României, vol. I,
1983).
Pe teritoriul României au existat posibilităţi de formare a piemonturilor,
impuse de conlucrarea condiţiilor climatice (succesiuni de climate calde şi umede,
care au favorizat o eroziune intensă în regiunile înalte şi acumulări fluviatile
puternice în regiunile joase) cu cele tectonice (mişcări de înălţare sau subsidenţe
de amploare diferită).
În evoluţia reliefului României au existat mai multe faze favorabile pentru
formarea piemonturilor, încadrate la două epoci morfogenetice (Posea, 2003).
Piemonturile din epoca posthercinică s-au depus la marginea unor masive
hercinice, păstrându-se sub forma conglomeratelor cretacice din Bucegi, Ciucaş,
Perşani, Hăşmas, Ceahlău şi Trascău, sau în sudul Munţilor Măcin sub forma
pietrişurilor apţiene.

Fig. 5. Piemonturile din România (Geografia României, vol. I, 1983)

1, câmpii piemontane şi de glacis cuaternare; 2, piemonturi pliocen-cuaternare; 3, piemonturi
pliocen-cuaternare deformate tectonic; 4, dealuri provenite din erodarea unor piemonturi; 5, resturi
din piemonturi vechi, miocene

Piemonturile din epoca morfosculpturală carpatică s-au constituit în mai

multe etape: acvitanian-burdigalian (conglomerate şi pietrişuri pe marginea

27
nordică a Carpaţilor Meridionali, în Culmea Breaza şi Dealurile Năsăudului, pe
latura internă a Podişului Someşan, în culmile Pietricica şi Pleşu, dar şi în sudul
Carpaţilor Meridionali); sarmaţian (pe rama internă a Carpaţilor, ale căror urme
apar în Dealul Feleacului, la poalele Munţilor Trascăului şi în depresiunile Haţeg-
Orăştie şi Petroşani, cât şi piemontul pericarpatic moldovenesc din estul
Orientalilor, cu resturi ce se mai găsesc în dealurile Ciungi, Repedea, Mare);
pliocen-cuaternar (formaţiuni fluvio-torenţiale pe latura vestică a Munţilor
Banatului şi a Munţilor Apuseni, în sudul Carpaţilor Meridionali – Piemontul
Getic, în depresiunile intramontane şi câmpii piemontane).
Piemonturile păstrate în relieful actual al României se grupează în mai
multe unităţi:
Piemonturile extracarpatice cuprind Piemontul Moldav (în estul
Carpaţilor Orientali, sub forma unui relief colinar cu altitudine de 450-500 m,
mărginit de câmpii piemontane sau de glacis, desfăşurate la 100-300 m);
Piemontul Curburii (include Piemontul Râmnicului, mai puţin fragmentat şi o
serie de glacisuri şi câmpii piemontane); Piemontul Getic (cu o desfăşurare
considerabilă, se păstrează sub formă de podişuri piemontane, fragmentat de văi
în culmi paralele); Piemontul vestic (între Tur şi Nera, se găseşte sub formă de
dealuri piemontane joase, discontinui sau de câmpii piemontane).
Piemonturile intracarpatice se întâlnesc atât în depresiunile intramontane
(situate pe laturile depresiunilor Haţeg – Piemontul Clopotivei, Braşov –
Piemontul Săcele, Piemontul Timişului, Ciuc, Giurgeu, Dorna, Maramureş,
Loviştei – Piemontul Mlăcii, Petroşani – Piemontul Maleii, Oaş – Piemontul
Negreşti, Beiuş), cât şi în interiorul Transilvaniei (mai bine păstrate sunt
piemonturile din depresiunile Făgăraşului – glacisuri piemontane şi conuri fluvio-
periglaciare, Sibiului şi Săliştei – Piemontul Bercu Roşu, conurile aluviale ale
Sadului, Cibinului şi din Dealurile Bistriţei).
Piemonturile din câmpii s-au format în villafranchian şi se găsesc în
Câmpia Română (câmpie tabulară nefragmentată – Vlăsia; câmpie terminală, cu
aspect tabular, fragmentat – Boian, Găvanu-Burdea; câmpie cu terase şi conuri de
dejecţie, în trepte – Târgovişte-Ploieşti).
În funcţie de starea actuală a piemonturilor, în România se disting
următoarele tipuri (Posea, Popescu, 1973): piemonturi actuale, funcţionale (de
dimensiuni mici, având aspectul mai mult de conuri de dejecţie întinse: Piemontul
Săcele sau conurile aluviale ale Mureşului, Timişului, Buzăului, Prahovei,
Moldovei); piemonturi nonfuncţionale (reprezentate de actualele unităţi de
piemont, păstrate fie în stadiul evoluţiei ascendente: glacisuri aluviale – în
Depresiunea Făgăraşului, conuri piemontane – al Argeşului, câmpii piemontane –
Câmpia Râmnicului, fie în faza evoluţiei descendente: platouri piemontane –
Cotmeana, culmi de piemont – Piemontul Olteţului, poduri de piemont – Fântâna
Rece-Teleajen, creste de piemont); piemonturi fosile (acoperite de formaţiuni mai

28
noi, în estul Transilvaniei şi Câmpiei Române); piemonturi relicte (incluse altor
unităţi şi forme de relief, cum sunt conglomeratele şi pietrişurile miopliocene din
Transilvania).

3.2.4. Relieful glaciar

În cercetările sale din Carpaţii Meridionali, Emm. de Martonne (1899,

1904, 1907) a argumentat pentru prima dată existenţa reliefului glaciar, analizând
cauzele glaciaţiunilor, limitele şi fazele acestora. Ulterior, studiile privind
problematica glaciaţiei cuaternare au continuat: Sawicki (1912), Krautner (1929),
Someşan (1933), Morariu (1940), Iancu (1958), Nedelcu (1959, 1962), Velcea
(1961), Mihăilescu (1963), Sârcu (1963, 1978), Niculescu (1965, 1969, 1990),
Posea (1981), Florea (1998), Urdea (2000).
Instalarea gheţarilor în Carpaţi a avut drept cauze răcirea climei şi înălţarea
reliefului muntos cu până la 1000 m în Carpaţii Meridionali. Repetarea a cel puţin
două etape de scădere a temperaturii în timpul fazelor glaciare şi a numeroase
răciri în timpul stadialelor relevă deosebita importanţă a cauzelor generale ale
glaciaţiei pleistocene faţă de cauzele locale (Bojoi, 2000).
Condiţiile climatice, caracterizate prin temperaturi scăzute (medii anuale
sub - 10ºC) şi precipitaţii solide bogate, au favorizat acumularea, pe resturile
suprafeţelor de nivelare, poduri structurale şi în unele văi existente, unor mari
cantităţi de zăpadă, transformată în firn şi apoi în gheţari montani. În fazele
glaciare, gheţarii de platou alimentau gheţarii de circ, iar uneori aceştia
pătrundeau în sectoarele superioare ale văilor montane. Când precipitaţiile erau
mai scăzute, gheţarii, cu grosimi mai reduse, se formau numai în circuri.
Eroziunea glaciară a modificat intens văile atât în profil transversal (au
fost lărgite şi au căpătat forma de „U”), cât şi în profil longitudinal (trepte sau
praguri). Acolo unde gheţarul nu a ocupat în totalitate valea sculptată anterior, se
întâlnesc văi glaciare şi neglaciare îmbucate, aşa cum sunt cele de la obârşia
Ialomiţei în Bucegi sau a Bistricioarei în Rodna. Deplasarea gheţarilor a
determinat o adâncire mai intensă a circurilor şi văilor în partea din amonte şi
apariţia unor praguri şi contrapante spre avale. Atunci când grosimea masei de
gheaţă depăşea nivelul interfluviilor, s-au format difluenţe cu direcţii de înaintare
diferite.
Grosimile maxime ale gheţarilor, variabile de la un loc la altul, au atins se
pare 100-200 m. Pe măsura dezvoltării acestora, circurile glaciare au ajuns la
diametre de circa 1 km, iar văile s-au lărgit treptat, atingând lăţimi de 600-800 m
(Niculescu et al, 1960).
Structura geologică a influenţat într-o anumită măsură morfologia glaciară.
Forma circurilor reflectă influenţa structurii: cele consecvente sunt mai alungite,
cele obsecvente sunt scurte şi lăţite, cele diasecvente au o configuraţie mixtă, cele

29
subsecvente sunt asimetrice. Astfel, se remarcă asimetria circurilor şi văilor
glaciare subsecvente, determinate de contactele litologice, în Bucegi, Parâng,
Retezat, Ţarcu. Intercalaţiile de roci dure (cuarţite, gnaise) se înscriu în relief prin
praguri, brâne, cascade (Rodna, Bucegi, Făgăraş).
Modelarea glaciară a afectat insular etajul superior al Carpaţilor, fiind
sigură prezenţa acesteia în munţii Maramureşului, Rodnei, Bucegi, Făgăraş, Iezer,
Şureanu, Parâng, Retezat, Godeanu, Ţarcu şi ca forme incipiente, cu caracter
glacio-nival, în Ţibleş, Călimani, Ceahlău, Leaota, Bihor.
Limita zăpezilor perene (stabilită prin diferite formule, cât şi în funcţie de
altitudinea circurilor glacio-nivale) era la circa 1750-1800 m în Carpaţii
Meridionali şi la 1500-1550 m în nord, Munţii Rodnei, în timpul glaciaţiei
maxime şi la peste 2000 m în Carpaţii Meridionali şi 1800 m în Munţii Rodnei, în
cea de-a doua fază glaciară. Astăzi, această limită se află la peste 2800 m,
depăşind înălţimile maxime ale Carpaţilor.
În ceea ce priveşte modelarea, aceasta s-a realizat prin acţiunea: gheţarilor
de circ (pirinieni) – de dimensiuni reduse, sub vârfuri sau culmi înalte în jur de
2000 m, care au dat circuri suspendate; gheţarilor de vale (alpini) – cu bazine de
alimentare largi, continuate cu limbi glaciare de 3-8 km lungime, în masive intens
fragmentate, care au dat circuri şi văi glaciare; gheţarilor de platou – la nivelul
suprafeţei de nivelare superioară, cu urme de scrijelituri glaciare.
În relieful carpatic, formele glaciare mai vechi au fost distruse total sau
parţial de glaciaţia würmiană sau procesele fluvio-torenţiale actuale. Astfel, în
stabilirea fazelor şi vârstei glaciaţiunii este nevoie de analiza depozitelor corelate
din depresiuni şi a depozitelor morenaice prin utilizarea unor metode moderne de
datare.
Se disting două tipuri de relief glaciar, în funcţie de modul de asociere al
culmilor şi văilor glaciare (Atlas R.S.România, 1972-1979):
- (1) tipul Godeanu – circuri şi văi glaciare caracteristice suprafeţelor de
nivelare şi culmilor rotunjite (în munţii Godeanu, Ţarcu, Cindrel, Iezer, Bucegi);
- (2) tipul Făgăraş – circuri şi văi glaciare de mari dimensiuni, asociate
crestelor de intersecţie şi vârfurilor proeminente (în munţii Făgăraş, Retezat,
Parâng).
(a) Faze glaciare
Majoritatea cercetătorilor pun în evidenţă existenţa a două faze glaciare în
Carpaţii Meridionali: riss şi würm (de Martonne, 1907; Velcea, 1961; Niculescu
et al, 1960; Niculescu, 1965; Popescu, 1990; Florea, 1998; Urdea, 2000). Printre
argumentele morfologice directe sunt: existenţa morenelor terminale şi a două
nivele de umeri. Acestora li se adaugă determinările bazate pe analizele de polen,
ce evidenţiază două răciri climatice majore, echivalente a două perioade glaciare
(Cârciumaru, 1980).

30
 Emm. de Martonne (1899-1907) a distins două nivele de morene
terminale, în Munţii Retezat (pe valea Pietrele – la 1300 şi 1620 m), Parâng (pe
valea Cărbunele la 1600 m; Găuri la 2000 m) şi Făgăraş, precum şi circuri
suspendate şi circuri mari prelungite cu văi glaciare. De asemenea, în Munţii
Godeanu au fost indicate două etaje de morene (1350-1450 şi 1700-1900 m) şi
două tipuri de circuri, complexe şi izolate (Niculescu, 1965). Toate acestea ar
evidenţia două faze glaciare distincte. Prima a fost mai puternică şi a permis
dezvoltarea unor gheţari ce coborau până la 1300-1450 m în Carpaţii Meridionali,
lăsând seria de morene joase şi trogurile. A doua fază a fost mai redusă, cu gheţari
de circ şi morene (la peste 1600 m) situate în vecinătatea nucleului glaciar.
Două faze glaciare sunt amintite şi în Masivul Bucegi, corespunzătoare
celor două nivele de văi glaciare din complexul Mălăeşti-Ţigăneşti şi celor două
strate de cruste calcaroase din Peştera Ialomiţei (Velcea, 1961). În Munţii Făgăraş,
morenele frontale de pe văile Capra şi Arpăşel corespund cu cele două nivele de
umeri glaciari, iar în Retezat, valea ce secţionează circul Bucura pare că aparţine
unei faze glaciare ulterioare formării circului (Niculescu et al, 1960). Existenţa
circurilor glaciare în trepte, prezenţa văilor glaciare îmbucate şi a două nivele de
morene frontale, precum şi corelaţiile cu glaciaţiunea manifestată în Munţii Tatra
şi în estul Alpilor, atestă două faze glaciare în Făgăraş (Florea, 1998) şi Retezat
(Urdea, 2000).
Sawicki (1912) şi Sârcu (1978) au admis trei faze glaciare în Munţii
Rodnei (mindel, riss şi würm), primele două cu gheţari alpini (văi şi circuri), iar
ultima numai cu circuri suspendate.
Urmărind poziţia morenelor frontale de pe versantul nordic, Sawicki
(1912) indică faptul că aceşti munţi au putut fi afectaţi de trei glaciaţiuni. Ulterior,
Sârcu (1978), deşi nu se bazează pe argumente certe, susţine acelaşi lucru. Prima
fază, cea mai puternică (mindel sau riss), cuprinde morenele frontale situate la
1100-1350 m (Lala –1340 m; Bila – 1350 m; Bistricioara – 1190 m; Cimpoieşu –
1100 m; Pietroasa – 1100 m), cea de-a doua fază (riss sau würm I) a lăsat morene
la altitudini de 1500-1600 m (Bila – 1640 m, Bistricioara – 1550 m, Pietroasa –
1450 m), iar ultima fază (würm I sau würm II), cu gheţari reduşi la simple lentile
de gheaţă, a dat morene de circ la peste 1800 m (Lala – 1820 m, Bila – 1840 m).
Posea (1981), în urma analizei glaciaţiunii din Făgăraş (văile Capra şi
Bâlea) şi după o serie de observaţii efectuate în Parâng, Retezat şi Rodna, a
indicat existenţa unei singure faze glaciare (würm), cu trei stadiale, würm I–würm
III, impuse de oscilaţiile climatice din timpul anaglaciarului, maximului glaciar şi
cataglaciarului.
Astfel, a existat un singur rând de văi glaciare importante. Aliniamentele
de umeri din lungul văilor glaciare, indicând fundul unor văi rissiene, sunt
interpretate ca fiind de natură periglaciară, formate prin retragerea versantului de
deasupra limbii glaciare, în würm. Circurile suspendate au funcţionat concomitent

31
cu gheţarul de vale, deci au aceeaşi vârstă, fapt relevat de situarea fundului acestor
circuri la aproximativ aceeaşi altitudine, pe fosta limită a zăpezilor veşnice şi, în
plus, au uneori văi glaciare incipiente, care coboară până la nivelul umerilor. În
ceea ce priveşte seriile de morene dispuse la nivele diferite altitudinal, se
apreciază că gheţarii prezintă fluctuaţii foarte mari, pe termen scurt sau lung
(înaintări în anaglaciar şi retrageri în cataglaciar), reflectate în poziţia de depunere
a morenelor. Şi nu în ultimul rând este adusă în discuţie altitudinea Carpaţilor, ei
înălţându-se mai mult în interglaciarul riss-würm, în faza pasadenă.
(b) Localizare
În Carpaţi, glaciaţiunea s-a desfăşurat diferenţiat, în funcţie de poziţia,
altitudinea, conformaţia şi fragmentarea masivelor montane.
Carpaţii Meridionali, datorită înălţimii mai mari şi masivităţii, păstrează
aproape în totalitate forme de relief glaciar, foarte bine conturate în Bucegi,
Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu şi mai puţin în Leaota, Iezer, Cindrel, Şureanu,
Ţarcu.
Munţii Bucegi grupează forme glaciare (văi, circuri şi morene) şi glacio-
nivale, între 1400 şi 2500 m, în complexe, distribuite radiar în jurul vârfului Omu:
pe obârşiile văilor Mălăeşti, Ţigăneşti şi Ialomiţa.
Munţii Leaota au un circ suspendat şi unul glacio-nival în nord-estul
vârfului Leaota.
Munţii Făgăraş păstrează peste 175 de circuri, 50 de văi glaciare lungi de
2-8 km (mai scurte spre nord), morene, umeri glaciari, custuri. Relieful glaciar se
găseşte de o parte şi de alta a crestei principale, între vârfurile Ciortea (în vest) şi
Urlea (în est), grupate în complexele glaciare Ciortea-Avrig, Negoiu-Călţun,
Bâlea-Capra, Arpaş-Buda, Podragu, Viştea Mare-Moldoveanu, Sâmbăta, Urlea-
Zârna.
Munţii Iezer grupează forme glaciare sub vârfurile Păpuşa şi Iezer, la peste
1650 m.
Munţii Şureanu şi Cindrel cuprind 15 circuri (orientate spre nord, est şi
sud) şi morene.
Munţii Parâng au relieful glaciar bine dezvoltat la obârşiile Jieţului,
Lotrului şi Latoriţei. Acesta cuprinde complexe de circuri şi văi glaciare (6-7 km
lungime).
Munţii Retezat păstrează cele mai complexe şi mai extinse forme glaciare,
evidenţiate în mari complexe glaciare: Râu Bărbat, Nucşoara-Pietrele, Zlătuia,
Judele, Bucura-Peleaga. Văile ating lungimi de 6-8 km, între 2200 m şi 1400-
1300 m.
Munţii Godeanu, cu întinse suprafeţe de nivelare, au forme glaciare
bogate, dar mai reduse ca dimensiuni (circuri şi văi glaciare de 1-2 km, morene
până la 1450-1600 m), dispuse simetric faţă de culmea principală, în complexe
glaciare: Cârnea, Valea Mâţului, Scărişoara, Godeanu, Scăriţa, Vlăsia, Stâna Mare

32
 Munţii Ţarcu înregistrează dominant circuri, în jurul vârfurilor Ţarcu,
Căleanu, Baicu, Pietrei.

Fig. 6. Repartiţia reliefului glaciar din România (Posea et al., 1974; Niculescu, 1994)

Carpaţii Orientali au fost afectaţi de glaciaţiune în culmile cu înălţimi de

peste 1900 m (munţii Rodnei, Maramureşului şi Călimani).
Munţii Rodnei prezintă un relief glaciar bine dezvoltat, mai ales pe
versantul nordic, unde se întâlnesc 22 de circuri, 10 văi glaciare (alungite pe 1-2
km) şi morene care coboară sub 1000 m. Formele glaciare se desfăşoară în jurul
vârfului Ineu (Lala, Galgea, Izvorul Oii, Cobăşel, Bila), pe versantul nordic dintre
Ineu şi Pietrosu (văile Putredu, Bistricioara, Cimpoieşu, Paltinu, Negoiescu,
Repedea, circurile Izvorul Cailor, Puzdrele, Buhăiescu Mare, Buhăiescu Mic), în
jurul vârfului Pietrosu (Pietroasa, Şarampin, Sforac) şi pe versantul vestic al
culmii Pietrosu-Rebra-Buhăiescu (Pietrosul, Izvorul Dragoşului).
Munţii Maramureşului au fost afectaţi mai puţin de glaciaţiune, în special
pe versanţii cu expunere nordică, nord-estică şi sudică (tipice sunt circurile din
Pop Ivan, Pietrosu Bardăului, Mihailec).
Munţii Călimani prezintă un circ glaciar (sub vârful Reţiţiş) şi unul glacio-
nival (în nordul vârfurilor Negoiu şi Pietrosu Călimanilor).
În alte masive montane există forme asemănătoare celor glaciare (circuri,
văi cu profile caracteristice, acumulări asemănătoare morenelor), însă geneza lor
glaciară este acceptată de unii cercetători şi contestată ulterior de alţii. În Munţii
Ţibleş, unele forme glaciare semnalate sunt de fapt nivale, în Munţii Ceahlău, deşi
nu există dovezi morfologice evidente, s-a considerat că platoul dintre Toaca şi
Ocolaş ar fi fost modelat de un gheţar de platou, în Munţii Siriu şi Munţii Ciucaş

33
excavaţiile semicirculare de la obârşia unor văi sau de sub unele abrupturi conduc
la o origine nivală sau crionivală. Munţii Apuseni nu păstrează forme glaciare,
deşi au fost presupuse în nord-estul Munţilor Bihor. Circurile dezvoltate în nord-
estul vf. Curcubăta Mare, la 1500-1800 m, şi sub vf. Piatra Grăitoare au caractere
glacio-nivale.
(c) Tipuri de forme
Relieful glaciar din Carpaţii Româneşti cuprinde forme de eroziune
(circuri, văi glaciare, praguri, roci mutonate, etc) şi forme de acumulare (morene).
Circurile numite şi căldări glaciare au dimensiuni şi forme variate, impuse
de amploarea modelării, raportul cu structura, natura rocilor şi relieful preglaciar.
Circurile simple apar ca nişe sau cuiburi pe marginea platourilor alpine,
sub formă semicirculară (diametre de 200-400 m), cu vatra concavă şi versanţii în
trepte slab schiţate. Sunt suspendate deasupra văilor glaciare şi se dispun pe două
etaje, separate prin trepte şi cascade, în masivele Rodna (Iezerul Pietrosului,
Ştiol), Călimani (Reţiţiş), Bucegi (sub Mecetul Turcesc, la obârşia văii Şugărilor),
Godeanu (Gârdomanul, Izvorul Morarului, Groapa Olanului), Retezat (Groapele,
Pilugu).
Circurile complexe (conjugate sau lobate) se întâlnesc în masivele aflate la
înălţimi de peste 2300 m. Au diametre de peste 500 m, contur festonat, mai multe
trepte de flanc, acumulări de grohotiş pe versanţi şi morene, care închid cuvete
lacustre (Bâlea, Podragu, Capra, Avrig, Urlea din Făgăraş; Roşiile, Gâlcescu şi
Tăul Negru din Parâng; Zănoaga-Judele, Râu Bărbat şi Bucura din Retezat;
Buhăescu şi Lala din Rodna).
Văile glaciare se desfăşoară în aval de circurile glaciare mari. Au lungimi
de 3-5 km, dar pot atinge chiar 6-8 km în munţii Retezat (Lăpuşnicu Mare - 15,7
km) şi Făgăraş (Capra - 6 km şi Buda). În secţiune tranversală, au formă de „U”,
cu 1-2 nivele de umeri glaciari, iar în profil longitudinal, prezintă frecvente rupturi
de pantă. La partea inferioară a văilor glaciare sunt caracteristice morene, destul
de bine conservate la altitudini de 1350-1500 m.
Rocile mutonate şi striurile glaciare, rezultate în urma şlefuirii rocilor
dure de către gheţari în deplasarea lor, s-au păstrat atât pe versanţii circurilor şi
văilor glaciare, cât şi pe umerii de confluenţă (amonte de Lacul Podrăgel, pe malul
nordic al Lacului Bâlea, în Făgăraş; la sud-est de Lacul Pietrele şi amonte de
Lacul Groapele, în Retezat).
Carlingurile se datorează acţiunii combinate a proceselor glaciare şi
crionivale, în masivele înalte, fiind reprezentate de interfluvii foarte subţiri şi
zimţate, de tipul crestelor. Asemenea forme, cunoscute şi sub numele de custuri,
se găsesc în Munţii Făgăraş, la nivelul crestei principale Ciortea-Urlea (custura
Sărăţii, custura Şerbotei, custura dintre Lespezi şi Lăiţu, custura dintre Vânătoarea
lui Buteanu şi Vârtop), dar şi al derivaţiei central sudice Arpaşu Mic-Buda-
Râiosu-Muşeteica. Şeile de transfluenţă sunt legate de modelarea exercitată de

34
masele de gheaţă care traversau crestele de la un circ la altul sau de la o vale la
alta, cum este Curmătura Bâlei (între circurile Bâlea şi Doamnei) sau peste creasta
principală în punctele Mâzgavu (între bazinele Şerbotei şi Topologului), Călţun
(între Laita şi Călţun), Curmătura Zârnei (între bazinele Pojortei şi Zârnei), în
Munţii Făgăraş (Florea, 1998), între circurile Văsiel şi Ţapului, Valea Rea şi
Peleaga, Pietrele şi Bucura, Stânişoara şi Ştevia, Ştirbu şi Bucura, în Munţii
Retezat (Urdea, 2000), între văile Mălăieşti şi Ţigăneşti, în Bucegi.
Morenele, ca forme de acumulare glaciară (de la blocuri mari până la
material argilo-nisipos), se păstrează în sectorul de topire al foştilor gheţari, la
altitudini diferite şi slab conservate (datorită energiei de relief au fost îndepărtate
prin eroziunea fluvio-torenţială). Morenele terminale, mai bine păstrate pe alocuri
în relieful de vale, se întâlnesc pe valea Ialomiţei (Bucegi), văile Pietrele,
Stânişoara, Râu Alb şi Judele (Retezat), văile Soarbele, Olanului şi Vlăsiei
(Godeanu), văile Capra, Călţun şi Bâlea (Făgăraş), valea Groapelor (Iezer). Au
fost descrise până la 1350 m în Carpaţii Meridionali şi chiar la altitudini mai
coborâte, între 762 şi 1020 m, în Carpaţii Orientali, în Munţii Rodnei (Sârcu,
1978).

3.2.5. Văi carpatice transversale

O trăsătură esenţială a reliefului carpatic o constituie numărul mare al

văilor total sau parţial transversale, la care se adaugă şi culoarele transversale
(Timiş-Cerna, Bistra-Poarta de Fier a Transilvaniei, Rucăr-Bran, Oituz)
Văile transversale din România se împart în (Mihăilescu, 1965, Orghidan,
1969): 1) văi total transversale – (Dunărea între Baziaş şi Gura Văii; Jiul între
Livezeni şi Bumbeşti; Oltul între Turnu Roşu şi Cozia; Mureşul între Deva şi
Lipova; Crişul Repede la Ciucea; Someşul între Dej şi Ţicău); 2) văi total
transversale barate de ridicarea lanţului vulcanic din estul Transilvaniei (Bistriţa
între Vatra Dornei şi Chiril, Bistricioara, Neagra Broştenilor, Bârnarul,
Bârnărelul); 3) văi transversale care au depăşit cumpăna morfologică a
Carpaţilor (Suceava, Moldova, Bicazul, Trotuşul, Oituzul, Buzăul, Prahova, Jiul,
Mehadica-Cerna, Nera, Timişul, Crişul Alb); 4) văi transversale care nu au reuşit
să depăşească înălţimile cele mai mari ale Carpaţilor (Argeşul, Ialomiţa, Putna,
Siretul, Olteţul, Motrul, Caraşul, Crişul Negru).
Cele mai importante văi transversale din Carpaţii Meridionali, Munţii
Banatului şi Munţii Apuseni s-au constituit odată cu retragerea lacurilor din
bazinele transilvan şi getic, fiind legate de liniile tectonice preexistente, variaţiile
climatice şi mişcările diferenţiate de înălţare din pliocen-cuaternar, astfel că rolul
principal în formarea lor a revenit captărilor. În Carpaţii Orientali şi de la Curbură,
văile parţial transversale străbat succesiv fâşiile geologice de la cele mai vechi la

35
cele mai tinere, mecanismul de bază în geneza acestora fiind antecedenţa (Posea,
1967).

Fig. 7. Principalele văi transversale din România (Orghidan, 1969)

1. Munţi; 2. depresiuni intramontane; 3. dealuri şi podişuri; 4. câmpii; 5. văi total transversale;
6. văi parţial transversale; 7. văi transversale în regiuni vulcanice.

Defileul Dunării (între Baziaş şi Gura Văii) este valea transversală cea
mai lungă şi mai impresionantă. Este practic sectorul asupra căruia s-au emis cele
mai multe ipoteze, fiind puse în evidenţă fie captarea, fie antecedenţa, fie
moştenirea unui culoar în lungul căruia s-a realizat scurgerea lacului panonic spre
cel getic.
Primul care a cercetat amănunţit relieful defileului a fost Cvijič (1908),
care considera că defileul actual s-a format prin antecedenţă, pe locul unei
strâmtori marine miocene, folosită ulterior, în pliocen, ca o vale pontică,
reconstituită la altitudini de 270-370 m deasupra nivelului actual dunărean. În
sprijinul acestei idei aduce şi existenţa unui aparent con aluvionar dunărean în
Oltenia. Mihăilescu (1965) este de părere că dacă râuri cu debit mai redus din
Carpaţii Meridionali de pildă, au putut să-şi păstreze vechiul traseu, atunci
Dunărea (cu un debit mai important, luând în discuţie marele con de dejecţie) şi-a
menţinut traseul iniţial în timpul mişcărilor de ridicare a munţilor. Vechimea

36
acestui sector este dovedită şi de prezenţa relictelor bentonice ponto-caspice
păstrate până astăzi în sectorul Porţile de Fier (Orghidan, 1969).
Geneza prin captare cunoaşte mai multe variante, în funcţie de locul de
fixare a cumpenei de ape:
- captarea peste o cumpănă de ape care trecea prin dreptul localităţii
Sviniţa, la sfârşitul pliocenului-începutul cuaternarului (Vâlsan, 1919). Valea
Porecic şi bazinul Milanovăţului constituiau izvoarele unui râu care curgea spre
Câmpia Olteniei, iar Bolietinul se îndrepta către Câmpia Panonică. Este
argumentată pe baza interpretării cartărilor lui Cvijič şi a unor elemente care
demonstrează că Dunărea este mai nouă decât Jiul, în Oltenia.
- captări succesive, pe bazine hidrografice, dinspre bazinul pontic
(Ficheux, Vergez-Tricom, 1948), prin semnalarea vechilor talveguri etajate pe
versantul românesc.
- captarea în arealul Porţile de Fier (Posea et al, 1969). Dunărea s-a instalat
iniţial pe un sistem de falii şi foste bazinete tectonice miocene, legate prin
strâmtori, de la Orşova către Bahna. Cercetarea suprafeţelor de nivelare şi a
teraselor a stabilit faptul că formarea Dunării actuale în defileu s-a realizat
înaintea terasei de 90-115 m (t5), prima care poate fi urmărită până la Olt, datată
cuaternar mediu. Terasele mai vechi şi existenţa unui con piemontan în arealul
Deliblat indică un curs invers.
Valea Oltului (defileul Turnu Roşu-Cozia) s-a format prin captare, urmată
de o antecedenţă. O captare dinspre sud, imediat la sud de gura Lotrului, este
reliefată de lăsarea părţii joase a Munteniei, concomitent cu ridicările din
Transilvania, ajutată de existenţa unui culoar de eroziune în defileu (de Martonne,
1907), echivalent Gornoviţei. Începând cu dacianul, Oltul avea deja un curs unitar
pe acest sector, astfel că înălţările de la sfârşitul pliocenului au impus o
antecedenţă puternică pe actualul traseu.
Valea Mureşului (Zam-Lipova) moşteneşte o strâmtoare marină miocenă
şi un golf pliocen fragmentat de câţiva pinteni duri prelungiţi din Munţii
Zarandului; are deci un caracter epigenetic şi antecedent. În schimb, pătrunderea
Mureşului, care iniţial izvora din Parâng, în bazinul transilvan s-a produs prin
captări succesive ale unor râuri care curgeau către Someş (Sebeş, Ampoi, Arieş) şi
Olt (Secaş, Târnava Mare).
Valea Nerei, în sectorul Munţilor Locvei, este epigenetică şi mai puţin
antecedentă, fapt susţinut de existenţa pietrişurilor şi a unor meandre încătuşate
din platoul Cărbunari.
Valea Bistriţei s-a format prin captare, în urma barării cursurilor râurilor
care curgeau spre vest şi formării unui lac, odată cu individualizarea Călimanilor,
argumentată de existenţa unor formaţiuni lacustre daciene în Depresiunea
Dornelor (Naum, 1965). Problema originii antecedente a fost documentată de
analiza continuităţii şi înclinării suprafeţelor de nivelare, precum şi de forma de

37
meandre adâncite ale cheilor (Nordon, 1933; Mihăilescu, 1965). Considerând
Bistriţa ca vale tipică pentru Carpaţii flişului, antecedenţa apare ca normală, fapt
evidenţiat de argumente petrografice: pietrişuri cristaline în terase, în delta din
amonte de Bacău şi în piemontul precarpatic de la nord de Putna, începând chiar
din sarmaţian (Donisă, 1968).
Valea Prahovei (între confluenţa cu Izvorul şi Posada) depăşeşte linia
marilor înălţimi, ceea ce conduce la o origine antecedentă, care însă nu exclude
unele captări (a unui râu care curgea de la Sinaia pe sub Păduchiosu pe valea
Ialomicioarei).
Valea Buzăului pare un caz evident de captare, cu „întorsura” ei
caracteristică, dar fenomenul de antecedenţă este temeinic argumentat, prin
existenţa celor cinci trepte sub culmea Siriului, din care două sunt sigur nivele de
eroziune, precum şi prin vasta ramificare a bazinului Buzăului (Orghidan, 1969).

3.2.6. Terase

Studiul teraselor fluviatile permite identificarea evoluţiei reţelei

hidrografice, evaluarea adâncirii râurilor, reflectând schimbări ale condiţiilor
modelării reliefului din cuaternar.
Terasele prezintă diferenţieri din punct de vedere al numărului, altitudinii
relative, depozitelor acumulative şi dispunerii în cadrul văilor, în funcţie de
condiţiile morfoclimatice şi intensitatea mişcărilor neotectonice. De aceea,
cercetarea acestora este bine să se realizeze în limitele unităţilor de relief sau a
bazinelor hidrografice.
Analizând seriile de terase din lungul râurilor principale se diferenţiază
sistemele de terase de pe latura exterioară a Carpaţilor faţă de cele de la interiorul
lor.
Pe valea Prutului se întâlnesc şapte nivele de terase cu următoarele
înălţimi relative: 10-15 m, 20-25 m, 30-35 m, 50-60 m, 85-100 m, 110-120 m,
130-150 m (Băcăuanu, 1978). Profilul longitudinal al teraselor nu prezintă
deformări importante, cu excepţia unei inflexiuni în sectorul Bivolari-Trifeşti.
Valea Siretului are dezvoltate 12 nivele (5-7 m, 10-15 m, 15-20 m, 35-40
m, 50-60 m, 60-70 m, 90 m, 100 m, 130-140 m, 150 m, 160-170 m, 200-210 m),
mai ales pe dreapta, larg dezvoltate în arealele de confluenţă cu Moldova (între
Roman şi Gherăieşti), Bistriţa (între Bacău şi Galbeni) şi Trotuş (între Adjud şi
Sascut). La sud de Mărăşeşti, terasele se pierd la nivelul câmpiei piemontane sau
se afundă în Câmpia Siretului inferior.
Cel mai complex sistem de terase a fost identificat în lungul Bistriţei
(Donisă, 1968), ce cuprinde 14 trepte: 5-7 m, 15-17 m, 20-30 m, 35-40 m, 40-50
m, 60-70 m, 80-90 m, 100-110 m, 125-130 m, 140-150 m, 170-180 m, 200-210 m,

38
240-250 m, 260-275 m. Aval de Piatra Neamţ, scade numărul acestora, dar creşte
extensiunea lor.
Cel mai extins sistem de terase se întâlneşte în lungul Dunării, numărul
acestora variind de la vest către vărsare. În defileu există 9 nivele de terase (7-10
m, 15-20 m, 27-35 m, 45-55 m, 60-70 m, 75-90 m, 100-105 m, 125-140 m, 200
m), cel mai înalt reprezentând momentul instalării cursului fluviului pe actualul
traseu. Pe măsura înaintării spre est, numărul lor se reduce treptat: 8 terase până la
Desnăţui, 7 până la confluenţa cu Jiul, 6 terase până la Argeş, 3 până la Mostiştea
şi mai departe rămân numai două, din care cea mai înaltă se pierde în nivelul văii
Jegăliei, iar cea mai joasă se observă până la Călmăţui, după care nu se mai
diferenţiază de suprafaţa netedă a Câmpiei Brăilei (Geografia văii Dunării
româneşti, 1969).
Reducerea treptată a numărului de terase se explică prin retragerea
neuniformă a lacului getic spre est şi influenţa ariilor cu mişcări pozitive şi
negative. Acest lucru se resimte şi la râul Argeş. Astfel, acesta este însoţit de 7-9
nivele de terasă (Paraschiv, 1965), care se reduc ca număr, dar se extind
considerabil în Câmpia Piteştiului, pentru ca apoi să se piardă total în aria de
divagare Titu; reapar la sud de Bucureşti, dar numai în număr de trei trepte
distincte.
Valea Oltului prezintă în Depresiunea Făgăraşului 4 nivele de terasă
dezvoltate pe partea stângă, în Defileul Turnu Roşu-Cozia fragmente cu altitudini
de la 25-30 m până la 150-160 m, în sectorul subcarpatic şi în nordul Podişului
Getic 9 nivele, cel mai înalt fiind de 200-210 m (Badea, 1970). Spre confluenţa cu
Dunărea, terasele scad ca număr, dar capătă o extensiune considerabilă (în special
la confluenţa cu Olteţul).
Mureşul şi Someşul au 8-9 nivele de terasă în Podişul Transilvaniei, dar
altitudinile lor sunt foarte greu racordabile datorită poziţiei nivelelor de bază şi
deformărilor neotectonice.
În Subcarpaţii Getici şi de la Curbură, terasele au cunoscut importante
deformări neotectonice. O situaţie interesantă a fost pusă în evidenţă în lungul văii
Teleajenului (Niculescu, 1963).
Sistematizând informaţiile existente privind caracteristicile structurale şi
morfologice, numărul, vârsta, modul de desfăşurare a teraselor reper şi a
deformărilor neotectonice, se constată o anumită omogenitate a teraselor dată de
dispunerea concentrică a treptelor de relief şi caracterul radiar al reţelei
hidrografice (Popescu et al., 1973).
Văile din Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni prezintă serii de 5-7
terase, bine exprimate structural şi morfologic, în timp ce în Carpaţii Orientali
apar 2-3 terase cu dezvoltare periferică în depresiuni. În Subcarpaţii Getici şi ai
Curburii se remarcă existenţa a 8-9 terase (de la 5-8 m până spre 200 m), la care
se asociază uneori şi nivele locale. Râurile din Podişul Moldovei, Subcarpaţii

39
Moldovei şi Podişul Transilvaniei au un număr de 6-7 terase, la care în unele
situaţii (Prut, Siret) se adaugă un nivel superior. În Piemontul Getic şi Câmpia
Română, terasele se reduc ca număr de la nord la sud şi de la vest la est, în sensul
retragerii treptate a lacului cuaternar (5 terase la Dunăre, Jiu şi Olt şi 1-3 terase la
Argeş, Dâmboviţa şi Ialomiţa), o notă aparte introducând prezenţa ariei de
subsidenţă unde terasele se efilează. La contactul Dealurilor Vestice cu Câmpia
Banato-Crişană se desfăşoară un sistem de 5 terase, iar în sectorul de câmpie nu se
păstrează decât 1-2 terase inferioare (sub 10 m), îndeosebi la Timiş, Mureş şi
Crişuri. Văile râurilor dobrogene se caracterizează prin existenţa a 3 terase, ce se
racordează perfect cu nivelele de abraziune.

Fig. 8. Terasele din arealul de confluenţă a Râului Doamnei cu Argeşel şi Râul Târgului
(Popescu-Argeşel, 1965)

Două nivele de terasă prezintă caractere morfografice şi morfostructurale

similare pe aproape întreg teritoriul ţării; este vorba de terasele de 30-35 m şi de
90-115 m, care sunt considerate terase reper, în funcţie de care se pot separa trei
complexe: a) complexul teraselor aluviale (aluviuni în care predomină nisipurile şi

40
pietrişurile mărunte bine sortate, cu baza sub nivelul talvegului actual; geneză
climatică, vârstă pleistocen superior – holocen inferior); b) complexul teraselor
aluviate (strat aluvionar deasupra talvegului; pietrişuri grosiere, bolovănişuri,
nisipuri, slab sortate, acoperite de luturi cu grosimi apreciabile; orizonturi de
soluri fosile; geneză tectono-climatică şi vârstă pleistocen mediu şi superior); c)
complexul teraselor în rocă (lipsesc aluviunile sau se află într-un orizont subţire;
apar fragmentar pe suprafeţe reduse, în defilee; geneză complexă, predominant
tectonică, dar şi cu influenţe climatice; vârstă pliocen superior şi pleistocen
inferior).

3.2.7. Lunci

Extinderea şi conformaţia reliefului de luncă se diferenţiază pe principalele

trepte de relief, în funcţie de condiţiile variate în care se desfăşoară procesele
fluviatile. În regiunea muntoasă, luncile au o dezvoltare redusă (lăţimi de la câţiva
metri la 30-50 m) şi sunt discontinui, dar prezintă lărgiri în cadrul depresiunilor
(ocupând uneori până la o treime din vatra acestora). În Subcarpaţi, luncile sunt
mai extinse, dar influenţate de condiţiile petrografice şi mişcările neotectonice. Se
lărgesc în depresiunile dezvoltate pe sinclinale, dar se îngustează la traversarea
anticlinalelor sau rocilor mai rezistente. În podişurile Moldovei, Transilvaniei,
Getic, Dobrogei şi în Dealurile Banatului şi Crişanei, luncile sunt largi (2-5 km
lăţime, pe văile râurilor mari). În cîmpii, luncile sunt extinse (pantele reduse
favorizează procese de despletire şi meandrare), în ariile de subsidenţă ocupând în
întregime fundul văilor (10-11 km lăţime în Câmpia Siretului inferior) (Geografia
României, vol. I, 1983).
Morfologia luncilor pune în evidenţă aspecte destul de diferenţiate. În
general, la cele mai mari artere hidrografice se remarcă prezenţa a trei fâşii
longitudinale dezvoltate inegal: fâşia grindurilor, cu înălţimi de 2-5 m şi cu lăţimi
de la câteva zeci până la câteva sute de metri; fâşia centrală, mai joasă, cu
depresiuni şi cuvete lacustre, cu grinduri joase acoperite de vegetaţie şi braţe
părăsite sau folosite uneori de afluenţi; fâşia externă, mai înaltă, constituită din
acumulări coluvio-proluviale (Posea et al, 1974).
Structura luncii reflectă condiţiile din timpul formării acestora, în holocen.
În general, grosimea depozitelor aluviale variază de la 1-2 m (la râurile carpatice
sau subcarpatice, în sectoarele afectate de mişcări de înălţare) până la 5-10 m (la
râurile principale din dealuri, podişuri şi câmpii). Se evidenţiază clar două
orizonturi: unul inferior, în care predomină formaţiuni grosiere de tipul
pietrişurilor şi nisipurilor şi altul superior, format din depozite mai fine, nisipoase
sau nisipo-argiloase, uneori cu sol fosil sau urme de cultură materială.
Vârsta a fost stabilită ca fiind tardiglaciar-holocen inferior pentru luncile
din regiunile carpatice şi subcarpatice (prin analize sporopolinice pe valea

41
Someşului Cald – Pop, 1961) şi atlantic-subboreal pentru luncile din podişuri şi
câmpii (prin datarea urmelor de cultură materiale din depozitele de luncă ale
Crişului Negru – Berindei, Dumitraşcu, 1969).

Fig. 9. Bălţile Ialomiţei şi Brăilei în anii 1928 şi 1997

(Geografia României, vol. V, 2005)

Pe fondul variaţiilor climatice s-au impus o serie de factori cu caracter

local, care au determinat diferenţieri în morfologia de amănunt a luncilor. În
sectoarele de defilee şi vale îngustă (din regiunea montană şi uneori subcarpatică),
luncile au lăţimi mici, o desfăşurare alternantă şi discontinuă, cu depozite de

42
câţiva metri, predominant grosiere. În depresiunile intramontane (Giurgeu, Ciuc,
Beiuş) sau subcarpatice (Cracău-Bistriţa, Vrancei, Cislău), au o extindere mai
mare, având caracter de şesuri aluviale (Depresiunea Braşov), depozite groase,
mai ales în ariile subsidente (Depresiunea Târgu Jiu), unde prezintă o
micromorfologie variată (sectoare mlăştinoase, cursuri şi meandre părăsite). În
culoarele largi de vale din regiunile de podiş, luncile se dispun bilateral, fiind mai
extinse în sectoarele de confluenţă (la confluenţele Sucevei, Moldovei şi Bistriţei
cu Siretul), cu depozite groase de 2-10 m. În câmpie, aspectul albiilor majore
diferă în funcţie de gradul de stabilitate neotectonică. Astfel, în arealele stabile sau
aflate într-o uşoară înălţare, luncile au o desfăşurare bilaterală şi depozite subţiri,
pe când în regiunile de subsidenţă, ocupă aproape în întregime complexul de vale
şi prezintă numeroase părăsiri de cursuri, grinduri şi microdepresiuni lacustre.
În funcţie de caracteristicile luncii (complexitatea morfologică şi
structurală impusă de unităţile de relief străbătute, rocă, structură, neotectonică şi
aportul afluenţilor), se pot distinge mai multe grupe de văi (Posea et al, 1974):
(1) văi care traversează unităţi morfostructurale complexe, care îmbină
caracteristici specifice fiecărui sector (montan, colinar, de câmpie):
a) tipul Olt este cel mai complex şi întâlnit la văile care străbat
toate unităţile morfostructurale (Olt, Mureş, Jiu, Someş). Se remarcă lunci bine
conturate, încă din cursul superior, înguste în defileu şi mai largi în depresiuni,
dealuri, podişuri şi câmpii (lunca Oltului în avale de Slatina atinge 4-6 km lăţime).
Panta generală, grosimea şi granulometria depozitelor, precum şi structura
luncilor variază diferenţiat pe sectoare.
b) tipul Gilort este caracteristic văilor râurilor ce izvorăsc din
Carpaţi şi care traversează Subcarpaţii şi Podişul Getic (Argeşel, Râul Doamnei,
Topolog, Olteţ, Gilort, Motru). Luncile se lărgesc treptat, iar pantele medii scad,
diferenţieri locale dând neotectonica.
c) tipul Ialomiţa se distinge la râurile (Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa,
Prahova, Buzău, Putna) cu obârşie în munţi, care străbat Subcarpaţii şi diferite
sectoare ale Câmpiei Române. De la aspect îngust în defilee, lunca se lărgeşte în
sectoarele de bazinete şi depresiuni, pentru ca în câmpiile piemontane să domine
albia minoră cu 1-1,5 m, suferind o aluvionare intensă cu formarea unor trepte
(Argeşul avale de Piteşti, Ialomiţa avale de Târgovişte). În aria de subsidenţă,
malurile sunt puţin conturate, rezultând o micromorfologie specifică, iar în
câmpiile tabulare, luncile sunt înălţate, dar cu suprafaţa mai netedă.
d) tipul Bistriţa este specific râurilor ce izvorăsc din Carpaţii
Orientali şi traversează Subcarpaţii şi Podişul Moldovei (Suceava, Moldova,
Bistriţa, Trotuş). Nota caracteristică este dată de faptul că cea mai mare parte din
lungimea luncii se află în munte (75% la Bistriţa).

43
 e) tipul Crişul Negru cuprinde râurile din vestul ţării (Crişul Alb,
Crişul Negru, Crişul Repede). Se remarcă lunci înguste şi discontinui în spaţiul
montan, dar care se lărgesc mult la ieşirea în câmpie.
f) tipul Siret înglobează cele două râuri mari (Siret, Prut) care
străbat numai Podişul Moldovei şi nord-estul Câmpiei Române. Datorită
uniformităţii litologice, luncile au lăţimi de câţiva kilometri, prelungindu-se pe
văile afluenţilor. Sunt prezente meandre, braţe prărăsite, grinduri longitudinale şi
conuri aluviale extinse în sectoarele de confluenţă (ce impun cursuri paralele cu
râul principal: Sireţelele şi Pruteţele).
(2) văi autohtone, care străbat o singură unitate morfostructurală:
a) tipul Colentina – specific râurilor mici ce izvorăsc de la
contactul câmpiilor cu celelalte unităţi de relief, cu limane sau bălţi în sectorul
inferior.
b) tipul Călmăţui – dezvoltat pe cursurile părăsite ale unor mari
artere hidrografice.
c) tipul Amaradia – caracteristic văilor din regiunile piemontane.
d) tipul Carasu – pentru văile râurilor dobrogene.
e) tipul Bahlui-Hârtibaciu – întâlnit la râurile din podişurile
Moldovei şi Transilvaniei.
(3) valea Dunării, prin complexitate şi extindere, are o luncă ce se
detaşează ca o unitate de relief aparte. Dacă în defileu, apare numai în bazinete (4
km lăţime la Moldova Veche), avale de Drobeta Turnu Severin, lunca Dunării are
o desfăşurare continuă. Se lărgeşte treptat, căpătând o extensiune considerabilă în
sectorul bălţilor Ialomiţei şi Brăilei (peste 15-20 km lăţime), cu grinduri înalte de
3-10 m, depresiuni lacustre, conuri aluviale la debuşarea râurilor mari (Olt, Argeş,
Ialomiţa), cursuri paralele şi limane la vărsarea râurilor mici (Mostiştea, unele
râuri dobrogene). Amenajările antropice au schimbat radical condiţiile naturale
din acest sector (fig. 9).
O variantă aparte a reliefului de acumulare fluviatilă, bine dezvoltat de
altfel în lungul Dunării, este reprezentată de relieful deltaic, o câmpie terminală pe
cale de colmatare. În ansamblu, cuprinde forme pozitive alcătuite din grinduri
fluviale (dispuse longitudinal, de o parte şi de alta a braţelor principale), fluvio-
maritime sau cordoane (dezvoltate transversal, ca Letea, Caraorman, Sărăturile) şi
continentale (Chilia), care include între ele depresiuni (ocupate de lacuri şi plaur).

3.3. Procese geomorfologice actuale

Ansamblul teritoriului României conturează o gamă variată de procese

actuale de modelare, diversificate regional, în funcţie de specificul factorilor
generatori şi treptele de relief pe care se grefează. Modul diferit de manifestare al

44
proceselor, în spaţiu şi timp, complică şi mai mult direcţiile actuale de evoluţie.
Astfel, procesele apar frecvent conjugate (ca forme de manifestare şi intensitate)
sau se suprapun unor forme relicte (Velcea, 1973).
Diversitatea condiţiilor fizico-geografice şi activităţile umane tot mai
intense, determină diferenţieri majore în morfodinamica actuală pe treptele
principale de relief (munţi, dealuri şi podişuri, câmpii).
Carpaţii sunt modelaţi prin asociaţii variate de procese, individualizate
sub aspectul ritmului şi formelor, în funcţie de altitudine (agenţi morfogenetici) şi
substratul geologic pe care se grefează (roci dure cristaline sau fliş). Cuprind două
subetaje: alpin (crionival) şi montan forestier (munţii cu înălţime medie şi joasă).
Procesele crionivale sunt proprii culmilor cele mai înalte, situate la peste
1700 m, lipsite în mod natural de vegetaţie forestieră. Modelarea reliefului se
desfăşoară prin acţiunea alternanţei îngheţ-dezgheţ (gelivaţie), zăpezii (nivaţie) şi
vânturilor puternice, în funcţie de altitudine, rocă, declivitate, expunere. În
majoritate, se continuă modelarea periglaciară din pleistocen. În masivele
fragmentate, cu culmi înguste şi puternic înclinate se dezvoltă relieful criogen, iar
în masivele cu platouri extinse domină relieful de nivaţie.
Crestele ascuţite, abrupturile tectonice şi structurale şi pereţii circurilor şi
văilor glaciare sunt afectate de frecvente procese de gelivaţie, cu formarea unor
mase mari de grohotiş la baza versanţilor (Piatra Craiului, Bucegi, Ciucaş,
Ceahlău, Rarău, Făgăraş), reactivate în fiecare an. Uneori pot influenţa întregul
masiv (Piatra Craiului, Postăvaru), schimbând profilul versanţilor sau colmatând
culoarele de vale. Pe calcare şi conglomerate, dar şi pe aglomerate vulcanice, prin
dezagregare, se formează un relief ruiniform caracteristic cu turnuri, ace, babe,
stâlpi şi piramide coafate (Piatra Craiului, Bucegi, Ceahlău, Ciucaş, Trascău,
Călimani, Harghita). De asemenea, un rol morfogenetic semnificativ au
avalanşele, mai ales primăvara.
Pe suprafeţe puţin înclinate, în înşeuări şi culoare mai adăpostite, unde
zăpada persistă o mare perioadă din an, se formează microdepresiuni nivale, de
formă ovală şi dimensiuni de sute de metri. În sectorul superior al versanţilor, se
găsesc nişe şi circuri nivale. Acumulările nivale (sub forma potcoavelor nivale)
rezultă pe versanţii din munţii Făgăraş, Retezat, Godeanu, Ţarcu, Iezer.
Solifluxiunea se dezvoltă pe suprafeţe mari, moderat înclinate, şi cunoaşte
o continuă reactivare, iar marghilele (muşuroaie înierbate) se întâlnesc frecvent la
peste 1650 m altitudine, formându-se fie prin procese biopedogenetice, fie prin
diferenţierea materialelor în mai multe orizonturi şi bombarea depozitelor afânate
(Niculescu, Nedelcu, 1961).
Modelarea fluvio-torenţială constituie procesul cel mai activ, sub
altitudinea de 1700 m, cu toate că el îmbracă caracter sezonier, fiind legat direct
de succesiunea anotimpurilor. Predomină eroziunea, limitată însă de duritatea
rocilor şi prezenţa pădurii.

45
 Albiile râurilor carpatice prezintă variaţii insesizabile, acestea
manifestându-se mai ales în timpul viiturilor, prin modificarea microreliefului
patului aluvial (praguri aluviale, repezişuri, excavaţii, migrarea ostroavelor). La
confluenţă, se remarcă prezenţa conurilor de dejecţie, uşor bombate, rezultate din
aportul de aluviuni al afluenţilor (confluenţele Boiţa-Olt, Frumuşiţa-Olt, Mara-
Iza), ce se constituie în arii de instabilitate (la creşteri de nivel, se produc
decantări de aluviuni şi migrarea afluenţilor).
Erodarea malurilor în detrimentul luncii, în sectoarele de bazinete sau
concavităţi de meandru, poate periclita căile de comunicaţie sau aşezările din
apropiere, sau poate conduce la subminarea bazei versanţilor şi declanşarea unor
alunecări de teren (în Carpaţii flişului).
În cadrul versanţilor, natura petrografică accelerează ritmul de manifestare
al torenţilor, printr-o continuă adâncire (0,5-1 m anual) şi înaintare a obârşiilor
(bazinul superior al Buzăului, Ialomiţei, Teleajenului), la contactul muntelui cu
regiunile periferice dominând acumulările torenţiale (Velcea, 1973).
Alunecările şi curgerile de noroi se diferenţiază pe bazine hidrografice, în
funcţie de substratul litologic (fliş paleogen constituit din gresii în alternanţă cu
argile şi marne) şi amploarea activităţilor antropice (defrişările afectează versanţii
văilor principale, în jurul localităţilor). Cu caracter local, în regiunea de curbură,
intensificarea acestor procese este legată şi de manifestările seismice, mobilitatea
neotectonică şi meandrarea râurilor.
Sunt alunecări adânci, lineare (sub formă de limbă sau în trepte, pe Bâsca
Rozilei, Bâsca Mare şi Mică, Zăbala, Putna, Ialomiţa, Prahova, Bistriţa) sau
ştrangulate (alunecarea Valea Oii de la Nehoiaşu), dispuse adesea în complexe de
alunecare (Posea, 2002). Uneori, după ploi torenţiale sau lungi perioade
excedentare pluviometric, materialele se îmbibă puternic, ajungându-se la curgeri
noroioase.
La nord de Trotuş, alunecările active sunt mai restrânse în suprafaţă, dar
aici predomină arealele cu deluvii groase, periglaciare, ce prezintă un potenţial
ridicat de reactivare.
Prăbuşirile sunt frecvente pe versanţii carpatici abrupţi alcătuiţi din roci
rezistente (şisturi cristaline, calcare, roci vulcanice, gresii, conglomerate), dar cu
numeroase fisuri. Se întâlnesc pe abrupturile văilor despădurite, în chei (Bicaz) şi
defilee (Jiu, Olt, Buzău), pe marginile circurilor şi văilor glaciare.
Deplasarea materialelor (bolovani şi stânci de diferite dimensiuni) se
realizează sub impulsul gravitaţiei, prin căderi individuale de blocuri sau
rostogoliri de pietre.
Unele grohotişuri acumulate în timpul periglaciarului, fixate prin
împădurire pe văiugile unor versanţi, pot fi afectate de prăbuşiri şi rostogoliri
(aval de barajul Râul Mare au acoperit o cabană a muncitorilor).

46
 Aceste procese prezintă pericol pentru căile de comunicaţie din regiunile
montane, de aceea se impun o serie de măsuri de protecţie a versanţilor: utilizarea
unor plase de sârmă pe versanţi (defileul Oltului); realizarea unor tunele de
protecţie (defileul Jiului) sau copertine (Transfăgărăşan).

Fig. 10. Procesele geomorfologice actuale (Geografia României, vol. I, 1983; Bălteanu, 1997).
I, Munţi: 1, procese crionivale, eoliene şi de şiroire; 2, procese fluvio-torenţiale, prăbuşiri şi
rostogoliri; 3, procese fluvio-torenţiale, alunecări, curgeri de noroi. II, Dealuri şi podişuri: 4,
eroziune în suprafaţă şi ravenare, asociate cu deplasări în masă (a, intensă; b, moderate); 5,
ravenare şi eroziune în suprafaţă asociate cu deplasări în masă (a, intense; b, moderate); 6,
deplasări în masă asociate cu ravenări şi eroziune în suprafaţă (a, intense; b, moderate); 7, eroziune
în suprafaţă, slabă şi moderată, numai în limitele văilor. III, Câmpii şi podişuri joase: 8, eroziune
în suprafaţă, ravenare, asociate cu sufoziune: intense (a); moderate (b); 9, eroziune în suprafaţă,
asociată cu sufoziune: intense (a); moderate (b); 10, tasare şi sufoziune; 11, acumulare coluvială,
proluvială şi aluvială; 12, acumulare fluvială (a), fluvială, mineral şi biogenă (b); 13, acumulare
fluvială la viituri excepţionale, cu stagnări locale ale apei; 14, deflaţie şi acumulare eoliană; 15,
disoluţia rocilor carbonatate; 16, disoluţia sării; 17, abraziune; 18, acumulare litorală.

Dealurile şi podişurile cuprind cea mai mare varietate de asociere a

proceselor geomorfologice actuale, datorită predominării pe mari suprafeţe a
rocilor moi (argile, tufuri, nisipuri şi pietrişuri în Subcarpaţi; nisipuri, pietrişuri şi
argile în Podişul Getic; loessuri în Dobrogea; argile, marne, conglomerate, gresii

47
şi nisipuri în Podişul Transilvaniei sau Moldovei), densităţii fragmentării ridicate,
pantelor în general moderate şi presiunii antropice ridicate. Pe spaţii restrânse, se
întrepătrund deplasări în masă cu procese de eroziune (în suprafaţă, în adâncime şi
fluviatile).
Alunecările şi curgerile de noroi dau nota principală în modelarea
versanţilor, prin desfăşurare, aspecte şi intensitate. Prezenţa argilelor şi marnelor,
fragmentarea intensă, declivităţile ridicate şi versanţii despăduriţi, oferă condiţii
declanşatoare propice. Procesele actuale sunt axate în cea mai mare parte pe
fondul relict al aceloraşi categorii, ceea ce complică mult echilibrul acestor forme
(alunecări secundare care afectează valurile vechilor alunecări din Câmpia
Transilvaniei sau Subcarpaţii Buzăului).
Cea mai mare frecvenţă şi cele mai extinse areale se întâlnesc în Podişul
Moldovei, Podişul Transilvaniei şi Subcarpaţi, unde peste 50% din suprafaţa
versanţilor este afectată de alunecări şi curgeri noroioase.
Podişul Moldovei prezintă diferenţieri de la un sector la altul, impuse de
marea varietate a rocilor şi structurii. Astfel, în Podişul Sucevei şi Podişul Central
Moldovenesc, se observă alunecări vechi, pleistocene, pe care s-au produs
numeroase reactivări, mai ales sub abrupturile de cuestă, dar şi alunecări recente,
în trepte şi monticuli, dispuse de obicei în lungul cuestelor. În schimb, în faciesul
marno-argilos al Câmpiei Moldovei, dominante sunt alunecările active, îndeosebi
pe versanţii defrişaţi, cele mai multe fiind simple, de mică adâncime, dar şi forme
complexe. Spre sud, sunt frecvente alunecările superficiale, care colmatează
albiile (Hârjoabă, 1968).
Podişul Transilvaniei se remarcă prin răspândirea alunecărilor vechi
(glimee), cu reactivări actuale, suprapuse formaţiunilor sarmaţiene. Cele mai
răspândite sunt alunecările consecvente şi insecvente, cu lungimi de 2-5 km şi
lăţimi de până la 3 km, dispuse în trepte, ce afectează suprafeţe de sute de hectare
la Saeş, Movile, Saschiz (Morariu, Gârbacea, 1968), în Câmpia Transilvaniei,
centrul şi estul Podişului Târnavelor. O largă extindere au şi alunecările
superficiale, în valuri şi în brazde.
Subcarpaţii cuprind alunecări profunde (Godeni, Păuşeşti-Otăsău,
Ciofrângeni, Bezdead, Pătârlagele, Gura Teghii) şi alunecări superficiale pe
deluvii vechi, care sunt adesea asociate cu curgeri de noroi (Pucioasa, Pănătău).
Procesele de eroziune în suprafaţă şi ravenare se manifestă cu intensitate
accentuată, în funcţie de substratul litologic friabil, pantele accentuate, regimul
precipitaţiilor (intensitatea ploilor torenţiale) şi varietatea utilizării actuale a
versanţilor.
Eroziunea determină modificarea unor proprietăţi ale solului, care
contribuie la reducerea fertilităţii şi scăderea producţiei agricole. De asemenea,
provoacă mari dificultăţi în exploatarea terenurilor şi are un impact deosebit
asupra mediului (Ioniţă, 2000).

48
 În România, ariile cele mai afectate de procesele de degradare prin
eroziune sunt Subcarpaţii (30-45 t/ha/an la Curbură), Podişul Bârladului (20-30
t/ha/an), Podişul Transilvaniei (15-20 t/ha/an) şi Podişul Getic (10-15 t/ha/an).
Judeţele cu relief deluros înregistrează cele mai întinse suprafeţe şi valori ale
eroziunii în suprafaţă (Vrancea 17,0 t/ha/an, Alba 14,3 t/ha/an, Prahova 14,2
t/ha/an, Dâmboviţa 14,0 t/ha/an, Bacău, Buzău, Vâlcea 12,0 t/ha/an) (Moţoc,
1982).
Deşi eroziunea solurilor este puţin perceptibilă în natură, cercetările
experimentale relevă pierderi medii anuale de sol semnificative: de la 20 t/ha/an
pe suprafeţe neprotejate cu pante de 2º la 500 t/ha/an pe pante de 14º. În
Subcarpaţi, pe terenuri cu viţă de vie, pe pante de 14º, se pierd 173 t/ha/an, în
Câmpia Transilvaniei, pe terenuri cu porumb, pante de 4º, se pierd 9 t/ha/an, iar în
Podişul Dobrogei, pe terenuri cu viţă de vie şi pante de 6º, se pierd 44 t/ha/an
(Posea et al, 1974).
În funcţie de agresivitatea ploilor torenţiale (Drăgan, Stănescu, 1970),
spaţiul colinar se înscrie în categoria regiunilor cu potenţial pluviodenudativ
ridicat (Subcarpaţii, Podişul Getic) şi mediu (Podişul Moldovei, Podişul
Transilvaniei, Dealurile Silvaniei). Perioada critică de erodare a solurilor este
aprilie-iulie, în estul ţării şi mai-august, pentru restul teritoriului.
Ravenele prezintă o mare varietate de forme şi stadii de evoluţie, afectând
suprafeţe întinse, scoase practic din circuitul agricol productiv (180.000 ha). Pe
teritoriul ţării a fost inventariată o reţea care însumează peste 19.000 km,
răspândită astfel: Podişul Transilvaniei – 5.800 km, Subcarpaţii – 6.200 km,
Dealurile Vestice – 2.200 km, Podişul Getic – 2.100 km, Podişul Moldovei –
2.000 km, Podişul Dobrogei – 800 km (Mircea, 2003).
În Podişul Moldovei, au fost inventariate peste 9000 de ravene, cu rate
medii de avansare de 1-1,5 m/an, mai frecvente în lungul cuestelor din colinele
Tutovei şi Covurluiului, pe roci nisipoase şi argiloase. Cele mai multe ravene şi
cea mai mare densitate a lor se înregistrează pe versanţii văilor consecvente, cu
expoziţie nord-estică şi sud-vestică, cu energie de 50-100 m şi lungimi de 250-500
m, pante de 16-32 m/100 m (Rădoane et al, 1999).
Eroziunea în adâncime deţine un aport considerabil la eroziunea specifică
totală în judeţele Buzău (24,4 t/ha/an), Prahova (14,4 t/ha/an), Vrancea, Argeş
(12,5 t/ha/an), Vâlcea (8,5 t/ha/an), Gorj (8 t/ha/an) (Moţoc, 1982).
Procesele fluviale de eroziune şi transport ating intensităţile cele mai
ridicate de pe teritoriul ţării. Este vorba de un transport masiv de aluviuni, mai
ales în suspensie, cu un maxim înregistrat în jurul altitudinii de 500 m.
Turbiditatea medie atinge cele mai ridicate valori în Subcarpaţi, Podişul Moldovei
şi Dealurile Silvaniei (2500-5000 g/m³).
Sunt caracteristice albiile despletite, cu braţe secundare (pe văile Bistriţei,
Buzăului, Teleajenului, Prahovei), cu o instabilitate accentuată, mai ales la viituri,

49
procese de eroziune laterală care subminează stabilitatea malurilor sau versanţilor
(Podişul Transilvaniei), aluvionări în lunci, cu formarea de ostroave (Podişul
Getic, Podişul Moldovei).
În bazinele hidrografice mici, precipitaţiile torenţiale generează o eroziune
intensă a albiilor în sectorul mijlociu şi o tendinţă de acumulare în cel inferior, aşa
cum se remarcă în cazul Topologului (Dinu, Bălteanu, 1985), Vâlsanului, Râului
Doamnei şi Argeşelului (Bălteanu et al, 1976; Teodorescu, 2001).
În sectoarele de confluenţă, datorită cantităţilor mari de material solid
transportat, s-au constituit conuri de dejecţie extinse (Mureş, Someş, Buzău,
Bistriţa), care uneori deviază în sens opus râul principal (devierea Siretului spre
est la confluenţele cu Suceava, Moldova, Bistriţa) sau se conjugă cu grindurile
laterale, determinând afluenţii să curgă paralel cu râul colector (Prut).
Aportul mare de aluviuni în sectorul subcarpatic şi de podiş contribuie la
colmatarea puternică a lacurilor de acumulare (pe Olt, Argeş, Siret, Bistriţa).
Astfel, lacurile Bascov, Piteşti şi Rm. Vâlcea au fost colmatate în proporţie de 75-
98% într-o perioadă de 6-13 ani. Ritmuri medii anuale de colmatare rapidă se
înregistrează la lacurile de pe Argeş, Piteşti 15,7%, Bascov 11,7%, Oieşti 9,5%,
Cerbureni 7,3% şi Curtea de Argeş 5,3%, pe Olt, Govora 8,2% şi Rm. Vâlcea
5,6%, pe Siret, Galbeni 10,6%, pe Bistriţa, Pângăraţi 3,4%, pe Ialomiţa, Pucioasa
2,5% (Gâştescu et al, 2003), situate în arii restrictive sub aspectul amenajărilor
hidrotehnice.
Câmpiile, teritorii relativ uniforme, se remarcă printr-o serie de aspecte
specifice, astfel că se întâlnesc două categorii de procese: cele care afectează
suprafeţele interfluviale (tasare, sufoziune, procese eoliene) şi cele din lungul
albiilor (procese fluviatile).
Tasarea are cea mai mare frecvenţă pe suprafeţele acoperite cu loess,
prăfos şi fin nisipos, cu grosimi mari şi în condiţii de umezire lentă. Formele de
relief rezultate sunt crovurile, mai numeroase în estul Câmpiei Române.
În Câmpia Mostiştei şi Bărăganul Central se constată o densitate maximă
de 4-5 crovuri la km², în Câmpia Călmăţuiului şi pe terasele Argeşului 2-3 crovuri
la km², în Câmpia Brăilei un crov la 5 km², iar pe terasele Dunării din Oltenia şi în
Bărăgan, la sud de Buzău, Călmăţui şi Ialomiţa, ca şi în Câmpia Banato-Crişană,
crovurile sunt în număr extrem de redus (Posea et al, 1974).
Uneori, activităţile antropice contribuie la apariţia unor procese de tasare,
prin amplasarea unor construcţii (Brăila, Galaţi) sau drumuri situate la partea
superioară a versanţilor (valea Cricovului).
Sufoziunea afectează cu precădere loessurile cu grosimi mari, fiind
caracteristică regiunilor cu un climat secetos (Câmpia Română de la est de Olt).
Microforme specifice (pâlnii de sufoziune cu diametre de 4-7 m, avene cu
adâncimi de 4-5 m, hornuri sufozionale, hrube, ace, poduri suspendate) se
dezvoltă în lungul versanţilor văilor adâncite în loess (Dunăre, Olt, Călmăţui),

50
scăzând ca dimensiuni spre interiorul câmpurilor. Prezenţa unor orizonturi de
soluri fosile, argile sau nisip, în cadrul păturii de loess, creează discontinuităţi,
determinând o etajare a formelor de sufoziune (pâlnii, firide, văi sufozionale).
Pe versanţii cu depozite loessoide, formarea reliefului sufozional se
întrepătrunde permanent cu procese de degradare a acestuia, prin eroziune
torenţială şi deplasări în masă.
Procesele eoliene sunt prezente pe întreaga suprafaţă a Câmpiei Române şi
Câmpiei Banato-Crişene, manifestându-se atât asupra versanţilor expuşi cât mai
ales asupra unor formaţiuni mobile (nisipuri). Potenţialul de deflaţie are cele mai
mari valori în estul Câmpiei Române şi Câmpia Olteniei, perioada critică fiind
începutul primăverii.
În sudul Olteniei, nisipurile se localizează în lungul Dunării (între
Ostrovul Corbului şi Corabia) şi pe stânga Jiului (de la nord de Craiova până la
Dunăre), pe o suprafaţă de aproape 250.000 ha. Sunt caracteristice dune paralele
alcătuite din nisipuri fine, reactivate în urma defrişărilor masive şi păşunatului
excesiv.
În Bărăgan, nisipurile sunt situate pe dreapta Ialomiţei, Călmăţuiului şi
Buzăului, totalizând 100.000 ha. Sunt în mare parte solificate, fiind puţin supuse
acţiunii vânturilor.
În Câmpia Tecuciului, pe stânga Bârladului şi Siretului, pe o suprafaţă de
14.000 ha şi în Câmpia Valea lui Mihai, între Someş şi Barcău, pe 31.000 ha, sunt
printre cele mai active procese de deflaţie din ţara noastră.
Procesele fluviatile indică o acumulare activă în lungul albiilor,
manifestată printr-o uşoară tendinţă de înălţare, cu instabilităţi ale cursurilor de
apă (meandrări, despletiri, ostroave), precum şi modificări survenite în timpurile
istorice. Procesele actuale au caracter sezonier sau accidental, în funcţie de topirea
bruscă a zăpezii, ploile de lungă durată sau cele torenţiale.
Tipice sunt cursurile de apă cu pante reduse (0,005-0,010 m/km) şi patul
aluvial format din nisip fin. Albiile înregistrează mobilităţi accentuate, cauzate de
volumul mare de aluviuni transportate la viituri. Astfel, în perioada apelor mari
din aprilie-mai 1970, Dunărea a transportat în suspensie 3200 kg/s, aluviuni fine
sub 0,1 mm, la intrarea în deltă (Bondar, 1970).
Accentuarea meandrelor (prin eroziunea malurilor în sectoarele concave)
determină creşterea lungimii arterelor hidrografice (văile Câlniştea, Desnăţui,
Burdea, Glavacioc). În primăvara anului 1970, s-a subminat un volum de circa
50.000 m³ din malul dobrogean al Dunării (Bondar, 1970).
Mobilitatea albiilor este evidenţiată de aspectul, numărul şi densitatea
ostroavelor din cursul Dunării. În sectoarele de micşorare a pantei, sub influenţa
mişcărilor neotectonice, creşte numărul acestora: 12 ostroave între Calafat şi
Turnu Măgurele, numai 3 între Gruia şi Cetate.

51
 Reţeaua hidrografică din câmpie cunoaşte o serie de manifestări torenţiale,
care determină o supraînălţare a cursurilor prin acumulări de aluviuni în albii (pe
Vedea, Vediţa, afluenţii Câlniştei), fapt ce conduce la scăderea competenţei
râurilor. Valurile de aluviuni create împiedică scurgerea apelor, astfel explicându-
se apariţia unor lacuri temporare în lungul văilor (Velcea, 1973).
Datorită unui aport solid sporit, în avale de confluenţe se remarcă o
redistribuire a aluviunilor, reflectată în dinamica bancurilor aluvionare submerse
sau emerse, precum şi modificări ale liniei talvegului (confluenţa Argeş-
Dâmboviţa).
Litoralul Mării Negre este supus acţiunii valurilor şi curenţilor, dar şi
vânturilor, aportului fluviatil de aluviuni şi proceselor gravitaţionale, atât în lungul
liniei de ţărm, cât şi în ariile limitrofe, îndeosebi în deltă, limane şi lagune.
Modelarea actuală a ţărmului se manifestă în funcţie de tendinţa de
creştere a nivelului mării cu 2 mm/an, diminuarea cantităţii aluviunilor
transportate de Dunăre şi intervenţiilor antropice (diguri, construcţii portuare).
Analizele efectuate au indicat predominarea eroziunii (60% din lungimea
litoralului), cu rate de la 1 m/an la 17-20 m/an, dar diferenţiat de la un sector la
altul (Gâştescu, Şelariu, 1994):
- în sectorul deltaic-lagunar, se produce acumularea şi înaintarea uscatului
în mare (la gura braţului Chilia s-au format bancuri submerse, cordoane litorale şi
o deltă secundară; sectorul Sulina-sud, amenajările portuare au favorizat formarea
unei „bare”, dragată periodic; la gura braţului Sfântu Gheorghe s-au acumulat un
cordon-insula Sacalin şi o deltă secundară; sectorul Perişor-Periteasca-Pahane
Rânec favorizează reîntoarcerea parţială a aluviunilor de către curentul
longitudinal; sudul grindului Chituc prezintă acumulări de nisip ce provine din
sectorul nordic, datorită barajului creat de promontoriul Capului Midia), dar şi
retrageri ale ţărmului (sud de Golful Musura; între braţul secundar Împuţita şi
Câşla Vădanei; în dreptul insulei Sacalin; Ciotica-Perişor; Leahova-Portiţa-
Chituc);
- în porţiunea de tranziţie dintre Capul Midia şi Constanţa, cu excepţia
unui mic sector de acumulare lângă digul portului Midia, predomină eroziunea,
care atinge la Mamaia 2 m/an;
- litoralul sudic este afectat, în porţiunile neamenajate, de alunecări,
prăbuşiri şi sufoziuni (Eforie Sud-Tuzla, nord Costineşti, Mangalia-Vama Veche),
datorită prezenţei apelor freatice la baza depozitelor loessoide, iar amenajările
antropice au determinat modificări în morfologia ţărmului. Predomină procesele
de abraziune, cu efecte directe asupra falezei (mai rapide pe porţiunile formate din
depozite loessoide şi mai lente pe calcare sarmatice). Sectoarele de acumulare
sunt mai reduse (Eforie Nord, Mangalia).
Pe plajele nisipoase şi cordoanele litorale se produc procese eoliene,
lagunele şi limanele fluvio-marine sunt supuse colmatărilor, iar ţărmul vestic al

52
complexului Razim-Sinoie este afectat de o uşoară abraziune lacustră (Posea,
2003).
Procesele geomorfologice actuale (din munţi, dealuri, podişuri şi câmpii)
prin desfăşurare, intensitate şi extindere în suprafaţă, corespund celor mai recente
modificări ale peisajului. Specificul morfodinamicii actuale evidenţiază o
multitudine de aspecte practice, deosebit de importante în organizarea spaţiului
geografic.

53
 4. CLIMA

4.1. Factorii genetici ai climei

Analiza elementelor climatice implică interacţiunea dintre factorii cosmici

şi factorii fizico-geografici regionali şi locali, pentru o perioadă lungă de timp.
Radiaţia solară, dinamica atmosferică de la latitudinea ţării noastre şi suprafaţa
subiacentă, definesc trăsăturile climatice ale diferitelor unităţi teritoriale.

1. Radiaţia solară
Poziţia teritoriului României în plină zonă temperată (extindere
latitudinală de 4°38’, de o parte şi de alta a paralelei de 45° latitudine nordică)
asigură un flux radiativ moderat (influenţat de unghiul de înclinare al fasciculului
de raze solare şi opacitatea amosferei), cu diferenţieri regionale semnificative.
Variaţia anuală a unghiului de incidenţă a razelor solare determină o durată
a zilei mai mare la solstiţiul de vară faţă de cel de iarnă, cu 7 ore şi 40 minute în
nord, în timp ce în sud această diferenţă este de 6 ore şi 30 minute (Geografia
României, vol. I, 1983), fapt ce impune deosebiri în desfăşurarea proceselor
climatice, între cele două extremităţi ale ţării.
Cantitatea de energie solară se obţine prin măsurători şi calcule efectuate
la staţiile actinometrice (Timişoara, Cluj Napoca, Bucureşti-Afumaţi, Iaşi,
Constanţa), vizând următoarele componente ale radiaţiei solare: directă, difuză,
globală, reflectată, absorbită, efectivă.
Radiaţia directă este influenţată de unghiul de înălţime a soarelui,
opacitatea atmosferei şi unghiul sub care cad razele solare pe suprafaţa terestră. Se
remarcă astfel diferenţieri latitudinale şi anotimpuale, dar şi cele impuse în mod
special de configuraţia reliefului (prezenţa Carpaţilor): 0,70 cal/cm²·min în
interiorul arcului carpatic; 1,11-1,14 cal/cm²·min în aria extracarpatică. În condiţii
locale favorabile, toamna, în spaţiile montane înalte (Bucegi), valorile pot depăşi
1,2-1,5 cal/cm²·min.
Radiaţia difuză variază în funcţie de înălţimea Soarelui deasupra
orizontului, nebulozitate şi opacitatea atmosferei, având valori mai ridicate la
partea inferioară a atmosferei, sub nivelul maxim de condensare. Pe parcursul
anului, valorile medii cresc de la 0,02-0,03 cal/cm²·min (iarna) la 0,40-0,44
cal/cm²·min (începutul verii).
Radiaţia globală depinde de altitudine, latitudine şi poziţia faţă de lanţul
carpatic (care influenţează caracteristicile maselor de aer). Ponderea celor două
componente (directă şi difuză) variază de la un anotimp la altul: radiaţia difuză
reprezintă 65% iarna şi 35% vara.

54
 Prezintă cele mai mari valori medii anuale pe litoral şi la gurile Dunării
(peste 132,5 kcal/cm²). Câmpia Română beneficiază de un potenţial radiativ de
peste 125 kcal/cm², Câmpia Banato-Crişană, Subcarpaţii Getici şi de Curbură, de
120-122,5 kcal/cm², Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei, de 115-117,5
kcal/cm², cele mai mici valori fiind în regiunile de munte, sub 110 kcal/cm² (Atlas
R.S.România, 1972-1979).
Radiaţia reflectată este în funcţie de albedoul suprafeţei active (vegetaţie,
apă, zăpadă, clădiri) şi caracteristicile fizice ale atmosferei joase. Iarna, datorită
stratului de zăpadă (culoare deschisă, albedou mare), proporţiile în care energia
solară este reflectată ating valori de 60-70%, în timp ce vara acestea scad la 25-
30% din radiaţia totală.
Radiaţia absorbită creşte în prima parte a anului, de la 40-50% în ianuarie,
la 80-85% în martie (din energia solară prelucrată de suprafaţa activă), de o mare
importanţă în procesul de dezvoltare al vegetaţiei.
Radiaţia efectivă variază sezonier, de la 0,03 cal/cm²·min în nopţile de
iarnă, la 0,18-0,22 cal/cm²·min vara, influenţată fiind de opacitatea atmosferei.
Bilanţul radiativ reflectă schimbul energetic dintre atmosferă şi suprafaţa
subiacentă activă şi are valori negative noaptea şi pozitive în timpul zilei. Variază
de la -0,07 cal/cm²·min, pe litoral în nopţile de vară, la peste 0,60 cal/cm²·min, în
timpul amiezilor de vară, pe tot teritoriul ţării (0,78 cal/cm²·min la Constanţa).
În concluzie, variaţiile radiaţiei solare determină diferenţe în evoluţia
fenomenelor climatice pe teritoriul României, pe fondul climatului temperat-
continental.

2. Circulaţia generală a atmosferei

Pe baza poziţiei şi intensităţii sistemelor barice (centri de presiune mare şi
mică), pe teritoriul României se disting patru tipuri principale de circulaţie
atmosferică (Topor, Stoica, 1965): vestică (după direcţia din care vine), polară,
tropicală (după originea aerului din locul de pornire) şi de blocare (după efectul pe
care-l are asupra altor direcţii de deplasare), fiecare cu mai multe variante.
Circulaţia vestică (45% din totalul cazurilor) se realizează în condiţiile în
care deasupra părţii de sud a continentului este o arie cu presiune mare, iar în nord
o zonă depresionară. Iernile sunt blânde, cu ploi şi zăpezi, iar verile au un grad
accentuat de instabilitate atmosferică (Geografia României, vol. I, 1983).
Circulaţia polară (30%) este legată de extinderea spre Islanda a
anticiclonului Azorelor, direcţia predominantă fiind dinspre nord-vest spre sud-
est. Are uneori şi o direcţie dinspre nord, când dorsala anticiclonului azoric se
uneşte cu anticiclonii groenlandez sau scandinav. Ambele variante de circulaţie
provoacă răciri de primăvară-vară şi toamnă, iar iernile se caracterizează prin
temperaturi foarte coborâte (mai ales în depresiunile intracarpatice), zăpadă şi
viscole.

55
 Circulaţia tropicală (15%) aduce un exces de căldură din regiunile
tropicale (de sud-vest, dinspre nordul Africii şi vestul Mării Mediterane şi de sud-
est, dinspre Asia Mică). Se caracterizează prin ierni blânde, cu cantităţi mari de
precipitaţii şi veri cu vreme instabilă, frecvente averse şi numeroase descărcări
electrice (în situaţia unui transport de aer maritim tropical din sud-vest) şi veri cu
timp călduros şi secetos (când predomină advecţiile de aer fierbinte din sud-est).
Circulaţia de blocare (10%) se produce când peste Europa se instalează un
regim de presiune ridicată, care deviază perturbaţiile ciclonice ale aerului atlantic
spre nordul şi nord-estul Europei. În aceste condiţii, în Europa Centrală, se
menţine o presiune ridicată, cu vreme frumoasă, cer mai mult senin, vara
călduroasă şi în cea mai mare parte secetoasă, iar iarna mohorâtă, dar cu
precipitaţii reduse.
Influenţa Carpaţilor asupra circulaţiei atmosferice se impune prin
perturbarea dezvoltării pe mari dimensiuni a proceselor atmosferice, modificarea
traiectoriilor ciclonilor şi anticiclonilor, deformarea fronturilor atmosferice
(Geografia României, vol. I, 1983), punându-se în evidenţă rolul de baraj
orografic şi etajarea climatică.
Principalii centri barici ce influenţează diferit teritoriul României sunt
reprezentaţi prin: anticiclonii azoric, ruso-siberian, groenlandez, scandinav, nord-
african şi ciclonii islandez, mediteraneeni, arab, care acţionează cu o frecvenţă
mai mare sau mai mică.
Anticiclonul azoric, care determină circulaţia vestică, este activ tot timpul
anului, fiind o componentă secundară estică a marelui anticiclon atlantic. Este
centrat pe insulele Azore (20-40° latitudine nordică), de unde în timpul verii se
deplasează către nord, spre Scandinavia şi către est, peste Marea Mediterană. Este
alimentat continuu cu aer cald subtropical, prin partea de mijloc a atmosferei.
Ciclonul islandez se formează în nordul Atlanticului (sud-vestul Islandei)
sau în mările polare, de unde migrează spre această arie. Acţionează simultan cu
anticiclonul azoric, fiind foarte activ şi extins iarna, când poate ocupa tot
Atlanticul de nord, dar mai restrâns vara, când este împins mult spre nord şi
influenţa sa se resimte foarte puţin. Masele de aer polar determină temperaturi
scăzute, nebulozitate şi averse vara (Posea, 2004).
Anticiclonul ruso-siberian se impune în sezonul rece (septembrie-martie),
prin aer rece şi uscat deasupra nord-estului Europei. Când înaintează mult spre
sud-vest, se întâlneşte cu ciclonii mediteraneeni deasupra Mării Negre,
determinând căderi abundente de zăpadă şi viscole în sud-estul şi estul ţării.
Ciclonii mediteraneeni se formează în partea central-vestică a Mării
Mediterane, la contactul aerului polar cu cel tropical, frecvent iarna. Provoacă
schimbări ale vremii şi precipitaţii bogate în sudul ţării.
Anticiclonii groenlandez şi scandinav, cu o frecvenţă mai mare în
anotimpul cald, produc schimbări bruşte de vreme, cu îngheţuri timpurii şi târzii.

56
Anticiclonul nord-african aduce aer tropical şi praf, determinând vreme caldă,
timp senin, cu fenomene orajoase, în sudul şi sud-vestul ţării (adesea cad
precipitaţii, când transportă umezeală de deasupra Mediteranei). Ciclonul arab are
o influenţă redusă, imprimând o direcţie estică circulaţiei aerului.

3. Suprafaţa subiacentă activă

Suprafaţa terestră, cu toate particularităţile ei (relief, vegetaţie, roci, sol,
reţea hidrografică, aşezări), devine factor climatogen, influenţând distribuţia
elementelor climatice.
Relieful este cel mai important factor geografic, determinând o mare
variabilitate regională şi locală în caracteristicile climatice, reflectată în separarea
regiunilor climatice şi topoclimatice.
În primul rând, prezenţa lanţului carpatic pune în evidenţă rolul de barieră
climatică, cu diferenţieri semnificative în aspectul vremii de o parte şi de alta a
Carpaţilor. Carpaţii Orientali şi Meridionali limitează acţiunea maselor de aer
maritim, dinspre vest şi sud-vest (deteminând un regim climatic mai moderat în
Câmpia şi Dealurile Banato-Crişene, Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei, cu
nebulozitate mare şi precipitaţii relativ abundente) şi a maselor de aer estic
(favorizând în estul şi sudul ţării un climat mai continental, cu amplitudini termice
mari, nebulozitate mai redusă, precipitaţii puţine, frecvente fenomene de
uscăciune şi secetă).
Altitudinea reliefului determină etajarea proceselor şi fenomenelor
climatice. Astfel, temperatura medie anuală a aerului scade cu 0,5-0,7ºC/100 m,
umezeala relativă medie anuală creşte cu 1-1,5%/100 m, nebulozitatea medie
anuală creşte cu 0,1 zecimi/100 m, precipitaţiile medii anuale cresc cu 70-100
mm/100 m (Geografia României, vol. I, 1983).
Expoziţia versanţilor faţă de circulaţia generală a atmosferei şi faţă de
radiaţia solară, determină diferenţe semnificative. Astfel, versanţii cu expunere
vestică şi nord-vestică înregistrează precipitaţii mai multe (cu 100 mm), umezeală
mai ridicată (cu 2-4%) şi nebulozitate mai mare (cu 0,4-1,0 zecimi), decât cei cu
expunere estică şi sud-estică, unde au loc şi procese de föhn, legate de încălzirea
adiabatică a aerului (Atlas R.S.România, 1972-1979). Pe de altă parte, versanţii cu
expunere sudică (însoriţi) primesc o cantitate mai mare de energie solară, faţă de
cei cu expoziţie nordică (umbriţi), impunând diferenţe altimetrice (150-200 m) în
distribuţia izotermelor şi durata stratului de zăpadă (circa o lună).
Văile şi culoarele de vale principale (defileul Dunării, valea Oltului)
canalizează masele de aer în lungul lor, favorizând o mai bună ventilare a aerului
şi o creştere a turbulenţei atmosferice, cu influenţe în uniformizarea elementelor
climatice şi dispersia mai rapidă a poluanţilor industriali (Bogdan, 1994).
Depresiunile intramontane determină apariţia inversiunilor de temperatură
(temperaturile minime absolute din ţara noastră s-au înregistrat în aceste spaţii –

57
Braşov, Ciuc, Giurgeu, şi nu pe cele mai înalte culmi carpatice) şi valorilor mari
ale calmului atmosferic (Petroşani, 70%).
Vegetaţia impune modificări proceselor şi elementelor climatice, în
funcţie de tipul formaţiunilor (forestiere sau ierboase), densitatea plantelor,
speciile caracteristice, stadiul vegetativ, coronamentul arborilor şi desimea
frunzelor. La nivelul superior al vegetaţiei se formează cea de-a doua suprafaţă
activă, unde sunt reţinute 80% din energia solară şi 15-20% din cantitatea de
precipitaţii.
Pădurea se caracterizează printr-un topoclimat aparte (regim moderat
termic, umezeală mare a aerului, strat de zăpadă relativ uniform distribuit, calm
atmosferic predominant), dar, în acelaşi timp, se constituie într-un obstacol în
direcţia maselor de aer, dezvoltându-se şi o circulaţie locală de tip briză.
Suprafeţele acvatice induc modificări climatice locale, prin evaporaţie
intensă şi inversiuni termice (Bogdan, 1993), vizibile în temperatura aerului,
umezeală, frecvenţa ceţii.
Marea Neagră îşi exercită influenţa asupra unei fâşii de 20-25 km de-a
lungul litoralului, printr-un regim termic moderat (cele mai reduse amplitudini
termice din ţară) şi o circulaţie locală de tip briză. Umezeala mare a aerului
determină apariţia inversiunilor de temperatură şi formarea curenţilor descendenţi,
care destramă norii, rezultând timp senin şi precipitaţii reduse cantitativ. De
asemenea, Marea Neagră funcţionează şi ca arie de ciclogeneză, influenţa sa
extinzându-se până la Carpaţii de Curbură.
Aşezările umane modifică substanţial unii parametri climatici. Prin
construcţii înalte, zone industriale, trama stradală, circulaţia autovehiculelor, se
constituie în arii topoclimatice aparte. Temperatura medie a aerului este cu 1-
1,5°C mai mare, frecvenţa calmului atmosferic este dublă, intensitatea vântului
este micşorată cu 1,5-2,5 m/s, umezeala aerului este mai scăzută în partea centrală
a oraşelor comparativ cu împrejurimile acestora (Dumitrescu, 1976).

4.2. Principalele caracteristici climatice

4.2.1. Temperatura

Diversitatea condiţiilor fizico-geografice şi influenţa Carpaţilor

impunparticularităţi distincte în distribuţia valorilor temperaturii aerului pe
teritoriul României.
Temperatura medie anuală variază pe un ecart de peste 13ºC. Valorile
cele mai ridicate, de peste 11ºC, se întâlnesc în sudul Câmpiei Române, de-a
lungul Dunării, pe litoralul Mării Negre şi în Delta Dunării. În restul Câmpiei
Române, Câmpia Banato-Crişană şi cea mai mare parte a Dobrogei, temperatura
se menţine între 10 şi 11ºC. În regiunile de deal şi podiş, temperatura oscilează

58
între 6 şi 10ºC, iar în regiunile muntoase scade accentuat, ajungând ca izoterma
anuală de 0ºC să fie întâlnită la altitudinea de 2000 m în Carpaţii Meridionali şi la
1800-1850 m în Carpaţii nordici. Pe marile înălţimi din masivele Bucegi, Făgăraş,
Retezat, valorile sunt chiar sub -2ºC. Văile adânci (Jiu, Buzău, Trotuş, Bistriţa,
Arieş) şi depresiunile intramontane (Braşov, Maramureş) au temperaturi în jur de
7ºC.
Se observă în acelaşi timp că valorile medii anuale sunt mai scăzute în
nordul ţării cu circa 2-3ºC în comparaţie cu sudul şi cu circa 1ºC pe versanţii cu
expunere nordică faţă de cei sudici.
Interacţiunea circulaţiei atmosferice cu particularităţile suprafeţei active
scoate în evidenţă diferenţe semnificative în variaţia temperaturii medii lunare.
În luna ianuarie, în regiunea de câmpie din estul şi sud-estul ţării, sub
influenţa advecţiei maselor de aer rece, continental, temperatura aerului este de -
3…-2ºC, iar în Câmpia Banato-Crişană şi sud-vestul Câmpiei Române, unde sunt
advecţii de aer cald, temperatura aerului este de -2…-1ºC. În Dobrogea şi pe
litoralul Mării Negre, se remarcă valorile cele mai ridicate, peste 0ºC, datorită
rolului moderator al Mării Negre (la Mangalia, sunt cele mai mari temperaturi
medii din ţară).
Sunt evidente diferenţe între vestul ţării (sud-vestul Câmpiei Române şi
Câmpia Banatului), cu temperaturi mai ridicate cu 1-2ºC, comparativ cu estul
Câmpiei Române, datorită barajului Carpaţilor Orientali în calea maselor de aer.
În Subcarpaţi, se înregistrează temperaturi cu 1-2ºC mai ridicate decât
câmpia, unde au loc frecvente inversiuni termice. Regiunile montane sunt
delimitate de izoterma de -6ºC. Temperaturile scad altitudinal, astfel că pe
vârfurile cele mai înalte ajung la -10…-8ºC (chiar sub -10ºC, la peste 2500 m, în
Bucegi, Făgăraş, Parâng, Retezat). Însă, în masivele de peste 2000 m altitudine,
cea mai scăzută temperatură se produce în luna februarie (datorită echilibrării mai
târzii a temperaturii solului şi aerului), când se ating, de asemenea, valori sub -
10ºC.
Iarna, sunt frecvente inversiunile de temperatură, specifice depresiunilor
intracarpatice (Neamu et al, 1968), unde se întâlnesc temperaturi mai scăzute
decât pe culmile carpatice. De exemplu, la 14 ianuarie 1965, în Depresiunea
Braşov, temperatura înregistrată era de -23,2ºC, pe când la Vârful Omu, la aceeaşi
oră, se înregistrau numai -14,2ºC (Mihai, 1975).
În luna iulie, temperaturi de peste 23ºC se găsesc doar pe o fâşie îngustă în
sudul ţării, de-a lungul Dunării. În general, regiunile de câmpie înregistrează
valori termice de peste 20ºC (22-23ºC în Câmpia Română, 20-21ºC în Câmpia
Banato-Crişană). În dealuri şi podişuri, temperatura scade lent, sub 20ºC, izoterma
de 16ºC delimitând baza arcului carpatic. În regiunea de munte, scăderea
temperaturii aerului este mult mai rapidă, ajungând la nivelul celor mai înalte
vârfuri la mai puţin de 6ºC (5,3ºC la Vârful Omu).

59
 Amplitudinea medie anuală, expresie a gradului de continentalism, atinge
valori maxime de peste 25ºC în Câmpia Română şi bazinele inferioare ale
Siretului şi Prutului. În Dobrogea, Podişul Transilvaniei şi Podişul Moldovei,
valorile depăşesc 23ºC, iar în Câmpia Banato-Crişană şi în lungul litoralului 22ºC.
Cu creşterea altitudinii, amplitudinea scade treptat, de la 20-21ºC în regiunea
subcarpatică, la sub 17ºC pe culmile montane.
Variaţiile de lungă durată ale temperaturii anuale evidenţiază abateri
maxime de 2-2,5ºC (abateri medii negative de -0,1…-0,2ºC în nordul şi centrul
ţării, dar pozitive de 0,2-0,4ºC în partea de sud-est) faţă de media multianuală. De-
a lungul anilor, se remarcă, în luna ianuarie, încălzirea din deceniul 1914-1923, de
2-2,5ºC, precum şi răcirile accentuate din deceniile 1888-1897 (-1,5ºC în nord şi -
2,9ºC în sud) şi 1938-1947 (-1,5ºC în nord-vest şi -2,5ºC în est şi sud); în iulie, se
conturează încălzirea din deceniul 1931-1940 (0,5-1,1ºC) şi răcirea din deceniul
1977-1986, cu abateri negative de 0,8-1,5ºC. Pe baza valorilor actuale, este
posibilă o tendinţă generală de încălzire, cu 0,1-0,7ºC (Iliescu, 1994).
Temperaturile medii zilnice înregistrează variaţii mai mari iarna (peste
1ºC) şi mai mici vara (sub 1ºC). În ianuarie, valorile oscilează între -6ºC la câmpie
şi -12ºC în regiunea montană, iar în iulie, între 23ºC în regiunile joase şi 7ºC în
cele de munte, cu mari variaţii neperiodice de la un an la altul.
Prima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC se plasează înainte de 11
februarie pe litoral şi în sud-vestul Banatului şi mai târziu în restul ţării, până după
1 mai în etajul alpin. Ultima zi cu temperaturi medii zilnice peste 0ºC apare la
sfârşitul lunii octombrie pe înălţimile carpatice şi chiar în primele zile ale lunii
ianuarie pe litoral. Durata medie anuală a intervalului cu temperaturi medii zilnice
peste 0ºC diferă de la 325 zile în Delta Dunării şi pe litoral, la sub 150 zile în
regiunile montane înalte. Suma anuală a temperaturilor medii zilnice pozitive
scade cu creşterea altitudinii, de la peste 4200ºC în lungul Dunării, la sub 600ºC la
peste 2500 m altitudine (Atlas R.S.România, 1972-1979).
Temperaturile extreme sunt dependente de advecţiile frecvente de aer cald
sau rece, având repercursiuni negative asupra organismului uman şi activităţilor
economice.
Temperaturile maxime înregistrate au depăşit 41-42ºC în Câmpia Română,
39-40ºC în Câmpia Banato-Crişană, 37-39ºC în Podişul Moldovei, Podişul
Transilvaniei, Subcarpaţi şi 22ºC pe culmile montane de peste 2500 m. Maxima
absolută a fost de 44,5ºC, înregistrată la 10 august 1951, la Ion Sion (concomitent
cu 44ºC la Valea Argovei şi Amara-Slobozia), în estul Câmpiei Române.
Temperaturile minime ating valori de sub -30ºC, aproape pe întreg
teritoriul ţării, excepţie făcând litoralul, Banatul şi parţial Subcarpaţii, unde
coboară sub -28ºC. Minima absolută, –38,5ºC, s-a înregistrat la 24 ianuarie 1942
la Bod (Depresiunea Braşov), alături de -38,4ºC, la 14 ianuarie 1985, la Miercurea

60
Ciuc, -38ºC, la 18 ianuarie 1963, la Joseni şi -38ºC, 10 februarie 1929, la Vârful
Omu (Bogdan. Niculescu, 1999).
Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice prezintă o
importanţă practică deosebită. Zilele cu îngheţ totalizează 60 pe litoral, 95-100 în
regiunile de câmpie din sud şi vest, valorile crescând cu altitudinea, depăşind 260
anual la peste 2500 m. Zilele de iarnă înregistrează valori sub 15 pe litoral, 20-35
în Câmpia Română, Câmpia Banatului, Câmpia Moldovei şi depresiunile
intracarpatice, peste 155 anual pe cele mai înalte vârfuri montane. Zilele de vară
se produc din martie până în octombrie şi totalizează peste 100 în Câmpia
Română, sub 50 pe litoral, scăzând cu altitudinea, astfel că lipsesc la marile
înălţimi. Zilele tropicale se produc din mai până în septembrie, ca urmare a
advecţiilor de aer foarte cald: 35-40 în Câmpia Română, 20-30 în Câmpia Banato-
Crişană, sub 10 în depresiunile intracarpatice.

4.2.2. Precipitaţiile

Poziţia geografică a ţării noastre în partea centrală a Europei şi prezenţa

Carpaţilor, impun diferenţieri în distribuţia teritorială a precipitaţiilor atmosferice
(lichide şi solide).
Cantităţile anuale de precipitaţii sunt repartizate neuniform pe
principalele trepte de relief, dar, în ansamblu, se remarcă o diminuare a acestora
de la vest (600 mm) la est (sub 400 mm).
Cele mai mari valori sunt în regiunea muntoasă, unde au depăşit 1200 mm
(pe versanţii orientaţi spre vest şi nord se înregistrează cu 100-200 mm mai mult
decât pe cei orientaţi spre est şi sud). Pe versanţii vestici ai Munţilor Apuseni, la
Stâna de Vale (1100 m altitudine), se înregistrează polul ploilor din ţara noastră –
1600 mm.
Datorită rolului de baraj orografic al Carpaţilor, cantităţi mai mari se
înregistrează în jumătatea nord-vestică a ţării, sub influenţă oceanică (550-650
mm în câmpie şi 700 mm în regiunile de deal) şi mai reduse în sud-est (550 mm în
câmpie şi 600-700 mm în regiunea deluroasă), sub influenţa aerului continental
(Geografia României, vol. I, 1983).
În Podişul Transilvaniei, mediile anuale variază între 600 şi 800 mm. În
ariile cu föhn, cantităţile de precipitaţii se reduc semnificativ: Subcarpaţii Curburii
(470-480 mm), culoarul Turda-Alba Iulia-Deva (480-510 mm), Podişul Mehedinţi
(600 mm).
Cele mai reduse cantităţi se întâlnesc pe litoral (300-400 mm) şi în sectorul
maritim al Deltei Dunării (sub 300 mm), unde suprafeţele mari cu apă favorizează
formarea curenţilor descendenţi şi destrămarea norilor (România. Mediul şi
reţeaua electrică de transport. Atlas geografic, 2002).

61
 Regimul multianual al precipitaţiilor cunoaşte mari variaţii neperiodice,
care evidenţiază perioade excedentare sau deficitare. Cele mai mari cantităţi s-au
înregistrat în anii cu predominarea activităţii ciclonice şi frontale, la scara întregii
ţări (1897, 1912) sau numai regional, anii 1969, 1970, 1971, 1972 în Câmpia
Română (Gâştescu et al, 1979), 1970, 1974, 1995 în Depresiunea Transilvaniei
(Sorocovschi et al, 2002), 1924, 1941, 1969, 1975 în Carpaţii şi Subcarpaţii
Getici, 1908, 1933, 1940, 1955, 1991 în Moldova (Niculescu, 1997).
Cele mai mici cantităţi s-au înregistrat în anii cu circulaţie predominant
anticiclonică: 1896, 1904, 1907, 1934, 1945, 1946, 1948, 1953 (Topor, 1964), iar
mai recent 1992, 1998, 2000, când precipitaţiile căzute au reprezentat între un
sfert şi jumătate din media multianuală (intensitatea maximă în 1945-1946).
Cantităţile semestriale de precipitaţii se diferenţiază, astfel că, din
cantitatea medie anuală, circa 2/3 se realizează în sezonul cald (aprilie-octombrie).
Repartiţia lor teritorială urmăreşte aceleaşi legi de variaţie: cresc de la est la vest
şi în altitudine.
Cantităţile lunare de precipitaţii sunt repartizate neuniform în timpul
anului. Maximul pluviometric se înregistrează în intervalul mai-iunie (şi iulie în
spaţiul montan), când dorsalele anticiclonului azoric antrenează ciclonii oceanici.
Minimul pluviometric se înregistrează în februarie-martie şi se datorează
frecvenţei mai mari a aerului continental. În regiunile cu influenţe
submediteraneene, mai apar un maxim secundar (octombrie-noiembrie) şi un
minim secundar (august-septembrie).
Cele mai mari cantităţi lunare de precipitaţii sunt de 200-300 mm (uneori
peste 500 mm) şi provin din averse puternice de natură frontală sau convectivă, iar
cele mai mici cantităţi lunare se pot înregistra în tot cursul anului, fiind sub 10
mm (în câmpie şi dealuri) sau 20 mm (munţi). Absenţa totală a precipitaţiilor
generează secetele (Bogdan, Niculescu, 1999).
Unele luni sunt deficitare pluviometric, frecvent primăvara (martie 1929,
1948, 1953), toamna (septembrie 1903, 1953) şi vara (iulie-august 1946, 1992),
căpătând o importanţă deosebită prin diminuarea semnificativă a producţiei
agricole. Recordul de 19 luni consecutive deficitare pluviometric (din mai 1945
până în decembrie 1946) a fost la Iazu, în Bărăganul Central (Bogdan, 1980).
Variaţiile de lungă durată ale precipitaţiilor se încadrează în anumite
cicluri (de aproximativ 40 de ani). Se remarcă intervalele cu ani foarte ploioşi
(1876-1885, 1910-1919, 1932-1941, 1966-1975), cu cele mai mari abateri faţă de
„normală”, de 65,2-171,3 mm, ca şi cele cu ani foarte secetoşi (1902-1911, 1942-
1951, 1983-1992), când abaterile negative cele mai mari au fost de 70-174 mm.
În ceea ce priveşte cantităţile anotimpuale de precipitaţii, se observă:
perioadele ploioase din intervalele 1878-1887 (vara), 1936-1945 (toamna), 1962-
1971 (iarna) şi 1970-1979 (primăvara); secetele din perioadele 1971-1980 (iarna),
1945-1954 şi 1981-1990 (primăvara), 1943-1952 (vara) şi 1982-1991 (toamna).

62
Scăderea cantităţilor de precipitaţii mai ales după deceniul 1976-1985, se înscrie
într-o anumită variabilitate naturală. Ca urmare, în prezent, se observă o tendinţă
de creştere a valorilor medii (Iliescu, 1996).
Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 de ore au un rol important în
generarea proceselor de eroziune şi alunecare, provocând nu de puţine ori
inundaţii.
Frecvenţa cea mai mare (40%) o au cantităţile de 100-130 mm; urmează
valorile de sub 100 mm (30%) şi cele de peste 150 mm (6,5%).
Cele mai mari cantităţi în 24 de ore au fost: 530,6 mm la 29 august 1924,
C.A. Rosetti în Delta Dunării; 348,9 mm, la 26 iunie 1925, Ciupercenii Vechi în
Oltenia; 306,0 mm, la 19 iunie 1924, Fundata în Culoarul Rucăr-Bran; 280,4 mm,
la 16 iunie 1938, Cârlibaba în Culoarul Bistriţei moldoveneşti.
Durata şi intensitatea ploilor evidenţiază o mare variabilitate temporală şi
spaţială, în funcţie de direcţia de deplasare a maselor de aer şi poziţia arcului
carpatic. Astfel, ploile cu durata cea mai mare (peste 190 minute) se produc în
vestul şi nordul ţării, iar cele cu durata cea mai mică (sub 150 minute) apar în
regiunile cu manifestări föhnale sau advecţii de aer continental.
Intensitatea medie a ploilor este de 0,04 mm/min, intensitatea maximă are
valori de 0,20-0,35 mm/min, iar cea maximă absolută este de 6 mm/min, în
regiunile de câmpie (Dragotă, Bălteanu, 1999).
Ploile torenţiale variază teritorial în funcţie de altitudine, forma de relief,
poziţia Carpaţilor, condiţii locale şi timp, fiind însoţite uneori şi de grindină.
Intensitatea scade treptat cu altitudinea până la valori sub 3 mm/min în
regiunile montane (cea mai intensă ploaie s-a produs la Viziru, la 27 mai 1939, cu
o intensitate medie de 6,63 mm/min). Durata cea mai mare (peste 4 ore) o au
ploile torenţiale de origine frontală, însă intensitatea lor scade brusc, sub 0,20
mm/min. Cantitatea de precipitaţii cea mai mare se înregistrează în timpul ploilor
de origine frontală (peste 120 mm), în timpul unor averse cu durata de peste două
ore, dar şi în cazul ploilor cu caracter local (Bărăgan, Câmpia Olteniei), cu durate
de până la 60 minute (Bogdan, Niculescu, 1999).
Numărul de zile cu diferite cantităţi de precipitaţii variază foarte mult
teritorial, crescând în general cu altitudinea. Astfel, cel mai mare număr mediu
anual de zile cu precipitaţii se înregistrează la 1700-1800 m înălţime, la nivelul
plafonului maxim de condensare. Se remarcă 140-180 zile cu precipitaţii peste 0,1
mm în spaţiul montan, 100-135 zile în dealuri şi podişuri, 90-115 zile în câmpii şi
doar 70-85 zile pe litoral.
Iarna, precipitaţiile cad mai ales sub formă de ninsoare. Data medie de
producere a primei ninsori corespunde datei când temperatura scade sub 2ºC, iar a
ultimei ninsori când depăşeşte 5°C (Clima R.P.Române, vol. I, 1962).
Numărul mediu anual de zile cu ninsoare este diferit de la o regiune la alta:
10-12 zile pe litoral, 15-20 zile în câmpii, 20-30 zile în dealuri şi podişuri, peste

63
40 zile în munţi (chiar peste 100 zile pe marile înălţimi). De-a lungul timpului, s-a
înregistrat o mare variabilitate anuală.
Faţă de primele ninsori, stratul de zăpadă apare ca dată medie cu circa
două săptămâni mai târziu (Clima R.P.Române, vol. I, 1962). Numărul mediu
anual de zile cu strat de zăpadă este sub 25 zile pe litoral, 50 zile în Bărăgan, 65-
75 zile în regiunile de dealuri şi peste 100 zile în ariile montane.

4.2.3. Vântul

Pe teritoriul României, caracteristicile vântului depind de particularităţile

circulaţiei generale a atmosferei şi configuraţia reliefului (Carpaţii au rol
dominant în modificarea şi canalizarea direcţiei maselor de aer).
Deasupra crestelor montane (la altitudini de peste 2500 m) predomină
vânturile din direcţie vestică, cu o frecvenţă de 67%. La altitudini mai joase,
circulaţia generală este influenţată de orientarea văilor şi culoarelor de vale,
desfăşurarea culmilor montane secundare, astfel că ponderea circulaţiei vestice
este de 60-65%, la 1800 m.
În interiorul arcului carpatic, direcţia vântului dominant este diferită
regional. Astfel, în Podişul Someşan, vântul predominant este cel din nord-vest, în
Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor din nord şi nord-est (datorită
modificării circulaţiei aerului de către versantul vestic al Carpaţilor Orientali), în
Culoarul Orăştie-Aiud din sud-vest.
În regiunile extracarpatice, direcţia dominantă a vântului este influenţată
de orientarea culmilor carpatice. În estul Carpaţilor Orientali, predomină vânturile
dinspre nord-vest şi nord, iar la Curbură, vânturile dinspre nord-est. În sudul
Carpaţilor Meridionali, se face tranziţia spre direcţia nord-vestică, iar în vestul
Carpaţilor Occidentali, domină vânturile dinspre sud-est şi sud.
În Câmpia Banato-Crişană, predomină vânturile de sud, sud-est şi est, iar
în Câmpia Română, cele de vest şi est, cu unele modificări la cele două extremităţi
(dinspre nord-vest şi nord-est). În Dobrogea şi pe litoral, domină vânturile de vest
şi nord-vest, iar în Delta Dunării, cele de nord şi sud.
Viteza vântului este în funcţie de rugozitatea suprafeţei terestre, orientarea
reliefului şi altitudine. Astfel, pe platoul Ceahlăului (1850 m), viteza medie este
de 10,4 m/s, pe versantul nordic este de 4 m/s, iar la baza acestuia scade la 1,8 m/s
(Geografia României, vol. I, 1983).
În spaţiul montan, viteza medie anuală a vântului este cuprinsă între 8,0 şi
10,5 m/s (pe cele mai mari înălţimi carpatice, la peste 2000 m), 4 m/s pe platourile
montane, 2-3 m/s pe versanţii adăpostiţi şi sub 1 m/s în depresiunile intramontane.
În Depresiunea Transilvaniei, arie relativ adăpostită, viteza medie a
vântului este de 1,6-2,5 m/s, în podişurile piemontane extracarpatice şi Podişul

64
Moldovei 3-4 m/s, în Câmpia Română 4 m/s, în Câmpia Banato-Crişană 3 m/s şi
4-5 m/s pe litoral (cu viteze mai mari la gurile Dunării, 7 m/s).
Potenţialul energetic eolian al României se diferenţiază pe treptele de
relief, fiind mai ridicat pe litoral şi pe înălţimile carpatice. Pentru a putea fi
utilizate, vitezele vânturilor active trebuie să depăşească 3 m/s. Deşi vânturile cu
viteze energetice de peste 10 m/s cumulează frecvenţe de 1600 ore/an, pe cele mai
mari înălţimi carpatice şi la gurile Dunării, un impediment major în valorificarea
acestora este reprezentat de regimul eolian neuniform.

Fig. 11. Regimul eolian (Geografia României, vol. I, 1983)

Perioadele cu calm atmosferic variază teritorial. Astfel, cea mai redusă

frecvenţă se înregistrează pe marile înălţimi (9%) şi pe litoralul Mării Negre
(13%), unde vânturile sunt dominante. Valori mai mari se întâlnesc în regiunile
extracarpatice estice (20-35%), în sud-vestul Câmpiei Române (35-45%), în
Podişul Transilvaniei (45-55%). Cea mai mare frecvenţă (60-80%) se realizează în
depresiunile intracarpatice: Ciuc (60%), Baraolt (64%), Giurgeu (65%), Haţeg
(70%), Loviştei (75%).
În afară de vânturile dominante, care depind de circulaţia generală a
atmosferei, pe teritoriul ţării se produc şi vânturi locale. Unele au o periodicitate
zilnică, depinzând de încălzirea inegală a diferitelor tipuri de suprafeţe (brizele),
iar altele sunt dependente de circulaţia atmosferică (föhnul, crivăţul, austrul),
acţionând regional, într-un anumit anotimp sau stare climatică specifică.

65
 Vânturile de munte-vale (brizele de munte) se manifestă dinspre regiunile
joase spre cele înalte, în timpul zilei, iar noaptea sub formă de flux descendent. Pe
timp senin, ating o frecvenţă de 80-90%, pe valea Bistriţei, la ieşirea din spaţiul
montan (Mihăilescu, 1975).
Brizele marine se produc datorită contrastelor termice dintre suprafaţa
uscatului şi a Mării Negre. Ca direcţie, ziua, se manifestă dinspre mare spre uscat
(între orele 10 şi 20), iar noaptea dinspre uscat spre mare (între orele 23 şi 8), cu
mici perioade de relativ calm (Neacşa et al, 1974). Fenomene de briză se produc
şi în împrejurimile marilor bazine acvatice, fiind întâlnite în lungul Dunării
(Geografia văii Dunării româneşti, 1969) şi a marilor oraşe (Gugiuman, Cotrău,
1975; Erhan, 1979).
Föhnul este un vânt cald şi uscat, care se formează pe versanţii opuşi
(adăpostiţi) faţă de circulaţia maselor de aer din vest şi sud-vest. Are cea mai mare
pondere la exteriorul Carpaţilor şi Subcarpaţilor de la Curbură, nordul Munţilor
Făgăraş (denumit Vântul Mare), depresiunile din Munţii Banatului (denumit
Coşava), sud-estul Munţilor Apuseni.
Crivăţul este un vânt puternic, foarte rece şi uscat, dezvoltat la contactul
dintre periferia dorsalei anticiclonului siberian cu o depresiune situată în
Peninsula Balcanică sau estul Mării Mediterane. Bate iarna, din direcţie nord-
estică, în regiunile din sud-estul şi estul României. Uneori viteza vântului ajunge
la 120 km/h şi se asociază cu viscole puternice, provocând geruri mari,
spulberarea şi troienirea zăpezii, ruperi de arbori, distrugeri ale conductorilor
aerieni.
Nemira este o variantă a Crivăţului, care pătrunde pe valea Oituzului şi
afectează culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc-Braşov, manifestându-se ca un vânt
foarte violent.
Austrul este un vânt uscat, cu direcţie sudică, sud-vestică şi vestică, care
bate în toate anotimpurile în regiunile din sudul ţării. Apare la periferia nordică a
anticiclonilor din Peninsula Balcanică, în condiţiile existenţei unui minim
barometric în Transilvania. Iarna determină scăderi accentuate ale temperaturii, iar
primăvara şi vara o uscăciune pronunţată.
Băltăreţul este un vânt umed, specific bălţilor Dunării, având originea în
ciclonii din Marea Neagră şi Marea Mediterană. Se manifestă primăvara şi vara,
provocând ploi de scurtă durată.
Munteanul este un vânt înregistrat la curbura Carpaţilor; bate dinspre
Munţii Buzăului spre Bărăgan, din direcţie nord-vestică. Generează precipitaţii cu
caracter torenţial şi căderi de grindină.
Suhoveiul afectează sudul şi estul ţării, în perioada caldă a anului, fiind
fierbinte şi uscat. Poate fi asociat cu furtuni de praf, provocând eroziunea solului,
creşterea deficitului de umezeală din sol şi pierderea recoltelor. Frecvenţa medie
anuală este de 4-6 zile în sudul Moldovei şi Câmpia Română, unde este cunoscut

66
sub numele de Sărăcilă, Traistă goală sau Traistă-n băţ şi 2 zile în Dobrogea,
unde este denumit Vântul negru.

4.3. Regionarea climatică

Pe fondul climatului temperat-continental de pe teritoriul României, se pun

în evidenţă diferenţieri regionale în repartiţia elementelor climatice, influenţate de
sistemele barice şi de etajarea reliefului.
Ca urmare, în literatura de specialitate, se delimitează mai multe sectoare
de provincie climatică, dacă regionarea se bazează pe criteriul influenţelor
climatice exterioare (oceanice, submediteraneene, de tranziţie, de ariditate, baltice,
pontice), impuse de circulaţia generală a atmosferei şi de regiuni climatice (litoral,
câmpie, deal, munte), dacă se porneşte de la criteriul influenţei orografice, adică
particularităţile suprafeţei active.
Configuraţia Carpaţilor diferenţiază areale cu anumite particularităţi ale
circulaţiei atmosferice, astfel că la nivelul teritoriului ţării se resimt următoarele
tipuri de influenţe climatice (Geografia României, vol. I, 1983):
- influenţele oceanice (vestice) sunt caracteristice regiunilor nord-vestice şi
centrale ale ţării (Depresiunea Transilvaniei, Câmpia şi Dealurile Crişano-
Someşene, Munţii Apuseni). Sunt frecvente advecţii ale aerului temperat-maritim,
care determină cantităţi mai mari de precipitaţii (un maxim principal în mai-iunie
şi un maxim secundar în decembrie). Iarna, au loc pătrunderi frecvente ale aerului
rece din nord-vest (produse de anticiclonii azoric şi scandinav) şi ale aerului mai
cald (prin intermediul ciclonilor mediteraneeni).
- influenţele submediteraneene (sud-vestice) se suprapun Câmpiei şi
Dealurilor Banatului, Munţilor Banatului, vestului Carpaţilor Meridionali,
Podişului Mehedinţi, Platformei Strehaei şi Câmpiei Olteniei. Sunt caracteristice
advecţii frecvente de aer cald din sud-vest (transportat de ciclonii mediteraneeni),
care determină ierni blânde. Precipitaţiile înregistrează un maxim principal în mai-
iunie şi unul secundar în decembrie.
- influenţele de tranziţie de la cele oceanice şi submediteraneene la cele
continentale, se extind în partea central-sudică a ţării (Podişul şi Subcarpaţii
Getici, Câmpia Română până la est de Bucureşti). Advecţiile de aer temperat-
maritim din vest şi nord-vest alternează cu cele ale aerului continental din est şi
sud-est. Precipitaţiile scad treptat spre est. Iarna, alternează advecţii de aer cald
din sud-vest cu cele din est.
- influenţele de ariditate (continentale) se resimt în sud-estul şi estul ţării
(estul şi nord-estul Câmpiei Române, Dobrogea, centrul şi sudul Podişului
Moldovei, Subcarpaţii dintre Bistriţa şi Dâmboviţa). Invaziile de aer foarte rece
(origine polară sau arctică) determină îngheţuri, brume şi ninsori, la începutul şi

67
sfârşitul sezonului rece. În sezonul cald, advecţiile de aer fierbinte (origine
tropicală) impun cantităţi reduse de precipitaţii, cu secete frecvente.
- influenţele baltice (nord-vestice) se manifestă în Podişul Sucevei,
sectorul nordic al Culoarului Siretului, Obcinele Bucovinei. Invaziile de aer
temperat-continental (polar şi arctic) determină nebulozitate mare şi precipitaţii
abundente, în timp ce advecţiile de aer foarte rece din timpul iernii produc scăderi
accentuate ale temperaturii.
- influenţele pontice apar în lungul litoralului, fiind specifice advecţii de
aer cald şi umed din sud-vest, generate de ciclonii mediteraneeni cu caracter
retrograd sau de ciclonii care se formează deasupra Mării Negre. Se înregistrează
o circulaţie locală sub formă de brize, umezeală relativă mare, temperaturi
moderate.
Regiunile climatice, individualizate pe baza zonalităţii altitudinale,
corespund treptelor majore de relief. În cadrul lor, diferenţierile teritoriale
provocate de desfăşurarea unităţilor de relief în latitudine şi longitudine, ca şi de
trăsăturile orografice proprii, au impus delimitarea de subregiuni climatice
(Bogdan, 1980).
Tabelul nr.1
Regiuni şi subregiuni climatice
Regiuni climatice Subregiuni climatice
1. Câmpia Banato-Crişană
de câmpie 2. Câmpia Română
3. Dobrogea Centrală şi de Sud
4. Depresiunea Transilvaniei
5. Dealurile Vestice
de dealuri şi podişuri 6. Subcarpaţii şi Podişul Getic
7. Subcarpaţii şi Podişul Moldovei
8. Dobrogea de Nord
9. Carpaţii Occidentali
de munte 10. Carpaţii Meridionali
11. Carpaţii Orientali
12. cu deltă şi lagune
de litoral
13. cu faleză

(1) Regiunea climatică de munte. Corespunde spaţiului carpatic, fiind

cuprinsă între treptele altimetrice de 800 şi 2500 m. Cuprinde o multitudine de
topoclimate complexe şi se caracterizează prin diferenţieri importante determinate
de etajarea principalelor elemente climatice şi de expoziţia diferenţiată faţă de
advecţia maselor de aer maritim din vest, cărora relieful le imprimă modificări şi
devieri termodinamice. Modificări esenţiale impun orientarea şi dispunerea
principalelor culmi montane, culoarele de vale şi spaţiile depresionare.

68
 Temperatura medie anuală variază: 6ºC la baza masivelor muntoase (800
m) şi -2°C pe cele mai mari înălţimi. Iernile sunt lungi, cu o persistenţă a stratului
de zăpadă, cu temperaturi medii de -4…-10°C şi minime de sub -20°C. La
altitudinile cele mai mari, îngheţul este specific pentru o perioadă de peste 8 luni
pe an, iar stratul de zăpadă are posibilităţi de menţinere de peste 5 luni.
Precipitaţiile cresc cu altitudinea de la 850 mm la 1400 mm. Vântul este
predominant vestic, cu viteze medii anuale de 4-10 m/s. În depresiuni şi culoare
sunt frecvente inversiunile de temperatură.
Rezultă o distribuţie eterogenă a valorilor parametrilor meteorologici, care
se diferenţiază pe anumite etaje, versanţi cu expoziţie variată, aliniamente şi
grupări de masive montane.
a) subtipul climatic al munţilor înalţi cuprinde culmile cele mai înalte ale
Carpaţilor, deasupra altitudinii de 1700 m în nord şi 1900 m în sud. Clima este
aspră şi umedă. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale prezintă valori de
100-105 kcal/cm2·an. Temperatura medie anuală a aerului scade chiar sub 0ºC.
Amplitudinile termice medii anuale nu depăşesc 20ºC, iar media temperaturilor
minime absolute coboară sub -25ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii
variază între 1000 şi 1400 mm. Stratul de zăpadă durează 100-200 zile anual, iar
grosimea lui maximă depăşeşte uneori 5-6 m, grosimile medii fiind cuprinse între
1,5-3,0 m. Viteza medie a vântului depăşeşte 6-7 m/s, iar vitezele maxime ating
50-60 m/s, pe direcţii dominante nord-vest şi vest.
b) subtipul climatic al munţilor joşi, se află situat aproximativ între 800 şi
1700 m în nord şi 800-1900 m în sud. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare
globale se cifrează la 110-115 kcal/cm2·an. Temperatura medie anuală are valori
de 2-6ºC. Amplitudinile termice anuale sunt cuprinse între 21 şi 22ºC. Cantităţile
medii anuale de precipitaţii depăşesc 750-800 mm. Predomină vânturile de nord-
vest, cu viteze mai mari iarna şi primăvara (peste 4 m/s), iar pe versanţii adăpostiţi
apar manifestări föhnale.
În cadrul acestei regiuni se întâlneşte şi nuanţa climatică specifică
depresiunilor, cu frecvente şi intense inversiuni termice, ceaţă şi situaţii de calm
atmosferic.
(2) Regiunea climatică de dealuri şi podişuri. Se desfăşoară pe un ecart
altimetric de 500 m (300-800 m). Prezintă caractere climatice de tranziţie între
munte şi câmpie, cu diferenţieri importante între vestul şi estul ţării.
Temperatura este cuprinsă între 8 şi 10°C, precipitaţiile medii anuale sunt
de 600-850 mm, umezeala relativă depăşeşte 75%, iar vânturile sunt influenţate de
poziţia spaţiului deluros respectiv. Sunt caracteristice scurgeri de aer cu efecte de
föhn (Subcarpaţii Getici şi de Curbură), pe versanţii opuşi circulaţiei maselor de
aer vestice, situaţii de calm şi inversiuni de temperatură în depresiuni. Principalele
caracteristici topoclimatice pun în evidenţă zonalitatea verticală a elementelor
climatice:

69
 a) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor înalte (500-800 m). Media
anuală a temperaturii aerului variază între 7 şi 8ºC în nord şi între 8 şi 9ºC în vest
şi sud. Amplitudinile medii anuale ajung la 22-23,5ºC, iar media temperaturilor
minime absolute anuale coboară sub -32ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii
atmosferice se cifrează între 650 şi 750 mm. Îngheţurile, ceaţa şi brumele timpurii
de toamnă şi târzii de primăvară, poleiul şi chiciura sunt frecvente mai ales în
culoarele de vale şi depresiuni. Stratul de zăpadă atinge grosimi de până la 1 m pe
culmile subcarpatice cele mai înalte. În perimetrul Subcarpaţilor de la Curbură
acţionează efectele de föhn.
b) subtipul climatic al dealurilor şi podişurilor joase (300-500 m).
Temperatura medie anuală este de 9-10ºC, mai ridicată în sudul ţării, amplitudinea
medie anuală este de 23,5-24,5°C, iar temperatura minimă absolută are valori de -
30…-32,5°C. Cantităţile anuale de precipitaţii sunt de 500-650 mm. Se
înregistrează 60-75 zile cu strat de zăpadă, ce măsoară grosimi de 20-30 cm.
Pentru regiunile din partea de est şi sud-est a ţării sunt specifice vânturile de nord
şi nord-est, a căror frecvenţă medie se cifrează la 18-20%, cu viteze medii de 4-6
m/s. Se întâlnesc şi vânturi locale: Vântul Negru în Dobrogea şi Coşava în Banat.

Fig. 12. Regiuni climatice (Bogdan, 1980)

1, munţi (a, înalţi; b, mijlocii şi joşi); 2, dealuri şi podişuri (a, înalte; b, joase); 3, câmpie; 4, deltă
şi litoral. I-VI, Influenţe climatice (I, oceanice; II, submediteraneene; III, de tranziţie; IV, de
ariditate; V, baltice; VI, pontice)

70
 (3) Regiunea climatică de câmpie. Corespunde arealului cuprins între 7 şi
circa 300 m altitudine. Temperatura aerului prezintă valori de 10-11°C, cu
maxime absolute de peste 44°C în aer şi 65-75°C la sol. Iarna, se înregistrează sub
-30°C. Apar cele mai accentuate amplitudini de temperatură, 23-25°C.
Precipitaţiile totalizează 550-650 mm în vest şi 400-450 mm în sud-est, iar
evapotranspiraţia are valori ridicate, în special în sudul şi sud-estul ţării. Se
remarcă diferenţieri pregnante între partea vestică şi sudică a ţării:
a) subtipul climatic al Câmpiei Banato-Crişene este supus advecţiilor
frecvente ale aerului temperat-maritim, bariera carpatică ocrotindu-l de invaziile
aerului rece continental din nord-est. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare
globale ajung la 120-125 kcal/cm2·an. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse
între 9 şi 11ºC, cu unele abateri locale, temperaturile maxime absolute nedepăşind
40ºC, iar cele minime absolute –30ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii
atmosferice sunt cuprinse între 550 şi 650 mm, creşterea acestora realizându-se de
la vest către est. Stratul de zăpadă prezintă grosimi medii de 10-15 cm. Predomină
vânturile de vest, cu frecvenţe medii de 10-12% şi viteze de 2,5-3 m/s.
b) subtipul climatic al Câmpiei Române prezintă foarte mari contraste de
temperatură în decursul anului. Sumele medii anuale ale radiaţiei solare globale
ajung la cca 120-127 kcal/cm2·an. Temperatura medie anuală prezintă valori
cuprinse între 10 şi 11,5ºC. Sunt frecvente invaziile maselor de aer continental,
gerurile şi viscolele, iarna, iar vara, secetele. Amplitudinile termice medii
depăşesc 25°C, iar cele absolute 72ºC. Cantităţile medii anuale de precipitaţii scad
pe direcţie nord-sud, dar şi vest-est, de la 600 la 450 mm. Iernile sunt însoţite de
ninsori care generează depunerea unui strat de zăpadă cu grosimi medii de 10-12
cm. Vânturile dominante sunt cele din direcţiile nord-est şi nord, a căror frecvenţă
este de 20-25%. Vitezele medii ale vântului sunt de 3-3,5 m/s.
(4) Regiunea climatică de litoral maritim. Apare ca un tip aparte, specific
Deltei Dunării şi litoralului românesc. Se resimt influenţele moderatoare ale Mării
Negre. Cantităţile de precipitaţii sunt cele mai reduse din ţară.
a) subtipul climatic al litoralului nordic (cu lagune şi deltă) cunoaşte
temperaturi medii anuale de peste 11ºC, amplitudinile termice depăşind 23ºC.
Cantităţile medii anuale de precipitaţii atmosferice se menţin sub 350 mm. Iarna şi
la începutul primăverii sunt frecvente vânturile puternice din direcţiile nord şi
nord-est, cu frecvenţe medii de 16-20% şi viteze de 4-5 m/s. În timpul verii se
dezvoltă circulaţia de tip briză.
b) subtipul climatic al litoralului sudic (cu faleză) înregistrează
temperaturi medii anuale mai mari de 11ºC şi amplitudini medii anuale de peste
22ºC. Cantităţile anuale de precipitaţii nu depăşesc 380-400 mm. Circulaţia
aerului se află sub influenţa directă a Mării Negre, cu brize marine, în timpul verii.

71
 Tabelul nr. 2
Particularităţile regiunilor climatice

Regiuni Regiunea Regiunea Regiunea climatică Regiunea

climatice climatică de climatică de deal de câmpie climatică de
munte şi podiş litoral
Elemente munţi munţi Câmpia Câmpia nordic sudic
climatice înalt jos
înalţi joşi Română de Vest
Temperatura
medie 2…-2 2-6 8-9 9-10 10->11 9->11 >11
anuală (°C)
T° medie în -8…<-
-4…-8 -3 -2 <-3 >-2 -0,5 0,0
ianuarie (°C) 10
T° medie în 19-
8-14 14-18 20,5-21 22-23,5 20-21 22,5 22
iulie (°C) 20,5
Temperatura
38-
max. absolută 20-22 30-32 35-38 38-40 40-44 39-40 36-37
38,5
(°C)
T° min. -34… -33… -32… -30… -30… -29…
-25
absolută (°C) -38 -34 -33 -32,5 -32,5 -30
Cant.medie
1000- 750- 650-
anuală de 500-650 450-600 550-650 <350 <400
1400 1000 750
precip (mm)
Precipitaţii în
500- 450- 375-
sezonul cald 350-375 250-350 300-375 <200
>600 500 450
(mm)
Precip. max.
100- 100-
anuale în 80->200 80-140 60-120
500 200
24 h (mm)
Zile cu
150- 140- 120-
precipitaţii 100-120 90-115 100-125 70 85
>170 150 140
0,1 mm
Vânturi vânturi de föhn, Crivăţ,
föhn Austrul brize marine
locale munte-vale Sărăcilă Suhovei

72
 5. HIDROGRAFIA

5.1. Izvoarele minerale

Geneza şi apariţia apelor minerale sub forma izvoarelor sunt legate de

prezenţa unor falii de adâncime, de existenţa lanţului muntos de natură vulcanică,
precum şi de zăcămintele de petrol, gaz metan, cărbuni şi sare. Pe teritoriul
României au fost identificate aproximativ 2000 de izvoare minerale, ceea ce
exprimă un mare potenţial balnear.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice se individualizează mai multe
tipuri de ape minerale: carbogazoase (cu bioxid de carbon, rezultat al
manifestărilor postvulcanice), clorosodice (cu mineralizare ridicată, datorită
levigării masivelor de sare sau dizolvării sărurilor din diapir sau soluri),
sulfuroase-sulfatate (legate de formaţiunile gipsifere miocene şi din fliş, rocile
metamorfice din Orientali sau zăcămintele de cărbuni). Aceste ape conţin şi unele
elemente secundare (fier, arseniu, potasiu) sau prezintă proprietăţi fizice variabile
(au caracter termal sau sunt radioactive).
Apele carbogazoase simple sunt răspândite în aureola mofetică a
Carpaţilor Orientali (Vişeu de Sus, Lunca Ilvei, Suseni, Căpâlniţa, Jigodin Băi,
Peteni, Zăbala), în Culoarul Mureşului (Banpotoc, Bretelin) şi în Câmpia
Timişului (Fibiş, Pişchia).
Apele bicarbonatate carbogazoase apar în aureola mofetică a Carpaţilor
Orientali (Teceu Mic, Bixad, Oraşu Nou, Valea Mariei – în Depresiunea Oaş;
Săpânţa, Onceşti, Slătioara – în Depresiunea Maramureş, Valea Vinului, Parva,
Sângeorz – în Munţii Rodnei; Bilbor, Borsec, Topliţa, Bicazu Ardelean, Lunca de
Jos – în depresiunile intramontane), în Munţii Baraolt şi Bodoc (Băţanii Mici,
Biborţeni, Crăciunel, Bodoc, Olteni, Câlnic, Arcuş, Hăghig, Turia, Zizin) şi în
Culoarul Mureşului (Şoimuş, Veţel, Băcia, Rapolţel).
Apele bicarbonatate simple sunt puţin răspândite şi apar în Câmpia
Română (Craiova, Urzicuţa, Mitreni), Câmpia Banato-Crişană (Arad), Podişul
Moldovei (Leţcani) şi Podişul Getic (Ploştina).
Apele feruginoase carbogazoase sunt larg răspândite în aureola mofetică a
Carpaţilor Orientali (Tarna Mare, Certeze, Baia Mare, Chiuzbaia, Baia Sprie,
Romuli, Borşa, Ilva, Dorna Cândreni, Iacobeni, Vatra Dornei, Poiana Negrii,
Drăgoiasa, Broşteni, Bicaz, Remetea, Corund, Vlăhiţa, Miercurea Ciuc, Tuşnad,
Sântimbru, Racoşu de Sus, Micfalău, Malnaş, Vâlcele), în Câmpia Banato-
Crişană (Buziaş, Ţipar, Acâş, Pădurea Neagră) şi în Culoarul Mureşului (Boholţ,
Valea Căoi, Păuliş, Lipova).
Apele feruginoase simple se găsesc în Dealurile Barcăului şi Crasnei
(Plopiş, Bobota, Zalnoc), în Munţii Oaş (Turţ), în Subcarpaţii Gorjului (Gurani),

73
în Câmpia Banato-Crişană (Mocrea, Sântimrâu) şi Munţii Apuseni (Stâna de
Vale).
Apele sulfuroase apar în depozitele paleogene şi neogene cu conţinut de
substanţe bituminoase: Subcarpaţii Moldovei (Brusturosu, Găineşti, Pipirig,
Horaiţa, Luncani, Solonţ, Moineşti), Subcarpaţii de Curbură (Motnău, Aluniş,
Cozieni, Măgura, Năeni, Apostolache, Ceraşu, Vâlcăneşti, Câmpina, Pucioasa),
Subcarpaţii Getici (Albeşti, Bughea, Brădet, Călimăneşti, Olăneşti, Govora,
Dobriceni, Hirişeşti, Săcelu), Podişul Moldovei (Mihălăşeni, Ştefăneşti, Băiceni,
Strunga, Răducăneni, Drânceni, Pungeşti), Podişul Getic (Ciocadia, Lupşa de Jos,
Malovăţ, Drobeta Turnu Severin), Depresiunea Maramureş (Breb, Botiza, Ieud,
Dragomireşti, Sălişte), Depresiunea Baia Mare (Dăneşti, Cărbunari), Depresiunea
Lăpuş (Măgureni), Dealurile Crasnei (Valea Pomilor), Depresiunea Şimleu
(Meseşenii de Sus), Podişul Someşan (Jibou, Bizuşa, Băiţa), Podişul Mehedinţi
(Balta, Bala), valea Cernei (Băile Herculane), Dobrogea (Hârşova, Topalu,
Mangalia). La Balta, Băile Herculane, Hârşova, Mangalia sunt şi termale.
Apele sulfatate se întâlnesc în depozite paleogene şi neogene, în
Subcarpaţii Moldovei (Oglinzi, Bălţăteşti, Borleşti), Subcarpaţii de Curbură
(Berca, Sărata Monteoru, Moreni, Vulcana Băi, Cândeşti), Dealurile Crasnei şi
Barcăului (Zăuan, Chieşd, Ghenci), Câmpia Timişului (Ivanda), Podişul Someşan
(Leghia), Câmpia Moldovei (Breazu) şi în estul Câmpiei Române (Lacu Sărat,
Ciocile, Tătaru, Fundata, Amara).
Apele clorurat sodice sunt puternic mineralizate şi se întâlnesc în depozite
salifere, în Subcarpaţii Moldovei (Brusturi, Vânători Neamţ, Petricani, Piatra
Neamţ, Tazlău, Sărat, Slănic Moldova, Târgu Ocna, Oituz), Subcarpaţii Curburii
(Vizantea, Jitia, Chiojdu, Teişani, Slănic, Ţintea, Băicoi, Brebu, Telega, Bezdead,
Lăculeţe), Subcarpaţii Getici (Câmpulung, Ocnele Mari, Oteşani, Viteştii din
Vale, Ţicleni), Depresiunea colinară a Transilvaniei (Crişeni, Ocna Dejului,
Slătiniţa, Sic, Someşeni, Cojocna, Turda, Sovata, Praid, Ocna Mureş, Ocna
Sibiului, Săcel, Miercurea Sibiului). Se mai găsesc şi în Depresiunea
Maramureşului (Ocna Şugatag), Podişul Sucevei (Cacica), Câmpia Română
(Balta Albă, Câineni, Ianca, Movila Miresii, Batogu) şi în Dobrogea (Murighiol,
Sinoie, Nuntaşi, Agigea, Techirghiol, Costineşti).
Apele iodurate se întâlnesc în formaţiuni salifere şi sarmaţiene, în
Subcarpaţi (Nechit, Calu-Iapa, Berca, Sărata Monteoru, Moreni, Gura Ocniţei,
Vulcana Băi, Goruneşti), Depresiunea colinară a Transilvaniei (Bazna,
Sângeorgiu de Mureş).
Apele oligominerale au o cantitate redusă de săruri minerale, ca cele din
Câmpia Banato-Crişană (Bogda, Socodor, Chişineu-Criş, Cermei, Acâş, Beltiug),
în culoarul Mureşului (Roşcani), bazinul Trotuşului (Zemeş, Brusturoasa,
Palanca, Poiana Uzului, Comăneşti), valea Siretului (Mărgineni, Sascut),

74
Subcarpaţii Curburii (Chiojdeni, Lopătari, Terca, Slon), Subcarpaţii Getici
(Nucşoara, Domneşti, Râmnicu Vâlcea) şi valea Prahovei (Sinaia, Azuga).
Apele termale, legate şi de liniile de falii, sunt la Băile Felix şi Băile 1 Mai
(hipertermale), Salonta, Tinca, Şumal, Răbăgani, Moneasa, Bocşa Română,
Mehadica, Ciclova Montană, Călan, Geoagiu-Băi, Siriu, care au şi caracter
oligomineral, precum şi cele de la Băile Tuşnad, Topliţa, Olăneşti, Mangalia, care
conţin şi o mare varietate de săruri.
Apele radioactive sunt răspândite la Băile Herculane, Băile Tuşnad,
Sângeorz-Băi.
Aceste resurse de ape minerale sunt valorificate în diferite staţiuni de cură
şi tratament, precum şi în consumul alimentar, prin îmbuteliere (Borsec,
Biborţeni, Zizin, Dorna, Poiana Negrii, Tuşnad).

5.2. Apele curgătoare

5.2.1. Configuraţia reţelei hidrografice şi modul ei de organizare

Situarea ţării noastre în zona climatului temperat-continental şi prezenţa

arcului carpatic, imprimă reţelei hidrografice o configuraţie radiar-divergentă şi
determină valoarea principalilor parametri hidrologici. În distribuţia şi
conformaţia actuală a reţelei hidrografice, un rol important l-a jucat evoluţia
paleogeografică. Dezvoltarea reţelei actuale de văi s-a realizat în etape succesive.
Râurile României sunt carpatice ca obârşie şi danubiano-pontice ca drenaj
(Geografia României, vol. I, 1983). Majoritatea izvorăsc din regiunea carpatică şi
subcarpatică, iar 97,8% din suprafaţa ţării este situată în bazinul dunărean.
Lungimea totală a reţelei hidrografice este de 78.905 km (4864 cursuri
codificate), ceea ce înseamnă o densitate de 0,33 km/km². Dacă se iau în
considerare şi celelate artere mai mici, se ajunge la o lungime totală de 115.000
km şi o densitate de 0,49 km/km².
În funcţie de modul de asociere a ramurilor hidrografice, se pot deosebi
mai multe tipuri de reţele hidrografice (Coteţ, 1951; Zăvoianu, 1978):
- reţeaua dendritică este caracteristică pentru multe sisteme hidrografice,
mai ales în regiunile cu structură plană sau slab înclinată, pe conuri de dejecţie, în
piemonturi sau la ţărmul mării (de exemplu, Vedea şi Teleorman, Caraş, Jiu,
Călmăţui, Neajlov, Bârlad).
- reţeaua rectangulară, cu confluenţe unghiulare (între 65 şi 90º), este
specifică regiunilor cristaline, în cursurile superioare ale râurilor Hideg, Râu
Mare, Bistra şi Bela (din Munţii Godeanu-Ţarcu), Lotru, Bistriţa cu afluenţii
Neagra, Bistricioara, Bicaz.
- reţeaua radiară este caracteristică regiunilor de conuri vulcanice
(Pietrosul din Căliman, Fâncel în Gurghiu, Harghita) şi domurilor din

75
Depresiunea Transilvaniei (Sărmăşel, Saroş, sud Mediaş, Daia); aceeaşi înfăţişare
apare în regiunea Leu (Câmpia Olteniei), unde se impun direcţii contrare pentru
afluenţii Oltului şi Jiului.
- reţeaua convergentă se prezintă ca un nod hidrografic (toate sistemele se
unesc într-un punct), fiind specifică regiunilor cutate sub formă de brahisinclinale,
craterelor vulcanice şi subsidenţelor locale: Jiul, Gilortul şi Amaradia (la Filiaşi),
Oltul, Bistriţa, Luncavăţul, Topologul (la Râureni), Argeşul, Vâlsanul, Râul
Doamnei, Bratia, Argeşelul (la nord de Piteşti), Ialomiţa, Prahova, Sărata (la
Coşereni), Mureşul, Ampoiul, Sebeşul (la Alba Iulia), Someşul Mare, Someşul
Mic, Bandăul, Sălătrucul, Olpretul (la Dej), Siretul, Bârladul, Putna, Râmnicul
Sărat (în Câmpia Siretului inferior), Neagra Şarului cu afluenţii săi (craterul
Călimanului), Sălardul cu afluenţii săi (craterul Fâncel).
- reţeaua inelară se desfăşoară ca o cingătoare, fiind caracteristică
regiunilor de domuri şi bazine. Se formează din reţeaua subsecventă, pe laturile
butonierelor sau cuvetelor: Sâmnic, Slatina şi Zapozi, care înconjoară Dealul
Ienciu (sud Tigveni-Argeş).
- reţeaua opusă se desfăşoară ca două sisteme paralele, dar opuse, dispuse
pe doi versanţi, separaţi de o creastă: culmea principală a Făgăraşului.
- reţeaua sucită este cea care nu se poate încadra în nici un tip, întâlnită în
regiuni diferite tectonic, fiind rezultatul unei eroziuni intense: Oltul între Tuşnad
şi Rm. Vâlcea, Buzăul, Someşul între Dej şi Seini.
Analiza morfometrică a reţelei hidrografice ierarhizate, codificate şi
incluse în Atlasul cadastrului apelor din România (1992) oferă rezultate
semnificative.
Astfel, între numărul de râuri şi ordinul lor de mărime există o legătură
inversă, adică lungimea cursurilor scade şi numărul lor creşte (96,6% dintre
cursuri au lungimi mai mici de 50 km, 2% au între 50 şi 100 km, 1,1% între 100 şi
500 km şi numai 0,1%-respectiv patru cursuri, Siret, Prut, Olt şi Mureş–au peste
500 km).
Dintre râurile interioare, cele mai mari lungimi le au: Mureşul (761 km),
Prutul (742 km), Oltul (615 km), Siretul (559 km), Ialomiţa (417 km), Someşul
(376 km), Argeşul (350 km), Jiul (339 km); cele mai mari bazine sunt ale Siretului
(42.890 km²), Mureşului (27.890 km²), Oltului (24.050 km²), Someşului (15.740
km²), Argeşului (12.550 km²), Prutului (10.990 km²), Ialomiţei (10.350 km²).
Analizând distribuţia suprafeţelor drenate faţă de axa râului principal, se
constată că la cele mai multe bazine ea este echilibrată, dar sunt şi cazuri de
bazine cu un coeficient de asimetrie mare (Vişeu, Iza, Cerna, Vedea, Argeş,
Ialomiţa, Moldova, Buzău), rezultat al mişcările tectonice (de exemplu, asimetria
principalelor bazine ale râurilor de la est de Olt, influenţată de existenţa ariei de
subsidenţă Titu-Siretul inferior).

76
 Fig. 13. Reţeaua hidrografică

În ceea ce priveşte forma bazinelor hidrografice, cu implicaţii asupra

modului de formare şi de transmitere a undelor de viitură, se observă că valorile
raportului de formă oscilează între 0,844 (pentru bazinul râului Mislea, afluent al
Teleajenului) şi 0,208 (pentru bazinul râului Dâmboviţa). Bazinele alungite
predomină în Podişul Transilvaniei, sudul Carpaţilor Meridionali, nordul Munţilor
Făgăraş şi Podişul Moldovei (Geografia României, vol. I, 1983).
În funcţie de distribuţia spaţială, dispunerea arterelor hidrografice în raport
cu colectorii principali şi cu influenţa maselor de aer care determină unele
caracteristici ale regimului de scurgere, se poate stabili o anumită grupare a
sistemelor hidrografice.
Grupa sistemelor hidrografice nord-vestice cuprinde afluenţii de nord ai
Tisei, care drenează versanţii nordici şi vestici ai munţilor Oaş, Gutâi, Ţibleş,
Maramureş şi Rodnei. Suprafaţa totală este de 4540 km² (1,9% din suprafaţa ţării).
Tisa străbate teritoriul României pe 61 km şi primeşte ca afluenţi principali:
Vişeul (82 km; 1581 km²; alt. med. 1011 m), Iza (80 km; 1293 km²; alt. med. 681
m), Săpânţa (19 km; 145 km²; alt. med. 766 m) şi Turul (68 km; 1114 km²; alt.
med. 308 m). Valori mari ale coeficientului de asimetrie se întâlnesc la bazinele
Vişeului (mai dezvoltat pe partea dreaptă) şi Izei (mai dezvoltat pe stânga).

77
 Grupa sistemelor hidrografice vestice cuprinde trei mari bazine
hidrografice (Someş-Crasna, Crişuri, Mureş-Aranca), care drenează 26% din
teritoriul ţării. Sunt bazine alungite, cu un coeficient de formă mic (0,374 la
Someş; 0,210 la Mureş) şi cu asimetrii pronunţate pe anumite sectoare. Panta
medie a bazinului este mai scăzută în cazul Crişurilor (133‰ la Crişul Alb, 125‰
la Crişul Repede şi 68‰ la Crişul Negru), Barcăului (72‰) şi Crasnei (71‰),
decât a Someşului (170‰) şi Mureşului (179‰).
Someşul, cu izvoarele în Munţii Rodnei, se formează prin unirea
Someşului Mare (130 km; 5033 km²) cu Someşul Mic (178 km; 3773 km²) în
amonte de Dej, după care primeşte ca afluenţi principali Almaşul (68 km; 813
km²) şi Lăpuşul (119 km; 1875 km²). Crasna (134 km; 2100 km²), un fost afluent
al Someşului, care în prezent se varsă în Tisa, izvorăşte din Depresiunea Silvaniei
şi primeşte ca afluent important Zalăul (38 km; 266 km²).
Barcăul (134 km; 3397 km²) izvorăşte din platoul calcaros Ponor şi
drenează sud-vestul Depresiunii Şimleu. Ierul (61 km; 420 km²), cu obârşia în
Depresiunea Şimleului, nu are afluenţi. Crişul Repede (171 km; 6383 km²), cu
obârşia în Depresiunea Huedin, primeşte ca afluenţi Drăganul (42 km; 254 km²) şi
Iada (46 km; 220 km²). Crişul Negru (164 km; 3820 km²) izvorăşte de sub vârful
Curcubăta (Munţii Bihor) şi primeşte ca afluenţi râurile Holod (60 km; 560 km²)
şi Teuz (87 km; 725 km²). Crişul Alb (234 km; 4240 km²), considerat colectorul
Crişurilor, izvorăşte de sub vârful Certezul (Munţii Bihor) şi primeşte ca afluenţi,
pe teritoriul ţării, Cigherul (56 km; 856 km²) şi Canalul Morilor (45 km; 630 km²).
Mureşul (761 km; 27.890 km²), cu izvoarele în Depresiunea Giurgeului,
are următorii afluenţi principali: Arieşul (166 km; 3005 km²); Târnavele (246 km;
6253 km²), din unirea Târnavei Mici cu Târnava Mare la Blaj; Sebeşul (96 km;
1304 km²); Streiul (93 km; 1983 km²). Aranca (114 km; 1080 km²) izvorăşte din
Câmpia Aradului, având legături subterane cu Mureşul.
Grupa sistemelor hidrografice sud-vestice drenează Munţii Banatului,
sistemele principale de râuri fiind afluenţi direcţi ai Tisei (Bega) sau Dunării
(Timiş, Nera). În ceea ce priveşte coeficientul de formă, valori mai ridicate
înregistrează Bega Veche (0,70) şi Caraşul (0,664), restul având bazine alungite
(Bârzava 0,243; Bega 0,269; Pogăniş 0,305; Timiş 0,497). Panta medie a acestor
bazine variază de la 100‰ la Bârzava, 103‰ la Bega, 105‰ la Caraş, 151‰ la
Timiş până la 217‰ la Nera. Altitudinea medie a bazinelor variază de la 576 m
(Nera) la 390 m (Timiş), 301 m (Caraş), 289 m (Bârzava) şi 230 m (Bega).
Bega (170 km; 2362 km²) izvorăşte din Munţii Poiana Ruscă şi primeşte,
în afara teritoriului ţării, singurul afluent mai important, Bega Veche (107 km;
2108 km²), cu obârşia în Piemontul Lipovei. Timişul (244 km; 5673 km²), cu
izvoarele în Munţii Semenic, primeşte ca afluenţi principali: Bistra (60 km; 919
km²) şi Pogănişul (107 km; 671 km²), dar şi Bârzava (154 km; 1202 km²), cu
obârşia în Munţii Semenic, în afara ţării. Caraşul (79 km; 1280 km²) izvorăşte tot

78
din Munţii Semenic şi colectează afluenţi de dimensiuni mici (Ciornovăţ, Ciclova,
Vicinic). Nera (143 km; 1380 km²) izvorăşte din Munţii Semenic şi primeşte
afluenţii Prigor şi Miniş.
Grupa sistemelor hidrografice sudice include afluenţii de pe stânga
Dunării, de la confluenţa cu Cerna până la confluenţa cu Ialomiţa. Toate aceste
sisteme hidrografice, cu excepţia Oltului, îşi au obârşia în Carpaţii Meridionali şi
Carpaţii de la Curbură. Bazinele sunt, în general, alungite, râurile principale având
valori mici ale coeficientului de formă: 0,422 la Jiu, 0,252 la Olt, 0,492 la Argeş,
0,316 la Ialomiţa. Bazinele situate la est de Olt înregistrează un grad ridicat de
asimetrie (Vedea, Argeş, Ialomiţa). Altitudinea medie şi panta medie a bazinelor
variază semnificativ: Cerna (737 m; 310‰), Olt (624 m; 135‰), Jiu (417 m;
93‰), Argeş (379 m; 90), Ialomiţa (327 m; 59‰) şi Vedea (166 m; 25‰).
Cerna (79 km; 1360 km²) izvorăşte din Munţii Vâlcan şi primeşte un
singur afluent important: Bela Reca (36 km; 713 km²). Jiul (339 km; 10.080 km²),
cu izvoarele în Retezatul Mic, se formează prin unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est
(din Munţii Parâng) în bazinul Petroşanilor şi are ca afluenţi principali: Tismana
(42 km; 894 km²), Jilţul (49 km; 377 km²), Gilortul (116 km; 1358 km²) cu
Blahniţa, Motrul (134 km; 1895 km²) cu Coşuştea şi Huşniţa şi Amaradia (106
km; 879 km²). Oltul (615 km; 24.050 km²), format în masivul Hăşmaşu Mare,
străbate centrul şi sudul ţării, primind următorii afluenţi principali: Râul Negru
(88 km; 2349 km²); Bârsa (73 km; 937 km²); Homorod (62 km; 855 km²); Cibin
(82 km; 2194 km²) cu Hârtibaciu şi Sadu; Lotru (83 km; 990 km²); Topolog (111
km; 543 km²); Luncavăţ (60 km; 274 km²) şi Olteţ (185 km; 2663 km²) cu Cerna
şi Geamărtălui. Tesluiul (110 km; 569 km²), format la limita sudică a câmpiei
piemontane, se varsă în acumularea Frunzaru. Vedea (224 km; 5430 km²), cu
izvoarele în Piemontul Cotmeana, are un afluent principal, Teleormanul (169 km;
1427 km²). Argeşul (350 km; 12.550 km²), cu obârşia în Munţii Făgăraş, primeşte
apele Râului Doamnei (107 km; 1836 km²), Neajlovului (186 km; 3720 km²) cu
Dâmbovnicul şi Câlniştea, Sabarului (174 km; 1346 km²) şi Dâmboviţei (286 km;
2824 km²) cu Ilfov şi Colentina. Ialomiţa (417 km; 10.350 km²), cu obârşia în
Munţii Bucegi, are următorii afluenţi principali: Cricov (80 km; 579 km²) şi
Prahova (193 km; 3738 km²) cu Teleajen şi Cricovul Sărat. Se mai adaugă o serie
de sisteme hidrografice care se varsă direct în Dunăre: Desnăţuiul (115 km; 2015
km²), cu izvoarele în Piemontul Stehaiei; Călmăţuiul de Teleorman (139 km; 1413
km²), cu obârşia în Câmpia Boianului; Călmăţuiul de Buzău (152 km; 1668 km²),
cu izvoarele în Câmpia Buzăului.
Grupa sistemelor hidrografice estice cuprinde bazinele Siretului şi
Prutului. Numărul mare de afluenţi care vin din Carpaţii Orientali face ca
altitudinea medie a bazinului Siret să fie de 507 m şi panta medie de 110‰.
Densitatea reţelei este de 0,41 km/km² la Prut şi 0,35 km/km² la Siret. Sunt

79
caracteristice bazinele alungite şi asimetrice (Siret, cu afluenţii Suceava, Moldova,
Bistriţa, Buzău; Prut, cu afluentul Jijia).
Siretul (559 km; 42.890 km²) străbate, în cea mai mare parte Podişul
Moldovei şi Câmpia Siretului inferior, primind o serie de afluenţi importanţi:
Suceava (173 km; 2298 km²), Moldova (213 km; 4299 km²), Bistriţa (283 km;
7039 km²), Trotuş (162 km; 4456 km²), Putna (153 km; 2480 km²), Râmnicul
Sărat (137 km; 1063 km²) şi Buzău (302 km; 5264 km²), pe dreapta şi numai
Bârladul (207 km; 7220 km²), pe partea stângă. Prutul (742 km; 10.990 km²)
formează graniţa de est a ţării şi primeşte ca afluenţi: Başeul (118 km; 965 km²);
Jijia (275 km; 5757 km²) cu Sitna, Miletin şi Bahlui; Elanul (73 km; 606 km²) şi
Chineja (79 km; 780 km²).
Grupa sistemelor hidrografice litorale cuprinde toate cursurile de apă din
Dobrogea care se varsă direct în Marea Neagră (inclusiv în lacurile de pe litoral).
Bazinele au altitudini medii reduse: Teliţa, 100 m; Casimcea, 145 m; Taiţa, 148
m. Cele mai semnificative cursuri de apă sunt: Teliţa (48 km; 287 km²); Taiţa (57
km; 591 km²), cu izvoarele în Munţii Măcin şi Casimcea (69 km; 740 km²), ce
izvorăşte din Podişul Casimcei. Se mai adaugă Canalul Dunăre-Marea Neagră (67
km; 1031 km²).

5.2.2. Fluviul Dunărea – caracteristici hidrologice

Dunărea, al doilea fluviu al Europei (2860 km lungime şi o suprafaţă a

bazinului hidrografic de 805.300 km²), izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră
(Germania), prin doi afluenţi: Breg şi Brigach.
Cursul superior (sectorul alpin) se desfăşoară până la Poarta Devin,
primind majoritatea afluenţilor de pe flancul nordic al Alpilor: Iller, Lech, Inn.
Cursul mijlociu (sectorul panonic), ce se extinde până la Baziaş, cuprinde cei mai
importanţi afluenţi din tot cursul: Drava, Sava, Morava, Tisa. Cursul inferior
(sectorul pontic, valah sau românesc) are o lungime de 1075 km, de la Baziaş
până la vărsare.
Pe teritoriul ţării noastre, se deosebesc patru sectoare secundare: defileul
de la Porţile de Fier; Drobeta Turnu Severin – Călăraşi; Călăraşi – Brăila; Brăila -
vărsare.
Defileul de la Porţile de Fier (Baziaş - Gura Văii) este constituit dintr-o
alternanţă de îngustări (Pescari, Greben, Cazanele Mari, Cazanele Mici, Porţile de
Fier) şi mici depresiuni sau bazinete depresionare (Moldova Veche, Liubcova,
Dubova, Ogradena, Orşova). Aici a fost construit barajul Porţile de Fier I (1971),
cu scop energetic, dar şi pentru regularizarea scurgerii şi favorizarea navigaţiei.
Înainte, exista insula, Adakale, ce a devenit submersă.
Sectorul Drobeta Turnu Severin – Călăraşi (566 km) se caracterizează
printr-o asimetrie pronunţată a malurilor, lunca având o extindere mai mare pe

80
partea stângă, mai joasă. Se întâlnesc numeroase ostroave. Cei mai importanţi
afluenţi se găsesc pe partea stângă (75%), faţă de cei balcanici (25%). În trecut,
existau o serie de bălţi, majoritatea desecate astăzi şi utilizate în scopuri
agropiscicole (Nedeia, Potelu, Suhaia, Greaca). În acest sector a fost construit
barajul Porţile de Fier II.
Sectorul bălţilor (Călăraşi-Brăila) cuprinde: (1) Balta Ialomiţei (Borcei),
între braţele Borcea şi Dunărea Veche, cu o lungime de 90 km şi o lăţime de 16
km şi (2) Balta Brăilei, între braţele Dunărea Veche, Cremenea şi Vâlciu, cu o
lungime de 60 km şi o lăţime de 20 km. Prin lucrări hidroameliorative, acest
sector a fost amenajat pentru agricultură.
Sectorul maritim (Brăila-vărsare) include şi Delta Dunării (la Ceatal
Izmail, Dunărea se desparte în braţele Chilia şi Tulcea, iar la Pătlăgeanca, se
desprind alte două braţe, Sulina - amenajat pentru navigaţie şi Sf. Gheorghe).
Regimul scurgerii apei înregistrează variaţii anotimpuale evidente.
Primăvara, topirea zăpezilor şi ploile mai abundente determină apele mari de
primăvară, care, ca urmare a alimentării pluvionivale, apar în luna mai. Toamna,
se produc apele mici de toamnă, în septembrie-octombrie. Iarna şi vara se
caracterizează prin valori moderate ale scurgerii lichide.
Debitele medii, ca urmare a aportului afluenţilor, cresc din amonte spre
avale. Astfel, la intrarea în ţară, la Baziaş, Dunărea are un debit de 5300 m³/s.
După ce primeşte o serie de afluenţi din România (Cerna 23 m³/s, Jiu 90 m³/s, Olt
180 m³/s, Vedea 12 m³/s, Argeş 52 m³/s, Ialomiţa 45 m³/s, Siret 222 m³/s, Prut 85
m³/s) şi din Bulgaria (Timok 40 m³/s, Isker 57 m³/s, Iantra 42 m³/s), debitul creşte
la 6480 m³/s (Ceatal Izmail), unde se repartizează diferit pe cele trei braţe astfel:
Chilia 60%, Sfântu Gheorghe 21,2% şi Sulina 18,8%.
Debitele maxime se întâlnesc primăvara sau la începutul verii. De
exemplu, s-au înregistrat 15.900 m³/s la Olteniţa (mai 1942), 15.500 m³/s la Ceatal
Izmail (iunie 1970) şi 15.100 m³/s la Orşova (aprilie 1940).
Debitele minime se produc de regulă toamna, dar sunt ani în care au loc
iarna sau vara. De exemplu, s-au înregistrat 1250 m³/s la Orşova (ianuarie 1954),
1350 m³/s la Ceatal Izmail (octombrie 1921) şi 1450 m³/s la Olteniţa (ianuarie
1964).
Scurgerea de aluviuni variază direct proporţional cu debitul lichid,
crescând din amonte spre avale. Valoarea medie multianuală este de 1873 kg/s la
Ceatal Izmail (turbiditatea medie de 340 g/m³, ce corespunde unui volum anual de
58,75 mil.t). Faţă de această valoare medie, cel mai mare volum de aluviuni s-a
scurs în 1941 (162,5 mil. t) şi cel mai mic, în 1967 (19,4 mil. t).
Temperatura apelor este legată de temperatura aerului şi, într-o măsură
mai mică, de condiţiile locale (relief, surse de alimentare). Încălzirea apelor
începe din martie şi ţine până în august (temperatura medie a apei este mai mare
decât temperatura medie a aerului), după care urmează procesul de răcire.

81
Temperatura medie anuală a apelor creşte din amonte spre avale, atingând 17,2ºC
la gurile de vărsare. În luna cea mai rece (ianuarie) temperatura apei scade sub
1ºC, iar în luna cea mai caldă (iulie) înregistrează 26ºC.

Fig. 14. Bazinul hidrografic al Dunării şi hidrografe ale debitelor medii lunare
(Pişota, Zaharia, 2002)

Îngheţul apelor se produce în prima decadă a lunii decembrie şi durează

până la începutul lunii martie. În iernile mai blânde, fenomenele de îngheţ lipsesc.
Durata medie a podului de gheaţă este de 45-50 de zile (apare frecvent în
sectoarele înguste, determinând formarea zăpoarelor – la Zimnicea, Călăraşi,
Topalu, Cotu Pisicii), iar grosimea medie a gheţii este de 15-50 cm. Dezgheţul se
produce primăvara, din avale spre amonte, într-o perioadă de 4-8 zile.
Mineralizarea apelor este redusă, valorile crescând în perioadele cu ape
mici. În cursul inferior, mineralizarea variază între 280 şi 500 mg/l, aparţinând
tipului bicarbonatat calcic. Reacţia pH variază de la 7,5 la 8,1, cu tendinţă de
uşoară alcalinitate.
Intervenţia antropică din lunca Dunării (între Drobeta Turnu Severin şi
Brăila), prin lucrări de îndiguire şi desecare, a produs o serie de modificări ale
parametrilor scurgerii lichide şi în special în faza scurgerii maxime.

82
 5.3. Lacurile

Pe teritoriul României, există o mare varietate de lacuri, răspândite de la

marile înălţimi ale munţilor până la ţărmul mării.
Suprafaţa lor variază de la câţiva ari (unele lacuri glaciare), până la sute de
km² (complexul Razim-Sinoie, peste 800 km²). În prezent există circa 4200 de
lacuri (2300 de lacuri naturale – 55% şi 1900 de lacuri artificiale – 45%),
însumând circa 4621,5 km² (1,93% din suprafaţa ţării). Originea acestor lacuri
este atât naturală, cât şi artificială. În funcţie de distribuţia marilor unităţi de relief
şi de factorii care au favorizat formarea cuvetelor lacustre, acestea au fost grupate
în lacuri de munte, lacuri de deal şi podiş şi lacuri de câmpie.
Lacurile naturale sunt răspândite în toate unităţile de relief. Diversitatea
tipurilor genetice este dată de procesele dominante care au dus la formarea
depresiunilor lacustre.
În regiunea montană, lacurile au dimensiuni reduse, iar temperatura şi
gradul de mineralizare a apelor sunt scăzute. După geneza cuvetelor se disting:
lacuri glaciare, lacuri de nivaţie, lacuri vulcanice, lacuri de baraj natural şi lacuri
din relief calcaros.
(a) Lacurile glaciare sunt cel mai bine reprezentate (circa 200), îndeosebi
în etajul alpin. Cele mai numeroase şi mai caracteristice sunt lacurile din circuri
glaciare. Se găsesc în: Munţii Retezat (58 de lacuri, din care Bucura este cel mai
mare în suprafaţă (10,5 ha), iar Zănoaga, cel mai adânc (29 m), Tăul Custura
Mare, Tăul Ţapului, Galeşul, Gemenele, Lacul Negru), Munţii Făgăraş (25 de
lacuri, din care Buda, Capra, Căpriţa, Călţun, Bâlea, Podragu Mare, Podrăgel,
Avrig, Urlea, Podu Giurgiului sunt cele mai importante, iar lacul Mioarelor este
situat la cea mai mare altitudine – 2282 m), Parâng (28 de lacuri, din care
Câlcescu, Tăul fără Fund, Zănoaga Mare şi Oglinda Mândrei sunt mai mari),
Munţii Rodnei (23 de lacuri de dimensiuni mai mici, din care Lala Mare, Lala
Mică, Iezerul Pietrosului şi Ştiol sunt mai importante), iar în număr mai redus în
munţii Şureanu (Iezerul Şureanu), Godeanu (Scurtele, Zănoaga Lungiţa,
Scărişoara, Moraru, Gugu), Ţarcu (Pietrele Albe, Netiş, Bistra, Baciului) şi
Maramureş.
Lacurile din văi glaciare sunt mai puţine la număr, au forme alungite şi
prezintă un afluent principal în amonte şi un emisar în avale. Se înşiră în salbă pe
valea Bucura (Retezat): Tăul Porţii, Tăul Agăţat, Florica, Viorica, Ana, Lia; în
Făgăraş : Viştişoara, Văiuga, Doamnei; tăurile de pe valea Buhăescu (Rodna).
(b) Lacurile de nivaţie s-au format prin acţiunea mecanică a zăpezii (Lacul
Vulturilor din Siriu, considerat de origine nivostructurală; Lacul Roşu din
Penteleu) sau prin tasarea depozitelor sub acţiunea apei rezultată din topirea
zăpezii: în munţii Iezer (pe culmile Bătrâna, Păpău, Ţefeleica, Brătila), Făgăraş
(pe Berivoescu, Luţele, Faţa Unsă, Suru), Retezat (pe culmea Drăgşanu), Godeanu

83
(pe suprafaţa Borăscu, în valea Soarbele, pe culmea Scărişoara), Bihor (Tăul Mare
şi Tăul Mic), Semenic (Baia Vulturilor). Tot în această categorie intră şi lacurile
(Iezerul Mare şi Iezerul Mic) din Cindrel, a căror depresiune s-a format prin
eroziune glaciară, dar barajul morenaic a fost rezultatul avalanşelor de zăpadă.
(c) Lacurile în depresiuni carstice au, în cea mai mare parte, caracter
temporar (Padiş şi Vărăşoaia din Munţii Bihorului; în valea Soarbele din Retezat;
Corongiş din Rodna), dar, în unele situaţii, se formează lacuri permanente (Ighiu
din Munţii Trascăului).
(d) Lacurile vulcanice sunt foarte slab reprezentate. În extremitatea sudică
a Munţilor Harghita (Masivul Ciomatu), se găseşte singurul lac de crater din ţara
noastră, Sfânta Ana (22 ha).
(e) Litologia variată a permis acţiunea proceselor de eroziune şi formarea
depresiunilor lacustre de tipul celor de pe poliţe structurale: Lacul Negru din
Masivul Penteleu şi Lacul Vulturilor din Masivul Siriu (s-a format prin procese de
eroziune nivală, tasare, sufoziune, dar şi dezagregare şi şiroire) (Gâştescu, 1971).
(f) Lacurile de baraj prin surpare şi alunecare se formează prin bararea
naturală a unor cursuri şi acumularea apei în spatele barajului. Nu au o durată de
existenţă prea mare. Cele mai cunoscute sunt: Lacul Roşu-Bicaz (12,6 ha), format
în 1837; lacul Bălătău (6 ha), pe un afluent al Uzului din Munţii Nemira, din
1883; lacul Betiş, pe Novăţ, un afluent al Vaserului din Munţii Maramureş, format
în 1957; lacul Hânsaru (0,5 ha), pe Bâsca fără Cale din Masivul Siriu.
(g) Lacurile de excavaţie pe masive de sare se întâlnesc în Depresiunea
Maramureş: lacurile de la Ocna Şugatag (Mihai, Vorosig, Pipiriga, Alb) şi
Coştiui.
În regiunea de dealuri şi podişuri predomină lacurile formate între valurile
de alunecare (cele mai multe cu o existenţă efemeră), dar şi cele rezultate prin
acţiunea de dizolvare.
(a) Lacurile între valuri de alunecare, de baraj prin surpare şi alunecare
au dimensiuni mici (suprafeţe de 2-5 ha şi adâncimi de 2-3 m) şi o stabilitate
destul de redusă. Sunt frecvente în Subcarpaţi (între Argeş şi Râul Doamnei, la
Malu cu Flori pe Dâmboviţa, pe valea Buzăului), Podişul Transilvaniei (lacul
Rath, lângă Porumbenii Mari, în dealul Rez), Podişul Moldovei (pe interfluviul
Moldova-Siret, în apropierea localităţii Soci-Paşcani; Ibăneasa), Podişul Getic (pe
interfluviul Cerna-Olteţ).
(b) Dizolvarea rocilor uşor solubile determină apariţia unor depresiuni
lacustre pe calcar (lacurile temporare Balta şi Zăton în Podişul Mehedinţi),
depozite de gips (lacul Învârtita de la Nucşoara, în Subcarpaţii din bazinul Văii
Doamnei şi Lacul Stânii din Depresiunea Transilvaniei) şi în exploatările de sare
la zi (din epoca antică) şi subterane, frecvente în aria subcarpatică internă şi
externă – prin procese de prăbuşire (Ursu-Sovata, Aluniş, La Suhat); prin
dizolvare superficială (lacurile Roşu, Verde, Şerpilor, Dulce, Berţului, de la

84
Sovata; Lacul Sărat-Telega; Slănic; Ocnele Mari-Vâlcea; Săcelu-Gorj; lacuri mici
la Ocna Sibiului, Ocna Mureşului, Ocna Dejului, Cojocna, Turda); prin tasarea
depozitelor acoperitoare, în urma dizolvării în adâncime (lacurile pseudosaline de
la Vintileasca şi Lopătari din Subcarpaţii Curburii – în orizonturi grezoase, lacul
Brebu de la Câmpina – în depozite de terasă, lacul Ştiucii din Câmpia
Transilvaniei – în aluviuni fluviatile şi depozite badeniene).
În regiunea de câmpie, lacurile sunt foarte numeroase şi variate ca geneză:
lacuri de luncă, limane fluviale, lacuri de baraj eolian, lacuri clastocarstice şi
lacuri litorale.
(a) Lacurile de luncă (bălţi) reprezintă cel mai răspândit tip genetic din
România. Numeroase sunt lacurile de luncă propriu-zise, răspândite în cursurile
inferioare ale râurilor mari - lunca Dunării (Gârla Mare – 550 ha, Salcia, Fântâna
Banului, Golenţi, Făţana, Begu, Sbenghiozul, Curcubeu, Fundul Mare, Rotund,
Telincea, Parcheş, Babele, Memelegiu, Somova, Zaghen, Bistreţ – 1867 ha,
Vederoasa, Lacul lui Traian, Hazarlâc), Prut (Leahu, Pochina, Brateş), Siret
(Mândreşti, Lacul Negru), Ialomiţa (Bataluri, Rodeanu), Argeş (Comana,
Potcoava), Olt (Gâlmele, Viespile), Jiu (Teaşcu, Murta, Rojiştea) şi Mureş
(Zăbrani). Se adaugă lacurile de meandru (belciuge), de braţ sau de curs părăsit,
cu forma tipică de potcoavă: Bentul Lătenilor şi Blasova (în lunca Dunării),
Cărpănoaia şi Sacu (în lunca Siretului), Pruteţul (în lunca Prutului), Bătrâna (pe
Călmăţui).
(b) Numeroase sunt şi lacurile de deltă, grupate în complexe lacustre,
acoperite ulterior cu vegetaţie: Babina, Bogdaproste, Dranov – 2170 ha, Furtuna,
Gorgova, Iacob, Isac, Lumina, Matiţa, Merhei, Obretinul Mare, Puiu, Roşu,
Roşuleţ, Rotund-Puiuleţ, Trei Iezere, Uzlina.
(c) Limanele fluviatile sunt răspândite în lungul râurilor principale ale
Câmpiei Române de nord-est şi Dobrogei vestice, cum sunt: Dunărea (Bagăr,
Saun, Mostiştea, Gălăţui, Bugeac, Iortmac, Oltina – 2509 ha, Mârleanu,
Vederoasa, Domneasca), Ialomiţa (Perieţi, Amara, Iezer, Mănăstirii, Snagov,
Căldăruşani, Fundata, Slobozia, Strachina), Buzău (Coştei, Jirlău, Lacul Sărat-
Câineni, Amara, Balta Albă, Ciulniţa) şi Siret (Mălina, Lozova, Cătuşa).
(d) Limanele fluvio-marine s-au format prin bararea gurilor de vărsare ale
râurilor dobrogene în Marea Neagră, de către curenţii litorali. Cele mai
reprezentative sunt: Taşaul (2335 ha), Techirghiol, Tatlageac, Limanul, Mangalia,
Corbul, Agigea sau Agighiol şi Babadag, ultimele considerate limane fluvio-
lacustre (Breier, 1976).
(e) Lagunele marine s-au detaşat prin izolarea totală sau parţială a unor
foste golfuri marine, prin cordoane de nisip, fiind strâns legate de oscilaţiile
nivelului marin. În această categorie se includ: complexul lacustru Razim-Sinoie
(Razim – 41.500 ha, Periteasca – 3550 ha, Goloviţa – 11870 ha, Zmeica – 5460

85
ha, Sinoie – 17.150 ha, Istria – 560 ha, Nuntaşi – 1050 ha, Tuzla), Siutghiol (1900
ha) şi mlaştinile Comorova şi Hergheliei (Mangalia).
(f) În depresiunile de tasare în loess, se găsesc lacuri de crov. Au o
frecvenţă mai mare în nord-estul Câmpiei Române (Ianca – 322 ha, Plopu, Lutul
Alb, Movila Miresii, Tătaru, Colţea, Plaşcu) şi Câmpia Banato-Crişană. Numărul
acestora creşte în perioadele cu exces de umiditate. Uneori, tasarea afectează
depozitele de terasă, constituite din materiale mai grosiere (nisipuri şi pietrişuri)
acoperite de luturi şi soluri (pe terasele Jiului - Victoria, Lacul Mare şi Tetila).
(g) Acumularea nisipurilor oferă posibilitatea acumulării apei în
depresiunile dintre dunele de nisip, fie sub forma unor lacuri permanente (bălţile
Jdegla, Arcerului, Şebazu, Purcarului, Sabalia şi Ţarova, în lunca Dunării între
Drobeta Turnu Severin şi Bechet) sau temporare (pe malul stâng al Jiului la Apele
Vii-Amărăşti şi pe malul drept al Călmăţuiului de Brăila).
Lacurile artificiale au rezultat din acţiunea directă sau indirectă a
factorului uman. În funcţie de scopul urmărit la crearea lor, se deosebesc: iazuri şi
heleşteie, lacuri de interes hidroenergetic, lacuri de agrement, lacuri pentru
alimentarea cu apă, lacuri cu folosinţă complexă.
(a) Haiturile erau mici acumulări prin intermediul cărora se transportau
plutele. Au existat pe Bistriţa şi afluenţii din amonte de Bicaz, pe Dâmboviţa,
Râul Târgului, Vâlsan, Argeş, Topolog, pe Lotru şi afluenţi, pe Sebeş, Iara,
Ampoi şi Someşul Rece.
(b) Benturile au apărut din necesitatea rezolvării problemei apei potabile
pentru aşezările situate pe interfluviile din Piemontul Cotmeana. Locuitorii au
încercat să păstreze cât mai mult apa din ploi şi au săpat gropi de 1-3 m adâncime
şi 40-50 m² suprafaţă, în care se acumula apa, utilizată ulterior în diferite scopuri.
(c) Iazurile, de formă alungită, apărute în lungul văilor, prin bararea
acestora, sunt cunoscute încă din secolul al XV-lea. Amenajate iniţial în scopuri
agropiscicole, unele au căpătat ulterior folosinţe complexe. Cele mai multe se
găsesc în Câmpia Moldovei: Tătărăşeni, Niculcea, Negreni, Ibăneşti, Hăneşti (în
bazinul Başeului), Borşa, Ţigănaşi, Osoi (în bazinul Jijiei), Cătămăreşti, Drăcşani
– 500 ha (în bazinul Sitnei), Hălceni, Vlădeni, Câmpeni (în bazinul Miletinului),
Pârcovaci, Tansa, Strâmbul, Plopi, Podul Iloaiei (în bazinul Bahluiului). În
Câmpia Română, cele mai reprezentative sunt în bazinul Călmăţuiului
Teleormănean (Crângeni – 300 ha, Suhaia – 1094 ha), iar în Câmpia
Transilvaniei, apar frecvent în bazinele Fizeşului (Ţaga Mare, Cătina, Tăul Popii),
Şarului (Toldal, Glodeni), Şesului (Văleni, Şăulia), Pârâului de câmpie (Zau).
(d) Heleşteele s-au amenajat în ariile joase şi cu umiditate, în scopul
practicării unei pisciculturi intensive: în lunca Dunării (Ciocăneşti, Cuza Vodă,
Suhaia, Nazarlâc) şi a Călmăţuiului (Luciu), dar mai ales în Câmpia Banato-
Crişană (Ineu, Chişineu Criş, Socodor, Pilu, Seieuş, Tămaşda, Cermei, Bercu

86
Nou, Livada) şi sudul României (Bujoreni şi Nucet, în bazinul Argeşului;
Frăsinet, în bazinul Mostiştei).
(e) Lacurile de interes hidroenergetic
Cel mai vechi este lacul Scropoasa, pe Ialomiţa, construit în anul 1930.
Cele mai mari acumulări, în funcţiune, sunt: Porţile de Fier I (100 km²;
2400 mil.m³) şi Porţile de Fier II (400 km²; 800 mil.m³), pe Dunăre; Izvorul
Muntelui (15,6 km²; 1130 mil.m³), Pângăraţi, Viişoara Vaduri, Bâtca Doamnei,
Racova, Gârleni, Lilieci, Bacău, pe Bistriţa; Stânca-Costeşti (24,5 km²; 735
mil.m³), pe Prut; Vidraru (9 km²; 469 mil.m³), Oeşti, Cerbureni, Curtea de Argeş,
Zigoneni, Vâlcele, Budeasa, pe Argeş; Vidra (9,5 km²; 340 mil.m³), Mălaia,
Brădişor, pe Lotru; Fântânele (8,9 km²; 226 mil.m³), Tarniţa, pe Someşul Cald;
Floreşti, Gilău, pe Someşul Mic; Veneţia, Strejeşti, Ipoteşti, Drăgăneşti, Frunzaru,
Rusăneşti, Izbiceni, pe Olt; Oaşa, Tău, Căpâlna, Petreşti, pe Sebeş; Negovanu,
Sadu II, pe Sadu; Leşu, pe Valea Iadei (afluent al Crişului Repede); Gura Apelor,
Ostrovul Mic, Păclişa, Haţeg, pe Râul Mare; Turceni I, pe Jiu; Galbeni, Răcăciuni,
Bereşti, Călimăneşti, pe Siret.
(f) Lacuri pentru alimentarea cu apă
Se întâlnesc pe Argeş (Bascov, Piteşti), pe Tazlău (Belci, distrus în urma
viiturii din iulie-august 1991), lacul Dragomirna, lângă Suceava, pe Uz (Poiana
Uzului), pe Crişul Alb (Mihăileni), pe Arieş (Mihoeşti), pe Jiul de Vest (Valea de
Peşti), pe Târlung (Săcele), pe Cibin (Gura Râului).
(g) Lacuri cu folosinţe complexe
Au fost amenajate pe Tur (Călineşti), pe Bistriţa (Colibiţa), pe Firiza
(Strâmtori), pe Crişul Repede (Lugaşu, Tileagd), pe Târnava Mare (Zetea), pe
Cerna Mureşului (Teliuc), pe Timiş (Trei Ape), pe Bârzava (Gozna, Văliug,
Secul), pe Cerna (Valea lui Iovan), pe Jiu (Işalniţa), în bazinul Vedei (Rusciori,
Băbăiţa, Piatra, Baba Dana, Iliescu), pe Argeş (Goleşti, Mihăileşti), pe Ilfov
(Brăteşti, Adunaţi, Ilfoveni), pe Colentina (Buftea, Mogoşoaia, Griviţa,
Pantelimon), pe Ialomiţa (Pucioasa, Bolboci, Dridu, Coşereni), pe Doftana
(Paltinu), pe Siret (Rogojeşti, Bucecea), pe Şomuzul Mare (Moara, Pocoleni), pe
Buzău (Siriu, Cândeşti).
(h) Lacuri de agrement
Se întâlnesc pe Colentina, din apropierea oraşului Bucureşti, pentru
recreere şi agrement (Herăstrău, Floreasca, Tei, Plumbuita, Fundeni)
(i) Lacuri pentru apărare contra inundaţiilor
Pe unele artere hidrografice cum este Bahluiul, s-au făcut amenajări pentru
atenuarea viiturilor şi apărarea oraşului Iaşi împotriva inundaţiilor.

87
 5.4. Marea Neagră

Elemente morfometrice
Situată între 40º55' şi 46º32' latitudine nordică şi între 27º27' şi 41º42'
longitudine estică, Marea Neagră este o mare de tip intercontinental, care
comunică cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara,
strâmtoarea Dardanele, Marea Egee şi cu Marea Azov prin strâmtoarea Kerci.
Are o suprafaţă de 413.490 km², adâncimea maximă de 2245 m (în partea
central-sudică, pe o linie ce uneşte oraşele Ialta din Peninsula Crimeea şi Sinop
din Asia Mică), iar adâncimea medie de 1288 m. Volumul de apă la nivel normal
este apreciat la 529.955 km³.
Lungimea maximă este de 1150 km, pe direcţie vest-est, între porturile
Burgas (Bulgaria) şi Batumi (Georgia). Lăţimea maximă este de 610 km, pe
direcţie nord-sud, între golful Odessa (Ucraina) şi râul Sakarya (Turcia), iar
lăţimea minimă este de 262 km, între peninsula Ialta şi Capul Burun.
Ţărmul Mării Negre se desfăşoară pe o lungime totală de 4790 km, în
cadrul celor 6 state riverane: Ucraina 2007 km, Turcia 1350 km, Rusia 500 km,
Bulgaria 378 km, Georgia 310 km, România 245 km. Ţărmurile sunt lipsite de
peninsule importante (cu excepţia Crimeei), iar golfurile sunt reduse ca număr
(Odessa, Balcic, Burgas).
Bazinul său hidrografic este de 2.402.119 km², situat în Europa Centrală şi
de Est, cuprinzând 21 state. Se remarcă Rusia şi Ucraina care deţin 49%, Turcia
10,7% şi România 9,98%. În acelaşi timp, România, Moldova şi Ungaria intră în
totalitate în limitele bazinului pontic; urmează Ucraina cu 98%, Austria cu 97,4%,
Slovacia cu 96,3%, Bosnia-Herţegovina cu 91%. În ceea ce priveşte fluviile care
se includ acestui bazin, pe primul loc este Dunărea (817.000 km², adică 34%),
urmată de Nipru (504.000 km², 21%), Don (422.000 km², 17,6%), Kîzîl Irmak
(77.100 km², 3,2%), Nistru (72.100 km², 3%), Bugul de Sud (63.700 km², 2,6%)
(Gâştescu, 1998).
Marea Neagră are foarte puţine insule. Cea mai mare este Insula Şerpilor
(17 ha), situată în faţa gurilor Dunării, la circa 45 km de Sulina (45°15’53”
latitudine nordică şi 30°14’41” longitudine estică). Este un inselberg de tip
dobrogean, ce atinge înălţimea maximă de cca 40 m. Se mai adaugă: Insula
Sacalin (la sud de gura de vărsare a braţului Sf. Gheorghe, apărută în 1897),
Insula Kefken (aflată la 55 km de Bosfor) şi o serie de insuliţe şi stânci emerse în
Golful Burgas şi limanul Berezan (Cucu, Vlăsceanu, 1991).
Geneza şi evoluţia depresiunii marine
Bazinul Mării Negre a evoluat în strânsă legătură cu bazinele marine
limitrofe, în funcţie de dinamica plăcilor (Est-Europeană şi Africano-Arabă) şi
formarea lanţurilor muntoase.

88
 Marea Neagră reprezintă un rest din Lacul Pontic, desprins din Marea
Sarmatică (ce se întindea din bazinul Vienei până în arealul Lacului Aral).
În timpul cuaternarului, au fost caracteristice regresiuni şi transgresiuni, cu
amplitudini de peste 80 m în variaţia nivelului marin, fapt ce a condus la stabilirea
unor legături succesive cu Marea Caspică şi Marea Mediterană.
În ceea ce priveşte geneza bazinului marin, se apreciază că există mai
multe etape: procese de rifting continental în cretacic superior-eocen; subsidenţă
activă şi acumulări masive de sedimente în oligocen şi miocen; definitivarea din
pliocen şi actual (Vespremeanu, 2004).
Structura litologică a fundului Mării Negre pune în evidenţă existenţa
stratului bazaltic în zona abisală şi a celui granitic spre margini, peste care se
suprapun sedimente neconsolidate. În partea centrală, rata depunerii sedimentelor
este de 15 cm/1000 ani (Gâştescu, 1998).
Caracteristici morfostructurale
În profil transversal, relieful submarin apare dispus în trepte relativ
concentrice.
Platforma continentală (şelful), extinsă pe 30% până la izobata de 200 m,
are cea mai mare desfăşurare în partea nord-vestică (200 km lăţime în Golful
Odessa), fiind îngustată în sud şi est. Pe suprafaţa sa, ce înclină cu 1,4-9‰, există
urme de văi submarine aparţinând unor paleorâuri (fosta Dunăre, în prelungirea
braţului Sf. Gheorghe; Casimcea; Nistrul).

Fig. 15. Marea Neagră (Ujvari, 1972; Posea, 2004)

89
 Taluzul (povârnişul) continental, care ocupă 27%, cuprinde pante
accentuate 10-22‰, înconjurând continuu partea centrală. Se desfăşoară până la
izobata de 1000 m (chiar 1500 m în sud şi est). Se produc alunecări ale
sedimentelor slab consolidate şi dislocaţii tectonice; de asemenea, se găsesc
canioane submarine, o continuare a văilor de pe şelf (în dreptul ţărmului nordic,
estic şi sudic).
Depresiunea marginală, extinsă pe 31%, prezintă un relief aplatizat, cu
pante mult mai reduse. În partea nord-vestică se găseşte conul abisal al Dunării.
Câmpia abisală (12%), cu aspect neted, se desfăşoară în partea centrală a
bazinului marin (sub izobata de 2000 m), mai extinsă în jumătatea estică.
Relieful fâşiei litorale se diferenţiază: ţărm abrupt şi stâncos, în sud-vest,
sud şi est (în dreptul munţilor Balcani, Pontici, Caucaz şi Crimeei); ţărm jos, cu
limane, lagune şi deltă, în nord şi nord-vest (în dreptul câmpiei din jurul Golfului
Odessa şi a Dobrogei).
Bilanţul hidric şi variaţiile de nivel
Structura bilanţului apei afectează doar stratul superficial situat între 0 şi
150-200 m. Cea mai mare parte a volumului de apă al Mării Negre (mai adânc de
200 m) este delimitat strict prin modificări bruşte de temperatură (termoclină) şi
salinitate (haloclină), faţă de cel de deasupra. În ansamblu, bilanţul hidric este
echilibrat, intrările (801,5 km³) fiind compensate de ieşiri (800 km³).
Ponderea cea mai mare la intrări o deţine aportul fluvial (scurgerea din
râuri), estimat la 338 km³ (42,2%), asigurat în cea mai mare parte de râurile din
nord-vest (60,3% Dunărea, 15,6% Nipru, 2,9% Nistru). Precipitaţiile, ce
reprezintă 237,7 km³ (29,6%), sunt depăşite de cantitativ de evaporaţie, 395,6 km³
(49,4%), consecinţă a climatului temperat continental.
Schimbul de apă cu Marea Marmara şi Marea Azov este apreciat la 225,8
km³ la aport şi 404,4 km³ la pierderi. Marea Neagră pierde apă puţin sărată
(salmastră) pe la suprafaţă şi primeşte apă sărată pe la adâncime, peste pragul
Bosfor, în schimbul realizat cu Marea Mediterană (prin Marea Marmara), fapt ce
contribuie la creşterea volumului de apă anoxic (Gâştescu, 1998).
Variaţia nivelului apei (cu amplitudini de 20-26 cm) este rezultatul
modificării sezoniere, anuale sau multianuale a volumului de apă, în funcţie de
schimbările produse în cadrul surselor de alimentare sau de consum.
Nivelul Mării Negre a înregistrat şi oscilaţii de lungă durată (seculare şi
milenare), în raport de variaţiile condiţiilor climatice din cuaternar (succesiunea
fazelor glaciare şi interglaciare). Astfel, în mindel-riss, nivelul era mai ridicat
decât cel actual cu 35 m, în riss cu 15 m mai coborât, în riss-würm cu 15 m mai
înalt decât în prezent şi în würm cu peste 40 m sub cel actual.
În prezent, ca urmare a tendinţei generale de creştere a nivelului oceanic,
Marea Neagră înregistrează o creştere a nivelului cu rate de 1,8-2,0 mm/an.

90
 Temperatura apei
La suprafaţă, temperatura apei este strâns legată de temperatura aerului.
Astfel, valorile medii anuale cresc de la nord-vest (11ºC în Golful Odessa) spre
sud-est (16ºC la Batumi). În timpul anului, cele mai calde ape sunt caracteristice
lunii august (medii lunare de 19-20°C în nord-vest şi 24ºC în sud-est), iar cele mai
reci lunii februarie (0°C, uneori apare chiar gheaţă la mal şi sloiuri plutitoare, în
nord-vest şi 8ºC în sud-est).
În adâncime, variaţiile temperaturii apei se resimt până la 60-80 m în
timpul iernii şi 20 m în timpul verii. Pe verticală, se remarcă prezenţa mai multor
orizonturi termice. Astfel, la suprafaţă (până la 60 m adâncime), temperatura apei
urmăreşte valorile temperaturii aerului, scăzând odată cu adâncimea până la valori
de 7-9ºC. Între 60 şi 80 m adâncime există un strat cu grosimi de 5-20 m, cu apă
mai rece (5-7ºC), ce se formează prin coborârea apelor superficiale mai reci din
timpul iernii. Sub acest strat, temperatura creşte până la 450 m adâncime, unde
atinge 9ºC, menţinându-se la această valoare până la fundul mării, unde se
constată o uşoară încălzire a apei cu circa 0,1-0,2ºC.
Compoziţia chimică
Salinitatea medie (apreciată la 22‰ pentru întregul volum de apă) creşte
de la ţărm spre larg, dar şi de la suprafaţă spre adâncime. Astfel, în stratul de
suprafaţă, valorile sunt mai reduse la ţărm (sub 10‰, chiar 4-7‰ în faţa Deltei
Dunării) comparativ cu aria centrală unde sunt de 17-18‰.
Pe verticală, salinitatea creşte de la suprafaţă (10-18‰) spre adâncime,
ajungând la 1000 m la valori de 22,3‰, după care creşterea este lentă (25‰ la
fundul bazinului marin).
În ceea ce priveşte bilanţul salin, 90,2% din volumul de săruri provine din
Marea Mediterană. Se apreciază că procesul de salinizare a început acum 7000 ani
(după stabilirea legăturii cu Marea Marmara), iar concentraţia actuală şi distribuţia
pe verticală s-au realizat acum 1000 ani.
Sub aspectul compoziţiei chimice, predomină clorul (55%) şi sodiul (30-
41%), alături de care mai apar sulfatul (7%) şi magneziul (4%).
Oxigenul şi hidrogenul sulfurat determină caracteristici hidrochimice de
bază, prin conţinutul acestora şi raportul dintre ele. Astfel, în stratul superficial
(până la 125 m adâncime în centru şi 225 m spre periferie), apele sunt bine
oxigenate. Începând de la 125-175 m adâncime se remarcă prezenţa hidrogenului
sulfurat. De altfel, Marea Neagră înregistrează cel mai mare volum de apă anoxic
(90%, adică 484.000 km³) din întreg Oceanul Planetar.
Prezenţa celor două straturi de apă cu caracteristici chimice distincte are
implicaţii în dezvoltarea florei şi faunei. Stratul de apă propice desfăşurării
proceselor vitale, cu oxigen dizolvat, este într-o continuă descreştere, în timp ce
stratul de apă anoxic, cu hidrogen sulfurat, nu permite decât existenţa unor specii
de bacterii anaerobe.

91
 Transparenţa şi culoarea apelor
Transparenţa apei prezintă diferenţieri semnificative în funcţie de
cantităţile de aluviuni în suspensie sau distanţa faţă de ţărm. În larg, apele sunt
transparente până la 20-30 m adâncime, în timp ce în apropierea litoralului
transparenţa scade la 6 m (chiar 0,5 m în apropierea Deltei Dunării).
Culoarea apei variază de la albastru-verzui, în larg, la galben şi brun-
gălbui, în apropierea ţărmului deltaic.
Dinamica apelor
Valurile, generate de factorii anemobarici şi de caracteristicile
morfometrice ale Mării Negre, ating obişnuit 1-2 m înălţime, dar în timpul
furtunilor ajung la 6-8 m înălţime şi 60 m lungime, cu frecvenţă maximă iarna, la
vînturi de nord-est. Marea Neagră se împarte în două: partea nord-vestică, mai
agitată, în special în sezonul rece şi partea sud-estică, cu valuri mai reduse, mai
ales în sezonul cald al anului.
Sub influenţa presiunii atmosferice, se produc seişe cu amplitudini de la
câţiva centimetri la 2 m şi durată de la câteva minute la 13 ore. Datorită faptului
că este o mare de tip intercontinental, mareele sunt reduse (9-12 cm amplitudine).
Curenţii marini apar sub acţiunea vânturilor de nord-est, a jeturilor
fluviale şi al schimbului de ape cu Marea Mediterană. Există curenţi de suprafaţă
şi curenţi de adâncime.
Curenţii de suprafaţă se desfăşoară în sens invers acelor de ceasornic
(îngustarea din dreptul Crimeii înscrie două circuite secundare). În Golful Odessa
şi în dreptul Dobrogei, se dezvoltă curenţi nepermanenţi (de derivă).
Curenţii de adâncime (de compensaţie) se formează datorită diferenţelor
de salinitate dintre Marea Neagră şi Marea Mediterană. Apar sub forma unor
curenţi dubli, ce se deplasează în sensuri opuse: spre Mediterana (pe la suprafaţă)
şi dinspre Mediterana (în adâncime).
Viaţa în Marea Neagră se întâlneşte numai în stratul superficial (până la
180-200 m adâncime).
Flora este reprezentată prin iarba de mare (Zostera marina) şi o serie de
alge mono- şi pluricelurare (Phylophora, Cladephora, Ceramium, Vaucheria,
Chondria, Hilebrandia).
Fauna, reprezentată prin elemente ponto-caspice şi atlanto-mediteraneene,
cuprinde specii de peşti, moluşte, crustacee şi mamifere acvatice.
Dintre peşti, se remarcă: stavridul (Trachurus ponticus), şprotul (Sprattus
sprattus), hamsia (Engraulis encrasiocholus), pălămida (Pelamys sarda),
scrumbia albastră (Scomber scombrus), gingirica (Cluponella cultiventris),
chefalul (Mugil cephalus), guvidul (Gobius ratan), calcanul (Scophthalmus
maeoticus), rechinul (Squalus acanthias), alături de sturioni: morun (Huso huso),
păstrugă (Acipenser stellatus), nisetru (Acipenser güldenstaedti).

92
 Pe lângă aceştia, se găsesc şi unele mamifere acvatice: delfinul sau porcul
de mare (Delphinus delphis) şi foca (Monachus albiventer), ce se întâlneşte la
Ecrene, pe litoralul bulgăresc.
Dintre moluşte există midia de stâncă (Mytilus galloprovincialis) şi stridia
de piatră (Ostrea sublamellosa), iar dintre crustacee, Modiolus phaseolinus şi
Balanus improvisus.

93
 6. BIOGEOGRAFIE

Distribuţia actuală a vegetaţiei şi faunei României nu este uniformă în

spaţiu. Condiţiile geografice (aşezare, relief, climă, soluri) determină o mare
complexitate de biocenoze distincte.
Diferenţierile căldurii şi umidităţii în funcţie de latitudine, altitudine şi
longitudine, determină constituirea unităţilor biogeografice zonale (zone şi
subzone – pe latitudine; etaje şi subetaje – pe altitudine), precum şi a celor
regionale (provincii şi subprovincii). Variaţiile locale mai accentuate ale
regimului termic, hidric şi trofic au impus apariţia unor unităţi biogeografice
intrazonale (lunci, terenuri salinizate, mlaştini, stâncării, nisipuri).

Fig. 16. Marile unităţi de vegetaţie (Ivan, 1979).

Unităţi altitudinale: 1. Etajul alpin şi subalpin; 2. Etajul boreal; 3. Etajul nemoral: păduri de fag
şi de amestec cu răşinoase; 4. Etajul nemoral: păduri de gorun; 5. Etajul nemoral: păduri
submediteraneene; 6. Silvostepa sudică; Unităţi latitudinale (zona nemorală): 7. Subzona
pădurilor de stejari mezofili (cu Quercus robur); 8. Subzona pădurilor de stejari submezofili-
termofili (cu Quercus cerris şi Q. frainetto); 9. Subzona silvostepei; 10. Zona stepei; Unităţi
intrazonale: 11. Păduri de stejar pedunculat (Quercus robur) în depresiuni şi piemonturi; 12.
Păduri de stejar pedunculat, carpen (Carpinus betulus) şi tei (Tilia) în Câmpia Română; 13.
Vegetaţie complexă în Delta Dunării.

94
 6.1. Zone şi etaje biogeografice

Repartiţia vegetaţiei şi faunei reflectă o corelaţie strânsă faţă de

desfăşurarea teritoriului ţării în latitudine şi altitudine. Se remarcă, de asemenea,
prezenţa unor fâşii de interferenţă cu forme de adaptabilitate.
Analiza detaliată a elementelor biogeografice (a vegetaţiei naturale şi
seminaturale, în primul rând) a pus în evidenţă existenţa a trei zone (stepă,
silvostepă, păduri nemorale), până la altitudini de 300-400 m. Prezenţa Carpaţilor
şi a regiunilor pericarpatice a impus o modificare în altitudine a condiţiilor
bioclimatice, astfel că se conturează şi patru etaje (nemoral, boreal, subalpin,
alpin).

6.1.1. Zona stepei

Pe baza răspândirii cernoziomurilor şi a kastanoziomurilor, a prezenţei

unor fragmente de pajişti stepice şi a lipsei aproape totale a pădurilor, s-a delimitat
o zonă de stepă, nu prea întinsă, în sud-estul ţării. Aceasta este caracteristică părţii
de est a Bărăganului, Podişului Dobrogei (până la altitudini de 150-200 m), sud-
vestului Câmpiei Covurluiului şi jumătăţii sudice a Câmpiei Siretului inferior.
De-a lungul timpului, ţinuturile incluse astăzi în categoria stepelor au fost
transformate de om (prin desţelenire) în terenuri arabile sau păşuni. Vegetaţia
naturală mai apare sporadic în lungul şanţurilor şi drumurilor, pe coastele
malurilor înalte sau în islazurile comunale, fiind în multe cazuri degradată.
Nota caracteristică o dau pajiştile xerofile, alături de care se mai găsesc
tufişuri formate din arbuşti de stepă şi plante de nisipuri. Cea mai mare dezvoltare
o aveau gramineele: specii de colilie (Stipa lessingiana, S. ucrainica, S.
pulcherrima, S. tirsa, S. joannis), negară (Stipa capillata), pir crestat (Agropyron
cristatum), păiuş (Festuca valesiaca), pir gros (Cynodon dactylon), bărboasă
(Botrichloa ischaemum). În prezent, s-au restrâns foarte mult (Stipa aproape a
dispărut din Câmpia Română, nerezistând la suprapăşunat şi alte acţiuni
antropice), întâlnindu-se dispersat, sub forma pajiştilor derivate, prin islazuri
(firuţă cu bulbi, peliniţă, pir gros).
Bine reprezentate sunt: specii de mături (Centaurea orientalis), peliniţă
(Artemisia austriaca), plevaiţă (Xeranthemum anuum), steluţe (Aster lynosiris, A.
villosus); lucernă (Medicago falcata), cosaci (Astragalus monspessulanum),
măzăriche (Vicia), molotru (Trigonella); jaleş (Salvia pratensis, S. nutans),
cimbrişor (Thymus pannonicus, T. zygoides), solovârfiţă (Phlomis); pătrunjel de
câmp (Pimpinella tragium lithophila), urechea iepurelui (Bupleurum), smeoaie
(Seseli); dediţei (Pulsatilla), ruscuţe (Adonis vernalis); usturoi sălbatic (Allium
saxatile), ceapa ciorii (Muscari); stânjenei (Iris).

95
 Dintre plantele de nisip, se întâlnesc ciuleiul (Ceratocarpus arenarius),
romaniţa de câmp (Anthemis ruthenica), ipcărigea (Gypsophylla paniculata),
laptele câinelui (Euphorbia gerardiana), salcia de nisip (Salix rosmarinifolia), pe
nisipurile de pe dreapta Ialomiţei, Călmăţuiului, Hanu Conachi, precum şi orzul
sălbatic (Elymus sabulosus), scaiul dracului (Eryngium maritimum), cârcelul
(Ephedra distachia), rogozul de nisip (Carex colchica), păiuşul de nisip (Festuca
vaginata), pe litoral.
Arbuştii sunt reprezentaţi prin specii de porumbar (Prunus spinosa),
migdal pitic (Prunus tenella), vişin pitic (Prunus fruticosa), măceş (Rosa canina),
iar în Dobrogea sunt caracteristice şi păliurul (Paliurus spina-christi), iasomia
sălbatică (Jasminum fruticans).
În cadrul zonei de stepă, se disting două subzone (Săvulescu, 1940): stepa
cu graminee şi dicotiledonate (Altiherbosa) şi stepa cu graminee (Duriherbosa).
Stepa cu graminee şi dicotiledonate cuprinde Câmpia Siretului inferior,
Câmpia Covurluiului şi centrul Bărăganului, desfăşurându-se pe cernoziomuri.
Pajiştile stepice actuale sunt formate din specii de firuţă cu bulbi (Poa bulbosa),
peliniţă de stepă (Artemisia austriaca), pir gros (Cynodon dactylon), laptele
câinelui (Euphorbia seguieriana, E. cyparissias); se mai găsesc spini (Carduus
acanthoides, C. nutans) şi alte specii ruderale (Onopordon tauricum, Berteroa
incana), pe islazurile degradate, mai ales în preajma stânelor. În păşunile aflate în
stadii incipiente de înţelenire, se întâlnesc specii de obsigă (Bromus tectorum, B.
squarrosus, B. sterilis, B. arvensis), chiurlan (Salsola ruthenica), mohor (Setaria
viridis).
Pe malurile râurilor apar specii de bărboasă (Botrichloa ischaemum),
cimbrişor (Thymus marschallianus), păiuş (Festuca valesiaca), iar în luncile
acestora, pir (Agropyrum repens), coada vulpii (Alopecurus pratensis), iarba
vântului (Agrostis alba).
Stepa cu graminee se desfăşoară în centrul şi sudul Dobrogei, precum şi pe
o fâşie îngustă în lungul Dunării, pe cernoziomuri carbonatice şi castanii, în
condiţii climatice mai uscate. Pajiştile actuale sunt formate din specii de firuţă
(Poa bulbosa), peliniţă de stepă (Artemisia austriaca), bărboasă (Botriochloa
ischaemum), laptele câinelui (Euphorbia steposa), obsigă (Bromus squarrosus, B.
tectorum, B. japonicus), flămânzică (Draba verna), lucernă (Medicago minima,
M. rigidula), alături de specii din stepa primară, păiuş (Festuca valesiaca), pir
crestat (Agropyrum cristatum), negară (Stipa capillata), coada şoricelului
(Achillea setacea), lipitoare (Asperula humifusa, A. cynanchica).
În condiţii de păşunat excesiv, apar doar specii de obsigă (Bromus
japonicus, B. tectorum, B. squarrosus), chiurlan (Salsola ruthenica) şi buruieni
(Veronica polita, Cerastium semidecandrum, Alyssum desertorum).
Fauna stepelor s-a restrâns mult datorită activităţilor antropice şi
transformării vegetaţiei iniţiale în terenuri arabile. Speciile sunt adaptate

96
condiţiilor de uscăciune din timpul verii sau frigului iarna, dar şi mediilor
deschise (lipsei pădurilor): majoritatea au dimensiuni mici, prezintă fenomenul de
hibernare în timpul iernii, iar păsările au un zbor rapid şi foarte apropiat de sol.
Specifice stepei sunt rozătoarele – cel mai reprezentativ este popândăul
(Citellus citellus), răspândit în toate câmpiile; hârciogul (Cricetus cricetus);
grivanul cenuşiu (Cricetulus migratorius); grivanul cu coadă scurtă (Mesocricetus
newtoni), în stepa dobrogeană; şoarecele de câmp (Microtus arvalis); orbetele sau
căţelul pământului (Spalax leucodon, în sudul ţării şi S. microphthalmus, în partea
nordică); şoarecele pitic (Micromys minutus); şoarecele de stepă (Sicista subtilis).
Toate îşi sapă galerii sub pământ, unde strâng cantităţi mari de provizii, fiind
astfel dăunătoare agriculturii.
În stepele din sud-estul ţării trăiesc şi dihorul de stepă (Mustela
eversmanni) şi dihorul pătat (Vormela peregusna), dar şi unele carnivore ca lupul
şi vulpea.
Păsările cele mai cunoscute sunt: dropia (Otis tarda), specie sedentară,
aflată pe cale de dispariţie; spurcaciul (Otis tetrax), specie migratoare, foarte rară;
pasărea ogorului (Burhinus oedicnemus), întâlnită în Dobrogea şi areale cu dune
de nisip; prepeliţa sau pitpalacul (Coturnix coturnix), specie migratoare, oaspete
de vară; potârnichea (Perdix perdix), specie sedentară; ciocârlia de Bărăgan
(Melanocorypha calandra) şi ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla),
adaptate câmpurilor cultivate; graurul (Sturnus vulgaris); lăcustarul (Sturnus
roseus); fâsa de câmp (Anthus campestris); prigoria (Merops apiaster);
dumbrăveanca (Coracias garrulus). Dintre păsările răpitoare amintim: şorecarul
mare (Buteo rufinus), acvila de stepă (Aquila rapax orientalis), şorecarul încălţat
(Buteo lagopus) şi eretele alb (Circus macrourus), aflat la limita vestică a
arealului său.
Reptilele sunt reprezentate prin: diferite specii de şerpi – Eryx jaculus
turcicus, în Dobrogea, balaurul (Elaphe quatorlineatus sauromates), şarpele rău
(Coluber jugularis caspius); şopârle – şopârla de stepă (Lacerta taurica), şopârla
de câmp (Lacerta agilis chersonensis), Lacerta agilis euxinica şi Eremias arguta
deserti, răspândite pe dunele de nisip; vipera de stepă (Vipera ursinii renardi).
Se mai remarcă: broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca ibera), în
Dobrogea; broasca râioasă (Bufo viridis); broaştele de pământ (Pelobates fuscus,
în toată ţara şi P. syriacus balcanicus, numai în Dobrogea şi în lungul Dunării).
Dintre nevertebrate, predomină: miriapodele – cârcăiacul (Scolopendra
cingulata), în sudul ţării şi Dobrogea; coleopterele – scarabeii (Scarabeu affinis,
Sisyphus schaefferi); ortopterele – lăcusta cu rât (Tryxalis nasuta), greierele gras
(Bradyporus montandoni), greierele împroşcător (Dinarchus dasypus), călugăriţa
(Mantis religiosa).

97
 6.1.2. Zona silvostepei

Corespunzător extinderii cernoziomurilor cambice şi a existenţei pâlcurilor

de pădure în alternanţă cu pajişti stepice, s-a conturat zona de silvostepă.
Teritoriile care revin acestei zone sunt: Podişul Moldovei (până la altitudini de
200-250 m), nordul Câmpiei Siretului Inferior, vestul Câmpiei Bărăganului,
nordul Podişului Dobrogei (până la altitudini de 150-250 m), Câmpia Burnazului
şi Câmpia Olteniei (până la altitudini de 100-150 m), Câmpia Banato-Crişană, de
la Deta la Carei (până la 100-200 m altitudine). În general, silvostepa (antestepa
sau stepa cu păduri) se caracterizează prin alternanţa vegetaţiei forestiere cu cea
ierboasă (pajişti stepice).
Speciile lemnoase sunt reprezentate de câţiva stejari: stejar pufos (Quercus
pubescens), stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Quercus
robur), la care se mai adaugă ulm (Ulmus minor, U. procera), păr pădureţ (Pirus
pyraster, P. elaeagrifolia), arţar tătărăsc sau glădiş (Acer tataricum), jugastru
(Acer campestre).
Arbuştii cei mai des întâlniţi sunt: gherghinarul (Crataegus monogyna),
lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), vonicerul (Evonymus europaea), spinul
cerbului (Rhamus cathartica), sângerul (Cornus sanguinea), cornul (Cornus mas).
Vegetaţia ierboasă cuprinde, în afara speciilor stepice, cum sunt păiuşul
(Festuca valesiaca, F. sulcata) şi colilia (Stipa joannis, S. stenophylla), plante mai
puţin adaptate la climatul secetos: graminee – firuţa de livadă (Poa angustifolia),
pirul (Agropyrum repens), obsiga (Bromus inermis) sau specii mezoxerofile –
aglica (Filipendula hexapetala), trifoiul (Trifolium repens, T. pratense), jaleşul
(Salvia pratensis), sânzienele galbene (Galium verum), sparceta (Onobrychis
viciaefoliae), muşcatul dracului (Knautia arvensis).
După predominarea unor specii de vegetaţie lemnoasă, silvostepa se
împarte în două subzone (Paşcovschi, Doniţă, 1967): subzona silvostepei nordice,
cu păduri de stejar pedunculat; subzona silvostepei sudice, cu păduri de stejar
brumăriu şi pufos.
Silvostepa nordică se extinde în Câmpia Moldovei şi Câmpia Crişurilor,
fiind caracterizată prin prezenţa pădurilor de stejari mezofili – stejar pedunculat
(Quercus robur), în cea mai mare parte, dar şi gorun (Quercus petraea), pe
coastele umbrite şi pe soluri forestiere. Pajiştile de stepă apar pe versanţii cu
expunere sudică, în văi (Prutul), pe soluri marno-argiloase, cele mai frecvente
fiind speciile de mărgeluşă (Lithospermum purpureo-coeruleum), rogoz (Carex
michelii), păruşcă (Festuca valesiaca), colilie (Stipa joannis).
Silvostepa sudică ocupă Câmpia Banatului, Câmpia Română, Colinele
Tutovei şi Fălciului, fiind caracterizată prin păduri de stejari subxerofili-termofili
– stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi stejar pufos (Quercus pubescens),
ultimul întâlnit în Câmpia Olteniei şi vestul Burnazului, la care se asociază

98
exemplare de păr argintiu (Pirus elaeagrifolia) şi mojdrean (Fraxinus ornus).
Stratul arbustiv este format din păducel (Crataegus monogyna), porumbar
(Prunus spinosa), vonicer (Evonymus europaea), lemn câinesc (Ligustrum
vulgare), dar şi vişin de stepă (Cerasus fruticosa), migdal pitic (Amygdalus nana),
scumpie (Cotinus coggygria). Pajiştile conţin specii de obsigă (Brachypodium
silvaticum), firuţă de livadă (Poa angustifolia), bărboasă (Botriochloa
ischaemum), sadină (Chrysopogon gryllus), păiuş (Festuca sulcata, F. valesiaca),
umbra iepurelui (Asparagus officinalis, A. tenuifolius), mărgică (Melica ciliata),
capul şarpelui (Echium rubrum), dumbeţ (Teucrium chamaedris), jaleş (Salvia
aethiopis), romaniţă (Anthemis tictoria), iarbă mare (Inula ensifolia), coada
şoricelului (Achilea setacea).
Fauna este reprezentată de popândău (Citellus citellus), hârciog (Cricetus
cricetus), fâsa de câmp (Anthus campestris), ciocârlan (Galerida cristata),
ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), şopârla de câmp (Lacerta agilis
chersonensis), lăcuste (Omocestus minutus, Chortippus loratus, Onconotus
servilei, Myrmelotetrix antenatus) (Drugescu, 1994).

6.1.3. Zona pădurilor nemorale

Ocupă în România un teritoriu nu prea întins, în câmpiile înalte şi

podişurile joase, slab fragmentate. Apare ca o fâşie de tranziţie către etajele de
vegetaţie, prezenţa sa fiind o rezultantă a influenţei lanţului carpatic exprimată
prin condiţiile climatice. Cuprinde păduri de stejari nepoienite, pe soluri forestiere
(cenuşii, brun-roşcate). Este specifică pentru câmpiile înalte şi piemonturile joase
din sudul şi vestul ţării (între 100 şi 300 m altitudine), centrul Podişului
Transilvaniei (între 250 şi 400 m altitudine), nordul Podişului Moldovei (între 200
şi 350 m altitudine).
Nota specifică este dată de prezenţa pădurilor de cvercinee: stejarul
pedunculat (Quercus robur), cerul (Quercus cerris), gârniţa (Quercus frainetto) şi
mai rar gorunul (Quercus petraea). Se mai adaugă: carpenul (Carpinus betulus),
teiul (Tilia platyphyllos, T. cordata, T. tomentosa), paltinul de câmp (Acer
platanoides), jugastrul (Acer campestre), arţarul (Acer tataricum), ulmul (Ulmus
minor, U. procera), frasinul (Fraxinus excelsior), cireşul păsăresc (Cerasus
avium), mărul pădureţ (Malus silvestris), părul pădureţ (Pirus pyraster), plopul
tremurător (Populus tremula).
Cantitatea destul de mare de lumină şi solurile compacte, cu umiditate
variabilă, permit dezvoltarea unui strat arbustiv, în care domină gherghinarul
(Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare) şi lemnul râios
(Evonymus verrucosa).
Vegetaţia ierboasă este bogată şi cuprinde: graminee – obsiga
(Brachipodium silvaticum), firuţa de pădure (Poa nemoralis), firuţa de livadă

99
(Poa pratensis), golomăţ (Dactylis polygama); plante de locuri umede –
lăcrămioare (Convallaria majalis), murul (Rubus caesius), bubericul
(Scrophularia nodosa); flora de mull – ciocul berzei (Geranium robertianum),
urzica moartă (Lamium maculatum), mierea ursului (Pulmonaria officinalis),
vinariţa (Asperula odorata), floarea paştilor (Anemone nemorosa), pecetea lui
Solomon (Polygonatum latifolium).
Pe teritoriul ţării, în cadrul zonei nemorale se separă (Doniţă, 1963): o
subzonă a pădurilor de stejari mezofili (în Podişul Transilvaniei şi nordul
Moldovei) şi o subzonă a pădurilor de stejari submezofili-termofili (în sudul şi
vestul ţării).
Pădurile nemorale formate din stejari mezofili sunt reprezentate prin stejar
pedunculat (Quercus robur), pure sau în amestec. În proporţii mai mici apar
exemplare de gorun (Quercus petraea), fag (Fagus sylvatica), ulm de munte
(Ulmus minor), paltin de câmp (Acer campestre), cireş păsăresc (Cerasus avium),
frasin (Fraxinus excelsior), carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia cordata, T.
tomentosa).
Stratul arbustiv este bine dezvoltat şi cuprinde specii de alun (Corylus
avellana), gherghinar (Crataegus monogyna), porumbar (Prunus spinosa), măceş
(Rosa canina), vonicer (Evonymus europaea), lemn râios (Evonymus verucosa).
Pajiştile sunt dominate de specii de păiuş (Festuca pseudovina, F.
valesiaca, F. sulcata), bărboasă (Botriochloa ischaemum), în Podişul
Transilvaniei şi colilie (Stipa tirsa, S. joannis, S. pulcherrima).
Pădurile nemorale de stejari submezofili-termofili sunt caracterizate prin
prezenţa cerului (Quercus cerris) şi gârniţei (Quercus frainetto). Într-o proporţie
mai mică se asociază stejarul pedunculat (Quercus robur), arţarul (Acer
tataricum), teiul argintiu (Tilia tomentosa), frasinul (Fraxinus angustifolia), mărul
pădureţ (Malus silvestris), părul pădureţ (Pirus pyraster).
Stratul arbuştilor este format mai ales din gherghinar (Crataegus
monogyna, C. pentagyna) şi lemn câinesc (Ligustrum vulgare), iar pajiştile
cuprind specii de păiuş (Festuca valesiaca, F. pseudovina, F. sulcata); bărboasă
(Botriochloa ischaemum) şi sadină (Chrysopogon gryllus); păruşcă (Agrostis
tenuis), la altitudini mai mari.
Fauna stejăretelor cuprinde numeroase specii comune cu subetajul
gorunetelor. Dintre mamifere, majoritatea speciilor migrează spre regiunea
montană: căprioara (Capreolus capreolus), veveriţa (Sciurus vulgaris), pârşul
(Glis glis), şoarecele gulerat (Apodemus tauricus), lupul (Canis lupus), iepurele
(Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris),
alături de şoarecele pitic (Micromys minutus pratensis), şoarecele subpământean
(Pitymis subterraneus) şi chiţcanul de pădure (Sorex araneus tetragonurus).
Păsările sunt mai bine reprezentate: mierla (Turdus merula), sturzul de
vâsc (Turdus viscivorus), sturzul cântător (Turdus philomelos), ciocârlia de pădure

100
(Lullula arborea), câneparul (Carduelis cannabina), frunzăriţa cenuşie (Hippolais
pallida elaeica), piţigoiul de livadă (Parus lugubris), muscarul negru (Ficedula
hypoleuca), gaiţa (Garrulus glandarius), turturica (Streptopelia turtur),
porumbelul de scorbură (Columba oenas), privighetoarea (Luscinia
megarhynchos), ciocănitoarea verde (Picus viridis romaniae), eretele (Falco
vespertinus), gaia roşie (Milvus milvus).
Printre reptile, se întâlnesc: şarpele orb (Anguis fragilis), şopârla de câmp
(Lacerta agilis agilis), guşterul (Lacerta viridis viridis), guşterul dobrogean
(Lacerta viridis meridionalis), şopârla de pădure (Lacerta praticola pontica),
şopârliţa de frunzar (Ablepharus kitaibelli fitzingeri), broasca ţestoasă de uscat
(Testudo hermanni), broasca ţestoasă dobrogeană (Testudo graeca ibera).
Insectele sunt foarte numeroase: coleoptere – croitorul (Cerambyx cerdo),
cariul de scoarţă (Scolytus intricatus); lepidoptere – omida stejarului (Lymantria
dispar), inelarul (Malacosoma neustria), omida procesionară (Thaumatopoea
processionea), molia verde a stejarului (Tortrix viridana).

6.1.4. Etajul pădurilor nemorale

Etajul pădurilor de foioase se extinde până la 1200-1400 m altitudine, pe

cea mai mare parte din teritoriul ţării (40%), în dealuri, podişuri şi munţi joşi şi
mijlocii. Până la aproximativ 600-700 m altitudine, se remarcă prezenţa
gorunului, iar până la 1200-1400 m este caracteristic fagul, cu o fâşie de tranziţie
gorun-fag la partea inferioară şi o fâşie de amestec fag-conifere la partea
superioară.

Subetajul gorunetelor (păduri de gorun şi de amestec cu gorun) se

desfăşoară aproape exclusiv în dealuri şi podişuri, cu relief fragmentat, între
altitudinile de 200-300 m şi 600-700 m, în Podişul Transilvaniei, Dealurile
Vestice (între Crişul Alb şi Mureş), Podişul Getic, Subcarpaţi, Podişul Moldovei,
nordul Dobrogei şi chiar sudul Munţilor Banatului.
Pădurile sunt constituite aproape în exclusivitate din gorun (Quercus
petraea – în Podişul Transilvaniei şi dealurile mai înalte din regiunile
pericarpatice, Q. dalechampii – în Dobrogea şi estul Podişului Moldovei, Q.
polycarpa – în Oltenia şi sudul Banatului). În puţine exemplare mai pot apărea
stejarul pedunculat (Quercus robur), fagul (Fagus silvatica), carpenul (Carpinus
betulus), teiul (Tilia cordata, T. platyphillos), cerul (Quercus cerris) şi gârniţa
(Quercus frainetto), iar în regiunile cu un climat mai blând, cărpiniţa (Carpinus
orientalis), mojdreanul (Fraxinus ornus) şi chiar stejarul pufos (Quercus
pubescens).
Stratul de arbuşti este alcătuit din alun (Corylus avellana), gherghinar
(Crataegus monogyna), vonicer (Evonymus europaea), lemn râios (Evonymus

101
verrucosa), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanguinea), soc (Sambucus
nigra), clocotiş (Staphylea pinnata), iar în Dobrogea şi Banat, din scumpie
(Cotynus coggygria).
Vegetaţia ierboasă este formată din flora de mull – vinariţa (Asperula
odorata), sănişoara (Sanicula europaea), trepădătoarea (Mercurialis perrenis),
urzica moartă galbenă (Lamium galeobdolon), mierea ursului (Pulmonaria
officinalis), laptele câinelui (Euphorbia amygdaloides) - la care se asociază unele
specii de graminee: obsiga (Brachipodium silvaticum), mărgeluşa (Melica
uniflora), golomăţul (Dactylis glomerata). Se adaugă flora acidofilă, în care
predomină rogozul (Carex pilosa) şi horşti (Luzula nemorosa). Pajiştile sunt
dominate de păruşcă (Agrostis tenuis).
Fauna este cea mai bogată, datorită unor condiţii ecologice variate. Se
întâlnesc porumbeii sălbatici (Columba palumbus, C. oenas) şi turtureaua
(Streptopelia turtur), alături de graur (Sturnus vulgaris), mierlă (Turdus merula),
stăncuţă (Corvus monedula), privighetoarea neagră (Sylvia atricapilla),
privighetoarea roşie (Luscinia megarhynchos), ciocănitoarea sură (Picus canus),
piţigoiul de livadă (Parus lugubris), gaiţa (Garrulus glandarius), gaia roşie
(Milvus milvus), uliul porumbar (Accipiter gentilis), viesparul (Pernis apivorus).
Dintre mamifere, caracteristice sunt: pârşul de stejar (Eliomys quercinus),
pârşul cu coadă stufoasă (Dryomys nitedula), vulpea (Vulpes vulpes), mistreţul
(Sus scropha).
În spaţiile umede sau cu băltoace, se întâlnesc: buhaiul cu burta galbenă
(Bombina variegata), buhaiul cu burta roşie (Bombina bombina), broasca roşie de
pădure (Rana dalmatina).
Nevertebratele mai des întâlnite sunt: molia ghindei (Carpocapsa
splendana), omida păroasă a stejarului (Lymantria dispar), trombarul ghindei
(Curculio glandium), croitorul mare al stejarului (Cerambyx cerdo) (Drugescu,
1994).

Subetajul făgetelor (păduri de fag şi de amestec de fag cu răşinoase) se

întâlneşte în special în Carpaţii Curburii, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii
Occidentali, dar şi în dealurile înalte. Se găseşte între altitudinile de 400-500 m şi
1400-1450 m.
Pădurile de fag prezintă o mare diversitate şi se întâlnesc în trei fâşii
distincte: făgete de mare altitudine (1250-1450 m), făgete montane (600-1250 m)
şi făgete colinare (400-800 m). Predomină fagul (Fagus sylvatica var. sylvatica, în
cea mai mare parte a ţării şi Fagus sylvatica var. moesiaca, în sudul ţării – Munţii
Banatului, Podişul şi Subcarpaţii Getici). Se mai asociază, în puţine exemplare,
paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), ulmul de munte (Ulmus glabra), bradul
(Abies alba), molidul (Picea abies), plopul tremurător (Populus tremula),

102
mesteacănul (Betula pendula), frasinul (Fraxinus excelsior), carpenul (Carpinus
betulus).
Arbuştii lipsesc sau sunt slab dezvoltaţi, întâlnindu-se mai ales vonicerul
(Evonymus europaea), socul roşu (Sambucus racemosa), tulichina (Daphne
mezereum), caprifoiul (Lonicera xylosteum), la munte şi alun (Corylus avellana),
soc negru (Sambucus nigra), corn (Cornus mas), lemn câinesc (Ligustrum
vulgare), sânger (Cornus sanguinea), clocotiş (Staphylea pinnata), la dealuri.
Stratul inferior, al ierburilor, este destul de variat: mur (Rubus hirtus),
leurdă (Allium ursinum), păiuş de pădure (Festuca silvatica), horşti (Luzula
nemorosa), afin (Vaccinium myrtillus) şi ferigi (Dryopteris filix mas, Athyrium
filix femina). În pajişti, formate pe locul pădurilor defrişate de om, se întâlnesc
păiuş roşu (Festuca rubra) cu păruşcă (Agrostis tenuis).
Fauna se individualizează prin mamiferele: veveriţa (Sciurus vulgaris),
şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), jderul de piatră (Martes foina), jderul de
pădure (Martes martes), pârşul (Glis glis), ursul (Ursus arctos), căprioara
(Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus).
Dintre păsări, cea mai caracteristică este ierunca (Tetrastes bonasia),
specifică pădurilor de fag, alături de cinteză (Fringilla coelebs), piţigoiul de
munte sur (Parus palustris), măcăleandru (Erithacus rubecula), ciocănitoarea
mare (Dendrocopos major), ţoiul (Sitta europea), piţigoiul mare (Parus major),
pitulicea sfârâietoare (Philloscopus sibilatrix), ciocârlia de pădure (Lulula
arborea), codobatura (Motacilla alba), prundăraşul gulerat mic (Charadrius
dubius), fluierarul de munte (Tringa hypoleucos), pescărelul negru (Cinclus
cinclus aquaticus), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), muscarul mic (Muscicapa
striata), uliul păsărar (Accipiter nisus).
Amfibienii sunt reprezentaţi de salamandră (Salamandra salamandra),
tritonul carpatic (Triturus montandoni), broasca roşie de munte (Rana
temporaria), iar şerpii, prin viperă (Vipera berus), şarpe orb (Anguis fragilis).
Dintre nevertebrate menţionăm: lepidopterele molia jirului (Carpocapsa
grossana) şi cotarul fagului (Operophtera fagata), coleopterele croitorul albastru
al fagului (Rosalia alpina) şi trombarul (Rhynchaenus fagi), ţânţarul de frunză al
fagului (Mikiola fagi), păduchele lânos al fagului (Cryptococcus fagisuga).

6.1.5. Etajul pădurilor boreale

Etajul pădurilor de conifere cuprinde fâşia altitudinală situată între 1200-

1400 şi 1600-1800 m. Are cea mai mare extindere în Carpaţii Orientali (ocupă un
areal de aproape 200 km lungime şi 75 km lăţime). În restul masivelor montane
apare insular şi ocupă suprafeţe mici: în Carpaţii Meridionali (Bucegi, Făgăraş,
Parâng-Lotru-Cindrel, Retezat-Ţarcu) şi în Carpaţii Occidentali (Bihor).

103
 Condiţiile locale (înclinarea şi expunerea versanţilor, aspecte
topoclimatice) impun diferenţieri semnificative în ceea ce priveşte limitele acestui
etaj forestier. Astfel, faţă de valorile menţionate mai sus, limita inferioară coboară
până la 800-900 m în nordul ţării (Munţii Bârgăului) şi 1300 m în sud (pe
versantul nordic al Carpaţilor Meridionali), în timp ce limita superioară se
plasează la 1600-1700 m în nord (Munţii Rodnei) şi la 1700-1800 m în sud
(Munţii Parâng), corespunzător pădurilor pure în masive neîntrerupte. Limita
superioară a pădurii s-a modificat datorită defrişării, locul acesteia fiind luat de
pajişti secundare cu caracter montan.
Pădurile au o structură relativ simplă, fiind formate aproape exclusiv din
molid (Picea abies). Destul de rar se pot asocia: scoruşul (Sorbus aucuparia);
paltinul (Acer pseudoplatanus); zada (Larix decidua), în munţii Ceahlău, Ciucaş,
Bucegi, Lotru; aninul alb (Alnus incana), pe văi; fagul (Fagus silvatica) şi bradul
(Abies alba), la partea inferioară.
Arbuştii lipsesc sau sunt reprezentaţi prin rare exemplare de soc roşu
(Sambucus racemosa), caprifoi (Lonicera nigra, L. xylosteum), coacăz de munte
(Ribes alpinum), tulichină (Daphne mezereum), cununiţă (Spiraea ulmifolia).
Stratul inferior este compus din măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella),
lăcrămiţa (Majanthemum bifolium), degetăruţul (Soldanella montana), clopoţelul
(Campanula abietina), vulturica (Hieracium transsilvanicum), perişorul (Pyrola
uniflora), horştii (Luzula silvatica), ferigile (Athyrium filix femina, Dryopteris filix
mas), afinul (Vaccinium myrtillus) şi specii de muşchi verzi.
Prin defrişarea arborilor şi arbuştilor, locul lor a fost luat de specii de
mesteacăn (Betula pendula), plop tremurător (Populus tremula), salcie căprească
(Salix caprea) şi pajişti secundare de păiuş roşu (Festuca rubra), păruşcă
(Agrostis tenuis), timoftică (Phleum comutatum), peptănăriţă (Cynosurus
cristatus), târsă (Deschampsia caespitosa) sau ţepoşică (Nardus stricta).
Fauna pădurilor de răşinoase este adaptată condiţiilor specifice
(luminozitate redusă, umezeală ridicată, ierni reci şi lungi, zăpadă abundentă).
Speciile au căpătat o serie de adaptări: intensitate mare a semnalelor sonore din
cauza lipsei de orizont; unele îşi fac rezerve de hrană, altele hibernează;
majoritatea au stabilitate redusă, coborând iarna spre etajele inferioare, iar o parte
din păsări sunt migratoare.
Se întâlnesc mai des mamifere: cerb (Cervus elaphus), urs (Ursus arctos),
lup (Canis lupus), râs (Lynx lynx), şoarece vărgat (Sicista betulina), şoarece
scurmător (Clethrionomys glareolus).
Păsările sunt reprezentate prin: şorecar (Buteo buteo), corb (Corvus
corax), huhurez mare (Strix aluco), buhă (Bubo bubo); piţigoi de brădet (Parus
ater), piţigoi de munte (Parus montanus), mierlă gulerată (Turdus torquatus);
forfecuţă (Loxia curvirostra), ciocănitoare cu trei degete (Picoides tridactylus);
ciocănitoare neagră (Dryocopus martius); gaiţă de munte (Nucifraga

104
caryocatactes), auşel sprâncenat (Regulus ignicapillus). Cocoşul de munte (Tetrao
urogallus) şi cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), acum rare, se mai întâlnesc în
Munţii Rodnei şi Maramureşului.
Reptilele sunt reprezentate de vipera comună (Vipera berus), şopârla de
munte (Lacerta vivipara), iar amfibienii prin tritonul de munte (Triturus
alpestris), broasca brună (Rana temporaria), salamandra (Salamandra
salamandra).
Specifice frunzarului de molid sunt insectele: croitorul mare (Ips
typographus), trombarul puieţilor de molizi (Molites germanus), omida păroasă a
molidului (Lymantria monacha), musculiţa de gogoşi (Cecidomya pini), viespea
lemnului de răşinoase (Sirex gigas), viespea ţesătoare a molidului (Cephaleia
abietis).

6.1.6. Etajul subalpin

Între 1800 m şi 2000-2200 m, vegetaţia este constituită din rarişti de arbori

şi tufărişuri (jneapăn, ienupăr, bujor de munte), făcând tranziţia de la păduri la
pajiştile alpine. Apare insular în toate grupele de munţi: Carpaţii Meridionali (cele
mai întinse suprafeţe, din Bucegi până în Godeanu), Carpaţii Orientali (în special
în Maramureş, Rodna, Călimani, dar şi în Ceahlău, Ciucaş) şi Munţii Apuseni
(Bihor, Muntele Mare, Vlădeasa). Aspectele vegetaţiei au impus individualizarea
a două subetaje: unul al rariştilor şi altul al tufărişurilor.
Subetajul rariştilor se găseşte la partea inferioară. Odată cu creşterea
altitudinii, arborii devin tot mai scunzi, situaţi la distanţe din ce în ce mai mari,
până când dispar total. Foarte caracteristice sunt rariştile de molid (Picea excelsa)
şi zadă (Larix decidua). Pe locurile defrişate, pentru lărgirea golului de munte, s-
au extins pajiştile secundare de păruşcă (Festuca airoides).
Subetajul tufărişurilor cuprinde specii de jneapăn (Pinus mugo), alături
de care este larg răspândit ienupărul (Juniperus communis, J. nana), dar şi
smârdarul (Rhododendron kotschyi), aninul verde (Alnus viridis) şi unii arbuşti –
afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea). Se mai întâlnesc
coacăzul de munte (Ribes petraeum), precum şi numeroşi muşchi. Dintre speciile
de pajişte, sunt bine reprezentate păruşca (Festuca airoides), iarba vântului
(Agrostis rupestris), firuţa (Poa media), ovăscior (Avenastrum versicolor),
ţepoşica (Nardus stricta), târsa (Deschampsia caespitosa), rugina (Juncus
trifidus), cinci degete (Potentilla ternata), clopoţel (Campanula alpina), alături de
muşchi şi licheni.
Fauna tufărişurilor subalpine este constituită din specii care trăiesc în
primul rând în etajele inferioare. Se întâlnesc ursul (Ursus arctos), lupul (Canis
lupus), iepurele (Lepus europaeus), şoarecele scurmător (Clethrionomys

105
glareolus), pârşul de alun (Muscardinus avellanarius). Dintre reptile se remarcă
şopârla de munte (Lacerta vivipara), vipera comună (Vipera berus).
Păsări caracteristice sunt: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cocoşul de
mesteacăn (Lyrurus tetrix), pitulicea (Phylloscopus collybita), brumăriţa de
pădure (Prunella modularis), prundăraşul de munte (Eudromias morinellus),
mierla gulerată (Turdus torquatus), ciocârlia urecheată balcanică (Eremophila
alpestris balcanica). Se mai întâlneşte fluturele Argyroploce shultesiana în
jnepenişuri (Drugescu, 1994).

6.1.7. Etajul alpin

Se întâlneşte insular pe cele mai înalte vârfuri montane: Carpaţii

Meridionali (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Cindrel, Retezat, Godeanu) şi Carpaţii
Orientali (Rodnei, Călimani), la altitudini de peste 2000-2200 m. Limita inferioară
este mai coborâtă cu 300-400 m în nord faţă de sud. De asemenea, această valoare
depinde şi de expoziţia versanţilor, masivitate şi tipul de rocă. Etajul alpin
cuprinde pajişti scunde şi tufărişuri pitice, rezistente la frig, uscăciune şi vânt
puternic.
Principalele elemente componente sunt ierburile: coarna (Carex curvula),
rugina (Juncus trifidus), păruşca (Festuca airoides), iarba stâncilor (Agrostis
rupestris), dar şi ochiul găinii (Primula minima), degetăruţul (Soldanella pussila),
piciorul cocoşului alpin (Ranunculus alpestris), daria (Pedicularis oederi),
clopoţelul (Campanula alpina). Unele plante apar sub formă de perniţe: miliţeaua
(Silene acaulis), laptele stâncii (Androsace chamaejasme), ochiul şarpelui
(Eritrichium nanum).
Subarbuştii şi arbuştii sunt mai slab reprezentaţi: arginţică (Dryas
octopetala), salcie pitică (Salix herbacea), smârdar (Rhododendron kotschyi),
ienupăr pitic (Juniperus sibirica). Se adaugă, pe stâncării, muşchi şi licheni.
Datorită păşunatului intens, asociaţiile de ierburi alpine sunt adeseori
înlocuite de pajişti secundare cu ţepoşică (Nardus stricta).
Fauna pajiştilor alpine se caracterizează printr-un număr redus de specii,
datorită condiţiilor aspre (ierni lungi, cu temepraturi scăzute, cantităţi mari de
zăpadă, îngheţuri îndelungate, vânturi puternice). Speciile animale au căpătat o
serie de adaptări specifice: ovoviviparitatea şi melanismul (reptile), micşorarea
taliei (gasteropode), reducerea aripilor sau dezvoltarea lor viguroasă, pentru a
rezista vânturilor puternice (insecte), blană deasă (mamifere).
Cel mai renumit mamifer este capra neagră (Rupicapra rupicapra), relict
glaciar, care coboară şi în etajul subalpin şi chiar – iarna – în păduri, alături de
marmotă (Marmota marmota), reintrodusă de curând, şi şoarecele de zăpadă
(Microtus nivalis ulpius). Se mai întâlnesc: chiţcanul de munte (Sorex alpinus) şi
păsări ca brumăriţa alpină (Prunella collaris), fâsa de munte (Anthus spinoletta),

106
ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), codroşul de munte (Phoenicurus
ochruros), fluturaşul de piatră (Tichodroma muraria), acvila de munte (Aquila
chrysaetos), prundăraşul de munte (Eudromias morinellus). Dintre reptile, ajunge
până aici vipera comună (Vipera berus) şi şopârla de munte (Lacerta vivipara).
Nevertebratele sunt reprezentate prin gasteropode (Pupilla alpicolla),
lepidoptere (Erebia), coleoptere (Trechus plicatulus), ortoptere (Miramella
alpina) (Drugescu, 1994).

6.2. Regionarea biogeografică

Din punct de vedere biogeografic, teritoriul României ocupă o poziţie de

tranziţie între două subregiuni holarctice: euro-siberiană (cu păduri de răşinoase şi
foioase) şi pontico-central-asiatică (cu stepe şi pustiuri).
În funcţie de condiţiile climatice şi edafice, precum şi de interacţiunea
dintre floră, faună, sol şi climă, în anumite regiuni, au o pondere mai mare diferite
elemente floristice şi faunistice, evidenţiindu-se mai multe unităţi.
Influenţele biogeografice diverse au permis delimitarea a cinci provincii
biogeografice: carpato-dacică, panonică, moesică, pontică şi sarmatică
(Biogeografia României, 1969; Costache, 1996).

Fig. 17. Regiuni biogeografice (Biogeografia României, 1969)

(1) Provincia carpato-dacică se extinde pe cea mai mare parte din

suprafaţa ţării, cuprinzând Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali,

107
Depresiunea Transilvaniei şi Podişul Bârladului. Are o floră şi o faună central-
europeană, cu multe endemite.
Principalele formaţiuni vegetale sunt: păduri de cvercinee şi mixte de tip
central-european (gorunete, goruneto-făgete), păduri de fag (făgete colinare şi
montane, fag cu răşinoase), păduri de răşinoase (molidişuri), tufărişuri subalpine
de jnepeni şi ienuperi, iar la cele mai mari altitudini, pajişti arctic-alpine.
Carpaţii Orientali se caracterizează prin extinderea pe mari suprafeţe a
pădurilor de molid (Picea abies). Includ plante est-carpatice-balcanice:
Ranunculus crenatus, Anthemis carpatica, Soldanella pusilla şi endemisme ca
Heracleum carpaticum, Silene nivalis (numai în Munţii Rodnei), Festuca porcii.
Dintre speciile se remarcă: Betula nana, relict glaciar, în turbării, Astragalus
roemeri şi endemitul Campanula carpatica. Pe calcarele mezozoice din Ceahlău
vegetează Larix decidua ssp. carpatica.
Carpaţii Orientali centrali şi de la Curbură se evidenţiază prin speciile
Primula leucophylla şi Saxifraga cymbalaria, care atestă legături vechi cu
regiunea Caucazului.
Munţii Gurghiu, Harghita şi Perşani se caracterizează prin turbării în
ariile depresionare, cu o floră arctică-boreală, cum ar fi Saxifraga hirculus, Betula
nana, Viola epipsila, Betula humilis şi Achillea impatiens.
Carpaţii Meridionali păstrează vechi specii montane Arabis procurrens,
Galium kitaibelianum, Hieracium pavichii. Elemente specifice sunt reprezentate
de endemismele Dianthus callizonus şi Cerastium transsilvanicum.
În Munţii Bucegi-Piatra Craiului se întâlnesc Saxifraga demissa,
Geranium coerulatum, Bromus barcensis, Draba compacta; Larix decidua ssp.
carpatica. În Munţii Făgăraş-Iezer se evidenţiază Silene dinarica şi endemismul
Dianthus henteri. Munţii Parâng-Cindrel se caracterizează prin prezenţa
elementelor balcanice Symphyandra wanneri, Gymnadenia frivaldi, elementelor
ilirice Aubrietia croatica, Cardamine glauca, Juglans regia. Munţii Retezat-
Godeanu cuprind endemisme Artemisia petrosa carpatica, Barbarea lepuznica,
Centaurea retezatensis, Draba dorneri, Poa nyaradiana.
Carpaţii Occidentali se deosebesc prin specii termofile (elemente
submediteraneene, ilirice şi balcano-asiatice) în Munţii Banatului, dar şi printr-o
vegetaţie variată (păduri de fag şi molid), iar în partea vestică Quercus cerris, în
Munţii Apuseni.
Podişul Transilvaniei are o vegetaţie de păduri de stejar (Quercus robur,
Q. petraea, Q. dalechampii, Q. polycarpa, Q. pubescens) şi fag (Fagus sylvatica),
alături de care mai apar asociaţii stepice de Festuca valesiaca. În partea estică se
întâlneşte Ephedra distachya, Allysum murale, Galium purpureum, G. flavescens.
Nu lipsesc nici endemismele Salvia transsilvanica, Astragalus peterfii (în vest).
Podişul Bârladului se caracterizează prin influenţe carpatice, în păduri de
stejar (Quercus) şi fag (Fagus taurica, F. orientalis) cu carpen, chiar Crambe

108
tataria, dar şi cu influenţe stepice (Polygala sibirica). Se păstrează şi vechi specii
montane: Lunaria rediviva, Aconithum anthora.
Dintre animale (elemente central-europene), specifice pentru provincia
carpato-dacică sunt: tritonul carpatic (Triturus montandoni), cerbul (Cervus
elaphus), ursul (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), capra neagră (Rupicapra
rupicapra), piţigoiul de munte (Parus montanus transsylvanicus), cucuveaua
transilvană (Athene noctua daciae).
(2) Provincia panonică ocupă o suprafaţă mai restrânsă în vestul ţării,în
Câmpia Banato-Crişană (Câmpia Someşului, Câmpia Crişurilor, Câmpia
Mureşului, Câmpia Timişului). Vegetaţia este reprezentată de silvostepă (pajişti
cu graminee şi ierburi xeromezofile) şi păduri de stejar pufos (Quercus
pubescens), gârniţă (Quercus frainetto), cer (Quercus cerris) şi tei (Tilia
tomentosa).
Câmpia Someşului cuprinde păduri de cer, pe locul fostelor mlaştini ale
Ecedei. Pe nisipuri se întâlneşte specia psamofilă atlantic-mediteraneană
Corynephorus canescens. Mai apare Spergularia salontana.
Câmpia Crişurilor şi Mureşului se caracterizează prin prezenţa relictului
tropical terţiar – lotusul (Nymphaea lotus thermalis), în lacul Peţea şi a unor specii
sudice, termofile: Sedum cepaea, Saxifraga bulbifera, Snyrnium perfoliatum, Vitis
sylvestris, Moenchia mantica, Muscari botryoides.
Fauna (elemente central-europene, dar şi pontice) cuprinde: popândăul
(Citellus citellus), orbetele (Spalax leucodon hungaricus) şi batracianul Rana
arvalis woltersdorfi.
(3) Provincia moesică se extinde în sud-vestul ţării (sud-estul Banatului,
Defileul Dunării, sud-vestul Olteniei, valea Cernei, Podişul Mehedinţi, sudul
Munteniei) şi în sud-vestul Dobrogei (Podişul Oltinei).
Numeroase elemente submediteraneene (în special moesice şi illirice) sunt
componente importante ale covorului vegetal din aceste regiuni sau formează
chiar asociaţii proprii: păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus
frainetto), şibleac cu stejar pufos (Quercus pubescens), mojdrean (Fraxinus
ornus), cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi scumpie (Cotinus coggygria), păduri cu
frasin pufos (Fraxinus pallissae) sau frasin cu frunză îngustă (Fraxinus
angustifolia), liliac (Syringa vulgaris), vişin turcesc (Padus mahaleb), Corylus
colurna, Scabiosa banatica, Saponaria glutinosa, Tulipa hungarica.
Apar, de asemenea, numeroase elemente termofile, mediteraneene:
Juglans regia, Celtis australis, Geranium macrorhizum, Cirsium candelabrum,
Acanthus longifolius, Ruscus aculeatus, Carpinus orientalis, Fagus moesiaca,
Dianthus vandassi şi multe endemisme: Dianthus banaticus, Cerastium
banaticum, Centaurea degeniana, Ferula heuffeli.
Munţii Vâlcan, Căpăţânii şi bordura calcaroasă a Munţilor Parâng,
Subcarpaţii Getici şi Podişul Mehedinţi se caracterizează prin prezenţa a

109
numeroase elemente submediteraneene. De asemenea, masivul Cozia se
evidenţiază printr-o compoziţie floristică în care apar şi elemente sudice (Sorbus
cretica).
Podişul Getic şi Cîmpia Română Centrală se disting prin prezenţa
pădurilor de Quercus cerris şi Q. frainetto, cu numeroase elemente sudice:
Acanthus longifolius, Nectaroscordium dioscorides, Ornithogalum sulfureum,
Tilia tomentosa, Carpinus orientalis; pe alocuri apar speciile moesice de fag
balcanic (Fagus moesica) şi garofiţă balcanică (Dianthus vandassi). În Câmpia
Burnaz-Boian se dezvoltă: scumpia, bujorul (Paeonia peregrina romanica) şi
părul argintiu.
Podişul Oltinei (sud-vestul Dobrogei) cuprinde păduri de cer (Quercus
cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), cu tufărişuri (Colutea arborescens,
Evonymus latifolius) şi subarbuşti mediteraneeni (Ruscus hypoglosum).
Pe fondul faunei central-europene de pădure – căprioară (Capreolus
capreolus), mistreţ (Sus scrofa), pisică sălbatică (Felis silvestris), veveriţa
(Sciurus vulgaris) apar numeroase elemente submediteraneene şi mediteraneene,
în marea lor majoritate fiind specii termofile sudice: broasca ţestoasă de uscat
(Testudo hermanni, T. graeca ibera), vipera cu corn (Vipera ammodytes), şerpi
(Coluber quatorlineatus, C. jugularis caspius), şopârle (Lacerta praticola,
Ablepharus kitaibelli), scorpioni (Euscorpius carpathicus), dihorul pătat (Vormela
peregusna), popândăul (Citellus istricus), scolopendra (Scolopendra cingulata),
liliacul (Rhinolophus euryale), potârnichea de stâncă (Alectoris graeca), insecte
(Mantis religiosa, Tettigia orni, Dinarchus dasypus), termite (Reticulithermes
lucifugus), cicori (Cicada plebeja), coleoptere (Carabus gigas), greierul gras
(Bradyporus montandoni).
(4) Provincia pontică se întinde în Bărăgan, Dobrogea şi sud-estul
Moldovei, ocupând ariile de stepă şi de silvostepă. Vegetaţia este reprezentată prin
pajişti de păiuş (Festuca) şi obsigă (Bromus), cu numeroase elemente continentale
şi sudice: Ceratocarpus arenarius, Tragus racemosus, Knautia macedonica,
Erianthus adpressus, Ornithogalum fimbriatum, Paconia peregrina, alături de
stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) şi cer (Quercus cerris). În silvostepă,
destul de frecvente sunt scumpia (Cotinus coggygria) şi umbra iepurelui
(Asparagus tenuifolius), iar pe nisipurile de la Hanu Conachi, specia psamofilă
Mollugo cerviana.
Dobrogea este bogată în specii sudice: Paliurus aculeatus, Iris pumilla, cu
unele endemite: Agropyron brandzae, Centaurea kanitziana, C. jankae.
Dobrogea de Nord se evidenţiază prin formaţiuni de stepă, silvostepă şi
pădure, cu elemente mediteraneene, submediteraneene, pontice şi balcanice.
Specii de origine sudică sunt: Moeringia jankae, M. grisebachii, iar endemice:
Campanula romanica, Centaurea jankae. Pădurile sunt formate din specii de
gorun (Quercus dalechampii, Q. polycarpa, Q. petraea), iar pe valea Luncaviţei,

110
fag comun (Fagus silvatica), central-european şi fag oriental (Fagus orientalis)
din Caucaz; se mai adaugă: părul argintiu (Pirus elaeagrifolia), mojdreanul
(Fraxinus ornus), sâmbovina (Celtis glabrata), cărpiniţa (Carpinus orientalis),
beşicoasa (Colutea arborescens), vişinul turcesc (Padus mahaleb).
Fauna dobrogeană se individualizează prin speciile: dihorul de stepă
(Mustela eversmanni); grivanul mic (Mesocricetus newtoni); şoarecele de stepă
(Sicista subtilis nordmanni); broasca ţestoasă de uscat (Testudo graeca ibera);
şerpi (Coluber quatuorlineatus, Eryx jaculus turcicus); şopârlă de stepă şi pustiu
(Eremias arguta deserti), în jurul complexului lagunar Razim şi pe nisipurile din
Delta Dunării; gasteropode (Zebrina varnensis). Pădurile nord-dobrogene cuprind
animale central-europene: căprioara (Capreolus capreolus), jderul de scorbură
(Martes martes), jderul de piatră (Martes foina), dar şi specii sudice: ciocănitoarea
lui Lilford (Dryobates leucotos lilfordi), vipera cu corn dobrogeană (Vipera
ammodytes montandoni), greierele gras (Bradyporus montandoni).
În Bărăgan se întâlnesc: dihorul de stepă (Mustela eversmanni), grivanul
mic (Mesocricetus newtoni), hârciogul (Cricetus cricetus), şoarecele de stepă
(Sicista subtilis nordmanni) şi popândăul (Citellus citellus). Pe nisipurile de la
Hanu Conachi este caracteristică şopârla de nisip (Eremias arguta deserti).
(5) Provincia sarmatică ocupă un areal restrâns în nord-estul ţării, în
silvostepa din Câmpia Moldovei. Vegetaţia se distinge printr-un complex de
pajişti stepice – colilie (Stipa tirsa, S. pennata), negară (Stipa capillata) şi păiuş
(Festuca valesiaca, F. pseudovina).
Fauna include, ca specie caracteristică, orbetele (Spalax graecus), alături
de popândău (Citellus citellus), element central-european, hârciog (Cricetus
cricetus), dihor de stepă (Mustela eversmanni), şoarece de stepă (Sicista subtilis
nordmanni) şi vipera de stepă (Vipera ursinii renardi).

111
 7. SOLURILE

În România există o mare varietate de soluri, distribuite relativ echilibrat

pe tot teritoriul. Solurile reflectă tranziţia de la climatul continental est-european
la cel oceanic şi submediteranean, iar prezenţa Carpaţilor impune o etajare a
acestora.

7.1. Factorii pedogenetici

Solul se formează şi evoluează ca rezultat al acţiunii îndelungate şi

complexe a unor factori naturali şi antropici, reflectând atât condiţiile abiotice ale
substratului, cât şi influenţa asociaţiilor vegetale naturale care se dezvoltă pe
acesta.
Relieful intervine direct în procesul de formare a solurilor prin gradul de
înclinare al versanţilor. Astfel, dacă în regiunile de câmpii şi podişuri joase apar
soluri evoluate, cu profile dezvoltate şi diferenţiate, în regiunile de dealuri îanlte şi
munţi predomină solurile slab evoluate sau chiar erodate. De asemenea, impune
diversitatea condiţiilor bioclimatice în altitudine, determinând o etajare a solurilor.
Roca influenţează compoziţia granulometrică, structura şi compoziţia
chimică a solului. În funcţie de gradul de consolidare a rocilor, se diferenţiază
soluri subţiri (pe roci compacte) şi soluri profunde (pe roci afânate).
Condiţiile climatice acţionează diferenţiat pe cele trei trepte majore de
relief. În spaţiul montan (răcoros şi umed) se dezvoltă soluri oligobazice sau
oligomezobazice, în regiunea podişurilor şi câmpiilor înalte (climat moderat)
predomină solurile adânci, cu orizonturi bine diferenţiate, în timp ce în câmpiile
joase (secetoase) se formează soluri închise la culoare, datorită acumulării
humusului saturat cu calciu.
Factorul biologic impune modificări cu caracter zonal, în cadrul marilor
formaţiuni vegetale. Astfel, pajiştile stepice lasă în sol cantităţi anuale mari de
resturi organice, ce se descompun relativ rapid şi se transformă în humus saturat.
În regiunile forestiere, transformarea resturilor organice, ce provin mai ales din
frunze, se produce într-un ritm mai lent, diferenţiat pentru pădurile de foioase şi
cele de conifere. În etajul alpin, procesul de mineralizare este redus, datorită
activităţii microbiologice slabe. De asemenea, acţiunea faunei din sol determină
apariţia unor subtipuri aparte (vermice) ale solurilor.
Apa freatică şi stagnantă are un rol important doar în condiţiile în care
umezeşte profilul de sol (permanent sau periodic). Se formează astfel, în regiunile
umede sau cu drenaj slab, soluri intrazonale, gleizate sau pseudogleizate.
Timpul condiţionează formarea şi evoluţia solurilor. În general, există o
corespondenţă directă între vârsta unor forme de relief (terase, câmpii

112
piemontane) şi cea a solurilor. De asemenea, se deosebesc solurile actuale
(rezultate sub influenţa condiţiilor climatice existente în arealul respectiv) de
solurile fosile (a căror geneză a fost determinată de condiţii climatice anterioare),
acoperite de loessuri (Conea, 1970).
Activitatea omului contribuie la formarea sau conservarea învelişului de
sol. Lucrările de îndiguire-desecare au schimbat total regimul hidric, prin
diminuarea proceselor de descompunere aerobă şi creşterea conţinutului de
humus. Utilizarea diferitelor substanţe (îngrăşăminte naturale şi chimice,
amendamente calcaroase) a determinat modificarea însuşirilor chimice ale
solurilor. Practicile agricole inadecvate (nerotaţia culturilor, arături în lungul
pantelor) favorizează procese intense de eroziune.

7.2. Zonalitatea, intrazonalitatea şi azonalitatea

Poziţia României în plină zonă temperată, la tranziţia de la climatul est-

continental (cu vegetaţia de stepă) la cel oceanic (domeniul forestier) şi
submediteranean, determină o anumită distribuţie şi zonare a solurilor. Prezenţa
Carpaţilor impune o dispunere altitudinală a solurilor.
Astfel, se poate constata o distribuţie zonală a principalelor clase şi tipuri
de soluri. Arcul carpatic impune o repartiţie concentrică, cu zona externă, cea mai
extinsă, aparţinând cernisolurilor, la care se adaugă în câmpiile înalte, dealuri şi
podişuri, zona luvisolurilor şi cambisolurilor, iar în munţi sunt caracteristice
spodisolurile şi umbrisolurile. În Depresiunea Transilvaniei, zonalitatea este pusă
în evidenţă de prezenţa cernisolurilor în vest şi a cambisolurilor şi luvisolurilor în
centru şi est.
Dispunerea altitudinală a reliefului influenţează etajarea condiţiilor
climatice şi a vegetaţiei, care se reflectă şi în zonalitatea verticală a solurilor. În
spaţiul montan, sub păduri de amestec, sunt caracteristice districambosolurile şi
eutricambosolurilor (cambisoluri), sub păduri de molid şi jnepenişuri se dezvoltă
prepodzoluri şi podzoluri (spodisoluri), iar sub pajişti alpine sunt humosiosoluri
(umbrisoluri).
Pe fondul distribuţiei generale simetrice şi concentrice a solurilor, apar
diferenţieri datorită predominării unor factori pedogenetici locali (roca parentală,
pânza freatică, înclinarea versanţilor, activitatea biologică, influenţe antropice),
materializate în intrazonalitatea şi azonalitatea solurilor.
Solurile intrazonale apar insular în interiorul unor zone de sol, ca urmare a
intensificării acţiunii unor factori locali. Caracteristice sunt hidrisolurile (datorate
excesului de umiditate) şi salsodisolurile (formate în urma proceselor de
salinizare), dar şi solurile litomorfe de tipul rendzinelor (pe calcare şi dolomite),
faeoziomurilor marnice (pe roci cu ciment carbonatic) şi andosolurilor (pe
produse vulcanice).

113
 Solurile azonale sunt tinere, nu prezintă orizonturi distincte şi sunt dispuse
sub diferite forme şi dimensiuni, în cadrul tuturor zonelor pedogeografice. În
această categorie sunt incluse protisolurile (aluviosoluri, regosoluri, litosoluri,
psamosoluri).

7.3. Influenţa omului în degradarea solurilor

Activităţile antropice (agricole şi industriale) au modificat condiţiile de

formare şi evoluţie a solurilor.
Înlocuirea vegetaţiei naturale de pădure sau pajişte prin culturi agricole, a
supus solurile unor modificări de ordin fizic (distrugând structura, scăzând
porozitatea şi infiltraţia) sau ale bilanţului materiei organice şi elementelor
nutritive (diminuarea rezervei de humus). Aceste fenomene se accentuează prin
folosirea îndelungată a irigaţiilor (pot apărea chiar orizonturi noi).
În regiunile de dealuri şi podişuri, activităţile umane inadecvate (defrişări,
cultivarea terenurilor în pantă) determină apariţia unor intense procese de eroziune
a solului, la care se asociază alunecări de teren. Cele mai afecate regiuni (eroziune
pe circa 3,36 mil.ha, alunecări pe circa 0,75 mil.ha) sunt în Carpaţii şi Subcarpaţii
dintre Prahova şi Trotuş, Podişul Bârladului, Podişul Getic, Podişul Târnavelor şi
Câmpia Transilvaniei.
Câmpiile joase (Titu-Siretul inferior, Crişurilor, Timişului) şi luncile
râurilor sunt ariile cele mai expuse la apariţia inundaţiilor (circa 2,5 mil.ha). Acest
lucru determină o spălare a solurilor de săruri uşor solubile. De asemenea,
despăduririle, introducerea irigaţiilor, amenajarea lacurilor artificiale, au sporit
suprafaţa terenurilor ce pot fi afectate de apariţia excesului temporar sau
permanent de umiditate. S-a schimbat regimul hidric al solurilor.
Fenomenele de desecare a terenurilor din lunci a produs modificări
importante asupra spaţiilor respective. În faza imediat următoare desecării, s-a
realizat maturarea fizică, chimică şi biologică a depozitelor lacustre. Introducerea
ulterioară a irigaţiilor a sporit pericolul apariţiei salinizării secundare a solurilor.
Utilizarea în exces a îngrăşămintelor chimice acidifiante a determinat
extinderea suprafeţelor cu soluri acide. De asemenea, aplicarea greşită a
îngrămintelor şi pesticidelor (în câmpii şi dealuri) a dus la poluarea chimică a
solurilor. La acestea se adaugă soluri poluate cu diferite substanţe chimice
provenite din activităţi industriale (în apropierea centrelor urbane).

7.4. Diversitatea solurilor României

Studiul solurilor a impus necesitatea unei clasificări unitare. În anul 2003

s-a adoptat o nouă clasificare, Sistemul român de taxonomie a solurilor, elaborat

114
de ICPA (Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie), în concordanţă
cu cerinţele FAO (1998), cuprinse în World Reference Base for Soil Ressources.
Aceasta înlocuieşte Sistemul român de clasificare a solurilor, realizat în 1980.
Solurile sunt grupate pe baza procesului genetic caracteristic şi a
orizonturilor diagnostice, cuprinzând trei unităţi taxonomice: clasa, tipul şi
subtipul de sol.
Clasa de sol cuprinde totalitatea solurilor al căror profil morfologic
prezintă un anumit orizont diagnostic. Tipul de sol se evidenţiază în cadrul clasei
de sol, în funcţie de acelaşi tip de procese pedologice şi aceeaşi succesiune de
orizonturi diagnostice. Subtipul de sol se diferenţiază în funcţie de prezenţa sau
absenţa unor orizonturi da tranziţie între două tipuri (România. Spaţiu, societate,
mediu, 2005).
Protisolurile (14,5%). Sunt soluri care, datorită unor condiţii locale, nu
sunt prea evoluate, multe dintre ele fiind soluri tinere, în stadii diferite de formare.
Prezintă o dezvoltare incompletă, neavând un orizont diagnostic. Această clasă
include: litosolul, regosolul, psamosolul, aluviosolul şi entiantrosolul.
Litosolul caracterizează munţii mijlocii şi joşi, fiind dezvoltat pe roci
compacte aflate la zi sau aproape de suprafaţă, sub pajişti degradate şi păduri de
slabă calitate.
Regosolul este caracteristic dealurilor, podişurilor şi câmpiilor, fiind
dezvoltat pe roci sedimentare neconsolidate sau slab cimentate. Alterarea slabă şi
eroziunea lentă impun un orizont cu humus slab conturat.
Psamosolul este dezvoltat pe nisipuri şi corespunde arealelor de interdune,
celor cu grinduri, câmpiei litorale, având extinderi mai mari în sudul Câmpiei
Olteniei (pe terasele Dunării), în lungul cursurilor Călmăţuiului, Buzăului şi
Siretului, nord-vestul Câmpiei Banato-Crişene (Carei-Valea lui Mihai), Delta
Dunării şi sectorul nordic al litoralului.
Aluviosolul (solul aluvial) (9,2%) ocupă areale extinse pe terasele şi
luncile râurilor, în sectoare inundate periodic, format pe materiale parentale
constituite din depozite fluviatile recente. Corespunde stadiului iniţial de solificare
a depozitelor aluviale sau aluvio-proluviale. Textura de la nisipoasă la argiloasă,
structura glomerulară sau poliedrică, aprovizionarea suficientă cu apă, intensitatea
bioacumulării şi gradul de solificare, determină nivelul fertilităţii (utilizare în
legumicultură sau ca păşune).
Entiantrosolul este caracteristic proceselor de solificare de pe haldele de
steril de la exploatările miniere (Oltenia subcarpatică şi piemontană, minereuri
neferoase din Carpaţii Orientali), materiale de sol sau rocă din fundaţii, amenajări
de căi de comunicaţii, resturi menajere.
Cernisolurile. Cuprind cele mai răspândite soluri din ţara noastră (26,7%),
cu precădere în regiunile de câmpii şi podişuri joase. Ocupă areale extinse în
Câmpia Română, Câmpia Banato-Crişană, Dobrogea, Câmpia Moldovei, Podişul

115
Covurluiului, sudul Câmpiei Transilvaniei, precum şi în unele depresiuni
intramontane (Braşov, Ciuc, Sibiu, Haţeg, Almăj), pe terasele medii (ale râurilor
Someş, Crişuri, Mureş, Olt, Siret) şi pe suprafeţe restrânse în Podişul
Transilvaniei, Podişul Getic şi Podişul Mehedinţi.. Sunt soluri tinere, slab până la
moderat evoluate, cu regim hidric variabil, o intensă activitate biologică ce
descompune rapid resturile organice, rezultând un procent însemnat de humus
(2,8-5,7%) calcic, închis la culoare. Cernisolurile cuprind următoarele tipuri:
kastanoziom, cernoziom (calcaric, tipic, cambic), faeoziom (cambic, argic, greic,
marnic) şi rendzină.
Kastanoziomul este cel mai slab evoluat dintre solurile zonale, fiind
specific Dobrogei, sub stepă cu pajişti xerofile, pe loessuri. Este foarte sensibil la
fenomenul de tasare, formând o crustă groasă.
Cernoziomul (8,7%) se întâlneşte în Dobrogea, estul Câmpiei Române şi
Câmpia Banatului, sub pajişti mezoxerofite, pe loess şi depozite loessoide. Este un
sol afânat, fiind considerat cel mai fertil sol agricol, cu mari rezerve de humus.
Cernoziomul cambic (levigat), ocupă 8,8% din suprafaţa ţării şi este
specific silvostepei în estul şi sudul Podişului Moldovei, sudul Câmpiei Române
şi Câmpia Banato-Crişană.Se formează pe loess şi depozite loessoide, dar şi pe
marne argiloase. Este activ biologic, cu o mare capacitate de amonificare şi
nitrificare, cu fertilitate ridicată.
Faeoziomul cambic este un cernoziom levigat din arealele mai umede şi
mai reci, specific vegetaţiei de fâneaţă din Podişul Sucevei. Este slab sau moderat
carbonatic, cu drenaj imperfect, prezintă exces de umiditate temporar stagnant,
însuşiri fizice şi chimice bune, ce dau productivitate.
Faeoziomul argic, dezvoltat pe câmpii vechi cu aspect tabular şi slab
fragmentate, are un profil bine dezvoltat, cu orizonturi clare. Textura grea
argiloasă determină o permeabilitate redusă, ce determină însuşiri nefavorabile din
punct de vedere fizico-mecanic.
Faeoziomul greic este caracteristic pădurilor de stejar, tei şi carpen, din
estul ţării şi Dobrogea. Se dezvoltă pe loess, depozite loessoide, marne sau
nisipuri, este slab şi moderat acid, aprovizionat moderat cu humus şi are o
structură favorabilă. Se află la limita vestică de extindere în Europa.
Faeoziomul marnic (pseudorendzina), sol intrazonal, se dezvoltă sub
păduri de stejar, în regiunile de podiş şi deal cu climat umed, pe roci carbonatice
(argile marnoase şi marne argiloase), ocupând versanţii cu înclinări moderate.
Prezintă o capacitate mare de gonflare.
Rendzina, ca sol intrazonal, se dezvoltă pe roci bogate în calciu (calcare,
dolomite, gips), sub păduri de stejar, fag şi conifere. Este un sol superficial, cu
mult schelet, fiind uşor supus uscăciunii şi mai puţin productiv.

116
 Tabelul nr. 3
Sistemul român de taxonomie a solurilor - 2003
Clasa de sol Orizontul sau proprietăţile diagnostice Tipul de sol
LS Litosol
Orizont A sau O (sub 20 cm grosime) fără alte RS Regosol
1. PROTISOLURI orizonturi diagnostice. Urmează roca (Rn sau PS Psamosol
Rp) sau orizontul C. Nu prezintă orizont Cca. AS Aluviosol
ET Entiantrosol
Orizont A molic (Am) continuat cu orizont
intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în
KZ Kastanoziom
partea superioară culori cu valori şi crome sub
CZ Cernoziom
2. CERNISOLURI 3,5 (la umed) sau orizont A molic forestalic
FZ Faeoziom
(Amf) urmat de orizont AC sau Bv (indiferent
RZ Rendzină
de culori) şi de orizont Cca în primii 60-80
cm.
Orizont A umbric (Au) continuat cu orizont
NS Nigrosol
3. UMBRISOLURI intermediar (AC, AR sau Bv) cu valori şi
HS Humosiosol
crome sub 3,5 la materialul în stare umedă.
Orizont B cambic (Bv) având culori cu valori
şi crome peste 3,5 (la umed) începând din EC
Eutricambosol
4. CAMBISOLURI partea superioară. Nu prezintă orizont Cca în D
Districambosol
primii 80 cm (exceptând cazul solurilor C
afectate de eroziune).
Orizont B argic (Bt) având culori cu valori şi EL Preluvosol
crome peste 3,5 (la materialul în stare umedă) LV Luvosol
5. LUVISOLURI
începând din partea superioară; nu se includ PL Planosol
solurile cu orizont B argic-natric (Btna). AL Alosol
EP Prepodzol
Orizont sodic (Bhs, Bs) sau orizont
6. SPODISOLURI PD Podzol
criptospodic (Bcp).
CP Criptopodzol
Orizont pelic sau orizont vertic începând din PE Pelosol
7. PELISOLURI
primii 20 cm sau imediat sub Ap. VS Vertosol
Proprietăţi andice în profil, în lipsa A
8. ANDISOLURI Andosol
orizontului spodic. N
SG
Proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense Stagnosol
GS
9. HIDRISOLURI (W) care încep în primii 50 cm sau orizont A Gleiosol
L
limnic (Al) ori orizont histic (T) submers. Limnosol
M
Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în
SC Solonceac
10. SALSODISOLURI partea superioară a solului (în primii 50 cm)
SN Soloneţ
sau orizont Btna.
Orizont folic (O) sau turbos (T) în partea
superioară a solului de peste 50 cm grosime TB Histosol
11. HISTISOLURI
sau numai de 20 cm, dacă este situat pe FB Foliosol
orizontul R.
Orizont antropedogenetic sau lipsa orizontului
ER Erodosol
12. ANTRISOLURI A şi E, îndepărtate prin eroziune accelerată
AT Antrosol
sau decapitare antropică.

117
 Tabelul nr. 4
Corelaţia dintre Sistemul român de taxonomie a solurilor(2003)
şi Sistemul român de clasificare a solurilor (1980)

TIPUL DE SOL
CLASA DE SOL
2003 1980
1. Litosol 1. Litosol
2. Regosol 2. Regosol
I. PROTISOLURI 3. Psamosol 3. Psamosol
(Soluri neevoluate) 4. Aluviosol 4. Protosol aluvial, sol aluvial,
coluvisol
5. Entiantrosol 5. Protosol antropic
6. Kastanoziom 6. Sol bălan
7. Cernoziom 7. Cernoziom, cernoziom cambic,
cernoziom argiloiluvial
II. CERNISOLURI
8. Faeoziom 8. Sol cernoziomoid, sol cenuşiu,
(Molisoluri)
pseudorendzină, sol negru
clinohidromorf
9. Rendzină 9. Rendzină
III. UMBRISOLURI 10. Nigrosol 10. Sol negru acid
(Umbrisoluri) 11. Humosiosol 11. Sol humico-silicatic
IV. CAMBISOLURI 12. Eutricambosol 12. Sol brun eumezobazic, sol roşu
(Cambisoluri) 13. Districambosol 13. Sol brun acid
14. Preluvosol 14. Sol brun-roşcat şi sol brun
argiloiluvial
15. Luvosol 15. Sol brun-roşcat luvic, brun luvic
V. LUVISOLURI
şi luvisol albic
(Argiluvisoluri)
16. Planosol 16. Planosol
17. Alosol 17. Sol brun-luvic şi luvisol albic
foarte acide
18. Prepodzol 18. Sol brun feriiluvial
VI. SPODISOLURI 19. Podzol 19. Podzol
(Spodosoluri) 20. Criptopodzol 20. Sol brun acid (subtip
criptospodic)
VII. PELISOLURI 21. Pelosol 21. Subtipul vertic
(Vertisoluri) 22. Vertosol 22. Vertisol
VIII. ANDISOLURI 23. Andosol 23. Andosol
24. Gleiosol 24. Lăcovişte, sol gleic
IX. HIDRISOLURI
25. Limnisol 25. –
(Soluri hidromorfe)
26. Stagnosol 26. Sol pseudogleic
X. SALSODISOLURI 27. Solonceac 27. Solonceac
(Soluri halomorfe) 28. Soloneţ 28. Soloneţ
XI. HISTISOLURI 29. Histosol 29. Sol turbos
(Histosoluri) 30. Foliosol 30. Litosol organic
31. Antrosol 31. Sol puternic transformat de om
XII. ANTRISOLURI
32. Erodosol 32. Erodisol

118
 Umbrisolurile (0,8%). Cuprind soluri cu o răspândire mai restrânsă şi se
întâlnesc în munţii mijlocii la altitudini de 1000-1400 m. Includ următoarele tipuri
de sol: nigrosol şi humosiosol.
Nigrosolul se dezvoltă sub păduri de fag şi molid, în Munţii Buzăului (la
confluenţa Bâscei Mari cu Bâsca Mică) şi sudul Munţilor Ciucaş-Zăganu, Baiului,
Gârbovei, Bucegi, pe depozite deluviale şi aluvio-proluviale lutoase. Climatul
rece şi umed favorizează descompunerea lentă a materiei organice şi intensa
acumulare a humusului acid.
Humosiosolul este caracteristic pajiştilor alpine şi subalpine din munţii
înalţi (la peste 1500-1600 m în Carpaţii Orientali şi Occidentali şi la peste 1700-
1800 m în Carpaţii Meridionali), dezvoltaţi pe roci compacte silicatice, pe
interfluvii largi. Formarea sa fiind caracterizată printr-o perioadă bioactivă scurtă
(solul este o bună parte din an îngheţat sau acoperit cu zăpadă), se produce
descompunerea lentă a resturilor organice.
Cambisolurile (19,5%). Sunt soluri relativ puţin evoluate, formate în
condiţii de drenaj foarte bun, cu excepţia celor situate în lunci şi arii de divagare.
Cuprinde următoarele tipuri de sol: eutricambosol, terra rossa şi districambosol.
Sunt soluri montane caracteristice altitudinilor reduse şi medii (400-1400 m),
răspândite în Carpaţi (Munţii Maramureşului şi Rodnei, Obcinele Bucovinei,
Carpaţii flişului, marginile masivelor din Carpaţii Meridionali, Carpaţii
Occidentali) şi Subcarpaţi, iar pe suprafeţe mai reduse în Podişul Târnavelor,
Someşan, Getic, Dealurile Banatului şi Crişanei. Aceste soluri se formează pe roci
calcaroase şi bazice, roci eruptive bazice şi pe unele şisturi cristaline, sub păduri
de fag, amestec fag-răşinoase şi răşinoase, cu floră de tip mull. Este caracteristică
o puternică spălare a sărurilor şi un circuit biologic activ, cu formarea unui orizont
subţire cu humus. Sunt afectate de procese de denudaţie lentă, rezultând soluri de
culoare deschisă, cu un profil nediferenţiat textural.
Eutricambosolul se dezvoltă sub păduri de stejar, fag şi molid, în condiţiile
unor precipitaţii medii anuale de 600-800 mm, în dealuri, podişuri şi munţi joşi,
pe roci parţial îmbogăţite în carbonat de calciu (gresii, argile, marne). Prezintă
textură grosieră, un circuit biologic activ, cu formare de humus de tip mull şi
mineralizare echilibrată.
Terra rossa (solul roşu), ca sol intrazonal litomorf, este caracteristic
regiunilor cu altitudini mici şi medii (Oltenia subcarpatică, Munţii Locvei, Munţii
Apuseni, Dobrogea de Sud), pe material argilos, provenit din alterarea calcarului,
sub păduri de stejar şi fag. Formarea sa nu poate fi explicată prin condiţiile
pedoclimatice actuale, de aceea apare ca relict (este considerat de vârstă
romanian-villafranchian, când erau condiţii de tip mediteranean) sau determinat
de rocă.
Districambosolul (13,5%) este caracteristic întregului spaţiu montan şi
submontan. Se dezvoltă pe roci acide (granite, şisturi cristaline, dar şi gresii,

119
conglomerate), sub păduri de fag sau de fag şi molid. Textura nisipo-lutoasă este
specifică, la care se adaugă fragmente de pietriş, conferindu-i caracter
semischeletic. Datorită climatului umed şi răcoros, rocilor sărace în baze şi
vegetaţiei acidofile, humificarea este slabă, iar alterarea intensă. Activitatea
microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive sunt reduse. Se include în
categoria solurilor slab fertile.
Luvisolurile (25,5%). Sunt solurile dominante pentru dealurile
subcarpatice şi banato-crişene, în podişuri şi piemonturi de la exteriorul Carpaţilor
(Podişul Getic, Podişul Moldovei), în Depresiunea Transilvaniei (Podişul
Târnavelor, Podişul Someşan), nordul Câmpiei Române (la vest de Bucureşti),
Câmpia Someşului, iar pe areale mai restrânse în depresiunile intramontane şi
submontane (Oaş, Baia Mare, Giurgeu, Ciuc, Braşov, Făgăraş, Haţeg, Bistra,
Caransebeş). Includ următoarele tipuri: preluvosol tipic, preluvosol roşcat, luvosol
tipic, luvosol albic, planosol şi alosol. Sunt soluri relativ vechi, evoluate, care se
dezvoltă pe un substrat variat (loess şi depozite loessoide, argilă, aluviuni vechi,
fliş), cu un drenaj natural de la bun la slab-moderat. Corespund pădurilor de
foioase şi de amestec, în condiţii climatice relativ umede (650-1000 mm), care
determină spălarea sărurilor pe profil şi debazificarea accentuată a materialului
mineral.
Preluvosolul tipic se întâlneşte în dealuri şi piemonturi, slab-moderat
înclinate, sub păduri de foioase. Prezintă reacţie slab acidă, conţinut mic de humus
şi datorită argilozităţii ridicare pot apărea fenomene de stagnare a apei.
Preluvosolul roşcat, aflat la limita sa nordică de răspândire în Europa, se
găseşte la contactul Piemontului Getic cu Câmpia Română, sub păduri de stejar.
Este slab diferenţiat textural, cu humus extrem de redus şi prezintă exces de
umiditate la suprafaţa stratului arat.
Luvosolul tipic – ocupă 15% din teritoriul ţării - corespunde pădurilor de
şleau, în regiunile de dealuri şi podişuri (Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei,
Podişul Getic, Dealurile Banato-Crişene, Subcarpaţi), pe depozite loessoide,
luturi, argile şi nisipuri, în general sărace în alemente bazice. Prezintă o
diferenţiere clară a orizonturilor, textură de la lutonisipoasă la lutoargiloasă, este
uşor afânat-moderat tasat, cu condiţii nefavorabile de aeraţie şi nivel scăzut al
fertilităţii.
Luvosolul albic corespunde pădurilor de amestec (stejar, fag şi chiar
conifere), în dealuri înalte, podişuri şi depresiuni, cu climat mai umed şi mai rece,
fiind dezvoltate pe eluvii, deluvii şi sedimente de natură aluvială, cu caracter acid.
Prezintă o textură diferenţiată pe profil, regim aerohidric defectuos şi o fertilitate
scăzută (conţinut redus de humus).
Planosolul se dezvoltă sub păduri de stejar şi fag, pe depozite predominant
argiloase, corespunzând podişurilor, câmpiilor înalte, teraselor vechi şi
depresiunilor, cu suprafeţe plane, orizontale. Drenajul necorespunzător şi pânza

120
freatică la mică adâncime, determină apariţia proceselor de gleizare (datorită
permeabilităţii extrem de reduse, apa din precipitaţii ajunge să băltească la
suprafaţă).
Alosolul corespunde pădurilor de stejar, frasin şi tei şi se dezvoltă pe
câmpii terminale şi de terase în sudul şi sud-vestul ţării, pe cuverturi de loess şi
depozite loessoide. Este un sol afânat, cu porozitate foarte mare, reacţie moderat
acidă, diferenţiere texturală pe profil, regim aerohidric defectuos şi o fertilitate
naturală scăzută.
Spodisolurile (5,2%). Cuprind solurile dominante în regiunea muntoasă cu
altitudini mari, sub păduri de molid, jnepenişuri şi pajişti alpine: Munţii Rodnei,
Obcinele Mestecăniş şi Feredeu, Munţii Bistriţei, Tarcăului, Trotuşului, Vrancei,
Buzăului, Leaota, Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Semenic, Almăj, Gilău,
Muntele Mare. Sunt soluri cu un profil bine diferenţiat, fiind dezvoltate în condiţii
climatice reci şi umede. Includ trei tipuri de sol: prepodzol, podzol şi
criptopodzol. Precipitaţiile abundente determină o intensă levigare şi debazificare
a materialului mineral deja sărac în baze. Temperaturile scăzute determină o
descompunere redusă a materiei organice.
Prepodzolul (4,1%) este caracteristic pădurilor de conifere şi pajişti alpine,
din munţii mijlocii şi înalţi (la peste 1400 m altitudine), pe roci acide (gresii,
conglomerate, şisturi cristaline, roci eruptive). Bioacumularea este acidă şi foarte
puternică, alterarea intensă şi activitatea microbiologică este extrem de slabă.
Podzolul este caracteristic munţilor înalţi şi se dezvoltă pe roci acide
(gresii, conglomerate, şisturi cristaline) şi depozite eluvio-deluviale. Este un sol
cu un profil scurt, bine diferenţiat, bogat în humus acid şi cu însuşiri fizice bune.
Se dezvoltă sub păduri de conifere, tufărişuri şi pajişti, în condiţiile unor cantităţi
mari de precipitaţii.
Criptopodzolul se întâlneşte în etajul subalpin, pe pajişti secundare apărute
în urma defrişării jnepenişurilor, ceea ce permite o îmbogăţire în humus a
orizontului superior.
Pelisolurile (1,6%). Au fost separate două tipuri de soluri: pelosol şi
vertisol. Ocupă areale restrânse în partea nordică a Câmpiei Române dintre Argeş
şi Olt, în Podişul Getic şi în Banat (Câmpia Timişului). Sunt soluri litomorfe,
formate pe material argilos. În timpul verii, datorită uscăciunii, se formează
crăpături adânci şi largi, iar în perioadele cu exces de umiditate sunt caracteristice
băltirile. Textura argiloasă, structura specifică, procentul redus de humus, gradul
redus de aeraţie, determină însuşiri nefavorabile culturilor agricole, fiind utilizate
ca păşuni slab productive.
Pelosolul conţine argilă neexpandabilă, foarte compactă, fiind practic
lipsită de pori, iar vertisolul se caracterizează prin gonflarea şi contractarea
puternică a argilei, atunci când se trece de la starea umedă la cea uscată, uneori cu
formarea de suprafeţe de alunecare specifice orizontului vertic

121
 Andisolurile (0,7%) sunt soluri formate pe roci vulcanice, în lanţul eruptiv
neogen al Carpaţilor Orientali (Oaş-Gutâi, Călimani-Harghita) şi arealele
vulcanice din Apuseni, sub păduri de fag şi molid. Includ un singur tip de sol:
andosolul. Datorită condiţiilor accentuate de umiditate şi descompunerii lente a
materiei organice, are uneori un strat turbos. Este considerat un sol intrazonal
litomorf.
Hidrisolurile (3,2%). Sunt formate sub influenţa predominantă a unui
exces de umiditate de lungă durată (apa freatică situată la mică adâncime sau apa
stagnantă din precipitaţii). Tipurile de sol sunt: stagnosol, gleiosol şi limnosol.
Sunt răspândite în sectoarele joase slab drenate ale Câmpiei Banato-Crişene,
Câmpiei Române, ale unor depresiuni intracarpatice şi subcarpatice, precum şi ale
luncilor şi teraselor joase ale râurilor. Se caracterizează prin proprietăţi specifice,
determinate de transformarea şi mineralizarea lentă a resturilor organice.
Stagnosolul este legat de stagnarea îndelungată a apei din precipitaţii, pe
relief cvasiorizontal din câmpii şi podişuri (în unele crovuri, în Podişul Getic,
Podişul Târnavelor, Podişul Someşan, Dealurile Vestice) sau depresionar
(Depresiunea Braşovului), sub păduri de stejar şi pajişti. Prin supraumectare, roca
de solificare gonflează. Descompunerea resturilor organice este foarte lentă, în
condiţii anaerobe.
Gleiosolul este întâlnit în depresiunile intramontane (Baia Mare, Dornelor,
Ciuc, Braşov), regiunile de câmpie joasă (Timişului, Begăi), terase (între Ialomiţa
şi Călmăţui) şi chiar lunci neinundabile (Dunăre, Someş, Crişuri, Vedea,
Câlniştea, Glavacioc, Delta Dunării), pe depozite aluviale şi aluvio-proluviale,
loessuri şi luturi argiloase, sub pajişti hidrofile şi păduri de stejar. Excesul de
umiditate şi aeraţia redusă, determină o humificare lentă, dar intensă.
Limnosolul este un sol subacvatic (din lacuri de mică adâncime), având un
orizont A limnic sau orizont histic ori turbos (T) submers, cu grosime sub 50 cm.
Salsodisolurile (solurile halomorfe). Includ solurile care apar în condiţiile
unui excedent de săruri (roci cu săruri uşor solubile; apa mării, lacurilor şi
lagunelor; pânza freatică mineralizată, apa de irigaţie sau climat care favorizează
o evapotranspiraţie intensă). Cuprind: solonceac şi soloneţ, care se întâlnesc
împreună, pe suprafeţe cu aspect mozaicat. Clasa este răspândită sub forma unor
areale insulare (0,8% din teritoriul României): valea Călmăţuiului, în jurul unor
lacuri sărate din Bărăgan, estul Deltei Dunării, Câmpia Moldovei şi Depresiunea
Transilvaniei, litoralul Mării Negre. Sunt ocupate de pajişti cu valoare redusă.
Solonceacul a luat naştere printr-un proces de acumulare de săruri, generat
de evapotranspiraţia intensă a apei urcate capilar din stratul acvifer. Are o
pseudostructură grăunţoasă sau este astructurat, cu eflorescenţe şi cruste de săruri.
Soloneţul s-a format prin procese de alcalizare, fie prin desalinizarea unor
solonceacuri, fie printr-un proces alternativ de salinizare-desalinizare. Structura
este columnară, prismatică, lamelară sau se prezintă astructurat.

122
 Histisolurile. Se întâlnesc pe areale cu mediu saturat cu apă, drenaj slab,
material argilos şi relief depresionar. Cuprind două tipuri: histosolul şi foliosolul.
Se dezvoltă în munţi, depresiuni intramontane, lunci cu excedent de umiditate şi
Delta Dunării, condiţii în care descompunerea materiei organice este foarte mult
încetinită, pe suprafeţe cu Sphagnum şi Phragmites. Aceste soluri au o
semnificaţie biogeografică deosebită, onturilor mai vechi permite reconstituirea
condiţiilor paleoclimatice şi morfoclimatice.
Antrisolurile. Prezintă un orizont antropogenetic sau lipsa orizontului A şi
E, îndepărtate prin procese de eroziune accelerată sau decapitare antropică. Aici
au fost incluse solurile trunchiate sau ale căror orizonturi nu mai prezintă
caracteristici diagnostice care să permită încadrarea lor într-unul din tipurile
prezentate anterior: erodosol şi antrosol. Reprezintă stadii iniţiale de formare a
solurilor, geneza lor fiind concomitentă cu o serie de procese ce duc uneori la
distrugerea lor.
Erodosolul este un sol format pe versanţi în condiţiile unor procese active
de denudare, pe roci sedimentare neconsolidate şi este, de regulă, un sol
astructurat (orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol).
Antrosolul este caracteristic rocilor sedimentare neconsolidate, cu partea
superioară deranjată prin lucrări mecanice, prin irigaţii cu ape mâloase sau prin
fertilizare organică îndelungată.

123
 8. REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ

Analiza elementelor fizico-geografice (distribuite în latitudine şi

altitudine) permite realizarea de generalizări şi detalieri la nivelul ţării, dar şi o
grupare a unităţilor teritoriale (pe trepte taxonomice).
La baza regionării fizico-geografice au stat o serie de principii (Geografia
României, vol. I, 1983; Velcea, 2001): diversitatea teritorială a peisajului impusă
de varietatea reliefului; nerepetabilitatea unităţilor geografice; conceptul de
structură alături de cel de sistem, ca viziune unitară în interpretarea diversităţii
peisajului; interferenţa geografică reliefată de poziţia ţării pe continent;
omogenitatea relativă a peisajului.
Pornind de la existenţa lanţului carpatic ca element coordonator al
peisajului şi în funcţie de poziţia lor geografică, pe teritoriul României se disting
unităţi de ordinul I: o unitate centrală carpato-transilvană şi trei unităţi
pericarpatice – unitatea banato-crişană, în vestul Carpaţilor Occidentali, unitatea
geto-moldavă, în sudul şi estul Carpaţilor, şi unitatea dunăreano-dobrogeană, în
sudul şi sud-estul ţării.
În cadrul acestor unităţi, în funcţie de aspectul reliefului în raport cu vârsta
şi alcătuirea geologică şi după variaţia condiţiilor biopedoclimatice în legătură cu
altitudinea şi poziţia, se deosebesc unităţi de ordinul II, ce corespund unităţilor
principale de relief.
Unitatea carpato-transilvană cuprinde: Carpaţii Orientali, Carpaţii
Meridionali, Carpaţii Occidentali şi Depresiunea Transilvaniei. Unitatea banato-
crişană include: Dealurile Banato-Crişene şi Câmpia Banato-Crişană. Unitatea
geto-moldavă grupează: Subcarpaţii, Podişul Moldovei, Podişul Mehedinţi şi
Podişul Getic. Unitatea dunăreano-dobrogeană deosebeşte: Podişul Dobrogei,
Câmpia Română şi Delta Dunării.
În ceea ce priveşte unităţile de ordinul III, criteriile de regionare se
deosebesc pe treptele majore de relief. În cazul unităţilor montane se iau în
considerare poziţia, orientarea culmilor principale şi altitudinea absolută. În cazul
unităţilor de dealuri şi câmpii, criterii principale sunt poziţia, litologia şi stadiul de
evoluţie a reliefului.
Condiţiile locale de relief, structură geologică şi vegetaţie diferenţiază
unităţile de ordinul IV.

124
 Fig. 20. Unităţile fizico-geografice ale României (Geografia României, vol. I, 1983)
I. Unitatea carpato-transilvană: A. Carpaţii Orientali: 1. grupa nordică, 2. grupa centrală, 3.
grupa de la Curbură. B. Carpaţii Meridionali: 4. grupa Munţilor Bucegi, 5. grupa centrală
(Făgăraş-Parâng-Godeanu), 6. grupa Munţilor Vâlcan-Cernei-Mehedinţi. C. Carpaţii Occidentali:
7. Munţii Banatului, 8. Munţii Apuseni. D. Depresiunea Transilvaniei: 9. Podişul Someşan (a.
propriu-zis, b. Dealurile Feleacului, c. Dealurile Lăpuşului), 10. Câmpia Transilvaniei (a. propriu-
zisă, b. Dealurile Bistriţei şi Reghinului), 11. Dealurile (Podişul) Târnavelor. II. Unitatea banato-
crişană: E. Dealurile Banato-Crişene: 12. Dealurile Oaşului, 13. Dealurile Silvano-Someşene, 14.
Dealurile Crişanei, 15, Dealurile Banatului. F. Câmpia Banato-Crişană: 16. Câmpia înaltă
(subunitatea de pădure), 17, Câmpia joasă (subunitatea de silvostepă). III. Unitatea geto-
moldavă: G. Subcarpaţii: 18, Orientali, 19, Getici. H. Podişul Moldovei: 20, Podişul piemontan
Ciungi-Corni şi Culoarul Moldova-Siret, 21, Podişul Sucevei, 22, Câmpia Moldovei, 23, Podişul
Bârladului, 24, Podişul Covurluiului. I. Podişul Mehedinţi. J. Podişul Getic: 25, Dealurile şi
podişurile piemontane ale Olteniei, 26, Podişurile piemontane argeşene. IV. Unitatea dunăreano-
dobrogeană. K. Podişul Dobrogei: 27, Dobrogea de Nord, 28, Podişul Dobrogei Centrale
(Casimcei), 29, Podişul Dobrogei de Sud, 30, Litoralul dobrogean. L. Câmpia Română: 31,
subunitatea de pădure şi silvostepă (a. Câmpia Olteniei, b. Câmpia Munteniei de Vest şi Centrale),
32, subunitatea de silvostepă şi stepă a Câmpiei Române de Est, 33, Lunca şi bălţile Dunării. M.
Delta Dunării: 34, sectorul fluvial, 35, sectorul fluviomarin. Limitele unităţilor: α, de ordinul I, β,
de ordinul II, γ, de ordinul III, δ, unor subunităţi caracteristice sau de tranziţie (de ordinul IV).

125
 I. Unitatea carpato-transilvană
1. grupa nordică
A. Carpaţii
Orientali 2. grupa centrală
3. grupa de la Curbură
4. grupa Munţilor Bucegi
B. Carpaţii
5. grupa centrală (Făgăraş-
Meridionali Parâng-Godeanu)
6. grupa Munţilor Vâlcan-
Cernei-Mehedinţi
7. Munţii Banatului
C. Carpaţii
Occidentali
8. Munţii Apuseni
9. Podişul Someşan
D. Depresiunea
10. Câmpia Transilvaniei
Transilvaniei
11. Dealurile (Podişul)
Târnavelor
126
- Munţii Rodnei şi Maramureşului
- Obcinele Bucovinei
- Munţii Oaş-Igniş-Gutâi-Ţibleş
- Depresiunea Maramureşului
- Culoarul Bârgaielor-Valea Moldovei
- Munţii din bazinul Bistriţei
- Munţii din bazinul Trotuşului
- Munţii vulcanici Călimani-Harghita
- Culoarul depresionar Giurgeu-Ciuc
- Munţii Curburii externe
- Depresiunea Braşovului
- Munţii scunzi ai Curburii interne
- Masivul Bucegi
- Masivul Leaota
- Munţii Piatra Craiului
- Culoarul Rucăr-Bran
- Munţii Făgăraş
- Munţii Parâng
- Munţii Godeanu
- Munţii Mehedinţi
- Munţii Vâlcan
- Munţii Cernei
- Culoarul văii Cernei
- Munţii Semenicului
- Munţii Almăjului şi Locvei
- Munţii Aninei
- Munţii Arenişului şi Dognecei
- Munţii Poiana Ruscă
- Munţii Bihorului
- Munţii Mureşului
- Munţii Crişurilor
- Munţii Şes şi Meseş
- Masivele Dealu Mare şi Preluca
- Dealurile Lăpuşului
- Podişul Purcăreţ-Boiu Mare
- Dealurile Ciceului şi Năsăudului
- Dealurile Simişna-Gârbău
- Dealurile Clujului şi Dejului
- Depresiunea Almaş-Agrij
- Podişul şi depresiunea Huedinului
- Dealurile Feleacului
- Câmpia Someşană
- Câmpia Mureşană
- Dealurile Bistriţei şi Reghinului
- Dealurile şi depresiunile estice
- Dealurile dintre Mureş şi Târnava Mică
- Dealurile dintre Târnava Mică şi Mare
- Podişul Hârtibaciului
- Podişul Secaşelor
- Depresiunile Făgăraş şi Sibiu
- Culoarul Apoldului
- Culoarul Turda-Alba Iulia
- Culoarul Orăştiei
 II. Unitatea banato-crişană
12. Dealurile Oaşului
13. Dealurile Silvano-
Someşene
E. Dealurile
Banato-
14. Dealurile Crişanei
Crişene
15. Dealurile Banatului
16. Câmpia înaltă
(subunitatea de pădure)
F. Câmpia
Banato-
17. Câmpia joasă
Crişană (subunitatea de silvostepă)
III. Unitatea geto-moldavă
18. Subcarpaţii Orientali
G. Subcarpaţii
19. Subcarpaţii Getici
20. Podişul Ciungi-Corni şi
Culoarul Moldova-Siret
21. Podişul Sucevei
H. Podişul
Moldovei 22. Câmpia Moldovei
23. Podişul Bârladului
24. Podişul Covurluiului
I. Podişul
Mehedinţi
25. Dealurile şi podişurile
piemontane ale Olteniei
J. Podişul Getic
26. Podişurile piemontane
argeşene
127
- Dealurile Silvaniei
- Depresiunea Silvaniei
- Depresiunile Baia Mare şi Copalnic
- Dealurile Plopişului
- Dealurile Pădurii Craiului
- Dealurile Codrului
- Dealurile Cigherului
- Dealurile Lipovei şi Lugojului
- Dealurile Banatului sudic
(dintre Timiş şi Nera)
- Câmpa înaltă a Someşului şi Crişurilor
- Câmpia înaltă a Banatului
- Câmpia joasă a Someşului
- Câmpia Careiului
- Câmpia joasă a Crişurilor
- Câmpia Mureşului
- Câmpia Timişului
- Subcarpaţii Moldovei
- Subcarpaţii Curburii
- Muscelele subcarpatice
- Subcarpaţii Olteniei
- Dealurile dintre Suceava şi Moldova
- Dealurile Cornilor
- Depresiunea Rădăuţilor
- Culoarul Moldova-Siret
- Podişul Dragomirnei
- Podişul Fălticenilor
- Culmea Bour-Dealu Mare
- Depresiunea Litenilor
- Câmpia Jijiei superioare
- Câmpia Jijiei inferioare şi a Bahluiului
- Dealurile Copălău-Cozancea
- Podişul Central Moldovenesc
- Colinele Tutovei
- Dealurile Fălciului
- Câmpia colinară a Fălciului
- Colinele Chinejei
- Colinele Bălăbăneştiului
- Dealurile Mehedinţului
- Culoarul Cireşu-Baia de Aramă
- Podişul Cornetelor
- Dealurile Motrului
- Dealurile Jiului
- Podişul Olteţului
- Podişul Bălăciţei
- Podişul Cotmenei
- Gruiurile Argeşului
- Podişul Cândeştilor
 IV. Unitatea dunăreano-dobrogeană
27. Dobrogea de Nord
K. Podişul 28. Podişul Dobrogei
Centrale (Casimcei)
Dobrogei
29. Podişul Dobrogei de Sud
30. Litoralul dobrogean
31. Câmpia Română de Vest
şi Centrală
L. Câmpia
Română 32. Câmpia Română de Est
33. Lunca şi bălţile Dunării
34. sectorul fluvial
M. Delta
Dunării
35. sectorul fluvio-marin
128
- Munţii Pricopanului
- Dealurile Niculiţelului
- Dealurile Tulcei
- Podişul Babadagului
- Depresiunile Cerna şi Nalbant
- Prispa litorală a Razimului
- Podişul Casimcei
- prispa dunăreană
- prispa maritimă
- Podişul Medgidiei
- Podişul Negru Vodă
- Podişul Dobrogei maritime
- Podişul Oltinei
- sectorul coborât (sistemul lagunar
Razim-Sinoie)
- sectorul înalt
- Câmpia Olteniei
- Câmpia Munteniei de Vest (Olt-Argeş)
- Câmpia Munteniei Centrale (est Argeş)
- Câmpia Mostiştei
- Câmpia Săratei
- Câmpia Bărăganului
- Câmpia Râmnicului
- Câmpia Siretului inferior
- Câmpia Tecuciului
- Câmpia Covurluiului
- sectorul Drobeta Turnu Severin-Călăraşi
- sectorul bălţilor Dunării
- Depresiunile Sireasa-Şontea-Furtuna,
Pardina, Matiţa-Merhei, Rusca, Gorgova-
Isac, Dranov
- Grindul Stipoc
- Câmpul Chiliei
- Grindurile Letea, Caraorman, Sărăturile,
Crasnicol-Perişor-Buhaz
- Depresiunea Roşu-Puiu
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

LUCRĂRI GENERALE

Bojoi I. (2000), România. Geografie fizică, Edit. Universităţii Iaşi

Brânduş C., Grozavu A., Efros V., Chiriţă V. (1998), Dicţionar de termeni fizico-
geografici, Edit. Fundaţiei Chemarea, Iaşi
Ielenicz M., Pătru Ileana (2005), Geografia fizică a României, vol. 1, Edit. Universitară,
Bucureşti
Ielenicz M., Comănescu Laura, Mihai B., Nedelea Al., Oprea R., Pătru Ileana (1999),
Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti
Mihăilescu V. (1969), Geografia fizică a României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti
Pătru Ileana, Zaharia Liliana, Oprea R. (2006), Geografia fizică a României: climă, ape,
vegetaţie, soluri, Edit. Universitară, Bucureşti
Posea Gr. (2003), Geografia fizică a României, I, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti
- (2004), Geografia fizică a României, II, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti
Roşu Al. (1980), Geografia fizică a României, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti
Sârcu I. (1971), Geografia fizică a României, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti
Tanislav D. (2003), Geografia fizică a României: caiet pentru lucrări practice şi
seminarii, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte
Tufescu V. (1974), România. Natură - om - economie, Edit. ştiinţifică, Bucureşti
Velcea Valeria (2001), Geografia fizică a României, Edit. Univ. Sibiu
* * * (1960), Monografia geografică a Republicii Populare Române, vol. I, Geografie
fizică, Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (1972-1979), Atlas. Republica Socialistă România, Inst. geogr. Bucureşti, Edit.
Academiei, Bucureşti
* * * (1983), Geografia României, I, Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (1996), România. Atlas istorico - geografic, Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (2002), România. Mediul şi reţeaua electrică de transport. Atlas geografic, Edit.
Academiei, Bucureşti
* * * (2005), România. Spaţiu, societate, mediu, Edit. Academiei, Bucureşti

RELIEFUL

Badea L. (1967), Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort. Studiu de geomorfologie,

Edit. Academiei, Bucureşti
Badea L., Bălteanu D. (1977), Terasele din valea subcarpatică a Buzăului, SCGGG-
Geogr., XXIV, 2
Băcăuanu V. (1968), Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti

129
Bălteanu D. (1983), Experimentul de teren în geomorfologie. Aplicaţii la Subcarpaţii
Buzăului, Edit. Academiei, Bucureşti
Bondar C. (1970), Date hidrologice noi rezultate din măsurătorile şi observaţiile directe
efectuate pe sectorul românesc al Dunării în perioada apelor mari din aprilie-iunie
1970, Hidrotehnica, 12
Cârciumaru M. (1980), Mediul geografic în pleistocenul superior şi culturile paleolitice
din România, Edit. Academiei, Bucureşti
Coteţ P. (1973), Geomorfologia României, Edit. tehnică, Bucureşti
- (1976), Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată, Edit. Ceres, Bucureşti
Cvijic J. (1908), Entwicklungsgeschichte des Eisernen Tores, Petermanns Mitteil.,
Erganzungsheft, 160, Gotha
Dinu Mihaela (1999), Subcarpaţii dintre Topolog şi Bistriţa Vâlcii. Studiul proceselor
actuale de modelare a versanţilor, Edit. Academiei, Bucureşti
Dinu Mihaela, Bălteanu D. (1985), Surse şi stocuri temporare de aluviuni din unele
bazine hidrografice mici aferente cursului inferior al Topologului, SCGGG-Geogr.,
XXXII
Drăgan Livia, Stănescu P. (1970), Zonarea agresivităţii pluviale, Anal. ISCIF, III,
Pedologie, XXXVII
Ficheux R. (1996), Les Monts Apuseni (Bihor). Vallees et aplanissements, Edit.
Academiei, Bucureşti
Ficheux R., Vergez-Tricom G. (1948), Sur l'origine des Ports de Fer danubiannes, C. R.
Acad. Sci. CCXXVI, Paris
Florea M. (1998), Munţii Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Edit. Foton, Braşov
Gâştescu P., Şelariu O. (1994), La morphodinamique actuelle du littoral roumain de la
Mer Noire, Rev. roum. geogr., 38
Giuşcă D., Savu H., Bercia I., Krautner H. (1969), Succesiunea ciclurilor tectono-
magmatice prealpine pe teritoiul României, BSSR Geol.Rom., XI
Grigore M. (1989), Defileuri, chei şi văi de tip canion în România, Edit. ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti
Iancu M., Velcea Valeria, Popescu Dida (1971), Câmpia înaltă a Târgoviştei.
Consideraţii de ordin geomorfologic, BSSGR, I (LXXI)
Iancu Silvia (1958), Câteva aspecte litologice şi structurale în morfologia glaciară a
Masivului Parâng, Natura – geogr.-geol., X, 3
Ielenicz M. (1970), Zonele cu alunecări de teren din ţara noastră, Terra, XXII, 1
- (1984), Munţii Ciucaş - Buzău. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Ielenicz M., Pătru Ileana, Ghincea Mioara (2003), Subcarpaţii României, Edit.
Universitară, Bucureşti
Ionesi L. (1994), Geologia unităţilor de platformă şi a orogenului nord-dobrogean, Edit.
Tehnică, Bucureşti
Ioniţă I. (2000), Relieful de cueste din Podişul Moldovei, Edit. Corson, Iaşi
- (2000), Geomorfologie aplicată. Procese de degradare a regiunilor deluroase, Edit.
Univ. „Al.I. Cuza”, Iaşi
Irimuş I. (1998), Relieful pe domuri şi cute diapire în Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Presa Universitară Clujeană

130
Josan N. (1979), Dealurile Târnavei Mici. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti
Krautner Th. (1929), Die Spuren der Eiszeit in den Ost und Sudkarpathen, Verhandl.
Siebenburg. Karp. Vereins Nat. Hermannstadt, 79
Loghin V. (2002), Modelarea actuală a reliefului şi degradarea terenurilor în bazinul
Ialomiţei, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte
Mac I. (1972), Subcarpaţii transilvăneni dintre Mureş şi Olt, Studiu geomorfologic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Martonne Emm. de (1907), Recherches sur l’evolution morphologique des Alpes de
Transylvanie, Rev. geogr. ann. (1906-1907), I şi în Lucrări geografice despre
România, I, Edit. Academiei, Bucureşti
Mihăilescu V. (1931), Marile regiuni morfologice ale României, BSRRG, L
- (1946), Piemontul Getic, Rev. geogr. rom., II, I-IV (1945)
- (1963), Carpaţii Sud-estici, Edit. ştiinţifică, Bucureşti
- (1965), Văile carpatice transversale, Natura – geogr.-geol., XVII, 4
- (1966), Dealurile şi câmpiile României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti
Mircea S. (2003), Combaterea eroziunii solului – eroziunea în adâncime, Edit. Bren,
Bucureşti
Morariu T. (1940), Contribuţii la glaciaţiunea din Munţii Rodnei, Rev. geogr. rom.,
SRRG, II
Morariu T., Donisă I. (1968), Terasele fluviatile din România, SCGGG - Geogr., XV, 1
Moţoc M. (1982), Ritmul mediu de degradare erozională a solului din R.S. România,
Bul. Inf. ASAS, 12
Naum Tr. (1965), Valea transversală a Bistriţei, Hidrologia, 6
- (1985), Piemonturile catenei vulcanice Căliman-Gurghiu-Harghita, Terra, XVII
(XXXVII), 2
Naum Tr., Butnariu E., Giurescu M. (1962), Vulcanokarstul din Masivul Călimanului,
AUB, XI, 32
Nedelcu E. (1959), Aspecte structurale şi morfologice în morfologia glaciară a Munţilor
Făgăraş, Probl. geogr., VI
- (1962), Relieful glaciar din bazinul Râului Doamnei (Munţii Făgăraşului), Com.
Acad. Rom., XII, 2
Niculescu Gh. (1963), Terasele Teleajenului în zona subcarpatică cu privire specială
asupra mişcărilor neotectonice cuaternare, Probl. geogr., IX
- (1965), Masivul Godeanu, Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
- (1969), Relieful glaciar din Munţii Şureanu şi Cindrel, SCGGG – Geogr., XVI, 1
- (1990), Relieful glaciar din Munţii Ţarcu, St. cerc. geogr., XXXVI
- (1991), Relieful ruiniform din regiunea înaltă a Carpaţilor Româneşti, St. cerc.
geogr., XXXVIII
- (1997), Relieful glaciar şi crio-nival, Rev. de Geomorfologie, I
Niculescu Gh., Nedelcu E. (1961), Contribuţii la studiul microreliefului crio-nival din
zona înaltă a Munţilor Retezat-Godeanu-Ţarcu şi Făgăraş-Iezer, Probl. geogr., VIII
Niculescu Gh., Nedelcu E., Iancu Silvia (1960), Nouvelle contribution a l’etude de la
morphologie glaciaire des Carpates roumaines, în vol. Recueil d’etudes

131
 geographiques concernant le territoire de la R. P. Roumaine, Edit. Academiei,
Bucureşti
Nordon A. (1933), Resultats sommaires et provisoires d'une etude morphologique des
Carpathes Orientales roumaines, C. R. Congr. Int. Geol. Paris
Orghidan N. (1969), Văile transversale din România. Studiu geomorfologic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Paraschiv D. (1965), Piemontul Cândeşti, STE, seria H, Geol. cuat., 2
Pop Gh. (1957), Contribuţii la determinarea vârstei şi a condiţiilor morfoclimatice în
geneza suprafeţei de eroziune Mărişel din Munţii Gilău-Muntele Mare, SCGG, VIII,
3-4, Cluj
- (1962), Istoria morfogenetică a vechii suprafeţe de eroziune Fărcaş, din Munţii
Gilăului (Munţii Apuseni), SUBB, VII, 1
Popescu N. (1990), Ţara Făgăraşului. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Popescu N., Ielenicz M., Posea Gr. (1973), Terasele fluviatile din România, în „Realizări
în geografia României”, Bucureşti
Popescu N., Ielenicz M., Osaci-Costache Gabriela, Folea Florina, Ene M. (2001), Relieful
României – Bibliografie, vol. I, Edit. Eficient, Bucureşti
Popescu-Argeşel I. (1965), Observaţii geomorfologice în valea Argeşelului, Com.Geogr.,
SSNG, III
Popp N. (1939), Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova (Studiu geomorfologic), St.
cerc. geogr., III, SRRG
- (1972), Evoluţia peisajului geomorfologic al masivului Poiana Ruscă şi relieful său
etajat, în vol. Lucrările Simpozionului de geografie fizică a Carpaţilor, (sept. 1970),
Inst. Geogr., Bucureşti
Posea Gr. (1967), Antecedenţă şi captare la văile transversale carpatice, Lucrările
ştiinţifice, Inst. Pedagogic, Oradea
- (1981), O singură glaciaţiune în Carpaţi, SCGGG - Geogr., XXVII
- (2002), Geomorfologia României, Edit. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
Posea Gr., Badea L. (1980), România. Harta geomorfologică, Edit. didactică şi
pedagogică, Bucureşti
Posea Gr., Popescu N. (1973), Piemonturile din România. Geneză şi evoluţie, în
„Realizări în geogr. României”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
Posea Gr., Popescu N., Ielenicz M. (1974), Relieful României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti
Posea Gr., Velcea Valeria (1967), Clasificarea depresiunilor, Natura, 3
Rădoane Maria, Rădoane N., Ichim I., Surdeanu V. (1999), Ravenele. Forme, procese,
evoluţie, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
Sandu Maria (1989), Dinamica versanţilor în bazinul subcarpatic şi piemontan al
Argeşului, SCGGG - Geogr., XXXVI
Sawicki L. (1912), Beitrage zur Morphologie Siebenburgens, Bull. Acad. Sc., Krakow
Săndulescu M. (1984), Geotectonica României, Edit. Tehnică, Bucureşti
Sârcu I. (1958), Contribuţii cu privire la problema gipfelflurului şi a suprafeţelor de
peneplenă din Munţii Făgăraşului, ASUCI, Şt. nat., Secţ. II, IV, 1
- (1963), Le probleme de la glaciation quaternaire dans les montagnes du
Maramureş, ASUCI-GG, Secţ. II b, IX
- (1978), Munţii Rodnei, Studiu morfogeografic, Edit. Academiei, Bucureşti

132
Schreiber W. (1994), Munţii Harghitei. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Someşan L. (1933), Urme glaciare în Munţii Căliman, BSRRG, LI
Surdeanu V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Edit. Presa Universitară Clujeană
Teodorescu V. (2001), Morfodinamica versanţilor din bazinele hidrografice mici, Edit.
Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti
Urdea P. (2000), Munţii Retezat, studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti
Vâlsan G. (1916), Câmpia Română, Contribuţii de geografie fizică, BSRRG, XXXVI
- (1919), Asupra trecerii Dunării prin Porţile de Fier, BSRRG, XXXVII
Velcea Valeria (1961), Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei,
Bucureşti
Zugrăvescu D., Polonic Gabriela, Horomnea M., Dragomir V. (1998), Recent vertical
crustal movements on the Romanian territory, major tectonic compartments and
their relative dynamics, Rev. roum. Geophysique, 42
* * * (1969), Geografia văii Dunării româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti

CLIMA

Bâzâc Gh. (1983), Influenţa reliefului asupra principalelor caracteristici ale climei
României, Edit. Academiei, Bucureşti
Bogdan Octavia (1980), La regionalisation climatique et topoclimatique de la Roumanie,
RRGGG - Geogr., 20
Bogdan Octavia, Dragotă Carmen (1997), Calmul atmosferic în România, AUO, VII
Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Edit. Sega
Internaţional, Bucureşti
Dragotă Carmen, Bălteanu D. (1999), Intensitatea precipitaţiilor extreme pe teritoriul
României, Rev. Geografică, VI
Dumitrescu Elena (1976), Curs de climatologie R.S.R., Centrul de multipl. Univ.
Bucureşti
Erhan Elena (1979), Clima şi microclimatele din zona oraşului Iaşi, Edit. Junimea, Iaşi
Iliescu Maria-Colette (1991), Variation seculaire de la temperature moyenne de l’air sur
le territoire de la Roumanie, Rev. roum. geogr., 35
- (1994), Tendance de la variation a longue duree de la temperature de l’air sur le
territoire de la Roumanie, Rev. roum. geogr., 38
- (1996), Variaţia de lungă durată a cantităţilor de precipitaţii atmosferice pe
teritoriul României, St. cerc. geogr., XLIII
Ion-Bordei N. (1988), Fenomene meteoclimatice induse de configuraţia Carpaţilor în
Câmpia Română, Edit. Academiei, Bucureşti
Mihai Elena (1975), Depresiunea Braşov. Studiu climatic, Edit. Academiei, Bucureşti
Mihăilescu I.F. (1975), Le regime journalier du vent a l'entree monragneuse de la Vallee
de Bistriţa (Carpates Orientales), Riv. ital. di Geofis. e Scienze Affini, I (sociale),
Torino-Genova
Neamu Gh., Mihai Elena, Teodoreanu Elena (1968), Unele cazuri de inversiuni termice
în depresiunile intracarpatice Petroşani, Braşov şi Câmpulung Moldovenesc,
HGAM, XIII, 5

133
Niculescu Elena (1993), Răciri şi încălziri masive în ultimul secol în România, St. cerc.
geogr., XL
- (1997), Extreme pluviometrice pe teritoriul României în ultimul secol, St. Cerc.
Geogr., XLIV
Teodoreanu Elena (1979), Culoarul Rucăr-Bran. Studiu climatic şi topoclimatic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Topor N. (1964), Ani ploioşi şi secetoşi în R.P.R., IM, Bucureşti
Topor N., Stoica C. (1965), Tipuri de circulaţie şi centri barici de acţiune atmosferică
deasupra Europei, IM, Bucureşti
* * * (1962-1966), Clima Republicii Populare Române / R. S. România, I, II, IM,
Bucureşti
* * * (1966), Atlasul climatologic al R. S. România, IM, Bucureşti
* * * (1969), Geografia văii Dunării româneşti, Edit. Academiei, Bucureşti

APELE

Breier Ariadna (1976), Lacurile de pe litoralul românesc al Mării Negre. Studiu

hidrogeografic, Edit. Academiei, Bucureşti
Coteţ P. (1951), Geomorfologia, în „Manualul inginerului de mine”, Secţ. VI, Edit.
Tehnică, Bucureşti
Gâştescu P. (1971), Lacurile din România - limnologie regională, Edit. Academiei,
Bucureşti
- (1995), Marea Neagră - trăsături geografice de bază, stare actuală, preocupări de
monitoring şi management, Terra, XXVI-XXVII (XLVI-XLVII)
Pişota I. (1971), Lacurile glaciare din Carpaţii Meridionali. Studiu hidrologic, Edit.
Academiei, Bucureşti
Pişota I., Zaharia Liliana (2002), Hidrologie, Edit. Universitară, Bucureşti
Podani M., Zăvoianu I. (1971), Considerations sur les inondations catastrophiques de
Roumanie de l'annee 1970, RRGGG-Geogr., 15, 1
- (1992), Cauzele şi efectele inundaţiilor produse în luna iulie 1991 în Moldova, St.
cer. Geogr., XXXIX
Popp N. (1985), Fluviul Dunărea, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
Pricăjan A. (1972), Apele minerale şi termale din România, Edit. tehnică, Bucureşti
Trufaş V., Trufaş Constanţa, Pop Mihaela (1986), La temperature des eaux du Danube
sur le secteur situe entre Baziaş et les bouches du fleuve, RRGGG - Geogr., 30
Ujvari I. (1972), Geografia apelor României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti
- (1980), Les types de regime hydrique des rivieres de la Roumanie, RRGGG -
Geogr., 24
Vespremeanu E. (2004), Geografia Mării Negre, Edit. Universităţii Bucureşti
Zăvoianu I. (1978), Morfometria bazinelor hidrografice, Edit. Academiei, Bucureşti
Zăvoianu I., Podani M. (1977), Les inondations catastrophiques de l'annee 1975 en
Roumanie – considerations hydrologiques, RRGGG-Geogr., 21
* * * (1967), Dunărea între Baziaş şi Ceatal Izmail, Monografie hidrologică, ISCH,
Bucureşti

134
* * * (1971), Râurile României (monografie hidrologică), IMH, Bucureşti
* * *(1973), Marea Neagră în zona litoralului românesc, Monografie hidrologică, IMH,
Bucureşti
* * * (1992), Atlasul cadastrului apelor din România, Ministerul Mediului, Bucureşti

VEGETAŢIA ŞI FAUNA

Costache N. (1996), Regionarea biogeografică a teritoriului României, Edit. Universităţii

Bucureşti
Dihoru Gh., Pârvu C. (1987), Plante endemice în flora României, Edit. Ceres, Bucureşti
Doniţă N. (1963), Elemente pentru interpretarea zonalităţii vegetaţiei în R.P.R., Acta
Bot. Horti Bucurestiensis
Doniţă N., Chiriţă C., Stănescu V. (coord.) (1990), Tipuri de ecosisteme forestiere din
România, Inst. Cercet. şi Amen. Silvice, Bucureşti
Drugescu C. (1994), Zoogeografia României, Edit. All Printing House, Bucureşti
Geanana M. (1972), Influenţa altitudinii şi masivităţii asupra limitei superioare a pădurii
în Carpaţii româneşti, în vol. Lucr. simpoz. geogr. fiz. a Carpaţilor (Bucureşti, sept.
1970), Inst. geografie, Bucureşti
Ivan Doina (1979), Fitocenologie şi vegetaţia R.S.România, Edit. didactică şi pedagogică,
Bucureşti
Ivan Doina, Doniţă N., Coldea Gh., Sandală V., Popescu A., Chifu Th., Paucă-
Comănescu Mihaela, Mititelu D., Boşcaiu N. (1992), Vegetaţia României, Edit.
Tehnică agricolă, Bucureşti
Manoleli D., Nalbant T. (1976), Viaţa în Marea Neagră, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti
Muică Cristina, Popova-Cucu Ana (1993), The composition and conservation of
Romania’s plant cover, GeoJournal, 29.1
- (1996), Fenomenul de xerofitizare a covorului vegetal din România, Rev.
geografică, II-III
Paşcovschi S., Doniţă N. (1967), Vegetaţia lemnoasă din silvostepa României, Edit.
Academiei, Bucureşti
Pop E. (1960), Mlaştinile de turbă din Republica Populară Română, Edit. Academiei,
Bucureşti
Săvulescu T. (1940), Der biogeographische Raum Rumaniens, Ann. Fac. Agr., Bucureşti,
XX
* * * (1969), Biogeografia României, Edit. ştiinţifică, Bucureşti
* * * (1952-1980), Fauna R. P. Române / R. S. România, Edit. Academiei, Bucureşti
* * * (1981), Pădurile României, Edit. Academiei, Bucureşti

SOLURILE

Andreiaşi N., Mihalache M. (1999), Solurile României, Edit. ExPonto, Constanţa

Barbu N. (1988), Regionarea pedogeografică a teritoriului României, Terra, XX (XL), 2
Chiţu C. (1975), Relieful şi solurile României, Edit. Scrisul Românesc, Craiova
Florea N. (1982), Romanian system of soil classification, RRGGG - Geogr., 26

135
Florea N., Munteanu I. (2003), Sistemul român de taxonomie a solurilor, SRTS, Edit.
Estfalia, Bucureşti
Ilie I. D. (1986), Solurile din R. S. România (I), Terra, XVIII (XXXVIII), 4
- (1987), Solurile din R. S. România (II), Terra, XIX (XXXIX), 1
Lupaşcu Gh., Donisă V. (1996), Principalele procese pedogenetice şi distribuţia
geografică a solurilor din România, Rev. geografică, II-III
Parichi M., Stănilă Anca (2003), Solurile României, Edit. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
Sandu Gh. (1984), Solurile saline şi alcaline din R. S. România. Ameliorarea lor, Edit.
Ceres, Bucureşti

REGIONAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ

Băcăuanu V., Barbu N., Pantazică Maria, Ungureanu Al., Chiriac D. (1980), Podişul
Moldovei - Natură, om, economie, Edit. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
Ielenicz M. (1999), Dealurile şi podişurile României, Edit. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
Ielenicz M., Pătru Ileana, Ghincea Mioara (2003), Subcarpaţii României, Edit.
Universitară, Bucureşti
Petrescu-Burloiu I. (1977), Subcarpaţii Buzăului. Relaţii geografice om - natură, Edit.
Litera, Bucureşti
Posea Gr. (1997), Câmpia de vest a României, Edit. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
Velcea Valeria, Badea L. (1979), O propunere de regionare fizico-geografică a
teritoriului României, Terra, XI (XXXI), 3
Velcea Valeria, Savu Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor Româneşti,
Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti
* * * (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei, Edit.
Academiei, Bucureşti
* * * (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Edit. Academiei,
Bucureşti
* * * (2005), Geografia României, V, Câmpia Română, Dunărea, Podişul Dobrogei,
Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma continentală, Edit. Academiei,
Bucureşti

136