3 Variabilitatea parametrică în relaţia funcţională componentă - sistem

Capitolul 3
Variabilitatea parametrică în relaţia
funcţională componentă - sistem

3.1. Abordarea sistemică a funcţionalităţii

Din cele expuse în cadrul capitolelor anterioare se desprinde

concluzia că din cauza uzurii în timp, nivelul de realizare a diferitelor
funcţiuni în cadrul unui sistem depinde, direct sau indirect, de
comportarea (funcţională) a componentelor sale.
Scopul principal al teoriei şi practicii fiabilităţii este ca, prin
calcule corespunzătoare, să se demonstreze că sistemul în cauză are –
sau va avea, un nivel minim admisibil, din punct de vedere funcţional.
Acest lucru este posibil prin utilizarea unor date statistice din exploatare
sau încercări – şi prin aplicarea metodelor teoriei estimării; se ajunge
astfel la rezultate exprimate probabilistic.
Modelul sistemic, de analiză sau sinteză, trebuie să descrie
evoluţia performanţelor funcţionale în timp, pe baza proprietăţilor
elementelor sale, de asemenea variabile în timp. În acest scop se
utilizează, după caz, modelele de fiabilitate structurale, logice sau
globale (§ 1.1.2).

54
3 Variabilitatea parametrică în relaţia funcţională componentă - sistem

Desfăşurarea normală a proceselor de circulaţie/navigaţie, la nivel

macroscopic, se bazează pe realizarea unor funcţiuni specifice, simple
sau complexe, ce trebuie realizate în timp.
Indiferent de natura aplicaţiei, domeniul de funcţionare corectă
este definit ca fiind locul geometric al valorilor parametrice pentru care
o anumită funcţiune F x este realizată în condiţiile prescrise (§ 1.2.1 –
fig. 1.7). Pentru determinarea acestui domeniu, trebuie precizaţi o serie
de parametri funcţionali:
α, β, γ, …, η,

ale căror valori trebuie să corespundă răspunsului corect.

După funcţiunea F x în cauză, aceşti parametri pot fi: viteză,
deplasare, înălţime, forţă, putere, durată de realizare a unui program
etc., ca de exemplu:
- viteza de deplasare a unui tren;
- înălţimea de zbor a unui avion;
- direcţia de deplasare a unei nave sau a unui autovehicul rutier
etc.
Considerând numai răspunsurile ideal şi admisibil (§ 1.2.1; fig.
1.5), se găsesc seriile de valori:
- nominale (ideale): [ α 0 , β 0 , γ 0 , …, η 0 ]
- minime admisibile: [ α’, β’, γ’, …, η’ ]
- maxime admisibile: [ α”, β”, γ”, …, η” ]

Prin urmare realizarea fiecărei funcţiuni în sistem este descrisă de

ecuaţiile compuse:
F x = f x ( α, β, γ, …, η) ; F y = f y ( α, β, γ, …, η) ; etc.

variabilele funcţionale fiind discontinue sau continue.

La rândul lor, parametrii funcţionali sunt dependenţi de parametrii
fizici – tehnici care se manifestă, în mod direct, la nivel microscopic şi
55
 Fiabilitate funţionalǎ în electronicǎ

care – prin natura lor, sunt funcţii de timp: mărimi primare optice,
electrice, magnetice, electromagnetice, mecanice, radioactive, acustice
etc.
În practica dirijării circulaţiei / navigaţiei, cele mai utilizate
mărimi în domeniul echipamentelor sunt de natură electrică, obţinute
direct sau prin conversie: rezistenţă electrică – R, inductivitate – L,
capacitate – C, reactanţă – X, tensiune – U, intensitate – I, frecvenţă – f,
fază – φ, amplificare – A, deviaţie de frecvenţă – Δf etc.
Aceşti parametri fizici – tehnici, în mod uzual, sunt independenţi,
iar variaţiile lor în timp sunt provocate, în afară de elementele utile din
punct de vedere funcţional – şi de unii agenţi (perturbatori) din micro şi
macroambianţă: variaţii de temperatură, umiditate, şocuri, vibraţii,
câmpuri electromagnetice etc.
Astfel, de exemplu, parametrul funcţional α este dependent de
parametrii fizici:
[ p 1 , p 2 , …, p n ]

cărora, în cadrul domeniului de valori corespunzător unei funcţiuni F x ,

le corespund seriile de valori:

- nominale (ideale): [ p 0 1 , p 0 2 , ..., p 0 n ];

- minime admisibile: [ p 1 ’, p 2 ’, …, p n ’ ];
- maxime admisibile: [ p 1 ”, p 2 ”, …, p n ” ].

Acest aspect este redat prin poligonul funcţional având n laturi

(fig.3.1), cu precizările care urmează.
- Valorile ideale – nominale sunt în relaţie de determinare
biunivocă:
α0  ( p01, p02 , ..., p0 n )

56
3 Variabilitatea parametrică în relaţia funcţională componentă - sistem

- Valorile minime sau maxime admisibile pot fi într-o relaţie

oarecare:
α'  ( p1' , p 2 ' , ..., p n ' )

α"  ( p 1" , p 2 " , ..., pn" ).

p3
p 4, p 3, ,
p04 p03
p 4,, p 3, p2
p4

, 0 ,, p 2,,
  α
p02
p n,
p0 n
p n,, p 2,
, ,, p1
p n p1 p01 p1
Fig. 3.1

Această proprietate se explică prin aceea că relaţiile funcţionale

impun, uneori, variaţii inverse de parametru ca, de exemplu, în cazul
unor funcţiuni de protecţie ( §1.2.1):
- în timpul circulaţiei unui tren, pericolul de coliziune sau deraiere
creşte cu mărimea vitezei sale de deplasare;
- pe durata zborului unui avion, la survolarea unui lanţ montan,
pericolul de prăbuşire scade cu mărirea altitudinii, respectiv creşte cu
scăderea acesteia.
La modul general, legătura dintre parametrii funcţionali şi cei
fizici este redată prin ecuaţiile compuse:
α = f α ( p 1 , p 2 , …, p n )
β = f β ( p 1 , p 2 , …, p n )
57
 Fiabilitate funţionalǎ în electronicǎ

………………………....
η = f η ( p 1 , p 2 , …, p n )

Deci dacă, prin condiţii tehnice, se asigură variaţii corecte –

admisibile ale parametrilor tehnici:
p 1 ’ ≤ p 1 ≤ p 1 ”; p 2 ’ ≤ p 2 ≤ p 2 ”; …; p n ’ ≤ p n ≤ p n ”,
vor rezulta, de asemenea, valori corecte – admisibile pentru parametrii
funcţionali:
α’ ≤ α ≤ α”; β’ ≤ β ≤ β”; …; η’ ≤ η ≤ η”

Pornind analiza de la nivel macroscopic, vor trebui determinate

succesiv legăturile efect-cauză:

F x → ( α, β, …, η ) → ( p 1 , p 2 , …, p n )

O astfel de procedură se aplică în scopul asigurării unui anumit

nivel de fiabilitate la elaborarea unui sistem tehnic nou - sinteză. Dacă
se pune problema analizei fiabilităţii unui sistem existent, procedura
folosită va fi inversă, cauză-efect (se porneşte de la nivel microscopic):

( p 1 , p 2 , …, p n ) → ( α, β, …, η ) → F x

Rezultă, în consecinţă, unele aspecte importante de care trebuie să

se ţină seamă în calcule practice de fiabilitate:
- mai întâi se determină valorile nominale – ideale
( p 0 , α 0 , β 0 , …, η 0 )

şi apoi se verifică limitele admisibile

(p’, p”; α’, α”; …; η’, η” );

- stabilitatea funcţională a sistemului este cu atât mai bună cu cât

domeniile de variaţie parametrică sunt mai largi, în latura fizică -
tehnică şi în cea funcţională:
58
3 Variabilitatea parametrică în relaţia funcţională componentă - sistem

[ p’, p” ] şi [ α’, α” ] ;

- cu cât complexitatea sistemului este mai ridicată, cu atât numărul

parametrilor tehnici, respectiv funcţionali, este mai mare şi fiabilitatea
sa – sub aspectul stabilităţii, este mai redusă întrucât domeniile de
variaţie admisibilă se reduc (se îngustează); aceasta deoarece valorile
instantanee trebuie să aibă o corespondenţă compatibilă, în ceea ce
priveşte buna funcţionare (fig.3.1).

3.2. Modele de variaţie parametrică

În practică, evoluţia valorică a unui parametru fizic-tehnic (p) în

timp nu poate fi determinată cu suficientă exactitate deoarece intervin
factori perturbatori, atât interni cât şi externi, având o apariţie aleatoare.
În acest mod, la orice valoare a timpului ( t) corespund valorile
parametrice:
p 0 – nominală (ideală), p’ – minimă admisibilă, p” – maximă
admisibilă (fig.3.2).

p(t)

p0

p”

p’

0 t

Fig.3.2

59
 Fiabilitate funţionalǎ în electronicǎ

Sondând, la o anumită valoare de timp, vecinătăţile valorilor p’,

respectiv p”, se obţine o creştere a preciziei de calcul. Pentru aceasta
este necesar să se cunoască modelul (legea) de variaţie parametrică.
Astfel, de exemplu, în cazul unei variaţii ce corespunde legii
normale (gaussiene) – caz ce corespunde majorităţii aplicaţiilor întâlnite
în practică, se defineşte o funcţie parametrică f(p), având valorile
centrate p’ şi p” (fig.3.3), ce corespunde unor variaţii simetrice. Prin
aceasta se evită erorile de calcul care apar, îndeosebi, la un număr mare
de abateri parametrice funcţionale ( α, β, γ, …, η ) şi la un număr
foarte mare de abateri ale parametrilor fizici-tehnici, toate aceste abateri
fiind aleatoare.

f(p)

p
0
p’ p0 p’’

Fig.3.3

În cazul sistemelor tehnice cu mare răspundere funcţională, aceste

abateri în jurul valorii centrate ( p’ – fig.3.4) sunt mici sau foarte mici.

60
3 Variabilitatea parametrică în relaţia funcţională componentă - sistem

Fig.3.4

Funcţia parametrică f(p), prin intermediul căreia se stabilesc

valorile în ordonată ale curbei de distribuţie, se află în legătură directă
cu valorile parametrului ( p), care suferă abateri de la centrul de grupare
al distribuţiei p’ şi care pot fi exprimate prin funcţia densităţii de
probabilitate, sau probabilităţii pentru care parametrul considerat ( p)
are valori cuprinse între p şi p + Δp :
 p  p  2

1 2 2
P( p )  e
σ 2π

unde σ reprezintă deviaţia medie pătratică, sau deviaţia standard care,

în cazul distribuţiilor continue, are expresia:


σ2   ( p  p' ) 2 P ( p ) dp ,


iar p’ este valoarea medie a variabilei aleatoare (speranţa matematică):


p'   p P (p ) dp .


61
 Fiabilitate funţionalǎ în electronicǎ

Erorile produse prin modul clasic de calcul nu permit evaluări

suficient de precise, imperios necesare determinării parametrilor
fiabilităţii funcţionale.
Pentru reducerea acestor erori se poate recurge la ecuaţia de
legătură
α = f α ( p 1 , p 2 , …, p n )

care se poate pune sub forma diferenţială:

f α f f
dα  dp1   dp 2  ...   dp n .
p1 p 2 p n

Considerând variaţiile infinit mici, prin divizare, din aceste două

relaţii se obţine:
dα 1 f f f
δα   (  dp1   dp 2  ...   dp n ) (1)
α f  ( p1 , p 2 ,..., p n ) p1 p 2 p n

Această primă expresie (1) permite determinarea deviaţiei (erorii)

relative a parametrului funcţional α în funcţie de variaţiile parametrilor
fizici-tehnici.
Luând în considerare abaterile admisibile (strânse) ale acestor
parametri (fig.3.1):
Δ’p i = p i - p i ’; Δ”p i = p i ”- p i

ecuaţia diferenţială primară se poate pune sub forma

α α α
Δα  Δp1  Δp 2  ...  Δp n (2)
p1 p 2 p n

ajungându-se astfel la exprimarea deviaţiilor medii pătratice:

2 2 2
 α   α   α 
σ 2    σ 2p    σ 2p  ...    σ 2
pn (3)
p
 1 1  p 2  2  p n 

62
3 Variabilitatea parametrică în relaţia funcţională componentă - sistem

Aceste trei relaţii (1; 2; 3) pot fi utilizate în calcule, dacă sunt

îndeplinite următoarele condiţii:

- parametrii tehnici (p) sunt reciproc independenţi;

- legea de distribuţie a valorilor parametrilor consideraţi este
cea normală - gaussiană;
- deviaţia valorii parametrilor în cauză de la valoarea sa
nominală nu este o funcţie aleatoare în timp.

Deci rezultă că, în aceste condiţii, valorile medii care

caracterizează centrele de grupare ale deviaţiilor (fig.3.3) se adună
algebric, iar deviaţiile medii pătratice, care caracterizează distribuţia
abaterilor, se adună pătratic.
3.3. Studii de caz

Problema de bază în calculul variaţiilor parametrice, la modul

general, se poate formula în felul urmator: fiind date, pentru fiecare
element (componentă de bază, subsistem etc.), valorile de probabilitate
ca fiecare parametru tehnic ( p) să se afle între limitele de abatere
admisibile (fig.3.2), să se determine probabilitatea ca sistemul analizat
să fie în stare validă – de bună funcţionare. În acest scop, pe baza
relaţiilor (1; 2; 3) stabilite în subcapitolul anterior, se vor exemplifica
unele cazuri de calcul întâlnite frecvent la evaluarea parametrilor
fiabilităţii funcţionale.

Cazul 1. Dacă dependenţa parametrului funcţional α de parametrii

tehnici (fig.3.1) se exprimă prin relaţia de însumare:
n
  pi  p1  p 2    p n ,
i 1

conform relaţiei (2) se obţine:

63
 Fiabilitate funţionalǎ în electronicǎ

  
  ... ...  1 .
p1 p 2 p n

Considerând şi relaţia (3) rezultă:

 2   2p  2
p
 ... ...   2
p
.
1 2 n

În continuare, dacă abaterile admisibile (relative) sunt

caracterizate prin valori egale pentru deviaţia medie pătratică σ,
aplicând relaţia (1) se ajunge la expresia de calcul pentru deviaţia
parametrului funcţional α considerat:
2
 
 2       p2   p2  ... ...   p2
   1 2 n

Cazul 2. În ipoteza că parametrii tehnici ( p) sunt în relaţie de

produs faţă de parametrul funcţional ( α) considerat
n
   pi  p1  p 2  ... ... p n ,
i 1

relaţia (3) devine:

2 2 2
 2  ( p1  p 2  ... ... p n ) 2  p1
 ( p1  p 2  ... ... p n ) 2  p  ... ...  ( p1  p 2  ... ... p n ) 2  p
2 n

Divizând această ultimă relaţie prin expresia  2  p12  p 22  ... ... p n2 ,

se obţine în final relaţia de calcul :

2 2 2 2
    p1      pn 
 2          p2   ... ...    .
  p   p 
    p1   2   n 

Cazul 3. În situaţiile în care abaterile parametrilor funcţionali şi

tehnici sunt caracterizate printr-o proporţie egală ( k) faţă de deviaţia
medie pătratică (σ):
  p1  p2  pn
   k  ;  p1  k ;  p2  k ; ... ... ;  pn  k ,
 p1 p2 pn

64
3 Variabilitatea parametrică în relaţia funcţională componentă - sistem

se obţine relaţia de calcul

2
 
 2       p21   p2 2  ... ...   pn
2
,
  

aceeaşi ca la cazul 1.

Cazul 4. Dacă influenţa parametrilor tehnici ( p) asupra celor

funcţionali (  ,  , , ... , ) este neuniformă, se introduc coeficienţi de
pondere (k 1 , k 2 , ..., k n ) prin care se exprimă măsura acestei influenţe (în
condiţiile în care parametrii tehnici sunt reciproc independenţi).
În acest caz relaţia (2) împărţită prin α conduce la expresia:
 p1 p 2 p n
   k1  k2  ... ...  k n .
 p1 p2 pn

Trecând de la deviaţiile relative:

  p1  p 2  pn
, , , ... ... , ,
 p1 p2 pn

la variaţiile medii pătratice relative

  , p1 , p 2 , ... ..., pn ,

se obţine în final relaţia de calcul:

2 2
  ( k1  p1 )  ( k 2  p 2 ) 2  ... ...( k n  pn ) 2  k 12  2 2 2 2 2
p1  k 2  p 2  ... ...  k n  pn

Cazul 5. În practică se pot întâlni şi situaţii caracterizate prin

existenţa unor influenţe reciproce între parametrii tehnici ( p 1 , p 2 , ..., p n ).
Pentru aceasta, în calcule, este necesar să se introducă unele corecţii
exprimate sub forma generală
 2 k i / j ( ki  pi ) ( k j  p j ) ,

în care prin coeficientul k i / j este exprimată ponderat influenţa dintre

parametrii p i şi p j .

65
 Fiabilitate funţionalǎ în electronicǎ

Prin urmare, relaţia (3) de calcul pentru abaterea medie pătratică, a

parametrului funcţional α , devine:

 2  k 12  2p1  k 22  2p 2  ... ...  k n2  2pn  2 k i / j ( ki  pi )  ( k j  pj )

Alte cazuri. . În încheierea problematicii cazurilor tratate, mai

trebuie precizate două situaţii care pot să apară în calcule practice de
fiabilitate funcţională.
a) Dacă relaţia de legătură între parametrii funcţionali
(  ,  , , ... , ) şi cei tehnici ( p 1 , p 2 , …, p n ) apare sub formă de
diferenţă sau raport (cât), calculele se efectuează prin analogie cu
cazurile nr.1 (diferenţă), respectiv nr.2 (raport).
b) Atunci când survin relaţii mai complicate, ce nu pot fi tratate
prin soluţiile expuse, se aplică integral relaţiile generale (2; 3) pentru
calculul oricărui parametru funcţional (  ,  , , ... , ) .

66