Întrebări şi răspunsuri

I. Întemeierea căsătoriei
II. Căsătoria e sacrament
III. Scopurile căsătoriei
IV. Însuşirile căsătoriei
V. Divorţul
VI. Celebrantul căsătoriei
VII. Consimţământul părinţilor
VIII. Iubirea
IX. Egalitatea între soţi
X. Sexualitatea conjugală
XI. Castitatea conjugală
XII. Controlul naşterilor
XIII. Soţii planifică familia
XIV. Mijloace nepermise de planificare a familiei
XV. Planificarea familiei după morala catolică

ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI

1. Cine a orânduit căsătoria?

Dumnezeu a orânduit căsătoria atunci când i-a făcut pe cei dintâi oameni.

2. Este căsătoria un sacrament?

Da, Isus Cristos a ridicat căsătoria naturală la demnitatea de sacrament.

3. Care sunt scopurile pentru care Dumnezeu a orânduit căsătoria?

Dumnezeu a orânduit căsătoria pentru mai multe scopuri. Scopurile esenţiale sunt: procreaţia
şi dezvoltarea reciprocă a personalităţilor soţilor.

4. Care sunt cele două însuşiri esenţiale ale căsătoriei?

Cele două însuşiri esenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea şi indisolubilitatea.

5. Este vreun motiv pentru care să fie îngăduit divorţul?

Nu este nici un motiv pentru care să fie îngăduit divorţul. În schimb, Biserica poate îngădui,
pentru motive foarte serioase, ca soţii să se despartă, fără însă ca vreunul dintre ei să se
poată recăsători până la moartea celuilalt.

6. Cine oficiază căsătoria?

Soţii înşişi oficiază căsătoria. Biserica nu face altceva decât să stabilească norme pentru
încheierea corectă a căsătoriei.

7. E necesar consimţământul părinţilor pentru încheierea unei căsătorii?

Pentru încheierea unei căsătorii nu este necesar consimţământul părinţilor, dar copiii să nu
facă acest pas fără a cere sfatul înţelept al părinţilor.
 8. Ce rol are iubirea în viaţa de căsătorie?

Iubirea este climatul natural în care trebuie să se desfăşoare viaţa de căsătorie.

9. Cine este mai mare în familie: soţul sau soţia?

Întrucât sunt persoane, atât soţul cât şi soţia se bucură de egalitate deplină. Natura impune
însă fiecăruia obligaţii diferite, pe care, împlinindu-le, soţii se completează reciproc pentru
binele copiilor şi armonia în familie.

10. Este îngăduit actul sexual în căsătorie?

Actul sexual este îngăduit în căsătorie, dar trebuie să se ţină seama de scopurile pentru care
a fost orânduit de Dumnezeu.

11. Există pentru soţi o virtute a castităţii conjugale?

Da, există pentru soţi o virtute a castităţii conjugale. Ea constă în trăirea vieţii intime de
căsătorie conform planurilor Creatorului.

12. Cine a pus cel dintâi problema controlului naşterilor?

Pastorul anglican Robert Malthus a pus cel dintâi problema controlului naşterilor.

13. Dacă statul nu are dreptul să intervină direct în problema controlului naşterilor, au
acest drept soţii?

Da, numai soţii pot rezolva această problemă, însă în limitele legii morale şi fără a trăda
spiritul Evangheliei.

14. Care sunt mijloacele nepermise pentru reglementarea naşterilor?

Mijloacele nepermise pentru reglementarea naşterilor sunt: sterilizarea, avortul şi orice

metodă care împiedică conceperea copilului.

15. Ce mijloc este îngăduit pentru reglementarea naşterilor?

Pentru reglementarea naşterilor este îngăduit un singur mijloc: înfrănarea permanentă sau
periodică din partea soţilor.

I. ÎNTEMEIEREA CĂSĂTORIEI

Dumnezeu a orânduit căsătoria atunci când i-a făcut pe cei dintâi oameni.

Conciliul din Trento îi condamnă pe aceia care afirmă că nu Cristos a orânduit căsătoria, ci ar fi o
invenţie a oamenilor.

Această orânduire se referă mai întâi la căsătoria Creaţiei, la început "când totul s-a făcut prin
Cuvântul (prin Fiul), şi fără el nimic nu s-a făcut" (In 1,1-3).

În al doilea rând, se referă la căsătoria Răscumpărării, când din coasta deschisă a Noului Adam (a lui
Cristos) a fost scoasă mireasa lui, Biserica, împreună cu apa şi sângele sacramentelor, inclusiv
căsătoria.
Însă la baza sacramentului căsătoriei nu este altceva decât căsătoria "naturală", acea realitate de la
început pe care Dumnezeu a orânduit-o când l-a creat pe om bărbat şi femeie.

"La început Dumnezeu a zis: Să-l facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră. El să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate
târâtoarele care se mişcă pe pământ. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, l-a făcut după chipul
lui Dumnezeu; i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis:
Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l... Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse şi iată că
erau foarte bune" (Gen 1, 26-31).

Papa Leon al XIII-lea declară în această privinţă: "Căsătoria a fost de la început ca o imagine a
întrupării Cuvântului. De aceea, înaintaşii noştri Inocenţiu al III-a şi Honoriu al III-lea au putut să afirme
fără temeritate şi pe drept cuvânt că sacramentul căsătoriei există printre creştini şi păgâni" (Enciclica
Arcanum).

În Vechiul Testament căsătoria nu era privită ca un sacrament aşa cum o privim noi şi nici nu era
celebrată printr-o ceremonie religioasă.

În Evanghelii nu-l vedem pe Isus Cristos orânduind căsătoria "creştină" şi nici nu vorbeşte nicăieri
despre căsătoria creştină. Întrebat de către evrei cu privire la căsătorie, Cristos le răspunde trimiţându-
i la căsătoria naturală, aceea pe care Dumnezeu Creatorul a orânduit-o în planul său de la început.

Prin sfântul Pavel, Dumnezeu ne descoperă lucrurile cele mai înalte despre "taina cea mare", despre
sfânta căsătorie, prin care un bărbat şi o femeie sunt chemaţi să se iubească aşa cum Cristos şi-a
iubit Biserica (cf. Ef 5, 22-23).

Dar sfântul Pavel nu găseşte nici un motiv să ridice vreo obiecţie împotriva căsătoriei iudaice sau
păgâne, în formele în care avea loc în vremea sa. Nu încearcă să înlocuiască riturile laice ale
căsătoriei obişnuite cu vreun rit liturgic creştin sau să adauge măcar la ele vreo binecuvântare
religioasă.

Pentru sfântul Pavel, dacă un bărbat sau o femeie este mădular al lui Cristos, acesta este în întregime
"în Cristos"; tot ce e bun în viaţa lui este "Cristos", căsătoria lui este "în Cristos".

"Fie că e vorba de lume, fie că e vorba de viaţă, fie că e vorba de moarte, fie că e vorba de prezent,
fie că e vorba de viitor, totul îi aparţine creştinului, creştinul îi aparţine lui Cristos, iar Cristos lui
Dumnezeu" (1 Cor 3, 22-23).

Prin credinţă şi botez Dumnezeu face din cel credincios "o făptură nouă" (2 Cor 5, 17), iar acesta fie
că mănâncă, fie că bea, fie că trăieşte, fie că moare este al lui Cristos, îi aparţine Domnului: "Fraţilor,
trupul nostru este pentru Domnul Isus şi Domnul este pentru trup. Şi Dumnezeu care l-a înviat pe
Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea sa. Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui
Cristos?... Cine se uneşte cu Domnul este un singur Duh cu El. Fugiţi de necurăţie! Toate celelalte
păcate pe care le săvârşeşte omul sunt săvârşite afară din trup; dar necurăţia este un păcat pe care
omul îl săvârşeşte împotriva propriului său trup. Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt,
care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci Domnul
v-a răscumpărat cu un preţ mare. Preamăriţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru" (1 Cor 6, 13-
20).

Aşadar, primii creştini "se căsătoresc ca toată lumea" (scrisoarea către Diognet), adică exact ca şi
păgânii care îi înconjoară; urmează aceleaşi rituri matrimoniale, fără prezenţa preotului sau a
episcopului, fără vreo ceremonie religioasă aparte.

În grupurile clandestine ale Bisericii prigonite, de la început, simţul comunitar era foarte viu datorită
pericolului comun care ameninţa. Episcopul cunoştea pe toată lumea, iar ataşamentul creştinilor faţă
de păstorul lor era viu şi reciproc. Se întâmpla foarte des ca episcopul sau unul din preoţii săi să fie
invitat la nuntă, aşa cum fusese şi Isus invitat la nunta din Cana. Mergea fără ca să poarte o
îmbrăcăminte specială, deosebită de a celorlalţi, împărţea cu ceilalţi un moment de bucurie comună şi
semna, împreună cu ceilalţi martori, contractul de căsătorie. Adesea era rugat să-i binecuvânteze pe
tinerii miri, lucru pe care îl făcea, bineînţeles, după ce mai întâi îl făcea tatăl familiei. Improviza cu glas
tare sau în tăcere, apoi, probabil, îşi impunea mâinile; acest gest avea un caracter privat, nu era o
binecuvântare nupţială.

Dar odată trecută perioada persecuţiilor, spre sfârşitul secolului al IV-lea, acest gest privat s-a ataşat
definitiv la încheierea unei căsătorii; căsătoria celor botezaţi, la început complet profană, a devenit
bisericească, adică sfinţită printr-o ceremonie a Bisericii. Încetul cu încetul s-au fixat formulele de
binecuvântare şi liturghiile pentru căsătorie care, începând din secolul al VII-lea, îşi vor ocupa locul în
cărţile liturgice oficiale ale Bisericii.

În primul mileniu de creştinism nu Biserica încheia căsătoria obişnuită, care se încheia prin
consimţământul reciproc al mirilor conform legilor stabilite de puterea civilă. Căsătoria clandestină deşi
interzisă, va fi recunoscută ca valabilă de către Biserică până la Conciliul din Trento, în secolul al XVI-
lea.

Deşi iniţial căsătoriile se încheiau în familie, exista un drept matrimonial (cu piedici de căsătorie etc.) şi
tribunale care rezolvau litigiile dintre soţi.

Dar "unele sunt legile Cezarului, altele sunt legile lui Cristos" (Sf. Ieronim).

Comunitatea creştină îşi avea deci legile sale şi jurisdicţia sa bisericească pe care o deţinea episcopul
pentru a se asigura o viaţă conformă cu Evanghelia, în sânul Bisericii. Era o putere spirituală asupra
conştiinţelor care cuprindea şi pedepse spirituale prin care un creştin nedemn era exclus de la
"comuniune" sau, pentru a folosi un cuvânt mai cunoscut, era excomunicat.

Sfântul Pavel procedase la fel referitor la incestuosul din Corint: "Unul dintre voi trăieşte cu femeia
tatălui său!... Şi voi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel care a săvârşit o asemenea faptă să fie
scos afară din mijlocul vostru. Ei bine, deşi n-am fost la voi cu trupul, am fost de faţă cu duhul, eu l-am
judecat deja pe cel care a săvârşit o asemenea faptă ca şi când aş fi fost de faţă. Adunaţi împreună,
voi şi duhul meu, în numele Domnului Isus şi prin puterea Domnului nostru Isus am hotărât ca acest
om să fie dat pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului
Isus" (1 Cor 5, 1-5).

În anul 318 împăratul Constantin acordă valabilitate publică jurisdicţiei episcopale; credincioşii pot să
se prezinte cu problemele şi neînţelegerile lor matrimoniale fie la episcop, fie la autoritatea imperială.
În felul acesta episcopul judecă problemele matrimoniale în numele puterii civile, conform codului
imperial.

Rezultatul va fi că încetul cu încetul puterea imperială nu se va mai ocupa deloc de această problemă,
iar Biserica îşi va anexa legislaţia şi jurisdicţia căsătoriei. În general, scriitorii bisericeşti, printre care
sfântul Augustin, nu s-au preocupat atât de doctrina căsătoriei, cât mai ales s-au străduit să-i apere
sfinţenia şi indisolubilitatea împotriva unor tendinţe false.

Începând cu secolele al XI-lea şi al XII-lea nu va mai fi căsătorie licită, adică încheiată fără păcat,
decât în faţa autorităţii bisericeşti.

Conciliul din Trento în secolul al XVI-lea va stabili că pentru cei botezaţi căsătoria care nu e încheiată
în formă canonică, adică în faţa autorităţii bisericeşti, este nu numai ilicită, dar şi invalidă, adică lipsită
de valabilitate.

II. CĂSĂTORIA E SACRAMENT

Isus Cristos a ridicat căsătoria naturală la demnitatea de sacrament.

Veacuri de-a rândul Biserica a recunoscut, a apărat şi a binecuvântat căsătoria naturală care se
încheia conform legilor statului. Cu toate acestea, căsătoria creştinilor nu era în mai mică măsură ceea
ce mai târziu avea să se numească un sacrament. Numai că pentru moment nu-l numeau astfel. Abia
mai târziu, în Evul Mediu, teologia scolastică avea să inventarieze, să claseze şi să eticheteze
sacramentele. Însă viaţa creştină nu aşteaptă să se pună etichete pentru a face să răsară şi să
crească plantele pe care Domnul le-a sădit în grădina Bisericii.

În primele veacuri ale creştinismului, sfinţii Părinţi greci vorbeau astfel despre căsătorie: "Cristos, la
Cana, a binecuvântat viaţa conjugală şi a introdus-o în ordinea răscumpărării".

În occident, Tertulian, un scriitor al Bisericii, spunea: "Cristos, prin prezenţa sa, realizează legătura
conjugală între doi botezaţi". Iar Origene: "Cristos le dăruieşte soţilor în căsătorie harul unei uniri
armonioase, unire care are drept model unirea dintre Cristos şi Biserica sa".

Două secole au fost necesare (XII-XIII) pentru a se maturiza conştiinţa că de fapt căsătoria creştinilor
este un sacrament; începând cu această perioadă a devenit tot mai clară conştiinţa că în realitate
căsătoria nu înseamnă numai acel "da" de la început prin care soţii îşi exprimă consimţământul, ci că
sacramentul căsătoriei simbolizează şi conferă iubirea care îl uneşte pe Cristos cu Biserica sa.

Deoarece Luther, şi în general protestanţii, deşi recunosc caracterul religios al căsătoriei, îi tăgăduiesc
caracterul sacramental, Biserica a fost nevoită să reamintească în mod autoritar, la Conciliul din
Trento, doctrina tradiţională conform căreia căsătoria, pe lângă faptul că a fost orânduită la început de
Dumnezeu, a fost înălţată de Cristos la rangul de sacrament: "Căsătoria este cu adevărat şi în
înţelesul deplin al cuvântului unul dintre cele şapte sacramente ale legii evanghelice, orânduit de Isus
Cristos".

Acelaşi lucru este insistent reamintit în ultimele documente ale Bisericii. Astfel, Catehismul Papei Pius
al X-lea notează: "Căsătoria este sacramentul care uneşte pe bărbat şi femeie astfel încât nu se mai
pot despărţi, după cum sunt uniţi Isus Cristos şi Biserica, Mireasa sa, şi le dă harul de a trăi împreună
în sfinţenie şi de a-şi educa creştineşte copiii".

"Căsătoria - notează Pius al XI-lea - nu a fost instituită şi nici restabilită de oameni, ci de Dumnezeu;
nu de oameni, ci de Dumnezeu, autorul naturii, iar Isus Cristos, Răscumpărătorul aceleiaşi naturi, a
înzestrat-o cu legi, a întărit-o şi a înnobilat-o; ca atare, aceste legi nu pot fi supuse vreunei judecăţi
omeneşti sau vreunei învoieli contrare; chiar dacă e vorba de soţii înşişi" (Enciclica Casti connubii).

Nu e lipsit de interes să notăm şi învăţătura Conciliului al II-lea dinVatican în această privinţă:

"Comunitatea profundă de viaţă şi de iubire pe care o formează cuplul a fost întemeiată şi înzestrată
cu legi proprii de către Creator; ea este stabilită pe legământul personal irevocabil. Este un aşezământ
pe care legea divină îl confirmă şi care astfel se naşte, chiar în ochii societăţii, din actul uman prin care
soţii se dăruiesc şi se acceptă reciproc. În vederea binelui soţilor, al copiilor şi al societăţii, această
legătură sfântă nu ţine de domeniul fanteziei omului".

Iată şi un cuvânt al papei Paul al VI-lea: "Căsătoria... este un înţelept aşezământ al Creatorului prin
care vrea să realizeze în omenire planul său de iubire" (Enciclica Humanae vitae).

"Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi Biserică. Deja Botezul,
care introduce în Poporul lui Dumnezeu, este un mister nupţial: este - ca să spunem aşa - baia nunţii
care precedă ospăţul de nuntă, Euharistia. Căsătoria creştină devine la rândul ei semn eficient,
sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui
legământ, căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ" (Catehismul
Bisericii Catolice, nr. 1617).

III. SCOPURILE CĂSĂTORIEI

Dumnezeu a orânduit căsătoria pentru mai multe scopuri. Scopurile esenţiale sunt: procreaţia
şi dezvoltarea reciprocă a personalităţii soţilor.

Aberaţii
Cărţile şi spectacolele cele mai gustate de publicul larg au ca unic criteriu al raporturilor conjugale
dorinţa sexuală. Aceste aberaţii au dus nu numai la slăbirea moravurilor publice, ci şi la slăbirea
conştiinţei legislatorului care, aşa cum s-a întâmplat în unele state, e dispus să legalizeze nu numai
divorţul şi avortul, ci până şi pornografia şi homosexualitatea. "Şi atunci, se întreabă papa Paul al VI-
lea, de ce să ne mai mirăm dacă plăcerea, egoismul, delicvenţa, drogul se răspândesc ca nişte
epidemii sociale, făcând viaţa atât de josnică şi de tristă?" (16.VIII.1970).

Problema e spinoasă: pentru ce să te căsătoreşti? Pentru a face copii? Pentru a te realiza ca om?
Pentru a pune o stavilă patimilor?

În ceea ce priveşte scopurile căsătoriei e lucru evident că lumea de azi ţine foarte puţin seama de
intenţiile Creatorului. Concepţia cea mai răspândită cu privire la căsătorie se referă la simpla
satisfacţie a dorinţei sexuale, şi drept urmare, în atmosfera actuală a unei sexualităţi delirante, nu
rareori procreaţia e considerată nu ca scop propriu şi natural al căsătoriei, ci ca un element străin,
adăugat, sau chiar o piedică.

Trebuie să subliniem de la bun început că esenţiale în căsătorie nu sunt rezultatele, ci scopurile.

Aceste scopuri sunt obiective, adică izvorăsc din însăşi natura căsătoriei, şi nu subiective, adică
stabilite de soţi. Soţii nu pot face altceva decât să le recunoască şi să se conformeze.

Căsătoria rămâne orientată spre scopurile fixate de Creator chiar şi atunci când soţii nu realizează în
căsătorie aceste scopuri sau intenţionat se abat de la ele. Căsătoria are două scopuri esenţiale care
se împletesc armonios şi care nu se pot separa unul de celălalt: procreaţia şi împlinirea soţilor ca
persoane.

Procreaţia

Aruncând doar o privire asupra naturii omului - bărbat şi femeie - ne dăm seama imediat că fiecare
dintre cele două sexe are o structură anatomică, fiziologică, psihică diferită; această structură diferită
este orientată spre dăruirea totală - trup şi suflet - a două persoane, iar această dăruire are un scop
precis, acela de a aprinde scânteia unei noi vieţi, a unei noi persoane.

În cartea Genezei, inspirată de Dumnezeu, omul este definit ca "un tot" format din două jumătăţi
complementare: "Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său: bărbat şi femeie i-a făcut".

"De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa astfel încât vor fi
amândoi un singur trup".

"Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: Fiţi rodnici, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l!".

În Vechiul Testament, poporul evreu a fost într-adevăr extrem de prolific. Acest popor, mic la număr,
mult timp nu a cunoscut existenţa vieţii veşnice şi învierea; fiecare gândea că nu are altă posibilitate
de a supravieţui decât în copiii săi.

Mai mult, el singur se credea obligat de a umple pământul cu urmaşi ai lui Abraham în înţelesul fizic şi
rasial al cuvântului. Aşa se explică oroarea pe care o avea faţă de sterilitate, de celibat şi de feciorie.

În Noul Testament, Cristos nu are nimic de adăugat în această privinţă. Se mulţumeşte să

reamintească cuvintele Genezei: "... şi vor fi doi un singur trup". Şi poate încă o aluzie foarte discretă
făcută imediat după discuţia referitoare la căsătorie: "... lăsaţi copilaşii să vină la mine".

Cu toate acestea, căsătoria nu poate fi considerată numai sub raportul aducerii copiilor pe lume, căci
în acest caz s-ar coborî căsătoria la nivelul împerecherii sexelor din lumea animalelor. Mai mult, dacă
procreaţia ar fi unicul scop al căsătoriei, s-ar justifica procreaţia şi în afara căsătoriei; mai mult,
poligamia şi relaţiile sexuale ocazionale ar realiza mai bine decât căsătoria monogamică această
intenţie a naturii: perpetuarea speciei umane.

Politica demografică a acelor state care consideră că baza puterii este numărul cetăţenilor sau al
soldaţilor tinde să vadă în căsătorie un simplu instrument de procreaţie. Dacă ar fi adevărată această
teorie, ar însemna că acele căsătorii din care nu se pot naşte copii nu sunt valabile, însă, după cum
spune papa Pius al XII-lea într-un discurs ţinut personalului medical la 29.X.1951: "A reduce
convieţuirea soţilor şi actul conjugal la o simplă funcţiune organică pentru transmiterea germenilor, ar
însemna să transformi căminul domestic, sanctuarul familiei, într-un simplu laborator biologic".

Actul conjugal este un act care ţine de persoană, un act care implică întreaga persoană şi nu un act
pur fiziologic sau un mecanism de combinaţie chimică.

Sexualitatea umană este cu totul diferită de aceea a animalelor.

"Caracterul sexual al omului şi facultatea de generare a omului sunt în mod minunat superioare în
comparaţie cu ceea ce se petrece în compartimentele inferioare ale vieţii" (Vatican II).

Realizarea soţilor ca persoane

Primele capitole ale Genezei ne prezintă un celibatar singuratic în mijlocul unei naturi luxuriante: e
Adam. Dumnezeu hotărăşte să facă o fiinţă asemenea lui care să-i populeze singurătatea şi să-l ajute:
"Domnul Dumnezeu a zis: Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.
Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la
om ca să le vadă cum are să le numească... Omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi
tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. Atunci
Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una
din coastele lui şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a
făcut o femeie şi a adus-o la om. Atunci omul a zis: Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele
şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi
se va uni cu femeia sa, astfel încât vor fi amândoi un singur trup" (Gen 2, 18-24).

În căsătorie, bărbatul şi femeia îşi găsesc unul în altul integrarea şi împlinirea nu atât fiziologică, cât
mai ales sentimentală, psihologică, spirituală. În căsătorie, soţii realizează nu numai o societate, o
unire, ci ceva mai mult decât atât: o unitate. Acest lucru se înţelege prin expresia biblică: vor fi doi într-
un singur trup, vor forma doi o singură fiinţă întrupată. De aceea, în limbajul popular, bărbatul îşi
numeşte femeia jumătatea sa.

Desigur că şi în această privinţă se poate ajunge la exagerări şi aberaţii.

Începând cu anii 1935-1940 au apărut o serie de cărţi împotriva cărora autoritatea bisericească a fost
nevoită să ia atitudine în mai multe rânduri. Aceste cărţi au încercat să acrediteze ideea că singura
menire a căsătoriei este realizarea valorilor persoanei; aducerea copiilor pe lume, dacă nu este total
exclusă, este cel puţin împinsă undeva la periferia valorilor personale.

Această tendinţă a apărut ca o reacţie la modul în care se prezenta uneori căsătoria, întrucât se
accentua prea mult procreaţia şi se neglija celălalt aspect.

De asemenea, ea apare dintr-o greşită interpretare a unei legi din Dreptul canonic (cartea de legi a
Bisericii) în care se notează că procreaţia este scopul primar, iar realizarea persoanei scopul secundar
al căsătoriei. În loc să se înţeleagă prin "secundar" ceea ce rezultă din primul, s-a luat "secundar" în
sensul de "mâna a doua" sau de "superfluu, accidental".

În prezent nu se mai foloseşte denumirea de "primar" şi "secundar", ci se insistă asupra faptului că

ambele scopuri sunt esenţiale şi indispensabile. Ambele sunt esenţiale, adică izvorăsc din însăşi
natura căsătoriei. Unul nu poate fi separat de celălalt, deşi sunt în raport de subordonare: dezvoltarea
persoanei este subordonată procreaţiei.

Realizarea celor două scopuri nu rezultă din două acte diferite, ci din unul singur: unirea a două
persoane.

Prin dăruirea totală şi reciprocă a persoanelor, în timp ce unirea trupurilor este orientată spre
procreaţie, persoanele înseşi obţin celelalte bunuri care le îmbogăţesc personalitatea.

Când procreaţia copilului este exclusă, căsătoria degenerează într-un egoism în doi şi în loc de
împlinirea personalităţii se realizează distrugerea unităţii conjugale.

"Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră...". Creatorul vorbeşte în numele celor Trei
Persoane. Treimea creatoare a făcut perechea umană procreatoare; din ea trebuie să rezulte o treime
pământească de iubire: tatăl, mama, copilul, care să dea mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire
creatoare.

"Structura sexuală apare ca fiind orientată spre iubire... Copilul nu este străin de valorile personale ale
căsătoriei... Departe de a împinge în umbră valorile persoanei, el le dă adevărata măsură şi adevărata
strălucire, făcând din relaţiile personale din căsătorie o icoană a relaţiilor din Sfânta Treime". (Bernard
Haering, Legea lui Cristos).

"... Comunitatea conjugală şi familială este... o comunitate de iubire..., o comunitate profundă de viaţă
şi iubire" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Leac împotriva poftelor trupeşti

Sfântul Pavel insistă asupra acestui aspect, deşi nu face din el un scop al căsătoriei.

Sfântul Ioan Gură de Aur va spune mai târziu: "Au fost două motive pentru care s-a orânduit căsătoria:
ea există pentru ca noi să trăim în castitate şi pentru ca să avem copii".

Sfântul Augustin este de aceeaşi părere.

Dar să-l ascultăm pe sfântul Pavel: "Eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie. Totuşi,
pentru a se evita desfrânarea, fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul
ei. Bărbatul să-şi împlinească faţă de nevastă datoria de soţ şi tot aşa să facă şi nevasta faţă de
bărbat. Nevasta nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân pe
trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială,
pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu
vă ispitească Satana din cauza neînfrânării voastre. Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă; nu fac din
el o poruncă. Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui; unul
într-un fel, altul într-altul" (1 Cor 7, 1-7).

Ajutorul reciproc

Eva îi fusese dată lui Adam ca "un ajutor asemenea lui".

Catehismul Conciliului din Trento, expunând motivele care trebuie să determine bărbatul şi femeia să
se căsătorească, notează: "Primul este instinctul natural care îndeamnă cele două sexe să se
unească în speranţa de a se ajuta reciproc şi de a găsi în acest ajutor reciproc mai multă forţă pentru
a suporta neplăcerile vieţii şi infirmităţile bătrâneţii".
"Femeie, îţi mai aminteşti? Nu aveam nimic cu ce să începem, totul trebuia făcut. Ne-am pus pe
muncă, dar era greu. Era nevoie de curaj, de perseverenţă. E nevoie de iubire, iar iubirea nu este
ceea ce se crede la început... nu înseamnă doar acele cuvinte scurte care se şoptesc la ureche;
timpul vieţii este lung, ziua nunţii nu e decât o singură zi. După aceea, îţi aminteşti, abia după aceea a
început viaţa. Este de făcut şi încă rămâne de făcut, trebuie făcut din nou, şi încă mai rămâne de făcut
din nou. Vin copiii; trebuie hrăniţi, trebuie îmbrăcaţi, trebuie crescuţi; şi cu asta nu se termină; se
întâmplă să se îmbolnăvească, tu stăteai toată noaptea în picioare, eu munceam de dimineaţa până
seara. Uneori ajungeam la disperare; anii se scurgeau şi nu făceam un pas înainte, adesea părea că
dăm înapoi. Îţi aminteşti, femeie, sau nu? Toate aceste necazuri; numai tu ai fost prezentă. Am rămas
credincioşi unul altuia, şi aşa eu am putut să mă sprijin pe tine, iar tu te sprijineai pe mine. Am avut
norocul să fim împreună" (C.F. Ramuz).

Cum au fost prezentate scopurile căsătoriei în diferite perioade ale istoriei Bisericii

Aşa-numitul "pact conjugal" roman, citit în mod public şi semnat cu ocazia căsătoriilor păgâne şi apoi
creştine, prevedea că logodnicii se căsătoreau "liberorum procreandorum causa" - în vederea
procreării copiilor.

Această prevedere a legislaţiei romane, ca şi filosofia dualistă a maniheilor care condamnau materia şi
care vedeau în căsătorie şi în aducerea copiilor pe lume o cooperare cu Satana, i-a făcut pe sfinţii
Părinţi din primele veacuri ale creştinismului să se ocupe aproape în exclusivitate de numai unul din
scopurile căsătoriei: de procreaţie. Sfântul Ieronim condamnă raporturile conjugale în timpul sarcinii.
Iar autorul Didascaliei Apostolilor consideră asemenea raporturi la fel de vinovate ca şi sodomia,
bestialitatea şi adulterul.

Sfântul Augustin, deşi acordă prioritate procreaţiei, se ocupă totuşi şi de al doilea scop esenţial al
căsătoriei, în acest sens numeşte căsătoria fraterna societas (societate fraternă) şi societas amicalis
(societate de prietenie).

În Evul Mediu, atenţia era îndreptată în primul rând tot asupra procreaţiei; dar marilor învăţaţi ai
acestei perioade nu le era străină ideea de căsătorie ca societate de iubire şi de împlinire reciprocă.
"Procreaţia, scrie sfântul Toma de Aquino, dintr-o privinţă poate fi considerată ca scop primar, din altă
privinţă nu".

Conciliul din Trento stabileşte că scopurile esenţiale ale căsătoriei sunt: procreaţia şi împlinirea
reciprocă. Ba chiar ultimul este amintit înaintea celui dintâi.

În Catehismul apărut din dispoziţia acestui Conciliu, la întrebarea: "Pentru care motive bărbatul şi
femeia trebuie să se unească în căsătorie?" - se dă următorul răspuns: "Primul motiv e datorat însăşi
comuniunii cu sexul opus care îşi are rădăcinile în instinctul natural, comuniune care este favorizată
de speranţa ajutorului reciproc. Un al doilea motiv stă în tendinţa naturală spre procreaţie". Se adaugă
un al treilea motiv: "remedium concupiscentiae" - leac împotriva poftelor trupeşti.

Acest al treilea motiv nu era numai o recunoaştere a îndemnului Apostolului: "Pentru a evita
desfrânarea fiecare bărbat să-şi aibă femeia lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei", ci răspundea,
în acelaşi timp, la o problemă foarte disputată în vremea aceea.

Luther (şi protestantismul) susţinea că omul nu poate rezista poftelor, concupiscenţei. Concupiscenţa -
răspundea Conciliul - nu este de neînvins; ea îşi găseşte remediul în sacramentul căsătoriei.

Despre acest ultim scop esenţial menţionat de Conciliul din Trento se vorbeşte mai puţin sau chiar
deloc în zilele noastre; se consideră că e inclus în al doilea: împlinirea reciprocă a soţilor.

Această includere şi reticenţă din nefericire denotă şi un oarecare refuz al omului de azi de a
recunoaşte şi a accepta adevărata condiţie umană: aceea a unei naturi umane decăzute din cauza
păcatului strămoşesc.
După ce enumeră scopurile esenţiale ale căsătoriei, Conciliul din Trento aminteşte şi alte scopuri
secundare şi neesenţiale: dorinţa de a lăsa un moştenitor, bogăţiile, frumuseţea, nobleţea, simpatia
etc.

În veacurile care au urmat documentele Bisericii reiau doctrina tradiţională referitoare la scopurile
căsătoriei.

Astfel, enciclica Casti connubii a papei Pius al XI-lea, după ce spune că "copilul ocupă primul loc
printre bunurile căsătoriei", adaugă: "Căsătoria trebuie să se extindă în continuare şi trebuie să vizeze
în primul rând acest lucru: ca soţii să se ajute între ei pentru a realiza o formaţie şi o perfecţiune
interioară din ce în ce mai bună... o asemenea formaţie interioară reciprocă a soţilor, cu o străduinţă
asiduă de a se perfecţiona unul prin celălalt, într-un anumit sens foarte adevărat... poate fi numit chiar
prima justificare şi primul motiv al căsătoriei".

Conciliul al II-lea din Vatican, într-o serie de texte, se referă la scopul natural al procreaţiei: "...
orânduirea însăşi a căsătoriei şi iubirea conjugală, generoasă şi conştientă, sunt îndreptate spre
aducerea pe lume şi educarea copilului şi în aceasta îşi găsesc încoronarea; căsătoria şi iubirea
conjugală sunt îndreptate din natura lor spre procrearea şi educarea copilului".

Dar căsătoria "nu a fost orânduită numai pentru procreaţie"; de aceasta trebuie ţinut cont, "fără a
neglija celelalte scopuri ale căsătoriei". "Soţii, împlinindu-şi datoria lor conjugală şi familială... tind să
realizeze din ce în ce mai mult propria perfecţiune şi sfinţenia reciprocă şi împreună aduc mărire lui
Dumnezeu".

Papa Paul al VI-lea afirmă că "prin dăruirea personală reciprocă, care le este proprie şi exclusivă, soţii
tind la comuniunea fiinţelor lor în vederea unei dezvoltări reciproce personale pentru a colabora cu
Dumnezeu la naşterea şi educarea unor vieţi noi" (Humanae vitae).

"Legământul matrimonial, prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de
viaţă şi de iubire, a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Prin natura sa este
rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor" (Catehismul Bisericii Catolice, nr.
1660).

IV. ÎNSUŞIRILE CĂSĂTORIEI

Cele două însuşiri esenţiale ale căsătoriei sunt: unitatea şi indisolubilitatea.

Unitatea

Prin unitatea căsătoriei se înţelege faptul că în căsătorie se admite unirea doar a unui singur bărbat cu
o singură femeie. Aceasta este monogamia, căreia i se împotriveşte poliandria, adică unirea în
căsătorie a unei femei cu mai mulţi bărbaţi, şi poligamia, adică unirea în căsătorie a unui bărbat cu mai
multe femei. Învăţătura lui Cristos în această privinţă e clară. Cristos a pus capăt dezordinilor care au
avut loc în Vechiul Testament şi pe care Dumnezeu le tolerase un timp în sânul poporului evreu. El
aduce din nou căsătoria la puritatea de la început.

În textul din sfântul Matei pe care l-am mai amintit, după ce Isus citează cuvintele Genezei: "De aceea
va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa astfel încât vor fi amândoi un singur
trup", insistă din nou: "prin urmare nu mai sunt doi, ci un singur trup".

Poligamia a fost considerată întotdeauna ca fiind contrară spiritului Evangheliei.

Abia în secolul al XVI-lea Luther şi adepţii săi, dând dovadă de slăbiciune în faţa puternicului principe
August, care era bigam (avea două femei), a admis ca fiind îngăduită poligamia în anumite cazuri şi în
Noul Testament.
Ca atare, Conciliul din Trento a fost nevoit să condamne afirmaţia care pretinde că "este îngăduit
creştinilor să aibă mai multe soţii şi că acest lucru nu este oprit de nici o lege divină".

Pe bună dreptate scrie papa Pius al XI-lea în enciclica Casti connubii: "Creatorul însuşi a sădit
unitatea absolută a căsătoriei în căsătoria primilor părinţi, voind ca aceasta să nu aibă loc decât între
un singur bărbat şi o singură femeie".

Dar în lumea de azi obiecţiile nu sunt îndreptate atât împotriva monogamiei, cât mai ales împotriva
indisolubilităţii.

Indisolubilitatea căsătoriei. Exigenţă a naturii

Prin indisolubilitatea căsătoriei se înţelege faptul că în căsătorie un bărbat şi o femeie se angajează să

trăiască împreună până la moarte.

Este complet greşit să se considere că acest angajament şi această fidelitate pe viaţă constituie o
constrângere creştină sau un jug pe care Biserica îl pune pe umerii oamenilor.

Indisolubilitatea, ca de altfel şi unitatea căsătoriei, izvorăsc din însăşi natura căsătoriei, astfel încât
divorţul este un atentat nu numai împotriva legii creştine, dar în acelaşi timp şi împotriva legii naturii.

Angajamentul pe viaţă în căsătorie este un ideal uman; deoarece este un ideal e greu pentru toţi,
deoarece este uman e posibil pentru toţi oamenii.

Problema se pune în felul următor: unirea conjugală dintre un bărbat şi o femeie în căsătorie se
deosebeşte cu ceva de împerecherea dintre un mascul şi o femelă din lumea animalelor? Dacă se
admite vreo deosebire, aceasta nu poate fi decât una singură: unirea în căsătorie este o unire între
persoane; împerecherea dintre două animale rămâne o unire la nivel biologic. Omul e o persoană,
animalul nu este; omul e înzestrat cu spirit, animalul nu este; omul are raţiune şi voinţă liberă, animalul
nu are nici una, nici alta. Tocmai fiindcă este înzestrat cu raţiune şi voinţă liberă, omul este capabil de
o dăruire totală, definitivă, necondiţionată, la nivel de persoană, în căsătorie. Nefiind înzestrat cu
raţiune şi voinţă, animalul nu este capabil de un asemenea angajament definitiv, în acest sens,
căsătoria e un fenomen tipic uman şi a admite divorţul înseamnă automat a coborî căsătoria la nivel
de împerechere biologică specifică lumii animalelor.

"Faceţi-mă să întâlnesc tineri care cred în angajamentul definitiv; ei sunt germenii viitorului. Numai
asta îl deosebeşte pe om de bestie: posibilitatea de a se angaja... E un lucru fundamental faptul că în
lumea actuală creştinii dau mărturia definitivului" (Jean Cardonel).

"Căsătoria, în însăşi natura sa, mai înainte să fi fost înălţată la demnitatea de sacrament propriu-zis, a
fost orânduită de Dumnezeu în aşa fel încât să poarte cu ea perpetuitatea şi indisolubilitatea legăturii
astfel ca nici o lege civilă să nu o poată desface" (Pius al XI-lea, Casti connubii).

Astăzi lumea "evoluată" discută aprins dacă e posibil ca un bărbat şi o femeie să se angajeze pe viaţă
în căsătorie, în timp ce mii de ani de istorie şi etnografie ne spun că oamenii incapabili de a se angaja
şi de a-şi acorda reciproc încredere ar fi "inumani" în sensul strict al cuvântului, adică ar aparţine altei
specii, nu celei umane.

Nu există societate umană fără familie, fără un proiect de unire pe viaţă a bărbatului şi a femeii. De
aceea la toate popoarele, sub diferite forme, angajamentul reciproc al soţilor a fost instituţionalizat în
căsătorie.

Înţelepciunea omenească, atunci când nu a fost înăbuşită de patimi şi interese, a recunoscut că din
firea ei căsătoria este o unire de nedesfăcut. De exemplu, romanii, cei mai buni legişti ai lumii, au avut
întotdeauna oroare de divorţ. Ei defineau căsătoria astfel: viri et mulieris coniunctio, individuam
consuetudinem, vitae continens (unirea bărbatului şi a femeii, care implică o viaţă comună ce nu se
mai poate separa).

Nu există motive care să poată rupe o asemenea unire, deoarece, cum spunea Tacit, femeia devine
"consoartă", adică părtaşă a sorţii bărbatului, atât în împrejurările fericite cât şi în cele potrivnice.
Acelaşi Tacit le punea în faţă romanilor corupţi din timpul său exemplul germanilor, la care "femeile îşi
iau bărbat numai o singură dată, aşa cum au un singur trup şi o singură viaţă".

În codul de drept al lui Iustinian s-a păstrat definiţia clasică a căsătoriei: coniunctio maris et feminae et
consortium omnis vitae, divini et humanis iuris (unirea bărbatului şi a femeii şi destinul comun pentru
toată viaţa, având în comun orice drept divin şi uman).

Din cele menţionate mai sus un lucru este evident: caracterul de nedesfăcut al căsătoriei nu se
datorează presiunii făcute de creştinism, ci însăşi naturii căsătoriei.

De altfel, în civilizaţia occidentală doctrina şi practica indisolubilităţii căsătoriei nu au fost contestate

până la sfârşitul secolului al XVIII-lea când iluminiştii, respingând revelaţia şi Biserica, au încercat să
realizeze omul ideal şi societatea ideală bazându-se pe un raţionalism care dădea mâna cu
materialismul şi senzualismul.

Pierzându-se sensul autentic al persoanei umane şi al libertăţii, divorţul a fost permis pentru prima
dată în Europa începând cu revoluţia din 1792; fiind admis în numele libertăţii umane, de atunci
divorţul deţine capul de afiş al tuturor mişcărilor anticlericale; găsind un puternic aliat în pasionalitate,
divorţul a reuşit să se introducă în legislaţia diferitelor state, mai ales a acelor state la care aversiunea
faţă de creştinism a intrat într-o fază clinică, patologică.

Biblia

Căsătoria, voită de Creator de la început monogamică şi indisolubilă, nu a fost practicată întotdeauna

ca atare. Necazurile familiale au început cu primul cuplu uman. În una din primele pagini ale Bibliei,
Adam exclamă fericit şi extaziat văzând-o pentru prima dată pe aceea care avea să-i fie tovarăşa de
viaţă: "Iat-o, în sfârşit, pe aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!".

Dacă întoarcem însă pagina, găsim o scenă de familie tragică, în care bărbatul îşi tratează femeia
exact cu aceleaşi cuvinte cu care femeia avea să trateze un animal, şarpele, şi în care i se adresează
un reproş şi lui Dumnezeu care îi peţise: "Femeia pe care tu mi-ai dat-o". E o scenă obişnuită din
familiile noastre, când soţii îşi blestemă ceasul în care s-au cunoscut şi se ameninţă cu despărţirea.

În prima familie umană lucrurile n-au mers până la despărţire, deoarece cei doi soţi erau deocamdată
exemplare unice şi divorţând nu ar fi găsit alţi parteneri cu care să-şi refacă viaţa. Urmaşii lor au făcut-
o. Dumnezeu a tolerat această dezordine la poporul său ales; dar dacă a tolerat-o "pentru împietrirea
inimii lor" nu înseamnă că ar fi aprobat-o sau că ar fi renunţat la hotărârile iniţiale referitoare la
căsătorie.

Reproşurile nu lipsesc din Vechiul Testament: "Iată ce faceţi voi: Acoperiţi cu lacrimi altarul Domnului,
cu plânsete şi gemete deoarece el nu mai priveşte la darurile de mâncare şi nu mai poate primi nimic
din mâinile voastre. Şi întrebaţi: de ce? Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din
tinereţea ta pe care ai trădat-o deşi era tovarăşa şi nevasta ta, cu care ai încheiat legământ. Nu a
făcut Dumnezeu o singură făptură care are trup şi suflare de viaţă? Şi această unică făptură ce
urmăreşte ea? O moştenire dumnezeiască. Luaţi seama, aşadar, în mintea voastră ca nimeni să nu-şi
trădeze nevasta din tinereţea lui. Căci eu urăsc despărţirea în căsătorie - zice Domnul Dumnezeul lui
Israel" (Mal 2, 13-16).

Învăţătura lui Cristos cu privire la indisolubilitatea căsătoriei e limpede: "Într-una din zile câţiva farisei
s-au apropiat de Isus ca să-i întindă o cursă şi i-au zis: «Sunt motive care să-i îngăduie bărbatului să-
şi lase nevasta?» Isus le-a răspuns: «N-aţi citit Scriptura? La început, când Dumnezeu l-a creat pe
om, l-a creat bărbat şi femeie. Şi a zis: De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va uni
cu nevasta sa şi amândoi vor forma un singur trup. Astfel încât nu mai sunt doi, ci un singur trup.
Aşadar, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă». «Pentru ce totuşi, i-au zis ei, Moise a
poruncit ca bărbatul să dea nevestei un act de despărţire şi să o lase?» Isus le-a răspuns: «Din pricina
împietririi inimilor voastre Moise a îngăduit să vă lăsaţi nevestele; dar de la început nu a fost aşa. Eu
însă vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de necurăţie, săvârşeşte adulter, şi cine ia de
nevastă pe cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter»" (Mt 19, 3-9).

Cristos ne trimite la hotărârea de la început a Creatorului pentru a ne face să înţelegem că legământul

căsătoriei nu mai poate fi rupt. De fapt ce a intenţionat Creatorul la început?

Nu există în realitate decât o singură suferinţă: aceea de a fi singur. Un Dumnezeu care n-ar fi decât o
singură persoană din veşnicie, ar fi veşnic nefericirea însăşi; ar fi însuşi egoismul atotputernic, bogat şi
solitar care s-ar asemăna întrucâtva cu bogatul din parabolă, zdrobit sub greutatea recoltelor sale. Dar
o asemenea persoană nu ar putea să fie Dumnezeu deoarece Dumnezeu este fericirea însăşi.

Pe de altă parte, nu există decât o singură fericire: aceea de a iubi şi a fi iubit. De aceea "Dumnezeu
este Iubire". Era necesar prin urmare ca în Dumnezeu să fie din veşnicie o familie formată din mai
multe persoane: "La început - scrie sfântul Ioan - era Fiul şi Fiul era la Tatăl, şi Fiul era Dumnezeu ca
şi Tatăl". În unitatea Duhului Sfânt, iubirea lor era comună.

Or, Dumnezeu, voind să-l creeze pe om după chipul şi asemănarea sa, nu putea să creeze decât o
familie în care să domnească iubirea. Bărbatul şi femeia din primele pagini ale Bibliei, în care ne este
relatată creaţia, constituie germenul şi modelul umanităţii aşa cum o vrea Dumnezeu. În seara fiecărei
zile, privind lucrurile create peste zi, Dumnezeu constată satisfăcut: "E bine". Excepţie numai în ziua a
şasea, în care a fost scos bărbatul din ţărâna pământului. De data aceasta Dumnezeu spune: "Nu e
bine". Ce nu e bine? "Nu e bine ca omul să fie singur"; trebuie făcut un ajutor pe potriva lui, căci omul,
fiind deocamdată singur, nu-şi poate îndeplini vocaţia sa de imagine a lui Dumnezeu. Pentru a fi
imagine a lui Dumnezeu-Iubire, unul în trei Persoane, e necesar ca şi omul să fie unul în două
persoane legate între ele prin iubirea vie şi concretă. A treia persoană a treimii umane: copilul.

Evident că, dacă omul vrea să rămână imaginea lui Dumnezeu-Iubire în familia pământească, iubirea
trebuie să fie definitivă; nu se poate concepe divorţ între persoanele care formează familia
pământească, după cum nu se poate concepe divorţ între Persoanele Sfintei Treimi.

Aceeaşi învăţătură a lui Cristos referitoare la divorţ pe care o găsim la evanghelistul Matei, o găsim şi
la Marcu, şi la Luca: "Oricine îşi lasă nevasta şi se căsătoreşte cu alta săvârşeşte adulter şi oricine se
căsătoreşte cu o femeie lăsată de bărbat săvârşeşte adulter".

O oarecare nedumerire ne provoacă în textul citat anterior din sfântul Matei expresia: "afară de pricină
de necurăţie", care s-ar părea că admite o excepţie în ceea ce priveşte divorţul. Expresia nu o întâlnim
la ceilalţi evanghelişti, ci numai la Matei. De vreme ce Matei scrie evanghelia sa pentru evrei,
înseamnă că expresia îi priveşte numai pe evrei. Expresia nu se referă la afirmaţia generală cu privire
la indisolubilitatea căsătoriei, ci se referă la un obicei sau o prescripţie legală evreiască fiind folosit
cuvântul "porneia" = necurăţie care avea atunci un înţeles pe care noi nu îl cunoaştem prea bine.
Sensul expresiei este: "afară de cazul că nu e cununat legitim".

Nu putem să vorbim despre indisolubilitatea căsătoriei fără să cercetăm şi preţioasa învăţătură a

sfântului Pavel:

"Celor căsătoriţi le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Dacă este
despărţită să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei. Şi nici bărbatul să nu-şi lase
femeia" (1 Cor 7, 10-11).

"Femeia, dacă se mărită cu altul atâta timp cât îi trăieşte bărbatul, se va numi adulteră; dar dacă îi
moare bărbatul... în caz că se mărită cu altul nu se va numi adulteră" (Rom 7,3).
"Fraţilor, supuneţi-vă unii altora în frica lui Cristos. Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului,
căci bărbatul este capul femeii, după cum şi Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi
după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi femeile să fie supuse bărbaţilor lor în toate.
Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ca să o sfinţească
curăţind-o prin apa botezului şi prin Cuvântul Vieţii. El voia să-şi înfăţişeze această Biserică
strălucitoare, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, să fie sfântă şi fără prihană. Tot
aşa şi bărbaţii trebuie să-şi iubească femeile, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte femeia, pe el însuşi
se iubeşte. Nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, aşa cum face şi
Cristos cu Biserica, deoarece noi suntem mădulare ale trupului său, carne din carnea lui şi os din
oasele lui. Cum spune Scriptura: de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu
femeia sa şi astfel amândoi vor forma un singur trup. Mare este taina aceasta; o spun gândindu-mă la
Cristos şi la Biserică" (Ef 5, 21-32).

Pentru a înţelege puţin din învăţătura neasemuit de frumoasă şi de adâncă pe care o cuprinde textul
de mai sus al sfântului Pavel, se cer câteva explicaţii.

Dumnezeu a promis în Vechiul Testament că va face un legământ de cununie cu omenirea: "Te voi
logodi cu mine pentru totdeauna, spune Domnul; te voi logodi cu mine în bunăvoinţă şi iubire, te voi
logodi cu mine în fidelitate şi tu îl vei cunoaşte pe Dumnezeul tău" (Os 2, 19-20).

Promisiunea se împlineşte: Fiul lui Dumnezeu, Cristos, întrupându-se, se logodeşte cu omenirea. În

momentul întrupării are loc cununia dintre Dumnezeu şi omenire; Cristos, rămânând Dumnezeu, se
uneşte cu natura umană; în trupul pe care şi-l ia din sânul Fecioarei Maria sunt adunaţi la un loc toţi
oamenii; aşa am devenit mădulare ale trupului său: os din oasele lui şi carne din carnea sa. Cununia
dintre Cristos şi mireasa sa - adică omenirea, Biserica - este definitivă. El o iubeşte şi pentru dânsa,
ca să o facă curată şi fără pată, îşi varsă sângele. Între Cristos şi mireasa sa nu mai poate fi vorba
despre divorţ; dăruirea este totală şi definitivă.

Or, soţii, unindu-se în căsătorie, nu numai că imită unirea dintre Cristos şi Biserică, ci participă în mod
real la ea şi devin semnul vizibil al acestei uniri. Prin sacramentul căsătoriei bărbatul devine Cristos,
întrucât Biserica o constituie soţia; prin inima soţiei creştine, Biserica, al cărei mădular este soţia, îşi
exprimă iubirea sa faţă de Cristos, prezent în persoana soţului. În acest caz cum s-ar mai putea vorbi
de divorţ între ei? "Mare este taina aceasta; o spun gândindu-mă la Cristos şi la Biserică".

"În ceea ce îi priveşte pe soţii şi pe părinţii creştini, ei trebuie ca, urmând calea lor proprie să se ajute
reciproc în fidelitatea iubirii cu ajutorul harului, pe parcursul vieţii lor întregi, şi să sădească adevărurile
creştine şi virtuţile Evangheliei în sufletele copiilor pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu. În
felul acesta, într-adevăr, ei dau tuturor exemplul unei iubiri statornice şi generoase, contribuie la
edificarea carităţii fraterne şi aduc mărturia şi cooperarea lor la rodnicia Bisericii, mama noastră, ca
semn şi împărtăşire din iubirea pe care Cristos a avut-o pentru mireasa sa şi care l-a făcut să-şi dea
viaţa pentru ea" (Conciliul al II-lea din Vatican).

V. DIVORŢUL

Nu este nici un motiv pentru care să fie îngăduit divorţul. În schimb, Biserica poate îngădui,
pentru motive foarte serioase, ca soţii să se despartă fără însă ca vreunul dintre ei să se poată
recăsători până la moartea celuilalt.

Sfântul Thomas Morus, un soţ fidel, martir al credinţei şi al căsătoriei, spunea: "Când un om face
jurământul de căsătorie îşi ia viaţa în mâini ca şi cum ar lua nişte apă". Voia să spună că a rămâne
fidel în căsătorie e o adevărată minune.

Scriitorul Alexandre Dumas notează la rândul său: "Lanţul căsătoriei este atât de greu încât trebuie să
fie doi, iar uneori trei pentru a-l purta".

În sfârşit, Taine scrie: "Cei care se căsătoresc se cunosc trei săptămâni, se iubesc trei luni, se ceartă
trei ani, se suportă unul pe altul treizeci de ani, iar copiii lor o iau de la început".
"Din o sută de familii câte sunt fericite? - se întreabă o scriitoare franceză - două, trei? Cincisprezece
ani de practică, cincisprezece ani de viaţă, de prietenie, mi-au dat convingerea că proporţia
corespunde, fără îndoială, realităţii".

O statistică făcută în Franţa ne face cunoscut că 12% din căsătorii se termină cu divorţul; abia 10%
ating o fericire durabilă, restul de 78% oscilează între decepţie şi scârbă de viaţă.

"Nu există iubire fericită". Acest refren al poetului Louis Aragon e reluat de toţi cântăreţii de muzică
uşoară. Acest lucru îl aud toţi tinerii spus cu amărăciune de cei în vârstă; cei tineri cred că vor schimba
situaţia aşa cum vor schimba totul în lume. Şi se căsătoresc, pentru ca mai târziu să le spună celor
mai tineri decât ei, cu aceeaşi amărăciune: nu este iubire fericită. Şi aventura continuă din generaţie în
generaţie.

Angajamentul căsătoriei e mai şubred şi mai ameninţat în timpurile noastre mai mult ca oricând; s-ar
părea că asistăm la un faliment total al căsătoriei. Cauzele sunt multiple.

Odinioară căsătoria era o problemă ce privea întreaga familie şi o întreagă reţea de familii înrudite.
Divorţul era aproape imposibil pentru că soţii erau încorsetaţi de o solidă reţea patriarhală. Astăzi, în
cele mai multe cazuri căsătoria este o problemă ce se rezolvă în doi; soţii, plecaţi din locul de baştină,
trăiesc pierduţi în oraşul care i-a înghiţit. Odată ce bunele relaţii dintre ei s-au stricat, n-are cine să-i
mai ajute, căci dincolo de peretele care le desparte apartamentul de apartamentul vecinului se află o
lume străină şi necunoscută.

Altădată munca agricolă unea cele patru mâini ale soţilor pe acelaşi ogor sau în jurul aceloraşi vite, de
la răsăritul până la apusul soarelui. Astăzi, cea mai mare parte din zi soţii stau despărţiţi unul de altul;
8-10 ore pe zi sunt prinşi cu serviciul. Viaţa modernă îl obligă pe bărbat să muncească împreună cu
alte femei, iar pe femeie împreună cu alţi bărbaţi. În această situaţie, legătura de afecţiune care îi
leagă pe soţi e oricând în primejdie să se rupă.

Pe lângă motivele de mai sus mai sunt şi altele.

Un simţ exagerat al libertăţii individuale împinge generaţiile tinere să frângă orice îngrădire civilă sau
religioasă. Se cere dreptul la iubire liberă, la căsătorii de probă etc. Tinerii sunt tot mai nemulţumiţi de
moştenirea pe care le-o lasă generaţiile în vârstă: dacă înşişi părinţii noştri nu sunt fericiţi în lumea pe
care ei au clădit-o, de ce n-am avea dreptul să construim noi o altă lume, mai fericită?

Apoi, părăsirea moralei Bisericii şi a practicii religioase în numele libertăţii de conştiinţă, necredinţa şi
indiferentismul religios care au invadat lumea au lovit în primul rând în căsătorie.

În sfârşit, odinioară Biserica avea ultimul cuvânt de spus în materie de moravuri; astăzi statul şi
responsabilii politici iau deciziile importante în acest domeniu, iar aceşti responsabili politici
iresponsabili, cu deciziile pe care le iau, nu fac decât să accelereze procesul de descompunere a
moravurilor.

În faţa situaţiei lumii actuale, descurajarea şi dezorientarea le sunt interzise creştinilor conştienţi; ei nu
pot lua altă poziţie decât aceea de a încheia căsătoria lor ca un legământ pe viaţă, mai lucid, mai
personal, mai solid, întemeiat pe cuvântul lui Cristos.

"Nu cel care îmi zice: 'Doamne, Doamne' va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voinţa Tatălui
meu care este în ceruri va intra în împărăţia cerurilor. Oricine aude aceste cuvinte ale mele şi le
împlineşte e asemenea omului înţelept care şi-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit
şuvoaiele, a izbit furtuna în casa aceea, dar nu s-a prăbuşit căci avea temelia zidită pe stâncă" (Mt
7,21.24-25).

Nimeni nu trebuie să-şi piardă încrederea în învăţătura Bisericii, chiar dacă politicienii încearcă să
dicteze altfel decât ea în probleme de moravuri.
"Biserica este expertă în problemele omului" - spunea papa Paul al VI-lea la O.N.U. Ea este într-
adevăr expertă deoarece ascultă şi transmite oamenilor cuvântul lui Dumnezeu.

E drept că, aşa cum aminteam mai sus, numărul căsătoriilor nefericite e mare. Dar se pune
întrebarea: oare soţii care ajung să se urască, să-şi transforme căminul într-un iad, iar apoi să se
despartă, şi-au întemeiat căsătoria lor pe o iubire adevărată? Nu, ci pe o iubire aparentă, adică pe
atracţie, pe fantezie, pe pasiune. Iubirea adevărată din firea sa e veşnică. A iubi "cu condiţia ca...",
"până la un anumit punct", "pentru un anumit timp", înseamnă a nu iubi cu adevărat.

Lucru extrem de important este de a se evita asemenea căsătorii falimentare; să nu se încheie

căsătorii sub impulsul pasiunii, din interese şi consideraţii lăturalnice, ci să se încheie după o gândire
matură şi înţeleaptă, având conştiinţa clară a naturii şi obligaţiilor căsătoriei.

Cât de bine sunt pregătiţi tinerii pentru o profesiune în viaţă, dar cât de şubred sunt pregătiţi pentru
viaţa de căsătorie!

"Tinerii să fie instruiţi cum se cuvine, mai ales în sânul propriei lor familii cu privire la demnitatea iubirii
conjugale, la menirea şi valoarea ei, astfel încât preţuind curăţia în formaţia lor, la vârsta cuvenită să
poată trece de la o logodnă cinstită la cununie" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Dacă totuşi se ajunge la dificultăţi în căsătorie, se ajunge, cum se spune în mod obişnuit, la o situaţie
insuportabilă, o asemenea situaţie cu toate dificultăţile nu provine din căsătoria ca atare, ci din
defectele soţilor. Prin urmare, leacul împotriva unei asemenea situaţii nu este divorţul, ci îndreptarea
defectelor din viaţa soţilor. Ca dovadă că divorţul nu rezolvă nimic e numărul mare al celor care
divorţează şi a doua oară, şi a treia oară, despre care ne vorbesc statisticile. Aceşti pluridivorţaţi cred
că defectul este în căsătorie, când în realitate se află în ei înşişi, de aceea orice căsătorie se termină
pentru ei cu un faliment. Dificultăţile în căsătorie nu se vindecă cu distrugerea căsătoriei, ci cu
distrugerea propriilor defecte. Singurele leacuri care pot vindeca relele în viaţa de căsătorie sunt:
răbdarea, iertarea, iubirea.

"Fraţilor, deoarece aţi fost aleşi de Dumnezeu ca să fiţi credincioşii şi preaiubiţii săi, faceţi-vă o inimă
plină de îndurare, de bunătate, de umilinţă, de blândeţe, de îndelungă răbdare. Suportaţi-vă unii pe
alţii şi dacă aveţi plângeri între voi, iertaţi-vă unul pe altul. Faceţi ca şi Cristos: după cum el v-a iertat,
aşa să vă iertaţi şi voi. Dar mai presus de toate acestea să aveţi iubire; ea este legătura desăvârşirii.
Iar în inimile voastre să domnească pacea lui Cristos la care aţi fost chemaţi ca să formaţi în el un
singur trup. Fiţi recunoscători. Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi în toată bogăţia sa. Învăţaţi-vă şi
sfătuiţi-vă unii pe alţii în înţelepciune adevărată, cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări
duhovniceşti; înălţaţi-i lui Dumnezeu în inimile voastre cântecul vostru de mulţumire" (Col 3, 12-16).

Fiecare căsătorie creştină este altoită pe iubirea neînfrântă a lui Cristos şi a Bisericii sale. Soţul îl
iubeşte pe Cristos prin soţia sa; soţia îl iubeşte pe Cristos prin soţul său. Prin iubirea dintre Cristos şi
Biserică soţii botezaţi sunt sudaţi între ei. Soţii care se despart unul de altul automat se despart de
Cristos.

"Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?... Sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici
prezentul, nici viitorul, nici puterile... nimic din ceea ce este creat nu va fi în stare să ne despartă de
dragostea lui Dumnezeu care se arată în Isus Cristos, Domnul nostru" (Rom 35, 38-39).

Nimic din ceea ce este creat nu poate rupe legătura de iubire dintre soţi, care este însăşi legătura de
iubire dintre Cristos şi Biserică: nici mediocritatea partenerului, nici brutalitatea lui, nici infidelitatea, nici
idioţenia lui.

"Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica; el s-a dat la moarte pentru ea" (Ef 5,
25).

Viaţa de căsătorie trăită în continuare eroic de către soţul trădat sau soţia trădată vorbeşte despre
măreţia fundamentală a căsătoriei creştine. Numai iubirea lui Cristos dusă până la vărsarea sângelui
pe cruce a făcut posibilă fidelitatea eroică a căsătoriei creştine.
Divorţul nu este numai un fenomen anticreştin, dar este în acelaşi timp un fenomen antiuman. Câte
tragedii se petrec când se deschide poarta divorţului! Atâtea femei părăsite, fără apărare; atâţia
bărbaţi abandonaţi, atâţia copii împrăştiaţi, cu viaţa distrusă! Nici un tată şi nici o mamă nu poate
dezerta din căminul familiei fără a călca peste trupurile şi sufletele copiilor săi. O copilărie tristă şi
nefericită este preţul pe care îl plătesc copiii nevinovaţi pentru egoismul sălbatic al părinţilor care
divorţează.

Motivele pentru care se cere introducerea şi legalizarea divorţului nu sunt decât nişte pretexte care, de
fapt, vor să mascheze pasiunea nestăpânită şi egoismul. Statisticile ne arată limpede că prin
legalizarea divorţului nu se realizează nici o îmbunătăţire a situaţiei, că efectele sunt contrare.

Unul dintre motive este acesta: divorţul ar preveni delictele sexuale sau măcar ar micşora numărul lor.
Realitatea este alta: numărul delictelor sexuale este mai mare în ţările în care este admis divorţul.

Adepţii divorţului mai susţin că prin introducerea divorţului s-ar micşora numărul copiilor ilegitimi. O
statistică din 1963 ne arată contrariul. Ţări în care divorţul nu e legalizat: Italia - procentajul copiilor
ilegitimi 2,20; Spania - 1,90. Ţări în care e admis divorţul: Elveţia - procentajul copiilor ilegitimi 4,22;
Statele Unite - 6,35; Suedia - 12,24.

În sfârşit, divorţul este pretins uneori în numele libertăţii şi al iubirii; de fapt nu e vorba de libertate şi
iubire, ci de capriciu şi pasiune.

Divorţul nu a fost considerat niciodată ca un drept sau ca o libertate, ci ca un remediu sau ca un

surogat.

În lumea noastră actuală simţul drepturilor omului s-a ascuţit foarte mult; aceste drepturi sunt
consemnate şi consfinţite în carte şi constituţii; cu toate acestea nici o cartă şi nici o constituţie nu
vorbeşte despre dreptul la divorţ sau despre libertatea de a divorţa; nici în carta O.N.U., nici în vreo
altă declaraţie a drepturilor omului nu se tratează despre un asemenea drept sau libertate.

Cum am amintit mai înainte, în cazuri extrem de grele, Biserica admite nu divorţul, ci separarea soţilor.
O asemenea măsură adesea are rezultate fericite; e o posibilitate pentru soţi de a reflecta la greşelile
comise care i-au adus în această stare, de a găsi energiile necesare pentru a se îndrepta şi de a relua
în cele din urmă viaţa conjugală.

Dacă se întâmplă să avem în mijlocul nostru soţi divorţaţi şi recăsătoriţi? Aceşti oameni păcătoşi
trebuie trataţi nu cu dispreţ şi ură, ci cu compătimire şi dragoste creştină, căci porunca lui Cristos e
lămurită: să iubeşti pe aproapele tău; iar cel care trăieşte în adulter este aproapele nostru, poate cel
mai nefericit.

Aceşti creştini care nu sunt în ordine cu căsătoria să se străduiască să obţină îndurarea lui
Dumnezeu, recunoscând în faţa tuturor, cu toată sinceritatea, că sunt în greşeală, să ia parte la
faptele de binefacere ale Bisericii, să-şi educe creştineşte copiii şi să mediteze la cuvintele sfântului
Augustin: "Dumnezeu nu îţi cere imposibilul, ci te îndeamnă prin porunca sa să faci ceea ce poţi şi să
ceri în rugăciune ceea ce nu poţi".

Rugăciunea mirilor din liturghia căsătoriei

"Doamne, tu ne-ai chemat să întemeiem împreună acest cămin; dă-ne putere să-l însufleţim cu iubirea
ta, să se simtă bine toţi cei care vor locui în el. Casa noastră să fie deschisă tuturor celor care vor voi
să se încălzească în ea. Învaţă-ne să înaintăm unul prin celălalt sub privirea ta, ca să împlinim voinţa
ta în toate zilele vieţii noastre, să te avem alături în planurile noastre, să-ţi oferim bucuriile şi
suferinţele noastre, să conducem la tine copiii pe care ni-i vei încredinţa. Doamne, tu care eşti iubire,
îţi mulţumim pentru iubirea noastră. Amin".

VI. CELEBRANTUL CĂSĂTORIEI

Soţii înşişi celebrează căsătoria. Biserica nu face altceva decât să stabilească norme pentru
încheierea corectă a căsătoriei.

Soţii sunt oficianţii căsătoriei

Căsătoria se încheie printr-un contract, adică prin înţelegerea a două persoane înzestrate cu voinţă
liberă care cad de acord să se ia în căsătorie. Acest contract Isus Cristos l-a înălţat la demnitatea de
sacrament astfel încât pentru creştini nu există contract de căsătorie care să nu fie în acelaşi timp şi
sacrament.

"În căsătoria creştină contractul nu se poate separa de sacrament, astfel încât nu există contract
adevărat şi legitim care să nu fie în acelaşi timp şi sacrament" (papa Leon al XIII-lea).

Cei doi soţi care încheie contractul căsătoriei sunt în acelaşi timp slujitorii sau oficianţii sacramentului
căsătoriei.

"Căsătoria este încheiată prin legătura conjugală, adică prin consimţământul irevocabil prin care
fiecare dintre soţi se dăruieşte şi se acceptă în mod reciproc şi liber. Este o unire intimă a bărbatului şi
femeii, binele copiilor cerând deplina fidelitate a soţilor şi unitatea de nedesfăcut a legăturii lor. Pentru
a-l scoate în evidenţă mai clar şi a-l face mai uşor, Cristos Domnul a ridicat la demnitatea de
sacrament acest pact de nedesfăcut al căsătoriei, după chipul legământului său nupţial cu Biserica"
(Ritualul căsătoriei).

Fiind vorba de un sacrament "al celor vii" (vii sufleteşte), cei care încheie căsătoria trebuie să fie în
harul lui Dumnezeu, adică fără păcat greu pe suflet, în caz contrar se săvârşeşte un sacrilegiu,
căsătoria fiind totuşi valabilă.

Căsătoria nu imprimă în sufletul soţilor aşa-numitul "caracter" - cum se întâmplă la alte sacramente:
botez, confirmaţiune, preoţie, de aceea se poate repeta, bineînţeles după moartea unuia dintre soţi.

Harul căsătoriei pe care îl primesc soţii are drept scop să-i întărească în îndeplinirea datoriilor lor de
soţ şi soţie, de tată şi de mamă, să-i păstreze statornici în fidelitate, iubire şi ajutor reciproc de-a lungul
vieţii întregi, să-i facă prudenţi şi generoşi în aducerea copiilor pe lume, să le dea forţă şi înţelepciune
pentru a-i creşte pentru viaţa prezentă şi pentru fericirea veşnică.

"Harul care desăvârşeşte această iubire naturală, care întăreşte această unitate de nedesfăcut şi îi
sfinţeşte pe soţi, Cristos însuşi, care a orânduit şi a înfăptuit preacinstitele sacramente, ni l-a meritat
prin pătimirea sa" (Conciliul din Trento).

Deoarece căsătoria stă atât la temelia societăţii mici care este familia cât şi la temelia societăţii mari
fie civile, fie bisericeşti, nu e de mirare că Biserica înconjoară cu atâta grijă acest sacrament.

În acest sens a fixat norme precise pentru a înlătura abuzurile şi nelămuririle cu privire la un moment
atât de hotărâtor în viaţa omului. A stabilit norme de care depinde însăşi valabilitatea căsătoriei, norme
referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mirii, norme referitoare la încheierea
căsătoriei însăşi.

Cu privire la încheierea căsătoriei, pentru ca aceasta să fie valabilă este necesar ca în împrejurări
normale consimţământul să fie exprimat de miri în prezenţa parohului - sau a altui preot autorizat - şi a
cel puţin doi martori.

Preotul şi martorii nu sunt ceruţi numai pentru a da mărturie despre căsătoria încheiată, ci şi pentru a
sublinia caracterul social al acesteia.
Căsătoria nu este o chestiune privată, ci are şi un aspect social, de aceea trebuie să fie un act public.
Colectivitatea, fie bisericească, fie civilă, recunoaşte acest act, îl acceptă, prin solemnitatea exterioară
şi prin prezenţa câtorva membri ai săi capabili să depună mărturie pentru actul săvârşit.

Piedicile de căsătorie şi declararea nevalabilităţii căsătoriei

Există anumite bariere care împiedică încheierea unor căsătorii; dacă totuşi o căsătorie se încheie cu
aceste bariere, ea nu este valabilă. Este vorba de aşa-numitele piedici dirimente (diriment = care
dărâmă căsătoria). Biserica are dreptul să declare existenţa acestora în virtutea puterii primite de la
Cristos de a-i învăţa pe oameni; o face pentru a apăra căsătoria.

Unele dintre aceste piedici dirimente declarate ca atare de Biserică sunt sugerate de însăşi natura
căsătoriei, astfel încât şi în afara lumii creştine sunt considerate ca nişte obstacole de netrecut în
calea unei căsătorii valabile. Asemenea piedici sunt: vârsta mai mică de 16 ani pentru mire şi de 14
ani pentru mireasă, incapacitatea de a săvârşi actul conjugal (impotenţa), existenţa unei căsătorii
valabile anterioare - celălalt soţ fiind încă în viaţă, raporturi de rudenie prea strânse (cum ar fi
căsătoria între părinţi şi copii, frate şi soră, verişori apropiaţi), un delict cum ar fi adulterul sau uciderea
unuia dintre soţi de către celălalt pentru a se căsători cu complicele etc.

Alte impedimente dirimente declarate ca atare de Biserică nu sunt sugerate de natura căsătoriei, ci de
religia creştină. Astfel, nu este valabilă căsătoria pe care o încheie un călugăr care a făcut votul
solemn de curăţie, un preot, un creştin cu un nebotezat etc.

Biserica a stabilit apoi aşa-numitele piedici impediente. Căsătoria care se face cu o asemenea piedică
este valabilă, dar cei care o încheie păcătuiesc. O asemenea piedică, de pildă, îl opreşte de la
căsătorie pe unul care a făcut vot de a nu se căsători, de a se face preot, sau pe un catolic care ar
vrea să se căsătorească cu un necatolic etc. Biserica, din motive bine întemeiate, nu doreşte să aibă
loc asemenea căsătorii.

Desigur că Biserica poate da dispensă de piedicile, fie dirimente, fie impediente stabilite de ea, dar nu
de cele fixate de Dumnezeu fie direct, fie prin legile naturii.

Sunt cazuri când căsătorii încheiate n-au fost căsătorii adevărate, ci numai aparente şi aceasta se
întâmplă din mai multe motive: a fost o piedică dirimentă, unul dintre soţi nu şi-a dat consimţământul în
mod liber, unul dintre ei sau amândoi n-au avut intenţia de a încheia o căsătorie adevărată, sau au
avut intenţia de a exclude venirea pe lume a copiilor etc.

Biserica, după cercetări temeinic făcute prin tribunalul bisericesc care funcţionează în fiecare
episcopie, declară nulitatea unor asemenea căsătorii; nu e vorba de anularea unei căsătorii, ci e vorba
de un decret prin care Biserica recunoaşte şi declară că o căsătorie făcută anterior nu a fost valabilă şi
că cei care au trăit într-o asemenea căsătorie pot trece la încheierea unei căsătorii adevărate.

Sunt totuşi cazuri în care autoritatea supremă a bisericii, adică sfântul părinte papa, poate acorda
dispense care aduc după sine desfacerea legăturii căsătoriei.

E clar că Biserica nu are vreo putere directă asupra căsătoriei celor nebotezaţi atâta timp cât măcar
unul dintre soţi nu se converteşte şi nu se botează. Abia prin botez, devenind membru al Bisericii,
cineva devine supus autorităţii papei. Într-un asemenea caz se poate întâmpla ca soţul rămas
nebotezat să nu consimtă să trăiască în continuare viaţa conjugală cu soţul care a devenit creştin. În
acest caz sfântul părinte papa poate îngădui soţului creştin să încheie altă căsătorie; dacă soţul
nebotezat consimte să ducă în continuare viaţa obişnuită de căsătorie şi promite să nu împiedice
partea botezată în îndeplinirea datoriilor creştine, căsătoria nu se poate desface, ci trebuie continuată.

Dispensa pe care o dă sfântul părinte într-un asemenea caz se numeşte privilegiu paulin deoarece se
bazează pe cuvântul şi autoritatea sfântului Pavel, care în scrisoarea către corinteni spune: "Dacă
soţul rămas păgân vrea să se despartă, să se despartă; în cazul acesta fratele sau sora devin liberi
(de legătura căsătoriei); pentru că Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace" (1 Cor 7, 15).

Sfântul Pavel acordă acest privilegiu pentru a favoriza la soţul devenit creştin binele suprem care este
credinţa.

În ceea ce priveşte căsătoriile creştinilor, dispensa se poate da numai înainte de consumarea

căsătoriei, adică înainte ca soţii să fi săvârşit actul conjugal şi numai în două cazuri.

Primul caz, când unul dintre soţi, după încheierea căsătoriei, se răzgândeşte şi vrea să îmbrăţişeze
viaţa religioasă, adică să se călugărească.

Al doilea caz, când papa, printr-o aprobare specială, hotărăşte dezlegarea unei căsătorii care nu a
căpătat încă stabilitatea perfectă prin săvârşirea actului conjugal.

VII. CONSIMŢĂMÂNTUL PĂRINŢILOR

Pentru încheierea unei căsătorii nu este necesar consimţământul părinţilor, dar copiii să nu
facă acest pas fără a cere sfatul înţelept al părinţilor.

Până acum vreo o sută de ani în urmă, în societatea noastră europeană, căsătoria era o problemă
care depăşea interesele individuale ale celor care se căsătoreau; era o combinaţie pe care o realiza
familia, tatăl considerându-se investit cu drepturi speciale în această privinţă. În combinaţiile care se
făceau şi din care rezultau noile familii se avea în vedere fecunditatea căsătoriei. În felul acesta cei
săraci, ţăranii îşi procurau braţe de muncă pentru pământ. Cei bogaţi şi nobilii îşi asigurau puterea
familiei şi prestigiul blazonului. Prin anumite combinaţii matrimoniale se extindea puterea economică şi
politică a familiei. Chiar soarta unui stat, pe vremea când politica statului se identifica în mare măsură
cu politica dinastică, depindea uneori de o combinaţie matrimonială fericită sau nefericită. Nu trebuie
să ne mire faptul că părinţii erau aceia care puneau la cale căsătoriile copiilor lor; având în vedere
condiţiile istorice ale epocii, lucrul părea cu totul normal. Chiar în zilele noastre procedeul este încă în
vigoare la cea mai mare parte a populaţiei globului, în special la popoarele din Asia şi Africa.

Care a fost atitudinea Bisericii în faţa unei atari situaţii istorice? Biserica a considerat întotdeauna
valabile aceste căsătorii puse la cale de părinţi din interese de familie, dar nu le-a găsit niciodată
conforme cu idealul căsătoriei creştine. De aceea s-a străduit în toate modurile să orienteze căsătoria
spre ceea ce este ea în realitate. Acceptând ca o căsătorie să se încheie din scopuri cu caracter
patrimonial sau dinastic, a atras atenţia întotdeauna că aceste scopuri nu sunt esenţiale, ci secundare
şi accidentale. A căutat să înlăture acea mentalitate care nu vedea în căsătorie altceva decât
posibilitatea de a avea urmaşi.

"Procrearea, spune Conciliul din Trento, nu trebuie să aibă în vedere doar faptul de a lăsa în urmă
moştenitori ai propriilor bunuri şi averi, ci mai ales acela de a forma închinători ai adevăratei credinţe şi
religii".

În epocile când a dominat această mentalitate, desigur că s-au făcut adesea presiuni asupra Bisericii
de a nu recunoaşte valabile căsătoriile bătrânilor care nu mai pot avea copii sau de a invalida
căsătoriile celor tineri în cazurile de infecunditate. Lucru pe care Biserica nu l-a făcut niciodată. Pe de
altă parte, Biserica nu a consfinţit niciodată obiceiul ca o căsătorie să fie rezultatul unor combinaţii
făcute de către părinţi; nu a condiţionat valabilitatea căsătoriei de consimţământul părinţilor.

"Copiii nu sunt obligaţi să asculte de părinţi când este vorba de încheierea căsătoriei" - scrie sfântul
Toma de Aquino. Această doctrină a fost întărită de Conciliul Trento cu toată împotrivirea pe care au
făcut-o unii principi şi episcopi, în special francezi, care ar fi voit ca Biserica să declare nevalabile
căsătoriile încheiate împotriva voinţei părinţilor. Dimpotrivă, Conciliul a condamnat învăţătura conform
căreia "căsătoriile încheiate de copii fără consimţământul părinţilor sunt nevalabile, iar părinţii pot să le
valideze sau să le invalideze".
Ceea ce nu înseamnă că Biserica aprobă şi cu atât mai puţin că laudă şi încurajează căsătoriile făcute
împotriva părinţilor. Dimpotrivă, cum notează acelaşi Conciliu, "din motive foarte întemeiate le-a
dezaprobat întotdeauna şi le-a oprit" şi i-a îndemnat întotdeauna pe tineri să nu facă acest pas fără
acordul părinţilor; aceasta nu pentru că ar cere-o căsătoria din natura ei, ci pentru legătura de respect,
de recunoştinţă şi de iubire care trebuie să existe între copii şi părinţi.

Deşi consimţământul părinţilor sau al familiei nu are nici un cuvânt de spus pentru valabilitatea
căsătoriei, el poate avea un cuvânt greu de spus pentru temeinicia şi buna reuşită a căsătoriei.

Pentru aceste motive papa Pius al XI-lea invită pe tânărul care se pregăteşte pentru căsătorie "să
ceară sfatul înţelept al părinţilor cu privire la alegerea pe care o face". Şi continuă: "să acorde mare
importanţă acestui lucru, pentru a evita, cu ajutorul experienţei lor mai bogate şi cunoaşterii mature a
realităţilor omeneşti, greşeli dăunătoare şi pentru a obţine mai din belşug în căsătoria care se încheie
binecuvântarea lui Dumnezeu din porunca a patra: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta... ca să fii
fericit şi să trăieşti mult pe pământ".

Cu tot acest îndemn de a cere sfatul părinţilor, Biserica veghează cu grijă să se respecte libertatea
voinţei celor care se căsătoresc; căsătoria trebuie să fie un angajament reciproc cu totul personal, de
aceea Biserica nu recunoaşte ca valabilă căsătoria încheiată din constrângere.

Biserica apără libertatea şi demnitatea umană, iar dreptul la căsătorie este unul dintre drepturile
esenţiale ale persoanei umane.

În ceea ce priveşte libertatea consimţământului, legislaţia bisericească este mult mai avansată în
comparaţie cu legislaţia statelor absolutiste (în comparaţie, de pildă, cu codul de legi al lui Napoleon
sau cu legislaţia italiană, care nu recunoaşte valabilitatea căsătoriei dacă lipseşte consimţământul
părinţilor, pentru bărbat până la vârsta de 25 de ani, pentru femeie până la vârsta de 21 de ani).

VIII. IUBIREA

Iubirea este climatul natural în care trebuie să se desfăşoare viaţa de căsătorie.

"Preaiubitul meu a vorbit; el mi-a spus: Scoală-te, prietena mea, şi vino, prea frumoaso! Porumbiţa
mea, pitită în crăpăturile stâncii, ascunsă în scobiturile prăpăstiilor, arată-mi faţa ta şi fă-mă să-ţi aud
glasul; căci glasul tău este dulce şi faţa ta plăcută.

Preaiubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. El mi-a zis: Numele meu să fie săpat în inima ta, să fie ca
o pecete pe braţul tău. Căci iubirea este tare ca moartea, iar pasiunea este neînduplecată ca locuinţa
morţilor; flăcările ei sunt flăcări aprinse, sunt un foc dumnezeiesc. Torentele de apă nu pot să stingă
iubirea, râurile nu pot să o ia la vale" (Ct 2,10.14-16; 8,6-7).

Citind Cântarea Cântărilor, ca de altfel şi celelalte lecturi biblice din liturghia căsătoriei, găsim tot ce
este mai frumos, mai respectuos, mai mare, mai duios, mai realist şi mai optimist cu privire la iubirea
conjugală în toate dimensiunile ei spirituale şi trupeşti.

Iubirea este climatul natural şi cel mai prielnic al vieţii de căsătorie.

Acolo unde lipseşte iubirea, soţilor le lipseşte un resort puternic pentru îndeplinirea în sinceritate
reciprocă a obligaţiilor care le revin în viaţa conjugală. Într-o asemenea situaţie foarte uşor se poate
întâmpla ca cele două elemente inseparabile - procreaţia şi iubirea - de fapt să se separe şi să urmeze
căi diferite.

Iubirea curtenitoare din Evul mediu şi obiceiul societăţii înalte din secolul al XVIII-lea de a avea o
amantă exprimă acest dualism: o soţie pentru procreaţie, o ibovnică pentru iubire, ceea ce se termina
foarte uşor cu adulterul. De fapt adulterul e de cele mai multe ori rodul unei căsătorii fără iubire.
În schimb, unde este iubire totul devine uşor; caracteristicile căsătoriei: unitatea, indisolubilitatea,
fecunditatea, realizarea reciprocă, apar ca un rod natural al iubirii, căci după cum spune papa Paul al
VI-lea, "Iubirea conjugală e o iubire pe deplin umană..., iubire totală..., iubire fidelă şi exclusivă până la
moarte, ... iubire fecundă" (Humanae vitae).

Adevărata iubire este exclusivă: între persoana iubită şi cea care iubeşte nu e loc pentru alţii. O iubire
pe jumătate nu este iubire, ci calcul, interes, egoism.

Pe de altă parte, iubirea, adevărata iubire este definitivă, veşnică: nu admite nici condiţii, nici limite.
Cine spune "iubesc dacă...", "iubesc până când..." nu iubeşte cu adevărat. Gândul că într-o zi iubirea
se va sfârşi roade bucuria prezentă a iubirii. Cine nu e capabil să iubească o persoană pentru
totdeauna, nu e capabil să o iubească nici măcar o zi.

Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei nu fac decât să exprime exigenţele iubirii adevărate.

De fapt, ce înseamnă iubirea adevărată? Cuvântul iubire are o gamă foarte mare de înţelesuri: se
poate merge de la iubirea asemănătoare cu iubirea spiritelor din ceruri - iubirea angelică - până la
iubirea asemănătoare cu aceea a animalelor - iubirea animalică.

Iubirea care se cere în căsătorie nu e nici iubire angelică, nici iubire animalică, ci este iubire umană: o
"iubire pe deplin umană - cum scrie Paul al VI-lea în Humanae vitae - adică în acelaşi timp sensibilă şi
spirituală". E o iubire caracteristică persoanei umane care este concomitent şi indisolubil trup şi suflet,
simţire şi minte, pasiune şi voinţă.

Această iubire umană se deosebeşte în egală măsură de iubirea angelică, spiritualitate, contemplaţie
pură, ca şi de iubirea animalică, pasiune şi sexualitate pură. În lumea de astăzi nu tentaţia
angelismului corupe noţiunea justă a iubirii, ci dimpotrivă, cealaltă tentaţie, a sexualismului: iubirea-
pasiune carnală, atracţia sexuală care nu caută decât satisfacţia edonistă. Nu aceasta este iubirea
conjugală despre care Pius al XI-lea spune că "în căsătoria creştină deţine primatul, nobleţea".

Iubirea conjugală "e mult superioară simplei atracţii erotice care, cultivată în mod egoist, dispare
curând într-un mod mizerabil" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Pasiunea, instinctul pot să îmbrace foarte uşor aparenţele iubirii, dar de fapt sunt tocmai contrariul
iubirii. Pasiunea înseamnă egoism; ea tinde spre altul pentru a se servi de el ca de un instrument
pentru propria plăcere. Pentru pasiune nu există persoană, există numai sex; nu există celălalt ca
persoană, ci celălalt e doar lucrul meu, lucru pentru mine.

Iubirea-pasiune nu înseamnă libertate, ci este tiranie de o parte şi sclavie de alta. Nu poate, prin
urmare, să existe un contrast mai mare decât acela dintre erotism şi iubire.

Erotismul este egoism, închidere în tine însuţi, subordonarea celuilalt; iubirea e altruism, este
deschiderea spre celălalt căruia îi vrei binele. Pentru cel care iubeşte nu este bucurie mai mare decât
bucuria şi binele celui iubit: pentru aceasta este gata să sacrifice totul, chiar şi viaţa sa.

Cel iubit este iubit şi respectat ca persoană. Evident că o atare iubire nu se poate confunda şi nici nu
se poate întemeia pe instinctul sexului şi pe impulsul pasiunii, care sunt nestatornice, trecătoare, ci pe
raţiune şi voinţa liberă care călăuzeşte şi înalţă sentimentul şi pasiunea; iubirea este, aşadar, o
atitudine a omului total, nu numai a pasionalităţii din el.

"În căsătorie - scrie Pius al XI-lea în Casti connubii - se unesc sufletele, acestea în primul rând şi mai
puternic decât trupurile, şi aceasta nu printr-o afecţiune trecătoare a simţurilor sau a sufletului, ci
printr-o hotărâre fermă şi deliberată a voinţei".

Conciliul al II-lea din Vatican reaminteşte că iubirea conjugală este un sentiment "călăuzit de voinţă".
Această iubire cuprinde sfera simţurilor şi a pasiunii, ca şi pe aceea a minţii şi a voinţei, dar nu aşa
încât voinţa să fie tiranizată de pasiune, ci pasiunea să fie călăuzită de voinţă. Iubirea conjugală
"fiindcă este un act prin excelenţă uman, este îndreptată de la persoană către persoană". Cel care
iubeşte, iubeşte întreaga persoană a celuilalt; nu numai trupul, sexul, frumuseţea fizică, ci în primul
rând sufletul, frumuseţea spirituală, persoana întreagă.

Aşa se explică faptul că această iubire nu se ofileşte o dată cu ofilirea fizică, nu îmbătrâneşte o dată
cu îmbătrânirea trupurilor, de vreme ce persoana propriu-zis nu îmbătrâneşte, iar iubirea cuprinde
persoana.

"O asemenea iubire - notează Conciliul al II-lea din Vatican - însoţeşte viaţa întreagă a soţilor; ba chiar
se perfecţionează şi creşte tocmai datorită acestui exerciţiu generos al său". Într-adevăr, cu trecerea
anilor această iubire se îmbogăţeşte, se aprofundează, capătă stabilitate, devine ritmul unic şi
respiraţia unică a două vieţi.

Nu rareori se întâmplă ca la moartea unui soţ bătrân, celălalt să-l urmeze în mormânt la câteva
săptămâni sau la câteva zile.

Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul soţilor tineri; în cazul lor se întâmplă doar ca unul să-şi ia zilele
după moartea celuilalt; semn că sunt încă două vieţi; iubirea nu realizează la ei acea unitate pe care o
realizează o convieţuire îndelungată.

Cu totul alta este situaţia cu iubirea care nu este altceva decât pasiune. Aceasta este trecătoare; se
evaporă o dată cu trecerea anilor; legată fiind de fizic, are soarta fizicului: slăbeşte şi îmbătrâneşte o
dată cu slăbirea şi îmbătrânirea trupului. Astfel încât este evident faptul că o căsătorie statornică nu se
poate clădi pe pasiunea nestatornică.

Dacă în epocile trecute se dădea puţină importanţă aspectului psihologic al căsătoriei, adică iubirii,
lucru care se întâmplă şi astăzi pe cea mai mare parte a globului, în timpurile noastre, din nefericire,
se acordă prea mare importanţă iubirii înţeleasă ca pasiune.

Mult mai puţin grave sunt pericolele care ameninţă căsătoriile întemeiate pe motive ce nu ţin cont de
acest aspect decât cele care ameninţă căsătoriile întemeiate pe iubire care e doar pasiune şi erotism.
Asemenea căsătorii, care sunt în realitate doar întâlniri a două egoisme, a două hedonisme, nu rezistă
în faţa sacrificiilor reciproce pe care le cere viaţa de căsătorie; în faţa dificultăţilor masca iluzorie a
unei iubiri care nu era decât pasiune se dă la o parte pentru a lăsa libere cele două egoisme.

Nu trebuie să ne imaginăm că în epocile trecute sau astăzi, la acele popoare care nu acordă
importanţă "căsătoriei din iubire", căsătoriile au fost sau sunt pentru aceasta nefericite. Dimpotrivă,
astăzi când se proclamă sus şi tare drepturile căsătoriei din iubire, înţelegându-se prin iubire
pasiunea, sunt mult mai multe căsătorii nefericite şi e mult mai mare numărul divorţurilor.

Cele mai mari civilizaţii ale trecutului, ca cea chineză şi cea romană, ca şi cea mai mare parte a
civilizaţiilor care nu sunt de tip occidental, nu se bazează pe "căsătoria din iubire".

O personalitate pakistaneză s-a adresat occidentalilor, într-o anumită împrejurare, cu aceste cuvinte:
"Voi vă căsătoriţi pentru că vă iubiţi; noi ne iubim pentru că rămânem uniţi în căsătorie".

Iubirea-pasiune nu e esenţială pentru căsătorie; Biserica şi legislaţia tuturor statelor consideră valabile
căsătoriile din care lipseşte o asemenea iubire. Totuşi iubirea-pasiune, sentiment, atunci când nu
umbreşte judecata şi nu tiranizează voinţa, este de un mare folos în viaţa soţilor; însoţită de simţul
datoriei, sprijinită de ajutoarele pe care le oferă religia, ea este unul dintre izvoarele de energie morală
care permit ca viaţa de căsătorie, cu toate greutăţile inerente, să fie trăită cu seninătate şi profundă
bucurie.

IX. EGALITATEA ÎNTRE SOŢI

Întrucât sunt persoane, atât soţul cât şi soţia se bucură de egalitate deplină. Natura impune
însă fiecăruia obligaţii diferite, pe care, împlinindu-le, soţii se completează reciproc pentru
binele copiilor şi armonia în familie.
Femeia în învăţătura Bibliei şi a Bisericii

"Femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei după cum şi
Cristos este capul Bisericii, el Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot
aşa şi femeile să fie supuse bărbaţilor lor în toate. Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile după cum şi Cristos a
iubit Biserica... Bărbaţii trebuie să-şi iubească femeile ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte femeia se
iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte cu
drag, cum face şi Cristos cu Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului său, carne din
carnea lui şi os din oasele lui" (Ef 5, 22-23).

"Toţi care v-aţi botezat în Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos... nu mai este nici bărbat, nici femeie,
fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus"(Gal 3, 27-28).

"Femeilor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri, pentru ca dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi
fără cuvânt prin purtarea femeilor lor, când vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere...
Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu femeile voastre, dând cinste femeii ca
unui vas mai slab, ca unora care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii... " (1Pt 3, 1.7).

În societăţile din vechime predomina prejudecata că femeia este inferioară bărbatului; această
prejudecată predomină şi astăzi la acele popoare la care nu a pătruns influenţa creştinismului.
Această prejudecată porneşte de la faptul că bărbatul dispune de o forţă fizică superioară; fiind mai
puternic, bărbatul poate să-şi procure femeia cu forţa sau să o cumpere, astfel încât femeia devine
obiectul său, faţă de care este superior.

Minţile cele mai luminate ale păgânilor nu au fost scutite de această concepţie greşită. Iată, de
exemplu, ce scrie filosoful Platon în Timaios: "Aceia dintre oameni care au fost ticăloşi şi care şi-au
petrecut viaţa în nelegiuiri, născându-se din nou, e foarte probabil că au fost transformaţi în femei". Cu
alte cuvinte, femeia a apărut ca un instrument de pedeapsă a bărbatului.

Câtă deosebire între această concepţie şi aceea pe care ne-o prezintă Biblia! Conform Bibliei, femeia
e scoasă din bărbat; e carne din carnea lui. Din această imagine biblică nu trebuie reţinută decât o
idee: femeia are aceeaşi natură ca şi bărbatul. Atât bărbatul cât şi femeia sunt lucrarea mâinilor lui
Dumnezeu: acelaşi Dumnezeu care l-a scos pe bărbat din ţărâna pământului a scos-o şi pe femeie din
trupul bărbatului.

Dacă ar fi să ne luăm după aparenţele relatării biblice, am putea considera mai curând pe femeie
superioară bărbatului, de vreme ce Eva este scoasă din carnea lui Adam, pe când Adam este scos din
ţărână. În realitate Biblia vorbeşte despre egalitatea deplină a femeii cu bărbatul, de vreme ce
Dumnezeu a creat-o pe Eva ca să fie tovarăşa de viaţă a lui Adam: "un ajutor asemenea lui".

Egalitatea de natură dintre bărbat şi femeie pe care o găsim în primele pagini ale Bibliei este
confirmată de Evanghelie; dar la această egalitate naturală se adaugă şi egalitatea supranaturală.
Soţii, egali din natură, deoarece amândoi au fost creaţi de Dumnezeu, sunt egali şi în har, deoarece
amândoi au fost răscumpăraţi de Cristos: "nu mai este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toţi sunteţi una
în Cristos Isus"; "bărbaţilor... femeile... vor moşteni împreună cu voi harul vieţii".

Biserica a proclamat şi a răspândit în lume învăţătura egalităţii soţilor procedând conform principiului
evanghelizării, adică nu prin revoluţie şi intervenţie directă, ci progresiv, prin predicare statornică, prin
convingere şi prin convertirea inimilor.

Persoana umană este aceeaşi în ambele sexe, astfel încât drepturile şi obligaţiile care izvorăsc din ea
sunt aceleaşi. "O asemenea egalitate în drepturi - afirmă papa Pius al XI-lea - trebuie recunoscută în
tot ceea ce ţine de persoana şi demnitatea umană, în tot ceea ce decurge din pactul nupţial şi este
sădit în căsătorie, astfel încât şi unul şi altul dintre soţi se bucură în mod perfect de acelaşi drept şi
sunt legaţi între ei prin una şi aceeaşi obligaţie".
Aşadar, tot ce rezultă din legământul căsătoriei revine în mod egal soţilor şi anume: dăruirea şi
acceptarea reciprocă, fidelitatea unuia faţă de celălalt, monogamia, indisolubilitatea, autoritatea
asupra copiilor, drepturile şi datoriile referitoare la copii.

"Unitatea căsătoriei, întărită de Cristos, apare într-un chip strălucit şi în demnitatea personală egală
atât a bărbatului cât şi a femeii care trebuie să se manifeste într-o iubire reciprocă şi deplină"
(Conciliul al II-lea din Vatican).

Sfântul Conciliu scoate la lumină un lucru extrem de important: egalitatea soţilor în căsătorie trebuie
trăită într-un climat de iubire totală. Numai trăind într-un asemenea climat de iubire e posibil ca din
viaţa de căsătorie să dispară atât spiritul de dominaţie, cât şi spiritul revendicării de drepturi care se
poate ivi datorită faptului că natura impune bărbatului şi femeii funcţiuni diferite.

Egalitatea între soţi nu exclude inegalităţile sau mai exact, deosebirile care rezultă din structura
naturală psihică şi fizică diferită a bărbatului şi a femeii şi din funcţiunile specifice diferite pe care ei le
au în sânul familiei: tata şi mama au fiecare o poziţie şi un rol anumit; completându-se reciproc se
creează în familie armonie şi echilibru.

"Dacă bărbatul este capul, femeia este inima; şi aşa cum bărbatul deţine primul loc în conducere, la fel
femeia trebuie şi poate să-şi atribuie, ca fiindu-i propriu, primul loc în iubire" (Casti connubii).

Egalitate nu înseamnă de fapt egalitarism. În numele principiului egalităţii nu trebuie să se instaureze

un regim de egalitarism, adică o dublă putere, o dublă suveranitate, care ar duce negreşit la ruina
unităţii familiei.

Egalitatea între soţi nu înseamnă omogenizare.

E drept că în trecut, chiar în unele ţări care respiră principiile creştine de 2000 de ani, o oarecare
discriminare între bărbat şi femeie se făcea; de exemplu, legile pedepseau femeia pentru adulter
întotdeauna, în schimb pe bărbat îl pedepseau numai atunci când adulterul era frecvent, public şi lua
aspect de concubinaj.

Astăzi, dimpotrivă, se merge spre cealaltă extremă: spre omogenizare, spre o nivelare între sexe, care
este de-a dreptul contra naturii; se neagă orice deosebire psihologică şi chiar fiziologică între bărbat şi
femeie.

S-a ajuns să se afirme că diferenţele de temperament între bărbat şi femeie nu sunt naturale, ci sunt
nişte invenţii pe care societatea le impune, sau că homosexualitatea şi lesbianismul sunt lucruri cu
totul naturale şi că tot societatea a impus ca relaţiile sexuale să aibă loc numai între bărbat şi femeie.

Egalitatea dintre soţi ca persoane este o egalitate ce se referă la valoarea şi demnitatea lor interioară,
morală, spirituală şi supranaturală; ea trebuie să accepte inegalităţile şi deosebirile pe care însăşi
natura le-a sădit în cele două sexe diferite.

În acest sens, sfântul Pavel afirmă că "bărbatul este capul femeii" şi le porunceşte femeilor să fie
supuse bărbaţilor lor. Faptul că bărbatul este capul familiei nu presupune o subordonare sau o tutelare
a femeii şi nici nu distruge egalitatea femeii cu bărbatul, aşa cum se întâmpla în societatea păgână.

Apostolul afirmă că raportul dintre bărbat şi femeie este raportul dintre Cristos şi Biserică: bărbatul e
capul femeii, după cum Cristos e capul Bisericii, astfel încât, după cum Biserica e supusă lui Cristos,
tot aşa şi femeile trebuie să fie supuse bărbaţilor lor în toate.

Folosind cuvântul "cap", sfântul Pavel nu intenţionează să facă o comparaţie cu vreun organism politic
sau economic, ci cu un organism trup omenesc. Superioritatea capului într-un trup omenesc şi
subordonarea tuturor celorlalte membre capului nu numai că nu generează tensiune, contrast,
opoziţie, ci dimpotrivă, exprimă o egalitate substanţială profundă.
Supunerea femeilor în toate bărbaţilor lor nu e supunerea practicată la păgâni, ci este supunerea care
reflectă supunerea Bisericii faţă de capul ei, Cristos; o supunere de iubire. Şi aşa cum această
supunere din partea Bisericii face Biserica identică, egală cu Cristos, este inclusă în mod mistic în
persoana lui Cristos, la fel supunerea femeii faţă de bărbat face posibilă egalitatea între soţi.

Emanciparea şi promovarea socială a femeii

În zilele noastre există un mare pericol pentru unitatea şi stabilitatea familiei, anume, faptul că femeia
e din ce în ce mai puţin acasă, în mijlocul copiilor şi al ocupaţiilor familiale. Acest lucru se întâmplă, în
parte, datorită noilor condiţii de viaţă într-o lume industrializată. În bună măsură însă acest lucru se
întâmplă sub pretextul emancipării şi promovării sociale a femeii, considerându-se că dacă femeia
face aceleaşi munci ca şi bărbatul se realizează adevărata egalitate între sexe.

Deşi în principiu nu există muncă sau profesie pe care o exercită bărbatul şi pe care să nu o poată
exercita şi femeia, trebuie să recunoaştem că sunt unele munci mai conforme cu aptitudinile şi firea
bărbatului şi altele mai conforme cu aptitudinile şi firea femeii.

A considera însă că femeia este emancipată şi promovată numai prin faptul că săvârşeşte activităţi pe
care le săvârşea până acum numai bărbatul sau prin faptul că ocupă funcţii pe care le ocupa până
acum numai bărbatul este o tristă prejudecată. Ca şi cum, de pildă, faptul că femeile au fost excluse
până acum de la serviciul militar şi prin aceasta de la război - adică nu au avut posibilitatea să
măcelărească pe alţii şi să se lase măcelărite - ar fi fost o inferioritate şi o înjosire a femeii pe care
trebuie să o regretăm şi să o remediem neapărat; sau ca şi cum a construi motoare ar fi un lucru mai
important decât a educa copii; sau a fi poliţist şi a dirija circulaţia ar fi un lucru mai excelent decât a
dirija propria casă şi propria familie; sau a unge o maşină ar fi o ocupaţie mai nobilă decât aceea de a
face curat în propria casă ş.a.m.d.

Dacă se consideră că pentru femeie a fi egală cu bărbatul înseamnă a face muncile bărbatului,
aceasta de fapt nu este egalitate, ci masculinizare a femeii.

Un al doilea motiv pentru care femeia se îndepărtează de ocupaţiile care îi sunt proprii în sânul familiei
este dorinţa de egalitate şi independenţă economică. Această emancipare economică provine fie din
faptul că femeia vrea să-şi îndeplinească anumite capricii pentru care bărbatul nu e de acord să dea
bani, fie că bărbatul nu dă bani pentru trebuinţele legitime ale familiei.

Prin crearea unei administraţii duble, fiecare având ce e al său, nu numai că nu se realizează o
egalitate între soţi, dar se distruge unitatea şi legătura iubirii care nu îngăduie ca în familie să existe
ceva "al meu" şi ceva "al tău", ci totul trebuie să existe în comun.

Ceea ce am afirmat mai sus nu vrea să spună că femeia trebuie închisă neapărat între pereţii casei şi
că trebuie interzisă vreo reţea de relaţii şi de activităţi în afara casei; după cum am afirmat anterior,
femeia nu este sclava bărbatului.

În condiţiile actuale de viaţă uneori e necesar sau măcar oportun ca femeia să contribuie la
întreţinerea familiei cu munca sa, să îndeplinească o profesiune.

Papa Paul al VI-lea rezumă astfel condiţia actuală a femeii: "În cadrul vieţii familiale, legile şi evoluţia
moravurilor tind pe bună dreptate să-i recunoască femeii egalitatea şi coresponsabilitatea cu bărbatul
în conducerea căminului. În domeniul politic ea a dobândit în numeroase ţări puterea de a interveni în
treburile publice pe picior de egalitate cu bărbatul. În domeniul social ea îşi desfăşoară activitatea în
sectoarele cele mai variate, abandonând din zi în zi mai mult cadrul îngust al căminului. În domeniul
cultural, de asemenea, i se oferă femeii noi posibilităţi de cercetare ştiinţifică şi de succes intelectual".

Cu toate acestea, având în vedere faptul că misiunea esenţială a femeii este aceea de a fi mamă de
familie, este evident că locul ei în primul rând este în familie.
Chiar atunci când e necesar sau măcar util ca ea să ocupe un serviciu în afara casei, acest lucru
trebuie să se întâmple fără vreun risc pentru drepturile şi îndatoririle fundamentale ale căsătoriei şi ale
familiei, fie în ceea ce priveşte fidelitatea conjugală, fie în ceea ce priveşte educaţia copiilor.

Conciliul al II-lea din Vatican aminteşte: "Fără a neglija promovarea socială a femeii, trebuie totuşi
salvată prezenţa şi grija mamei în casă, de care au nevoie în special copiii mai mici".

Condiţia naturală a femeii fiind aceea de mamă şi având în vedere că a educa copiii e un lucru mai
important decât a-i aduce pe lume, prezenţa femeii în familie este indispensabilă pentru dezvoltarea
normală fizică şi psihică a copiilor.

X. SEXUALITATEA CONJUGALĂ

Actul sexual este îngăduit în căsătorie, dar trebuie să se ţină seama de scopurile pentru care a
fost orânduit de Dumnezeu.

Trebuie să recunoaştem că în decursul timpurilor teologii au tratat actul conjugal cu destulă

neîncredere. Această neîncredere provenea din natura plăcerii care însoţeşte actul sexual şi care ar
face ca acest act, chiar săvârşit în cadrul căsătoriei, să constituie cumva o dezordine şi un păcat;
pentru a fi scutit de vină trebuie să existe motive suficiente pentru a-l scuza sau măcar a-l tolera.

Când soţii se împreunează în vederea procreaţiei sau pentru a se achita de datoria conjugală sunt
total scuzaţi de păcat. Dacă o fac numai pentru plăcere nu sunt scutiţi de păcat, bineînţeles un păcat
venial, nu un păcat de moarte, deoarece printre scopurile căsătoriei se numără şi remediul împotriva
concupiscenţei. Aceasta a fost poziţia adoptată în Evul Mediu.

Conciliul al II-lea din Vatican simplifică lucrurile: actul conjugal este întotdeauna din fire bun şi onest şi
prin urmare bună şi onestă este şi plăcerea pe care însăşi natura o leagă de el: "Actele prin care soţii
se unesc într-o intimitate castă sunt vrednice de cinste şi demne"; "actele proprii căsătoriei...
favorizează dăruirea reciprocă pe care o semnifică şi îi îmbogăţeşte pe soţi într-o mulţumire plină de
bucurie".

Actul conjugal e bun şi onest în sine deoarece cuprinde în sine cele două scopuri ale căsătoriei:
procreaţia şi perfecţionarea reciprocă şi este o expresie a iubirii care îi uneşte pe soţi în căsătorie; de
alte justificări şi scuze nu mai este nevoie.

Raportul sexual în căsătorie este dezordine şi păcat numai atunci când soţii în mod intenţionat caută
numai plăcerea abătându-l de la destinaţia pe care Creatorul i-a fixat-o, înăbuşindu-l într-un egoism în
doi, într-un hedonism steril, adică atunci când soţii refuză să devină - cum se exprimă papa Paul al VI-
lea - "colaboratorii liberi şi responsabili ai lui Dumnezeu, Creatorul", refuză să solicite lui Dumnezeu şi
să-l invite prin actul lor să creeze un nou suflet nemuritor.

Soţii nu greşesc dacă săvârşesc acest act pentru plăcere, bineînţeles, fără să-l abată de la destinaţia
lui naturală. Deoarece însuşi Creatorul - spune papa Pius al XII-lea într-un discurs către personalul
sanitar - a pus în funcţiunea procreatoare "o plăcere şi o fericire în trup şi în spirit, soţii nu fac nici un
rău căutând şi bucurându-se de această plăcere ca o invitaţie la actul procreator; soţii nu păcătuiesc
urmând o asemenea invitaţie".

Numai atunci păcătuiesc când nu urmează calea trasată de Creator în săvârşirea acestui act, acest
lucru constituind o violare gravă a ordinii naturale, a legii divine şi a poruncii creştine; e o dezordine
gravă nu numai pentru faptul că actul matrimonial nu rămâne deschis transmiterii vieţii, dar şi pentru
faptul că nu se realizează nici celelalte scopuri, mai ales printr-un asemenea act viciat nu se
realizează o dezvoltare reciprocă a personalităţii soţilor, ci dimpotrivă, îi înjoseşte, transformându-i în
simple instrumente de plăcere unul pentru celălalt.

Frecvenţa actului conjugal este normală şi recomandabilă pentru soliditatea căsătoriei.

Evident că nu pot fi admise acele curente exagerate care se abat în mod nejustificat de la această
poziţie echilibrată. E vorba de o anumită tendinţă modernă care pretinde că actul sexual este actul
suprem al naturii umane, în el personalitatea îşi găseşte suprema realizare, realizarea omului total.

În realitate actul conjugal nici nu ţine de esenţa căsătoriei. Căsătoria este valabilă chiar dacă soţii nu
se folosesc de dreptul pe care îl au în calitate de căsătoriţi.

Lucrul acesta îl afirmau şi juriştii romani când spuneau că nu din raportul sexual, ci din consimţământ
rezultă căsătoria: nuptias non concubitus, sed consensus facit.

E drept că actul sexual este o condiţie indispensabilă pentru a atinge unul din scopurile căsătoriei,
anume aducerea de noi vieţi omeneşti pe lume, dar nu este condiţie indispensabilă pentru a atinge
celălalt scop: realizarea şi împlinirea personalităţii umane, deşi trebuie să recunoaştem că ea este
condiţia cea mai obişnuită şi cea mai uşoară. Dar soţii, fiind nu numai fiinţe biologice, ci în acelaşi timp
şi fiinţe spirituale, pot să se realizeze ca persoane în iubire reciprocă şi pe alte căi, nu numai prin
relaţii sexuale.

Nu avem nici un motiv să credem că acele căsătorii despre care ne vorbeşte istoria Bisericii, în care
soţii nu s-au folosit niciodată de dreptul lor, au fost ratate sau nefericite de vreme ce unele din ele au
dezvoltat personalitatea soţilor până la culmile cele mai înalte ale sfinţeniei.

Filosofii cei mai mari ai omenirii, cu simpla înţelepciune omenească au ajuns la concluzia că actul
excelent al omului, care perfecţionează în cel mai înalt grad personalitatea umană nu este actul
conjugal, ci un act al spiritului care depăşeşte condiţia biologică şi pasională a omului: actul
cunoaşterii raţionale pentru Aristotel, intuirea lumii divine a ideilor pentru Platon, extazul pentru Plotin.

Lăsând la o parte filosofia, e de ajuns să reţinem ce ne învaţă credinţa.

Cristos, cea mai sublimă personalitate din câte au existat pe faţa pământului, nu a fost căsătorit. El,
care a sfinţit căsătoria, oferă totodată o invitaţie la o stare mai înaltă: celibatul, fecioria. Bună este
căsătoria, mai bun celibatul pentru împărăţia cerurilor; sfântă este căsătoria, mai sfântă este fecioria.

Sfântul Pavel ne oferă aceeaşi învăţătură; "Eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Bărbatul care nu este
căsătorit se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cel care este
căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă femeii. Tot aşa între femeia măritată şi fecioară
este o deosebire; cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu
duhul; în schimb, cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei" (1 Cor 7, 32-
34).

Nu au lipsit nicicând în istoria Bisericii creştini generoşi care au ales, printr-o hotărâre liberă şi fermă,
această cale.

"Fiecare dintre noi - îi scria în 177 un oarecare Atenagora împăratului Marcu Aureliu - îşi păstrează
unica femeie cu care s-a căsătorit... Dar se găsesc mulţi dintre noi, bărbaţi şi femei, care trăiesc până
la adânci bătrâneţi fără să se căsătorească în speranţa de a se uni mai mult cu Dumnezeu".

Nenumăraţii creştini care au răspuns invitaţiei lui Cristos de a-l urma pe calea fecioriei nu s-au
condamnat la o neîmplinire a personalităţii şi la o veşnică lipsă de maturitate umană, ci, dimpotrivă, şi-
au propus o dezvoltare a personalităţii lor pe care nimeni nu o poate realiza cu forţele sale naturale, ci
numai primind ajutorul supranatural al lui Cristos.

XI. CASTITATEA CONJUGALĂ

Există pentru soţi o virtute a castităţii conjugale. Ea constă în trăirea vieţii intime de căsătorie
conform planurilor Creatorului.
Respectarea voinţei Creatorului

În ultimul timp morala conjugală a suferit şi suferă în continuare atacuri numeroase şi grele. De aceea
autoritatea Bisericii a trebuit să intervină frecvent şi energic în această problemă.

Trebuie să recunoaştem că problemele care se prezintă în acest domeniu sunt determinate, cel puţin
în parte, de împrejurări şi situaţii obiective, iar soluţionarea lor nu este nici simplă, nici uşoară.

Dar aceste probleme devin şi mai confuze, şi mai complicate din cauza pasiunii care intervine;
pasionalitatea ridică o mulţime de alte probleme cu totul lipsite de temei şi iluzorii.

Nu există nici un alt sector al vieţii mai expus ca acesta violenţelor şi dezordinilor senzualităţii;
instinctul sexual este patima cea mai oarbă şi mai exigentă, care poate fi stăpânită şi satisfăcută cel
mai greu.

Furtuna hedonismului care bântuie societatea noastră de astăzi e pe cale să înlăture din conştiinţele
multor creştini normele judecăţii sănătoase şi ale credinţei.

Judecata sănătoasă şi sinceră ar putea fi o călăuză sigură care să dicteze normele generale în viaţa
conjugală.

Pius al XII-lea observă că pentru indivizii normali şi sănătoşi, pentru soţii cu adevărat creştini, "ar fi
suficient în general bunul-simţ, instinctul natural şi o scurtă instrucţie cu privire la principiile clare şi
simple ale legii morale creştine".

În acest sector, Biserica, în cele mai multe cazuri, nu intervine decât pentru a apăra principiile moralei
naturale.

Acest lucru Biserica îl face şi în alte domenii, însă, după cum afirma Pius al XI-lea, "dacă acest lucru e
adevărat când este vorba de atâtea alte adevăruri de ordin moral, mai presus de toate trebuie spus cu
privire la acele adevăruri care se referă la căsătorie, căci atât de uşor pasiunea voluptăţii reuşeşte să
învingă slăbiciunea omenească, să o înşele şi să o seducă; cu atât mai mult cu cât observarea legii lui
Dumnezeu cere uneori din partea soţilor jertfe grele şi îndelungate" (Casti connubii).

A face să tacă patima, a lăsa să vorbească raţiunea, a asculta ce spune cuvântul lui Dumnezeu,
aceste probleme par extrem de complicate şi de nerezolvat în ochii tulburi ai pasiunii, dar nu sunt de
nerezolvat, deşi grele, în ochii senini ai raţiunii luminate de credinţă.

Există, prin urmare, şi pentru soţi o virtute a curăţiei. Enciclica papei Pius al XI-lea cu privire la
căsătoria creştină începe tocmai cu aceste cuvinte: Casti connubii - căsătorie curată.

Documentele Conciliului al II-lea din Vatican folosesc expresia "iubire castă". Binele vieţii conjugale nu
poate fi realizat în întregime "dacă nu este cultivată cu inimă sinceră virtutea castităţii conjugale".

De fapt, ştim că fericirile pe care Cristos le proclamă în Evanghelie nu sunt destinate unor creştini de
excepţie; ele sunt pentru toţi creştinii, însă una din fericiri se referă tocmai la curăţie: "Fericiţi cei curaţi
cu inima căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5, 8); curaţi cu inima, nu numai curaţi cu trupul. Curaţi
cu trupul şi cu inima trebuie să fie toţi creştinii, chiar şi cei căsătoriţi, tocmai pentru faptul că necurăţia
nu stă în săvârşirea actelor intimităţii conjugale, ci în săvârşirea dezordonată a acestora, în săvârşirea
lor contrar propriei lor naturi, ceea ce înseamnă, în fond, o încălcare a legii lui Dumnezeu şi a poruncii
lui Cristos.

Castitatea conjugală prin care se realizează fericirea evanghelică înseamnă trăirea vieţii intime de
căsătorie, în care sunt incluse actele conjugale şi plăcerile trupului, în spiritul legii universale a
creştinismului care este legea dezlipirii inimii. Această lege o aplică sfântul Pavel la căsătorie când
spune: "Cei care au soţie să trăiască în aşa fel ca şi cum nu ar avea" (1 Cor 7,29).
Dezlipirea inimii - legea generală a creştinismului - înseamnă a fi dispus în suflet să renunţi efectiv la
ceva atunci când aceasta o cere legea lui Dumnezeu; înseamnă folosirea de lucrurile acestei lumi - în
acest caz de căsătorie - în aşa fel încât sufletul să nu fie încarcerat şi asfixiat de ceea ce este
temporal şi pământesc. Acest spirit trebuie să însufleţească orice căsătorie creştină.

În acest sens actul conjugal trebuie împlinit conform propriei sale naturi, conform demnităţii sale de act
uman, personal. Mai exact este vorba de a nu separa acest act de cele două scopuri esenţiale ale
sale. "E o legătură de nedesfăcut pe care Dumnezeu a voit-o şi pe care omul nu o poate rupe... -
spune papa Paul al VI-lea -... salvând amândouă aceste aspecte esenţiale... actul conjugal îşi
păstrează în întregime sensul de iubire reciprocă şi adevărată şi dirijarea lui spre înalta vocaţie a
omului către paternitate".

Dezordinile referitoare la actul conjugal, prin care soţii se fac vinovaţi de necurăţie, sunt multe, dar
toate se pot reduce la două legate de violarea celor două scopuri esenţiale ale căsătoriei: unirea
sexuală fără fecunditate şi fecunditate fără unire, sau mai exact, sterilizarea şi fecundarea artificială.

Sterilizarea

În vechime fecundarea era împiedicată prin castrare; mutilare evident nepermisă.

Dar la fel de nepermisă este sterilizarea, care vizează direct împiedicarea fecundaţiei. "Sterilizarea
directă, fie definitivă, fie temporară, atât a bărbatului, cât şi a femeii, este nepermisă în virtutea legii
naturale" - spune papa Pius al XII-lea într-un discurs către obstetriciene.

Vorbind participanţilor la un Congres Internaţional de Genetică, acelaşi papă spune: "E contrară nu
numai sterilizarea eugenetică, dar orice sterilizare directă a unui nevinovat, definitivă sau temporară,
fie că e bărbat, fie că e femeie". Eugenia este teoria care preconizează ameliorarea populaţiilor
umane prin măsuri genetice (alegerea părinţilor, sterilizarea, interzicerea procreării etc.), folosită de
rasişti şi fascişti. Definiţia e luată din Dicţionarul explicativ al limbii române

Pius al XII-lea de fapt preia învăţătura înaintaşului său, Pius al XI-lea care, în Casti connubii
denunţase energic pretenţia de a decide, pe baza aşa-ziselor indicaţii eugenetice, asupra căsătoriei
indivizilor consideraţi mai puţin apţi să dea naştere la copii sănătoşi şi robuşti. Unii cer - spune Pius al
XI-lea - ca autoritatea publică să le interzică acestora căsătoria şi "să fie prin lege privaţi de facultatea
naturală, prin intervenţia medicilor, chiar dacă ei se împotrivesc".

În felul acesta sfântul părinte denunţa acele doctrine care aveau să inspire practica hitleristă care
decidea asupra problemelor matrimoniale după criterii eugenice dictate de o politică rasială. Însă
asemenea consideraţii eugenice nu pot constitui supremul şi unicul criteriu în materie de căsătorie
decât pentru aceia care înjosesc persoana umană văzând-o în dimensiunile ei pur animalice şi
biologice, ca şi cum ar fi vorba de tehnica selecţionării raselor de animale.

"Or, - continuă Pius al XI-lea - cei care procedează în felul acesta pe nedrept uită că familia este mai
sfântă decât statul şi că oamenii înainte de toate sunt creaţi nu pentru pământ şi pentru timp, ci pentru
cer şi pentru veşnicie". De aceea a interzice căsătoria, sau a o face infecundă prin sterilizare,
înseamnă un abuz monstruos din partea autorităţii.

Chiar dacă se prevede că în ciuda măsurilor luate două persoane vor avea copii anormali, nu li se
poate interzice căsătoria, deoarece căsătoria este unul dintre drepturile elementare ale oricărei
persoane umane. Nu li se poate interzice "deşi -spune acelaşi papă Pius al XI-lea - e bine ca adesea
să se încerce ca aceste persoane să fie convinse să nu încheie o căsătorie". Dar a sfătui e una, a
obliga e alta; acceptare liberă, da; constrângere violentă, nu.

Nici nu se poate adopta o altă poziţie dacă procreaţia se ia în considerare nu sub aspectul ei biologic
şi rasial, ci sub aspectul uman şi creştin; noua viaţă şi noua persoană nu prezintă importanţă numai
pentru puterea şi gloria statului, ci importanţa ei depăşeşte cu mult sfera temporală şi statală.
Dacă existenţa copilului se evaluează în funcţie de valorile temporale ale vieţii sale fizice, s-ar putea
pune la îndoială dreptul soţilor de a aduce pe lume copii cu deficienţe; dar acest lucru nu se poate
pune la îndoială dacă se consideră copilul ca un bun uman, spiritual, supranatural şi etern.

Din cele spuse nu trebuie trasă concluzia că e condamnată strădania soţilor de a aduce pe lume copii
cât mai normali din toate punctele de vedere. Dimpotrivă, se recomandă extrem de mult soţilor să ia
toate măsurile pentru a asigura copilului ce trebuie să se nască o condiţie fizică normală; bineînţeles,
aceste măsuri nu trebuie să iasă din limitele moralităţii.

"În ceea ce priveşte indicaţiile sociale şi eugenice, lucrurile care se propun prin mijloace bune şi
oneste şi în limitele cuvenite pot şi trebuie să fie luate în consideraţie" (Casti connubii).

Doctrina Bisericii cu privire la sterilizare nu se referă numai la autorităţile civile, care pot săvârşi mari
abuzuri în această privinţă, ci şi la comportamentul fiecăruia.

Ne-am referit până acum la sterilizarea directă, nu la cea indirectă. E importantă această distincţie,
căci în cazul în care sterilizarea urmează indirect, ca un efect paralel neintenţionat ce rezultă dintr-un
tratament sau un medicament luat pentru îngrijirea sănătăţii, nimeni nu este vinovat de efectul ce
rezultă în mod neintenţionat.

"Biserica nu consideră nepermisă folosirea mijloacelor terapeutice necesare cu adevărat pentru a

îngriji bolile organismului, chiar dacă din aceasta rezultă o piedică, fie ea şi prevăzută, pentru
procreaţie, cu condiţia ca această piedică să nu fie voită în mod direct pentru vreun motiv oarecare"
(Paul al VI-lea, Humanae vitae).

Fecundarea artificială

Opusă sterilizării este fecundarea artificială. Prima vrea să împiedice procreaţia, împotriva naturii. A
doua vrea să o realizeze, dar tot împotriva naturii. În acest caz din urmă, actul conjugal e şi mai golit
de semnificaţia sa spirituală şi umană şi e coborât la nivelul reproducerii animalelor sau al reacţiilor
chimice.

Fecundarea artificială trebuie în mod absolut exclusă atât în cadrul căsătoriei, cât şi în afara
căsătoriei.

Papa Pius al XII-lea a dedicat un discurs întreg acestei probleme vorbind la Congresul Internaţional al
Medicilor Catolici în 1949. "Numai procrearea unei noi vieţi conform voinţei şi planului Creatorului
cuprinde în sine, într-un grad uimitor de perfecţiune, realizarea scopurilor intenţionate. Ea este în
acelaşi timp conformă naturii corporale şi spirituale şi demnităţii soţilor, ca şi dezvoltării normale şi
fericite a copilului".

Motivul pentru care este condamnată fecundarea artificială este nerespectarea unui drept legat de
persoana umană, şi anume, dreptul oricărui copil de a avea un tată şi o mamă. Acest drept nu îl are
fiul unei seringi.

Nu se poate aduce scuza că poate ţine loc de tată şi cine nu este tată natural. Seringa folosită pentru
fecundarea artificială produce între tată şi copil o rupere psihologică ce creşte în mod fatal pe măsură
ce copilul ia cunoştinţă de acest lucru.

Violarea ordinii naturale nu rămâne fără urmări grave nici în raporturile copilului cu mama; rana
profundă provocată în conştiinţa copilului, care va şti că s-a născut după modelul de reproducere al
animalelor, se va lărgi mereu, distrugând orice afecţiune naturală, blocând expansiunea naturală a
sentimentelor şi împiedicând dezvoltarea normală a întregii personalităţi.
Fecundarea artificială, spune Pius al XII-lea, este "în mod formal exclusă" din căsătorie. "Dar judecând
astfel nu este neapărat condamnată folosirea anumitor mijloace artificiale destinate în mod unic, fie să
faciliteze actul natural, fie să ajute ca actul natural săvârşit în mod normal să-şi poată atinge scopul
său".

XII. CONTROLUL NAŞTERILOR

Pastorul anglican Robert Malthus a pus cel dintâi problema controlului naşterilor.

Problema cea mai agitată astăzi în lume este problema reglementării sau a controlului naşterilor.
Problema în sine nu e greşită, iar încercarea de a o rezolva e vrednică de laudă, dacă e călăuzită de
ideea că procreaţia umană, spre deosebire de cea a animalelor, trebuie să se realizeze la un nivel
corespunzător omului, adică nu trebuie lăsată pe seama instinctului, ci trebuie să se desfăşoare sub
controlul raţiunii, iar pentru un creştin şi sub controlul credinţei.

La ora actuală însă, prin expresia "controlul naşterilor" se înţelege, în general, acea formă de
reglementare a naşterilor voluntară sau obligatorie care, subordonând procreaţia cerinţelor sociale,
economice, igienice, rasiale etc. realizează acest lucru cu orice preţ fără să ţină cont dacă mijloacele
folosite sunt bune sau rele.

S-ar putea spune că preocuparea pentru limitarea naşterilor a început cu lucrarea publicată în 1798 de
pastorul anglican Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei.

Autorul era impresionat de mizeria în care trăia o mare parte din oameni. El avea sub ochi Anglia în
anii când începeau să se resimtă efectele sociale distrugătoare ale revoluţiei industriale.

Căutând cauzele sărăciei, Malthus a ajuns la concluzia că mizeria nu poate fi eliminată prin instituţii
caritative, prin opere de asistenţă, prin îmbunătăţiri tehnice, prin modificări structurale şi altele de felul
acesta, deoarece, considera el, e o lege a naturii ca populaţia să crească într-un ritm mult mai rapid
decât mijloacele de trai.

Malthus încearcă să dea chiar şi formula precisă a acestei legi: populaţia creşte în progresie
geometrică, în timp ce mijloacele de trai cresc în progresie aritmetică. De aici, semnalul de alarmă: o
înmulţire excesivă a populaţiei globului ar atrage după sine urmări dezastruoase.

Ce remedii propune Malthus?

Deoarece nu e posibilă creşterea mijloacelor de trai într-un ritm adecvat, nu rămâne altă cale decât
aceea de a frâna creşterea populaţiei. În această direcţie acţionează unii factori naturali ca epidemiile,
cutremurele de pământ, războaiele etc., dar, după cum demonstrează trecutul, aceşti factori nu sunt
suficienţi. Lor trebuie să li se adauge şi alţi factori stabiliţi în mod liber de oameni. Printre aceştia
Malthus menţionează doi: amânarea căsătoriei şi mai ales înfrânarea soţilor.

După cum se vede, metodele propuse de Malthus nu sunt greşite. Dar, din păcate, se consideră
urmaşi ai lui Malthus aşa-numiţii neomalthusiani, care propun orice mijloace pentru împiedicarea
fecundaţiei. Neomalthusianismul, propus în 1823 într-o carte a lui Francis Place, a cunoscut o
adevărată explozie abia în secolul nostru, luând, mai ales după primul război mondial, proporţii
impresionante.

Actualmente în fruntea acestei mişcări se găsesc ţările anglo-americane, care numără foarte mulţi
propagandişti fanatici ai anticoncepţionalelor. În acest scop s-au organizat asociaţii, ligi, se tipăresc
cărţi, ziare şi broşuri de informare, se deschid clinici speciale. Fără îndoială că în jurul controlului
naşterilor se învârt o mulţime de interese financiare, de afacerişti care produc şi desfac pe piaţă marfa
destinată împiedicării procreaţiei. Aceste organizaţii, ca de pildă British Humanist Association în Anglia
sau Mişcarea franceză a Planningului familial în Franţa, îşi găsesc aliaţi de nădejde în francmasonerie
şi alte mişcări filosofice şi politice care au tot interesul să distrugă familia.
Multe state autorizează desfacerea şi practicarea anticoncepţionalelor; se evidenţiază în acest sens
ţările scandinave. După război ţările bogate au propagat practicile anticoncepţionale şi în ţările sărace
sau cu un potenţial demografic ridicat. Mai ales în Japonia şi în India guvernele au adoptat controlul
naşterilor, deşi mulţi, printre care şi Gandhi, s-au opus.

Statisticile arată o scădere bruscă a indicilor natalităţii ca urmare a propagandei şi a autorizării

practicilor anticoncepţionale. De la anticoncepţionale la avort, de la împiedicarea fecundităţii la
uciderea musafirului nedorit nu mai rămăsese decât un pas; astfel încât avortul a fost legalizat, sub
anumite condiţii, în numeroase ţări.

Ne punem mai întâi de toate întrebarea dacă alarma provocată de mult temuta suprapopulare a
globului este întemeiată. Dovezile aduse de Malthus au fost de nenumărate ori puse în discuţie.

În realitate, atât dovezile lui Malthus, cât şi cele inventate de neomalthusiani pentru a da propagandei
lor un aspect filantropic şi pentru a lăsa impresia că toată campania lor nu urmăreşte altceva decât
binele omenirii, nu rezistă la un examen obiectiv.

Nimeni nu mai crede astăzi în legea lui Malthus. Statisticile cele mai recente ne arată tocmai
contrariul: statisticile F.A.O. arată că populaţia globului creşte anual numai cu 1,60% în timp ce
produsele agricole cresc cu 4%.

Pe de altă parte, istoria demonstrează că adesea perioade de creştere rapidă a populaţiei au fost
urmate de perioade de descreştere.

E drept că populaţia globului a crescut în ultimele decenii într-un ritm extraordinar. Acest lucru se
explică prin progresele pe care le-au făcut medicina şi igiena, datorită cărora mortalitatea infantilă a
scăzut, iar durata medie de viaţă s-a prelungit. Dar catastrofele prezise de profeţii nenorocirilor nu
trebuie să înspăimânte pe nimeni, ele neavând nici o justificare ştiinţifică.

După aprecierea oamenilor de ştiinţă, numai pe baza posibilităţilor actuale de producţie, pământul ar
putea să alimenteze nu 6 miliarde de oameni, cât numără astăzi globul, ci 8 miliarde după Penck, 13
miliarde după Hollstein, 22 miliarde după Ballod şi chiar peste o sută de miliarde după Clark. Aceasta
având în vedere numai posibilităţile actuale ale planetei noastre. Dar cine ar putea să prevadă
posibilităţile viitorului asigurate de o organizare raţională, de noi invenţii şi descoperiri?

Uscatul formează abia 30% din suprafaţa globului. Un raport al experţilor O.N.U. din 29 martie 1968
se întreba: pentru ce în viitor să nu fie exploatat mediul marin care ar putea să devină un furnizor cu
posibilităţi aproape nelimitate în domeniul alimentaţiei?

Apoi, trebuie ţinut cont de faptul că din suprafaţa uscată a pământului sunt cultivate numai terenurile
uşor cultivabile; aceste terenuri totalizează doar 30% din uscat. Ce posibilităţi imense pentru
alimentaţie dacă s-ar depune eforturi pentru ca şi restul suprafeţei să devină cultivabilă!

Îmbunătăţirea tehnicii agricole constituie un factor important în creşterea producţiei alimentare. Pentru
exemplificare: producţia medie de grâu în Africa este de 700 kg la hectar, de 1600 în Europa; sau
media la orez este de 1200 kg la hectar în Africa, de 4900 în Europa.

O tehnică foarte recentă deschide perspective aproape nelimitate pentru alimentaţia omenirii; e vorba
de aşa-numita "hidroponică". Cu ajutorul acestei tehnici se realizează producţii agricole - cel puţin la
anumite produse - independent de anotimp şi chiar de condiţiile naturale de teren şi de atmosferă.
Astfel, de pildă, cu ajutorul acestei tehnici se obţine o producţie de 30-35 kg de tomate pe metru
pătrat, în timp ce în culturile normale nu se obţin decât 4-5 kg pe metru pătrat. Aceleaşi rezultate
excelente s-au obţinut experimental pentru mazăre, sparanghel, vinete etc.

Încă un aspect care nu e câtuşi de puţin neglijabil: foametea astăzi în lume nu trebuie atribuită atât
producţiei insuficiente, cât pierderilor producţiei între recoltare şi consum; sunt deficienţe în sistemele
de tratare, de transport, de conservare. Statisticile F.A.O. ne oferă cifre impresionante: până la 30%
din producţie se pierde în Africa tropicală; până la 40% în America Latină.
În sectorul zootehnic se prevăd progrese uimitoare prin aplicarea noilor descoperiri ale ştiinţei. De
exemplu, în Olanda, producţia de lapte s-a mărit de şase ori şi s-au realizat soiuri de găini care fac
câte 300 de ouă pe an.

Din cele câteva exemple pe care le-am prezentat, reiese limpede că alarma neomalthusianilor este
neîntemeiată, că omenirea n-are nici un motiv să-şi plece urechea la calculele pesimiste ale lui
Malthus, ci trebuie să-şi deschidă sufletul spre cele mai mari speranţe.

Iar dacă în viitor va continua să existe mizerie şi foamete într-o parte sau alta a lumii, cauza va fi
aceeaşi care face şi astăzi să fie mizerie şi foamete în lume, şi anume, nu producţia, ci nejusta
distribuire a bunurilor. Nu pretinsa zgârcenie a naturii, ci răutatea, egoismul determină în primul rând
lamentabilul dezechilibru economic în lumea de azi, la care se adaugă ignoranţa şi imobilismul
tradiţionalist care fac unele zone incapabile să-şi procure cele necesare pentru trai.

De altfel, chiar făcând abstracţie de consideraţiile de mai sus, metoda pe care o propune
neomalthusianismul în ceea ce priveşte controlul naşterilor este total anacronică şi antimodernă.
Tehnica este mândria lumii noastre actuale; cu ajutorul tehnicii omenirea speră să pună toate lucrurile
în serviciul omului. Metoda malthusiană e în contradicţie cu această speranţă; ea exprimă un
sentiment de neîncredere, de teamă şi de dezertare în faţa posibilităţilor pe care tehnica le deschide în
faţa omenirii.

"A menţine un echilibru economic îndemnându-i pe oameni să fie mai puţin numeroşi, înseamnă a-i
condamna să nu se dezvolte" (Michel Cepede - FAO). "O gură pe care o hrăneşti înseamnă două
braţe care muncesc. Două braţe care muncesc înseamnă patru guri pe care le hrăneşti" (Mao Tze-
Tung).

La aceste consideraţii mai adăugăm una care provine din credinţă: oare omenirea va dura fără sfârşit
pe faţa pământului? Sau va sosi un moment când Dumnezeu, care este Providenţă, va înceta să fie
Providenţă pentru oameni? Biserica, bazându-se pe dovezi supranaturale şi naturale, a dezaprobat
întotdeauna cu fermitate orice încercare din partea autorităţii civile sau a colectivităţilor de a
reglementa naşterile în spirit neomalthusian şi a apărat dreptul fundamental al fiecărui om la căsătorie
şi la procreaţie.

E adevărat că o creştere demografică accelerată măreşte dificultăţile problemelor dezvoltării, numărul

populaţiei crescând mai rapid decât resursele disponibile şi atunci se ajunge aparent într-un impas. În
acest caz tentaţia e mare de a frâna creşterea demografică prin măsuri radicale.

Desigur că puterile publice, în limitele competenţei lor, pot interveni printr-o muncă de informare
corespunzătoare şi luând măsurile cuvenite, cu condiţia ca ele să fie conforme cu exigenţele legii
morale şi să respecte justa libertate a soţilor.

"Fără dreptul inalienabil la căsătorie şi la procreaţie nu mai există demnitate umană". (Paul al VI-lea -
Populorum progressio).

XIII. SOŢII PLANIFICĂ FAMILIA

Numai soţii pot rezolva această problemă, însă în limitele legii morale şi fără a trăda spiritul
Evangheliei.

Pentru Biserică există o problemă a reglementării naşterilor, dar această problemă este o problemă de
familie, care priveşte numai cuplul conjugal. Biserica studiază care sunt motivele şi se interesează de
soluţionarea acestei probleme: soluţia, bineînţeles, nu poate fi căutată în afara moralei şi a
Evangheliei.

"Conciliul ştie că adesea soţii, pentru a imprima o ordine armonioasă vieţii lor conjugale, sunt
împiedicaţi de unele condiţii ale vieţii de astăzi şi se pot găsi în împrejurări de aşa natură încât nu se
poate mări, cel puţin pentru un anumit timp, numărul copiilor şi că fidelitatea iubirii şi deplina
familiaritate a vieţii nu se poate păstra fără dificultăţi" (Conciliul al II-lea din Vatican).
"... Dezvoltarea demografică rapidă... condiţiile de muncă şi de locuinţă, ca şi cerinţele crescute atât în
domeniul economic cât şi în cel al educaţiei, fac astăzi adesea dificilă creşterea în condiţii
corespunzătoare a unui număr ridicat de copii" (Paul al VI-lea, Humanae vitae).

Condiţiile la care se referă atât Conciliul cât şi papa Paul al VI-lea sunt legate de profunda
transformare a modului de viaţă care are loc prin trecerea de la economia agricolă la economia
industrială.

Introducerea maşinilor în procesul de producţie şi în tot circuitul economic a revoluţionat întreaga

structură economico-socială şi a schimbat aproape total modul de viaţă şi de convieţuire umană. Noile
situaţii: urbanizare, apartament, salariu restrâng pe de o parte sfera libertăţii familiei, pe de altă parte,
fac să crească nivelul comun de viaţă, fie material, fie spiritual şi cultural.

În civilizaţia agricolă de tip tradiţional copiii care se năşteau nu puneau probleme îngrijorătoare, ci
dimpotrivă, ofereau avantaje şi speranţe chiar pe plan temporal, economic, familial. Astăzi, creşterea
şi educaţia copiilor ridică multe probleme şi dificultăţi faţă de trecut.

Biserica recunoaşte toate aceste probleme şi dificultăţi, şi faptul că ele pot cere o reglementare a
naşterilor copiilor, lucru care nu era necesar odinioară.

Apoi, făcând abstracţie de noile condiţii de viaţă, se poate întâmpla ca femeia, cu tot progresul ştiinţei,
să fie într-o stare care nu-i permite o nouă maternitate. Şi atunci se pune întrebarea: în cazul în care
soţii consideră că o naştere ar fi imprudentă sau chiar cu totul nerecomandată, cum trebuie să
procedeze pentru a o evita? Notăm că în asemenea situaţii este o obligaţie morală pentru soţi de a
căuta mijloacele cinstite pentru a evita o atare naştere.

Biserica nu a susţinut şi nici nu susţine "natalismul absolut", adică obligaţia de a aduce pe lume toţi
copiii posibili, deşi a lăudat întotdeauna căminul fecund şi i-a invitat pe soţi la generozitate, ţinând cont
bineînţeles şi de posibilităţile de creştere şi de educaţie.

Acest lucru îl face în continuare şi astăzi. Conciliul al II-lea din Vatican aduce elogii acelor soţi care
"printr-o hotărâre prudentă şi de comun acord acceptă cu suflet mare să educe în mod corespunzător
chiar şi numărul cel mai mare de copii".

E drept că Biserica mai înainte nu a acordat o importanţă deosebită acestei probleme aşa cum o face
astăzi; aceasta nu pentru că nu s-au folosit şi înainte metode nepermise pentru a împiedica naşterea
copiilor, ci pentru faptul că cei care le foloseau o făceau împinşi de pasiune şi nu de trebuinţa de a
rezolva o problemă obiectivă, aşa cum se prezintă astăzi lucrurile.

XIV. MIJLOACE NEPERMISE DE PLANIFICARE A FAMILIEI

Mijloacele nepermise pentru reglementarea naşterilor sunt: sterilizarea, avortul şi orice metodă
care împiedică conceperea copilului.

Avortul

Deoarece despre sterilizare am vorbit deja într-un capitol anterior, să vedem care este poziţia Bisericii
faţă de avort. Biserica a considerat întotdeauna avortul ca fiind o crimă adevărată. Dar este avortul o
crimă sau nu? Privind lucrurile numai din punct de vedere biologic ne dăm seama uşor că este o crimă
deoarece este distrugerea unei vieţi omeneşti. Ştiinţa biologică cea mai avansată ne arată limpede că
viaţa omului începe în momentul conceperii, în momentul fecundării, adică în momentul întâlnirii
ovulului şi spermatozoidului, se pun în mişcare o serie de mecanisme (care se vor chema viaţă) care
nu se vor opri decât la moartea individului.
E complet falsă afirmaţia că embrionul din sânul mamei este doar o grămadă de celule, de ţesut
matern, e un parazit pe seama unei persoane libere să-l accepte sau nu.

În momentul conceperii copilul primeşte sexul propriu, toate caracteristicile fizice şi orientările
psihologice; acest moment este ora zero a primei sale zile. În fiecare moment organismul care se
dezvoltă primeşte o nouă caracteristică ce ţine de fiinţa umană; căci dacă copilul înainte de naştere nu
este om, cărei specii vii îi aparţine? E peşte? Sau poate maimuţă?

Desigur că în sânul matern copilul are o evoluţie care cuprinde mai multe etape, dar de la o etapă la
alta nu este o trecere brutală, nu e o diferenţă de natură, ci numai de vârstă. Şi după naştere, în
perioada pubertăţii, copilul suferă transformări la fel de importante ca şi în sânul matern; dar pentru
aceasta nu putem pretinde că înaintea acestor transformări copilul nu aparţine speciei umane şi ca
atare până la vârsta pubertăţii avem dreptul să-l ucidem.

Există un moment precis în care bobul de grâu nu mai este bob de grâu, ci este deja spic? Nici nu se
poate spune că la începutul evoluţiei în sânul mamei copilul e un parazit care poate fi respins. Ştim că
parazitul are o natură diferită de aceea a fiinţei pe care se află; însă copilul din sânul mamei aparţine
aceleiaşi specii ca şi mama.

Privind lucrurile din punct de vedere religios, în momentul conceperii Dumnezeu creează un nou
suflet; din acest moment Dumnezeu consideră noua fiinţă umană ca fiind capabilă de un destin veşnic.

Biserica nu şi-a modificat niciodată atitudinea cu privire la avort. Iată câteva mărturii:

"Să nu ucizi nicicum un copil prin avort şi să nu-l asasinezi odată născut" (Didahe, primul catehism
creştin, sec. I).

"Femeile care folosesc mijloace pentru a provoca avort comit crime şi vor trebui să dea seama de
avort în faţa lui Dumnezeu" (Atenagora, sec. II).

"În ceea ce ne priveşte, omuciderea fiindu-ne interzisă o dată pentru totdeauna, nu ne este îngăduit să
ucidem un copil zămislit în sânul mamei... Este o crimă anticipată a-l împiedica să se nască şi puţin
importă dacă i se smulge sufletul deja născut sau dacă îi este distrus în momentul în care se naşte. E
un om deja, ceea ce trebuie să devină un om, aşa cum orice fruct este deja în germen" (Tertulian, sec.
III).

"O veche lege excludea din Biserică femeile care comit avort, până la sfârşitul vieţii. Voind să fim mai
umani, hotărâm să li se acorde o pocăinţă de zece ani" (Conciliul din Ancira, 314).

Papa Sixt al V-lea, în 1588, îi condamnă pe toţi aceia care, indiferent cărei categorii sociale îi aparţin,
provoacă ei singuri sau prin alte persoane pierderea fătului înainte de maturitate.

Papa Inocenţiu al XI-lea, în 1679, condamnă ca scandaloasă şi periculoasă în practică poziţia unui
grup de teologi din Louvain care afirmau: "Pare probabil că fătul atâta timp cât rămâne în uter nu are
suflet şi că nu primeşte suflet decât la naştere şi prin urmare nu se poate spune că un avort e o
crimă".

"Tot ceea ce se împotriveşte vieţii însăşi, orice fel de crimă, genocid, avort,... dezonorează pe cei care
săvârşesc aceste lucruri... şi insultă grav onoarea Creatorului...

Dumnezeu, stăpânul vieţii, a încredinţat oamenilor nobila slujire a vieţii, iar omul trebuie să o
îndeplinească într-un mod vrednic de el; viaţa trebuie păzită cu o grijă extremă de la concepere;
avortul şi uciderea copiilor sunt crime monstruoase" (Conciliul al II-lea din Vatican, 7 dec. 1965).

"Trebuie exclusă în mod absolut, ca mijloc admis de reglementare a naşterilor, întreruperea directă a
procesului de generare deja început şi mai ales avortul direct voit şi intenţionat, chiar pentru motive
terapeutice... Nu este îngăduit, chiar pentru motive foarte grave, să faci răul pentru ca din el să rezulte
un bine" (Papa Paul al VI-lea, Humanae vitae, 1968).

Anticoncepţionalele

Cea mai veche metodă anticoncepţională este aceea practicată de Onan în vechime pentru a evita
conceperea şi care e condamnată de Biblie (cf. Gen 38, 9-10). Faptul că Onan se "păzea" pentru a nu
avea copii nu i-a plăcut Domnului, de aceea Domnul l-a ucis. De aici şi denumirea de onanism care se
dă acestui păcat.

Astăzi sunt folosite mai mult aşa-zisele mijloace ştiinţifice - de tip mecanic sau chimic - pe care le
propagă în mod fanatic neomalthusianismul. "Biserica Catolică... proclamă sus şi tare prin glasul
nostru - spune Pius al XI-lea în Casti connubii - că orice uz al căsătoriei în care actul este frustrat, din
răutate umană, de puterea sa naturală de procreaţie se îndreaptă împotriva legii lui Dumnezeu şi a
naturii şi că cei care îndrăznesc să comită asemenea fapte se fac vinovaţi de păcat grav".

Pius al XII-lea, în discursul amintit către personalul medical, reaminteşte că orice atentat al soţilor în
săvârşirea actului conjugal sau în dezvoltarea urmărilor sale naturale, atentat ce are loc cu scopul de
a-l lipsi de puterea care îi este inerentă şi de a împiedica procrearea unei noi vieţi, este imoral.

Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea nu au introdus noi oprelişti, ci au repetat doar o condamnare care este
prezentă dintotdeauna în toată doctrina şi în toată istoria moralităţii creştine.

Conciliul al II-lea din Vatican reafirmă doctrina tradiţională a Bisericii, amintind că "actele înseşi proprii
vieţii conjugale, orânduite conform adevăratei demnităţi umane, trebuie respectate cu mare
consideraţie".

De altfel, nu numai viaţa morală este distrusă de practicile anticoncepţionale, ci ele sunt în acelaşi
timp în dauna sănătăţii fizice şi a echilibrului psihologic, după cum demonstrează statisticile şi studiile
ştiinţifice.

Nu e de mirare că Paul al VI-lea, în Enciclica Humanae vitae, după ce a exclus "drept cale legitimă
pentru reglementarea naşterilor" avortul şi sterilizarea, precizează: "este de asemenea exclusă orice
acţiune care, fie înaintea actului conjugal, fie în săvârşirea lui, fie în dezvoltarea urmărilor sale
naturale, îşi propune drept scop ori mijloc de a face imposibilă procreaţia".

Papa Ioan Paul al II-lea, în călătoria întreprinsă în Statele Unite, în octombrie 1979, a reafirmat
doctrina dintotdeauna a Bisericii Catolice cu privire la această problemă, deşi conştient că această
reafirmare nu este pe placul tuturor, însă o Biserică a lui Cristos care nu ar fi consecventă cu ea însăşi
nu ar mai fi o Biserică a lui Cristos.

XV. PLANIFICAREA FAMILIEI DUPĂ MORALA CATOLICĂ

Pentru reglementarea naşterilor este îngăduit un singur mijloc: înfrânarea permanentă sau
periodică din partea soţilor.

Trebuie să recunoaştem că această unică soluţie care este îngăduită pentru reglementarea naşterilor,
mai ales când e vorba de o înfrânare frecventă şi prelungită, nu e uşoară; uneori cere chiar eroism.
Aceasta face ca uneori să se formuleze următoarea obiecţie: Nimeni nu este obligat să facă
imposibilul; însă pentru soţi înfrânarea de lungă durată este imposibilă; prin urmare, ei nu pot fi obligaţi
la aşa ceva, având dreptul să se folosească de alte mijloace.

La această obiecţie răspunde papa Pius al XII-lea: "Din premise parţial adevărate se trage o concluzie
falsă; pentru a ne convinge de lucrul acesta este suficient să inversăm termenii argumentului:
Dumnezeu nu obligă la ceea ce este imposibil; însă Dumnezeu îi obligă pe soţi la înfrânare, dacă
unirea lor nu poate avea loc conform normelor naturii; deci în acest caz înfrânarea este posibilă.
Înseamnă să aduci o insultă bărbaţilor şi femeilor timpului nostru considerându-i incapabili de un
eroism prelungit. Astăzi din atâtea motive (papa avea încă vie în minte imaginea ultimului război
mondial) se practică eroismul într-un grad şi pe o durată care în alte timpuri s-ar fi crezut cu neputinţă.
Pentru ce, aşadar, acest eroism, dacă împrejurările îl cer într-adevăr, să fie oprit la limitele indicate de
patimile şi înclinaţiile naturii?" (31.X.1951).

Nu numai creştinismul susţine posibilitatea înfrânării în cadrul căsătoriei. Şi Gandhi, marele om de stat
al Indiei, susţinea această posibilitate. Recent, ministrul indian Kandraskar lansa un apel în care cerea
soţilor indieni să trăiască timp de un an în înfrânare desăvârşită deoarece - spunea el - "castitatea
este sistemul cel mai sigur şi cel mai economic pentru reducerea naşterilor".

În plus, soţii creştini ştiu că pe lângă forţele lor naturale se pot sprijini pe ajutoarele puternice ale
harului.

Fără îndoială că înfrânarea din partea soţilor poate da naştere unor inconveniente grave. Conciliul al
II-lea din Vatican recunoaşte acest lucru când spune că "acolo unde este întreruptă intimitatea vieţii
conjugale nu rar se află în pericol fidelitatea şi poate fi compromis binele copiilor; şi în acest caz se
află în pericol educaţia copiilor şi curajul de a accepta alţii".

Totuşi, după ce condamnă soluţiile neîngăduite, Conciliul aşează ca punct de plecare al oricărei soluţii
corecte principiul că "nu poate exista contradicţie adevărată între legile divine ale transmiterii vieţii şi
datoria de a favoriza iubirea conjugală autentică".

Metoda Ogino-Knaus

Pe la 1930 descoperirea aşa-numitei metode Ogino-Knaus a pus pentru morala căsătoriei o problemă
foarte importantă. Doi învăţaţi, japonezul Kyusahu Ogino şi austriacul Hermann Knaus, au descoperit
care sunt la femeie perioadele de fecunditate şi infecunditate. Pe baza acestei descoperiri s-a elaborat
metoda înfrânării periodice, adică a înfrânării în perioadele de fecunditate.

Problema care s-a pus a fost aceasta: e permis soţilor să se folosească de căsătorie în zilele pe care
noua descoperire le indică infecunde? Pius al XII-lea a dat răspuns afirmativ. De fapt el nu a făcut
altceva decât să confirme doctrina tradiţională a Bisericii care permite ca soţii să se folosească de
căsătorie şi atunci când împrejurări ocazionale sau permanente fac improbabilă sau imposibilă
fecundarea, cum este cazul cu persoanele în vârstă sau un anumit timp după ce femeia naşte.

Biserica nu a restrâns niciodată uzul căsătoriei la zilele sau perioadele de fecunditate. "Dumnezeu -
notează Paul al VI-lea în Humanae vitae - a orânduit cu înţelepciune legi şi ritmuri naturale ale
fecundităţii, care distanţează deja de la sine succesiunea naşterilor" - ceea ce arată clar că din
dispoziţia naturii şi din voinţa lui Dumnezeu actul conjugal nu are ca scop exclusiv naşterea copilului.

Principiul general îl formulase clar papa Pius al XI-lea deja în 1930: "Nu se poate spune că acţionează
împotriva ordinii naturii acei soţi care se folosesc de dreptul lor, în modul cuvenit şi natural, chiar dacă
din cauze naturale fie de timp, fie alte situaţii, nu se poate naşte o nouă viaţă" (Casti connubii).

Acelaşi principiu îl reaminteşte Paul al VI-lea: actele conjugale "nu încetează să fie legitime dacă, din
cauze independente de voinţa soţilor, se prevăd a fi infecunde" (Humanae vitae).

Învăţătura papei Paul al VI-lea

De la bun început trebuie precizat bine că una este ca soţii să se folosească de căsătorie în
perioadele cunoscute în mod natural infecunde şi alta este ca ei să provoace perioade infecunde
pentru a se putea folosi de căsătorie.

"Biserica - spune Paul al VI-lea - este consecventă cu ea însăşi când reţine ca fiind permisă
recurgerea la perioadele infecunde, în timp ce condamnă ca fiind întotdeauna nepermisă folosirea
directă a mijloacelor care împiedică fecundarea... În realitate, între aceste două cazuri există o
deosebire esenţială: în primul caz soţii se folosesc în mod legitim de o dispoziţie naturală; în celălalt
caz, ei împiedică dezvoltarea unor procese naturale".

Papa nu omite să atragă atenţia când intervine în aceste probleme privind viaţa conjugală cu
autoritatea primită de la însuşi Cristos. "Noi intenţionăm să dăm răspuns la aceste probleme grave în
virtutea mandatului încredinţat nouă de Cristos". Şi fiindcă "Duhul lui Dumnezeu asistă Magisteriul
atunci când acesta propune doctrina", credincioşii sunt invitaţi să dea ascultare învăţăturii propuse,
"având în vedere lumina Duhului Sfânt, cu care sunt în mod deosebit înzestraţi, după cum ne spune şi
Conciliul al II-lea din Vatican, Păstorii Bisericii pentru a învăţa adevărul".

Paul al VI-lea a considerat necesar să intervină în aceste probleme grave de moralitate conjugală cu
Enciclica Humanae vitae, pentru a opri răspândirea unor opinii teologice sugerate mai mult de
dorinţele şi patimile lumii decât de învăţătura lui Cristos. Sunt vizate în special două opinii.

Prima exagerează exigenţele iubirii conjugale, susţinând că iubirea conjugală trebuie să se exprime şi
să se alimenteze prin actul conjugal fără să se ţină cont de celălalt scop pentru care acesta este
destinat: procreaţia. Documentul papal atrage atenţia că dacă în săvârşirea actului conjugal nu i se
respectă acestuia natura, nu numai că nu se favorizează ci, dimpotrivă, este compromisă orice iubire
conjugală autentică. "A te folosi de acest dar divin, distrugându-i, chiar şi parţial, semnificaţia şi
finalitatea, înseamnă a te împotrivi naturii bărbatului ca şi aceleia a femeii şi legăturii celei mai intime
dintre ei".

A doua opinie vizată de Enciclică este aceea care susţine aşa-zisul principiu al totalităţii. Conform
acestui principiu procreaţia ca scop al căsătoriei nu este legată de fiecare act conjugal în parte, ci de
viaţa conjugală în totalitatea, în ansamblul ei. Însă papa precizează că moralitatea este o însuşire
inerentă fiecărui act uman, întrucât este săvârşit în mod liber.

"E greşit a gândi că un act conjugal, în mod voit infecund şi ca atare în mod intrinsec rău, poate fi
făcut bun de ansamblul unei vieţi conjugale fecunde".

Un lucru extrem de important pe care îl subliniază papa: a trăi viaţa de căsătorie conform ordinii
stabilite de Dumnezeu în natură şi în sfinţenie creştină nu e lucru uşor. Dar nu e mai greu decât a trăi
în corectitudine naturală şi sfinţenie creştină în celelalte sectoare ale vieţii.

E un lucru ştiut: virtutea e grea, iar viciul este uşor. Însă virtutea înseamnă triumful omului, pe când
viciul înseamnă falimentul lui.

Apoi, în creştinism virtutea este ajutată şi sprijinită de harul lui Dumnezeu. Dacă nici o virtute nu se
poate obţine fără ca omul să recurgă la mijloacele naturale şi supranaturale care îi stau la îndemână,
cu atât mai puţin poate fi dobândită această virtute.

Deşi presupune uneori jertfă şi renunţare, castitatea conjugală rămâne totuşi singurul izvor de bucurie
şi mulţumire pentru soţi, care apoi se răsfrânge asupra întregii familii.

"Castitatea conjugală cere strădanie serioasă şi multe eforturi individuale, familiale şi sociale. În plus,
ea nu se poate realiza fără ajutorul lui Dumnezeu care sprijină şi întăreşte bunăvoinţa oamenilor".

Câteva indicaţii pentru soţi cu privire la folosirea corectă a metodei Ogino-Knaus

Soţilor le este îngăduit să se folosească de căsătorie în ciclurile de infecunditate naturală şi nu
provocată. Dar trebuie să adăugăm imediat că folosirea de căsătorie în aceste perioade nu trebuie
lăsată pe seama întâmplării sau a capriciului.

Înainte de toate este evident faptul că soţii, în virtutea căsătoriei lor, se află într-o stare de viaţă
orientată de la sine spre procreaţie: "Aceasta este îndatorirea caracteristică ce conferă valoare
propriei lor stări. Starea matrimonială conferă anumite drepturi, dar impune şi anumite obligaţii; există,
prin urmare, fără îndoială, pentru soţi, o obligaţie a fecundităţii. După cum e clar, fecunditatea
căsătoriei nu rezultă din raţiuni politice sau din preocupări demografice, sau din prejudecăţi naturaliste,
ci doar din natura căsătoriei şi din motiv de caritate; individul şi societatea, poporul şi statul, Biserica
însăşi depind în ceea ce priveşte existenţa lor conform ordinii voite de Dumnezeu, de căsătoria
fecundă" (Pius al XII-lea).

Astfel, ar fi o comportare nepermisă din partea soţilor ca ei, în mod deliberat şi sistematic, să se
folosească totdeauna de căsătorie numai în perioadele de infecunditate, afară de cazul că ar fi
determinaţi la aceasta de un motiv grav, căci s-ar împotrivi naturii înseşi a condiţiei lor de căsătoriţi.

"A îmbrăţişa starea de căsătorie şi a te folosi permanent de dreptul care îi este propriu şi care e
îngăduit numai în cadrul ei şi în acelaşi timp a te sustrage permanent şi în mod deliberat, fără un motiv
grav de la îndatorirea de căpetenie, ar însemna un păcat împotriva sensului însuşi al vieţii conjugale.
Voinţa de a evita în mod obişnuit fecunditatea unirii lor, continuând totuşi să-şi satisfacă pe deplin
senzualitatea lor, nu poate rezulta decât dintr-o falsă apreciere a vieţii şi din motive străine de normele
moralei".

Căsătoria trăită în felul acesta îşi pierde orice justificare şi orice nobleţe, transformându-se într-un
egoism instituţionalizat şi într-un hedonism instituţionalizat.

Altfel stau lucrurile când soţii limitează uzul căsătoriei la perioadele infecunde pentru motive reale şi
grave. În cazul acesta comportarea soţilor e permisă.

"Dacă pentru a distanţa naşterile există motive serioase, rezultând din condiţiile fizice sau psihologice
ale soţilor sau din împrejurări din afară, Biserica învaţă că atunci e îngăduit să se ţină cont de ciclurile
naturale ce ţin de funcţiunile generative pentru uzul căsătoriei numai în perioadele infecunde şi să se
reglementeze astfel naşterile fără a călca în picioare principiile morale"... Aşa învaţă Paul al VI-lea în
Humanae vitae, urmându-l pe Pius al XII-lea.

Soţii care se folosesc în felul acesta de căsătorie pot verifica sinceritatea dacă atitudinea lor este
însoţită de regret şi dacă au dispoziţia de a se folosi normal de căsătorie îndată ce motivele ar
dispărea.

De obligaţia fecundităţii în căsătorie, spune Pius al XII-lea, "pot scuti, chiar pentru un timp îndelungat
sau chiar pentru toată durata căsătoriei motive serioase, cum sunt cele care nu rar se găsesc în aşa-
zisele indicaţii medicale, eugenice, economice, sociale. De aici rezultă că observarea perioadelor
infecunde poate să fie permisă sub aspect moral şi în condiţiile menţionate dacă se adeveresc" (Pius
al XII-lea).

Subliniem ordinea în care papa enumera motivele care permit această atitudine în viaţa de căsătorie.

Mai întâi sunt menţionate motive medicale: de exemplu, cazurile în care o nouă naştere, după
prevederile prudente ale medicilor, ar pune serios în pericol viaţa mamei;

1. motive eugenice; de exemplu, cazurile în care, după prevederile prudente ale medicilor,
copilul s-ar naşte cu o deficienţă serioasă;
2. motive economice, acestea la sfârşit; de exemplu, acele cazuri în care situaţia materială a
soţilor nu permite mărirea familiei fără ca aceasta să fie în dauna creşterii şi educaţiei normale
a copiilor.
Cine judecă dacă există sau nu motive suficiente pentru a recurge la perioadele de infecunditate şi
cine fixează durata recurgerii la aceste perioade? Numai soţii sunt în măsură să stabilească aceste
lucruri: "... Această judecată, în ultimă analiză, trebuie să o formuleze, înaintea lui Dumnezeu, soţii
înşişi" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Prin aceste cuvinte Conciliul nu lasă viaţa de căsătorie pe seama bunului plac, a imaginaţiei sau a
capriciului soţilor. Soţii trebuie să judece realitatea în mod obiectiv, fără a se lăsa influenţaţi de
sugestiile patimii sau ale egoismului; în acest scop trebuie să recurgă la toate mijloacele naturale şi
supranaturale: studii, consultaţii, rugăciuni.

Soţii creştini în formularea unei atare judecăţi "nu pot proceda după bunul lor plac, ci trebuie să fie
întotdeauna călăuziţi de o conştiinţă conformă legii divine şi să se supună învăţăturii Bisericii".
"Caracterul moral al comportării lor... trebuie să fie determinat de criterii obiective; soţii nu pot urma căi
condamnate de învăţătura Bisericii" (Conciliul al II-lea din Vatican).

Pentru a formula o judecată dreaptă în această problemă nu sunt de ajuns numai reflecţia, prudenţa,
sinceritatea din partea soţilor; e indicat ca ei să ceară şi sfatul altor persoane experte şi virtuoase.

Un fals pretext pe care foarte des soţii îl iau drept motiv pentru limitarea numărului copiilor este dorinţa
de a le crea copiilor o anumită stare materială. Dacă este vorba de starea materială obişnuită, poate fi
un motiv acceptabil. Dar dacă este vorba de o stare de viaţă stabilită în mod arbitrar, inspirată de
ambiţie, de o falsă apreciere a importanţei bunurilor materiale, fără a se ţine seama de învăţătura lui
Cristos în această privinţă, sau alte motive de felul acesta, evident că judecata soţilor nu este
obiectivă. Cineva care şi-ar zice, de pildă: "Am hotărât să las fiecărui copil al meu o moştenire de un
miliard de lei; însă nu aş putea să fac acest lucru dacă aş mai aduce un copil pe lume" şi care,
bazându-se pe acest calcul, ar recurge la perioadele de infecunditate, fără îndoială că ar avea o
atitudine imorală şi nepermisă.

În încheiere putem spune că în problema reglementării naşterilor nu poate decide puterea politică sau
colectivitatea, ci numai soţii.

"În ce mod - se întreabă Paul al VI-lea - şi după ce norme soţii în exerciţiul iubirii lor reciproce trebuie
să îndeplinească acea slujire a vieţii la care îi cheamă propria lor vocaţie de soţi?"

Răspunsul îl găsim în expresia frumoasă formulată de acelaşi papă: "Paternitatea responsabilă şi

generoasă... E necesar ca soţii să recunoască pe deplin propriile lor datorii faţă de Dumnezeu, faţă de
familie, faţă de societate, într-o justă ierarhie a valorilor".